Trecând, în sfârşit, la examinarea păturilor secundare ale economiei agrare, am tratat despre cultivatorul parţiar (dijmaş) şi despre relaţia socială particulară în care acesta se află cu proprietarul funciar: acestuia îi rămâne renta funciară şi uneori o cotă din profitul de capital, dacă îi aparţine o parte din capitalul mobil (maşini, vite etc.) — cultivatorului îi revine ceea ce ar fi cuantumul salariului pentru munca personală şi, în plus, o parte din profitul de capital. Aceasta în două sensuri: dacă este vorba de cultivatorul minim, care lucrează singur şi doar cu ajutorul familiei tot pământul luat în arendă, întrucât el posedă totuşi unele unelte şi cumpără cu propriul său modest capital de exploatare seminţe, îngrăşăminte sau altele; iar dacă este vorba de marele dijmaş sau cultivator parţiar, de asemenea pentru cel de-al doilea motiv, acela că el, trebuind să angajeze zilieri, posedă şi avansează capital-salarii.
Întreaga analiză a relaţiilor sociale agricole, în tratarea lui Marx de care ne ţinem cu fidelitate, demonstrând la fiecare etapă că nu este nimic de schimbat, se face prin comparaţie cu cazul pur al economiei capitaliste funciare, cu cele trei figuri: proprietarul care încasează doar rentă — arendaşul care încasează doar profit, avansând întregul capital — zilierul care primeşte doar salariu. Cele trei mărimi economice pure introduse se suprapun în cazurile practice în moduri diferite, însă noi considerăm aceste mărimi uniforme şi omogene, iar persoanele — sau, mai bine zis, păturile — hibridizate.
Nu există alt mod de abordare a problemelor ştiinţifice cu o metodă cantitativă şi nu... flecăritoare. Dacă cineva susţine că în privinţa faptelor sociale nu este posibilă o ştiinţă şi o teorie cantitativă, ci doar o descriere narativă, bine! acesta este clar poziţionat şi nu ne rămâne decât să-i spunem: domnule, unul dintre noi este în plus.
Dar când se pretinde aplicarea metodei marxiste şi se tratează aceste subiecte cu gesturi lacrimogene, sentimentaloide şi ipocrit afectiforme, ocărându-i pe burghezi nu pentru că acţionează şi filozofează ca burghezi, ci pentru că se comportă ca oameni imorali, cruzi, anticreştini, antinaţionali, antipopulari, atunci, acestei specii joase de oponenţi trebuie să i se arunce o replică mai puţin cavalerească: puţiţi a inimă!
Metoda ştiinţifică ce dezvoltă teoria „proceselor pure“, fără a fi nevoie să prezinte un eşantion „concret“, şi care, prin intermediul relaţiilor descoperite, reuşeşte să reprezinte, să explice, să anticipeze desfăşurarea proceselor compuse, singurele ce se regăsesc în realitate (şi care, spre ciuda profundă a lui Hegel, afirmă liniştit că ceea ce este raţional nu este real, iar ceea ce este real nu este raţional), nu are în sine nimic misterios, şi se pot da o mie de exemple în acest sens.
Să presupunem că ne punem problema, deloc „teoretică“, a timpului în care un vehicul cu motor atinge o anumită viteză şi, mai ales, a celui în care se opreşte... înainte de a ne călca. Acest timp este influenţat, se înţelege, pe lângă puterea motrice şi masa vehiculului, atât de netezimea drumului, cât şi de panta acestuia (urcare sau coborâre), precum şi rezistenţa mediului (aerul, în cazul nostru, şi vântul). Se ajunge la un răspuns abia după ce au fost „scrise“ legile mişcării pe un drum plan, fără frecare de rostogolire şi în afara aerului (drum care, evident, nu există), apoi ale mişcării pe un plan înclinat în ambele sensuri, apoi ale frecării de rostogolire şi, în sfârşit, ale rezistenţei mediului. Din combinarea legilor acestor diverse procese în cazul practic se deduce concluzia specifică; şi, în legătură cu toate acestea, şoferul apasă acceleraţia, frânează, schimbă treapta de viteză, urcă panta fără ezitare, coboară cu prudenţă, prevede efectul unui vânt năprasnic, al curbelor şi aşa mai departe. Toate acestea se înţeleg uşor, chiar şi fără a cunoaşte fiecare lege formală în parte. Trebuie să le cunoască însă bine cel care vrea să stabilească de ce s-a produs nenorocirea şi să construiască maşina şi drumul astfel încât să încerce să o evite. Este real să fii lovit de maşină, dar este mai raţional să te fereşti.
Prin urmare, în loc să-l curtăm pe ţăranul proprietar cultivator şi, ce e mai rău, să-l ridicăm la rangul de model ideal al omului liber şi autonom, noi va trebui să-l disecăm fără ezitare şi să punem în lumină organele salariatului, pe cele ale întreprinzătorului şi pe cele ale stăpânului. Două suflete, vai, sălăşuiesc în el, ba chiar trei: aici este tragedia.
Cultivatorul are o fiziologie socială mai simplă decât ţăranul proprietar: nu are niciun iz, nicio nuanţă de proprietar imobiliar. Făcând testul chimico-clinic corespunzător, rezultatul este zero: un astfel de test se face deschizând registrele cadastrale: numele său nu figurează acolo ca titular al niciunei parcele trecute pe planuri, nici măcar al unui metru pătrat.
Cultivatorul nu este legat de pământ: este un om liber, aşa cum era chiar în antichitate. El posedă, ce-i drept, un inventar, un bagaj pe care îl poate încărca în întregime într-o căruţă oarecare şi posedă animalul care o trage: poate pleca, ducându-se să cultive, sub aceeaşi figură socială de lucrător-administrator, un alt petec de pământ.
De regulă, micul cultivator detestă schimbarea: ca şi în cazul marelui arendaş, el râvneşte la o arendare pe termen lung şi la reînnoirea arendei la scadenţă, în timp ce proprietarul preferă să nu o reînnoiască şi să încheie arende pe termene scurte: el ştie bine că în acest mod se lasă în pământ o cotă de capital-muncă devenită îmbunătăţire funciară şi capabilă să ridice renta cuvenită.
În Italia antebelică au fost mari luptele împotriva evacuărilor silite (escomii), adică a expulzărilor cultivatorului prin voinţa proprietarului, cu forţa legii şi nu lipsite de episoade sângeroase. Astăzi pare o mare cucerire socială „blocarea“ arendelor agricole, care prelungeşte valabilitatea contractelor şi împiedică în anumite limite creşterea preţului arendei, chiar şi atunci când aceasta nu se datorează unui randament productiv sporit, ci devalorizării monedei. Când este vorba de arendă în natură şi nu în bani, este frânată cota de produse ce reprezintă depunerea periodică către proprietar, în contul rentei patronale.
Acest mecanism este deosebit de nătâng în Italia, unde, pe fundaţiile mussoliniene, l-au dezvoltat catolicii, liberalii, socialistoizii şi comunistoizii (vezi primele numere din „Prometeo“ în seria Proprietate şi Capital). Inconsistenţa tuturor acestor lucruri se vede la lumina zilei în aplicarea aiurea la arendele fixate pentru marile proprietăţi, fie în bani, fie (doar cu titlu fictiv şi de compensare a oscilaţiilor valutare) în grâu. Sume mari au trecut astfel de la proprietarii funciari la capitaliştii pământului, clarificând cum toate aceste măsuri nu favorizează, în realitate, munca agricolă, ci capitalul agricol şi, dacă din punct de vedere demagogic îi gâdilă pe ţăranul dijmaş şi cultivator, o fac doar datorită structurii sale bastarde de întreprinzător, care în esenţă este cea care îl trage pe sfoară. Dar semănarea confuziei şi cârdăşia murdară dintre interesele muncii şi cele ale capitalului de întreprindere închid în sine, ca şi formula fascistă, esenţa formulei economico-sociale a răposatului „CLN“, [1] a acelei perioade (mult mai blege decât venteniul) [2] de care tuturor ne este scârbă, în meandrele schimbătoare ale politicii italiene.
Cultivatorul, aşadar, se deosebeşte de micul proprietar prin faptul că acesta din urmă este fixat pe pământul său (cu excepţia cazului de vânzare şi cumpărare pe deplin permis de angrenajul burghez), în timp ce primul se poate muta oriunde în principiu. În ambele cazuri, predomină consumul în cadrul gospodăriei al produselor agricole obţinute, prin urmare sustragerea lor din circuitul comercial. Mica proprietate şi dijmăşia au efecte opuse circulaţiei moderne a produselor-mărfuri, dar proprietatea parcelară este mult mai fosilă decât dijmăşia, dat fiind că ea împiedică şi circulaţia lucrătorilor.
O clasă conducătoare, şi mai ales cea capitalistă, deţine cu atât mai bine puterea şi înăbuşă orice revoluţie cu cât este mai puţin însemnată, dincolo şi dincoace de frontiere, mişcarea produselor muncii şi mişcarea oamenilor muncii.
Noi folosim termenul de „cultivator“ („colono“) în dublu sens: în cel curent, de mic arendaş sau dijmaş care, pe un pământ cultivat din vechime, înlocuieşte pe un altul, şi în cel istoric, de prim colonizator şi desţelenitor al unui pământ virgin sau chiar necunoscut. Acest cultivator de peste mări se naşte prin forţa ocupării şi, treptat, organizarea politică îl transformă într-un plătitor de dări către Stat şi într-un proprietar deplin.
Mai înainte încă de cultivator, antic sau modern, precedat sau nu de flote şi armate cuceritoare, îl avem pe nomad, care îşi poartă şi el de colo-colo, în căutare de pământ, forţa musculară şi puţinele sale unelte. Dar la popoarele nomade comunităţile erau cele care colonizau, deplasându-se în care mari, folosite ca unelte de război şi de muncă, iar munca şi consumul erau nemijlocite, naturale, nu fixe, ci colective.
Micul arendaş sau dijmaş modern, pribeag în căutare de pământ, întemeiază o gospodărie individuală; el nu-l alungă nici pe vechiul proprietar, nici fiarele sălbatice pentru a avea unde să semene, ci plăteşte pentru aceasta o indemnizaţie.
Prin urmare, o astfel de formă socială de practicare a agriculturii are, din punct de vedere tehnic şi productiv, ca şi din cel al îmbunătăţirii pământului şi al agriculturii, toate defectele şi laturile negative ale primei barbarii, incapabilă să-şi ancoreze hrana de o organizare stabilă şi permanentă; are, din punct de vedere economic şi social — şi deci în ceea ce priveşte efectele asupra posibilei maturităţi de acţiune istorică a păturilor respective —, laturile negative în sens modern ce decurg din consumul local nemijlocit în cadrul gospodăriei, cu orizonturile sale înguste, din raritatea relaţiilor, chiar şi comerciale, cu circuitul general. Nu numai că, în calitate de lucrător, dijmaşul minim mănâncă ceea ce produce cu propriile sale mâini, dar, în calitate de întreprinzător, îşi plăteşte renta printr-o cotă fizică din recolta propriu-zisă.
Cu cât este mai modern ţăranul proprietar, care nu plăteşte rentă, fiind propriul său rentier, ci doar impozite sau dobânzi la datorii, pe care trebuie să le achite în bani, în timp ce, pe de altă parte, este legat de locul său de muncă şi, de regulă, nu şi-l schimbă timp de generaţii întregi? Cu siguranţă, nu cu mult. Ultima tendinţă este de a-i contesta până şi singura cale de a urca la statutul de salariat hoinar: emigrarea; iar cealaltă cale de a se dezlipi de pe petecul de pământ natal: războiul infanteriei.
Lucrătorul pământului, pe care revoluţia burgheză l-a făcut proprietar exclusiv al spaţiului pe care braţele sale ajung să-l răscolească spasmodic de-a lungul unei întregi vieţi fără somn, cu preţul de a se frânge şi de a atârna inerte de coloana vertebrală deformată, nu are stăpân. Nu are stăpân în faţa legii, a literaturii şi a filozofiei: acesta este totul pentru liberalismul capitalist şi, prin urmare, este aproape totul pentru anarhismul libertar. Aproape, deoarece, dacă s-ar dori să se ajungă la formula pompoasă „nici Dumnezeu, nici stăpân“, ar trebui să se socotească cu parohul care exercită o adevărată dictatură socială şi politică asupra micilor ţărani (chiar dacă nu mai există zeciuieli).
Partidele cândva marxiste, care au o susţinere puternică în rândul ţăranilor parcelari, nu doar că au trebuit să-şi vândă marxismul, dar au trebuit să ajungă şi la o înţelegere cu preoţii, fie la scară statală în Rusia, fie la cea electorală în Italia.
Revoluţia burgheză a distrus, pe de o parte, obligaţiile feudale şi l-a eliberat pe ţăranul şerb, iar pe de altă parte a creat „siguranţa privată“ a proprietăţii personale, inclusiv a celei imobiliare, care juridic este aceeaşi, fără deosebire de întindere şi fără a ţine seama de diferenţa dintre proprietatea în care lucrează titularul şi proprietatea în care lucrează alţii.
Era scris deja înainte de Manifest, de un Marx care avea poate abia douăzeci de ani, că regimul comunist este distrugerea siguranţei private ce a existat până acum. [3] Însă această siguranţă privată, intactă pe plan conceptual, cât îl costă pe privilegiatul funciar în miniatură, dacă o supunem măsurătorilor economice al căror modul l-am pregătit? Iată chestiunea.
Micul ţăran care stă pe pământul său şi în casa sa se bucură de certitudinea că nu trebuie să se aştepte de la o zi la alta — ca salariatul — sau de la un sezon la altul — ca micul cultivator — la ordinul de evacuare. Va pleca doar dacă va vrea şi la preţul pe care îl va vrea: nimic nu-l va putea constrânge, în afară de un contract de schimb, liber acceptat şi fidel legii echivalentelor. Toate acestea înseamnă drept; în economia marxistă am stabilit bine că pământul, nefiind un produs al muncii şi, într-un mediu mercantil, o marfă, are un preţ în sens impropriu, dar nu are „valoare“ şi nu se supune, în transferurile sale, legii valorii, deşi legea (ierarhic mult inferioară) a concurenţei îşi face jocul (echivoc) şi în aceste transferuri. Nimeni nu poate, într-adevăr, spune: aloc atâta capital bănesc şi îmi fabric atâta pământ. Pământul se găseşte şi nu se produce: poate fi gratuit, se poate plăti cu viaţa. Să repetăm, chiar cu riscul de a plictisi, acest abecedar al marxismului.
Dar acest drept la imobilitatea legală sigură, pe toată viaţa şi din tată în fiu, cât îl costă pe ţăran (dacă încercăm să calculăm chiar şi cu aritmetică comercială) în bani, în timp, în muncă? Imobilitatea se prelungeşte asupra generaţiilor; ea pare să aibă ceva în comun cu „drepturile celor ce nu muncesc“, adică ale domnilor, ale proprietarilor funciari, ale întreprinzătorilor industriali, întrucât rămâne legată de persoana şefului familiei, de la care va fi moştenită „abia la moartea sa“, chiar dacă vârsta l-a îndepărtat deja de glie şi l-a transformat într-o biată larvă ce vegetează în casa sordidă, unde dimineaţa adulţii îl lasă cu o privire absentă şi unde copiii transformă dreptul temporar analog la trândăveală în larmă şi batjocură.
Adesea am amintit paginile teribile ale lui Zola din Pământul, [4] în care asistăm în faţa notarilor de provincie la împărţelile între moştenitori făcute de părintele încă în viaţă, care îşi rezervă un mizerabil „uzufruct“, în ceea ce avocăţeii numesc împărţeală „inter liberos“.
La Zola, scena este michelangelească. Cei doi bătrâni stau înmărmuriţi, iar copiii, înveninaţi între ei şi împotriva „părinţilor-donatori“, fac şi refac socoteala a ceea ce trebuie să le fie rezervat acestora din urmă, tăind din ultima sută de grame de pâine, din ultima bucăţică de zahăr pentru cafeaua de ierburi, calculând cu cruzime minimul necesar pentru a ţine în picioare o carcasă scheletică şi şubredă. În cele din urmă, bătrânii se ridică tremurând şi îşi pun semnătura pe hârţoaga detestată, cu feţe de condamnaţi la moarte: frumoasa, sfânta proprietate, ocrotită de Dumnezeu şi de guvern, a trecut în mâini străine!
Ei bine, notarul, care nu vrea să rişte vreo nulitate, în timpul şedinţei apăsătoare, îl apostrofează pe bătrân cu privire la voinţa sa şi îi reexplică pentru a suta oară (graba este exclusă în aceste chestiuni de o practică milenară) articolele codului privitoare la prerogativele testatorului-donator în viaţă. Tu, îi strigă el solemn, tu, ai înţeles, tu singur eşti Stăpân şi Re; Stăpân şi Re! [5] Legea te face aşa!
Revoluţionarii secolului al XX-lea sunt mai prozaici şi mai şterşi decât notarii secolului al XIX-lea. Astăzi organizează mici serbări în tricolor şi roşu murdar pentru împroprietărirea micilor familii rurale; laudă şi ei această înşelătoare suveranitate a lipsurilor, această coroană a zdrenţăroşilor.
În societatea actuală, trei sunt ţintele asupra cărora este îndreptată artileria revoluţionară (şi nu aţi scos-o definitiv din uz, o, parcelarişti!): familia, moştenirea, proprietatea. Sunt ţinte de doborât nu doar atunci când se află în mâinile celor puţini, ci mai ales când sunt distribuite printre cei mulţi.
Se pune acum problema definirii realităţii sociale care se ascunde în spatele acestei parade de suveranitate falsă, cântărind factorii economici, iar în acest scop este bine să recurgem din nou la paginile lui Marx.
Am spus că vrem să calculăm cât plăteşte micul proprietar pentru „siguranţa“ cucerită după convenţionala „eliberare“. Când barbarii au pătruns în Europa de Vest şi au întemeiat pe ruinele statului roman primele organizaţii naţionale, chiar dacă puţin centralizate, ei s-au numit, din acest motiv, franci: Engels ilustrează pe larg acest lucru în lucrarea Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, la care am recurs atât de des cu diverse ocazii şi în raportul de la Trieste despre chestiunea rasială şi naţională. Ei bine, ţăranul franc, fost membru de hoardă şi fost soldat imperial, plătea puţin pentru a întreţine curtea sobră a lui Carol şi scheletul suplu al statului; în afară de aceasta, Carol a mers dincolo de perspectivele unei agriculturi fărâmiţate, deşi cu o densitate extrem de redusă a populaţiei, şi a testat modelul marilor domenii de stat sau mănăstireşti.
Forme mult mai tulburi au rămas în estul Europei, şi din cauza influenţei mai reduse a unei societăţi diferenţiate tehnologic şi evoluate în toate sensurile, aşa cum a fost cea a Romei clasice şi creştine. Vedeţi cum descrie Marx una dintre acestea, tratând despre acest cal de povară al producţiei care este „liberul“ ţăran.
„Rămăşiţele vechii proprietăţi în obşte asupra pământului, care s-au menţinut, de exemplu, în Polonia şi România după trecerea la gospodăria agricolă ţărănească independentă, au servit ca pretext pentru trecerea la forme inferioare ale rentei funciare. O parte a pământului aparţine ţăranului individual şi este lucrată de el în mod independent. O altă parte este lucrată în obşte şi dă un plusprodus, din care o parte este folosită pentru acoperirea cheltuielilor obştii, iar o parte ca rezervă în caz de recolte proaste etc. Aceste două părţi ale plusprodusului, şi în cele din urmă chiar întregul plusprodus împreună cu pământul pe care este obţinut, sunt acaparate treptat de către demnitari ai statului şi de către persoane particulare, iar ţăranii-proprietari iniţial liberi, pentru care se menţine obligaţia de a lucra în comun acest pământ, sunt astfel transformaţi în clăcaşi, respectiv în ţărani obligaţi la plata rentei în produse [supuşi, după bunul plac, extorcărilor şi prestărilor de servicii obligatorii], în timp ce uzurpatorii pământului obştii se transformă în proprietari nu numai ai pământurilor uzurpate ale obştii, ci şi ai pământurilor ţăranilor“.
Acest pasaj ne trimite cu gândul la latura vicioasă a colhozului rus: faptul de a-i permite fiecărui membru al gospodăriei colective (care ar trebui să fie totuşi o întreprindere capitalistă de stat ce livrează produse pe piaţă, plăteşte cheltuieli şi salarii) să deţină separat micul lot individual pe care lucrează şi recoltează pentru consumul familiei sale: economie, aşadar, pe jumătate comercială, ba chiar pe jumătate precomercială.
Marx expediază în câteva cuvinte sistemele de producţie colectivă în care proprietarul nu se distinge de întreprinzător. În aceste forme nu trinitare, ci dualiste, pe de o parte se află zilierul care nu este proprietar nici măcar al uneltelor şi care primeşte hrana sau salariul în natură, iar pe de altă parte (nediferenţiată) se află întreaga supramuncă, pe care în teorie o împărţim în profit şi rentă. O formă este producţia bazată pe sclavie din lumea clasică, în care totul apare sub formă de rentă, iar alta mai modernă este cea a „plantaţiilor“ din America şi de pe alte continente, unde, cu forţă de muncă locală pe jumătate sclavă, se produce orez sau cafea pentru pieţe îndepărtate. Forma actuală este apoi cea a proprietarului care administrează pământul, cum se spune, în regie proprie, adică fără arendaş, ci direct prin intermediul muncitorilor salariaţi.
Am văzut, aşadar, cum trinitatea devine dualitate în mica dijmăşie (cultivatorul şi proprietarul: binomul muncă + capital, împotriva monomului proprietate) şi în administrarea directă (muncitorul şi proprietarul: monomul muncă, împotriva binomului capital + proprietate). Rămâne sinteza celor trei într-unul singur: munca, capitalul şi proprietatea.
„Acum proprietatea parcelară. Ţăranul este aici totodată proprietar liber al pământului lui, care reprezintă principalul lui mijloc de producţie, sfera necesară pentru investirea muncii şi capitalului lui. În condiţiile acestei forme nu se plăteşte nici o arendă, prin urmare renta nu apare ca formă distinctă a plusvalorii, deşi în ţările în care modul de producţie capitalist este dezvoltat, ea apare ca profit suplimentar în comparaţie cu alte ramuri de producţie [lucru care poate fi înţeles reflectând la faptul că cadastrul fiscal, chiar şi pentru parcela aparţinând lucrătorului direct, îi atribuie acestuia deopotrivă, fără nicio ezitare, pe lângă „venitul agricol“ al întreprinderii, şi „venitul funciar“ al proprietarului], dar ca un profit suplimentar care, ca în genere tot ceea ce reprezintă produsul muncii lui, revine ţăranului“.
Cât de departe este marxismul de orice apreciere pentru sistemul parcelar se poate deduce din aceste pasaje.
„Această formă a proprietăţii funciare presupune, ca şi în formele anterioare mai vechi ale ei, că populaţia rurală este cu mult mai mare decit populaţia urbană, că deci, chiar dacă modul de producţie capitalist este dominant, el este totuşi relativ slab dezvoltat şi, prin urmare, şi în celelalte ramuri de producţie concentrarea capitalurilor are loc în limite înguste, predomină fărâmiţarea capitalurilor“.
Oricine poate vedea cum toate acestea sunt condiţii de fapt negative pentru dezvoltarea luptei de clasă moderne şi pentru socialism.
„O parte considerabilă a produsului agricol este consumată de către producătorii înşişi, de către ţărani, ca principal mijloc de subzistenţă, şi numai un excedent peste această parte intră ca marfă în comerţul cu oraşele“.
Aici punctul este subtil, pasajul este foarte delicat. Suntem într-o situaţie considerabil îndepărtată de cea în care este posibilă trecerea de la capitalism la socialism, suntem într-o fază istoriceşte înapoiată, a unui capitalism prea puţin avansat şi într-o stare încă infantilă, dacă nu embrionară. Dar, între timp, trebuie explicat cum preţul grâului (al pâinii, al alimentelor în general) este inferior celui dintr-un regim capitalist în plină dezvoltare, cu mari domenii agricole conduse de întreprinzători industriali şi de muncitori salariaţi.
Deoarece o mică parte din produs este vândută pe pieţe, este dificil să vorbim despre un preţ general curent. Dar este sigur că renta diferenţială există, deşi nu se manifestă în cifrele economice ale tranzacţiilor. Ţăranul care ocupă un pământ mai fertil produce, la un efort egal, mai mult grâu, pe care, în mod evident, îl vinde — în ceea ce priveşte surplusul — la acelaşi preţ ca vecinii săi care obţin mai puţin. Prin urmare, el beneficiază de renta diferenţială, chiar dacă o transformă, în parte, într-un timp mai mare de odihnă. În această formă a micii proprietăţi, ne avertizează Marx, apare preţul pământului, care
„pentru ţăran... intră ca element în cheltuielile de producţie reale“.
Prin urmare, acest preţ în bani figurează
„în schimbul unei anumite valori băneşti când se împarte o moştenire, ori [pământul] este cumpărat chiar de ţăran... cu bani obţinuţi în baza unei ipoteci“.
Pare, aşadar, că renta depinde de preţul pământului şi nu de fertilitatea diferită a pământurilor care vând produsul la acelaşi preţ, dar este întotdeauna adevărat că mai întâi se determină renta, iar din aceasta, „capitalizată“, se deduce, la rata curentă a dobânzii, ceea ce se numeşte preţul pământului. Prin urmare, renta diferenţială există în agricultura parcelară: dar tocmai aici, când capitalismul agrar nu este răspândit,
„trebuie în genere să admitem că nu există nici o rentă absolută“.
Ştim, într-adevăr, că această cotă de rentă decurge din faptul că preţul de vânzare, pe lângă faptul că atinge preţul de producţie al pământului celui mai prost, îl depăşeşte cu o anumită sumă care depinde de existenţa unui preţ de monopol superior „valorii“ produsului, adică, pe lângă cheltuieli şi profitul calculat la rata generală industrială, conţine un excedent suplimentar.
Toate acestea se vor întâmpla atunci când va exista o producţie industrială generalizată, o piaţă generală, o stabilizare a ratei mijlocii de profit a întreprinderilor. Atunci va fi posibil să se fixeze valoarea produselor şi să se verifice că, în virtutea monopolului funciar şi a necesităţii absolute a consumului elementar, grâul are ca preţ general de piaţă o sumă superioară valorii sale. Valoare care depinde de preţul de producţie individual al celui mai prost teren, alcătuit, repetăm, din salariu, cheltuieli de capital constant şi profit mediu.
Însă, în condiţiile micii producţii, nu numai că acest salt suplimentar al preţului, care aduce un profit suplimentar (ergo rentă) chiar şi pe cel mai prost teren, nu se produce, ci se poate întâmpla ca, dat fiind că lucrătorul însuşi încasează, la vânzarea produsului, rambursarea cheltuielilor, ceea ce el crede că este „salariul“ său, profitul şi renta, să-i convină să lucreze şi să producă chiar şi renunţând nu doar la întreaga rentă, ci şi la o parte din profit sau chiar la tot profitul.
Cu alte cuvinte: într-o economie pe deplin capitalistă, limita inferioară a preţului alimentului de bază trebuie să acopere: salariul, capitalul-cheltuieli, profitul mediu, renta absolută.
Într-o economie precapitalistă, limita inferioară a preţului coboară mult mai jos: înseamnă pur şi simplu cheltuieli plus salariu. Imediat ce această limită joasă este depăşită, se poate întâmpla ca, imediat ce această limită joasă este depăşită, cultivatorul să-şi administreze pământul sau să cumpere pământ pentru a-l administra.
„Nu este, prin urmare, nevoie ca preţul de piaţă să atingă nivelul valorii sau nivelul preţului de producţie al produsului ţăranului parcelar. Aceasta este una din cauzele preţului mai scăzut la cereale în ţările în care predomină proprietatea parcelară faţă de ţările cu mod de producţie capitalist. O parte din supramunca ţăranilor, care muncesc în condiţiile cele mai neprielnice, este dată în mod gratuit societăţii şi nu participă la reglarea preţurilor de producţie sau la formarea valorii în genere. Acest preţ scăzut este deci un rezultat al paupertăţii producătorilor şi în nici un caz al productivităţii muncii lor“.
Putem noi oare considera ca o apropiere de societatea comunistă orice formă care menţine acest raport ciudat? Se produce cu o risipă de forţă de muncă şi cu metode încremenite în a cere multă muncă pentru puţin produs, dar consumatorul de pe piaţă (minoritate, prin definiţie, în respectivul stadiu) plăteşte puţin pentru alimente, deoarece clasa micilor producători se mulţumeşte să-şi cedeze gratuit supramunca? Fără îndoială, în societatea comunistă toţi vor oferi gratuit societăţii toată supramunca lor, dar, la limită, după ce va fi încurajat atingerea maximei productivităţi a muncii nu doar în sfera produselor manufacturate, ci şi în cea a alimentelor, societatea „îi va elibera pe toţi de munca necesară“ (nu este un citat, dar când îl vom găsi, o vom spune).
Această societate a agriculturii parcelare, ale cărei trăsături Marx le schiţează în linii ferme, este o societate de opresaţi; şi justifică un vechi titlu de-al nostru care (în paralelismul dintre problema agrară şi problema naţională) asimilează mica ţărănime cu un popor subjugat, redus la nivelul iloţilor din Grecia antică.
Preţul produsului manufacturat în cursul dezvoltării capitaliste nu a scăzut însă pentru că s-ar fi stors o supramuncă suplimentară de la muncitorul manufacturier, ci pentru că trecerea de la mica întreprindere la cea mare, permiţând utilizarea noilor cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei, a făcut să corespundă o masă produsă din ce în ce mai mare unui timp de muncă din ce în ce mai mic.
Înlăturând, prin revoluţia proletară, opoziţia diametrală dintre acest proces de creştere a productivităţii în domeniul industrial şi cel de blocare şi regres al productivităţii în domeniul agricol, şi numai în acest mod, va fi posibil ca unei mase sociale suficiente de alimente şi produse manufacturate să-i corespundă un timp de muncă mediu general redus, oferit societăţii şi numai ei, în calitatea ei de societate fără clase, fără venituri repartizabile în tipuri trinitare fundamentale şi în tipuri mixte derivate şi atribuite de lege persoanelor-firme.
Iar textul va veni şi aici să definească societatea comunistă, pusă în contrast cu absurdităţile micii şi marii producţii burgheze.
„Prin însăşi natura ei, proprietatea parcelară exclude: creşterea forţelor productive sociale ale muncii, formele sociale ale muncii, concentrarea socială a capitalurilor, creşterea vitelor pe scară mare, aplicarea progresivă a ştiinţei.
Camăta şi impozitele o distrug pretutindeni. Cheltuirea capitalului pentru cumpărarea de pământ face ca el să fie sustras agriculturii. Infinită fărâmiţare a mijloacelor de producţie şi izolarea producătorilor. Imensă risipă de forţă umană. Înrăutăţirea progresivă a condiţiilor de producţie şi scumpirea mijloacelor de producţie — lege necesară a proprietăţii parcelare. Pentru acest mod de producţie, anii cu recoltă bună constituie o nenorocire“.
Aici, pentru a ne ţine de cuvânt, lăsăm pentru mai târziu o demonstraţie sugestivă despre caracterul de non-capital al preţului pământului, aşa cum este cazul oricărei achiziţii de „drepturi aducătoare de venit“; un cui pe care îl batem în continuare, deoarece tot marxismul se află acolo.
„Aici, în mica agricultură, preţul pământului, formă şi rezultat al proprietăţii private asupra pământului, apare el însuşi ca o limită a producţiei. În marea agricultură şi în marea proprietate funciară bazată pe modul de exploatare capitalist, proprietatea constituie, de asemenea, o limită, pentru că îl împiedică pe fermier să facă investiţii de capital productiv [acesta da, este capital, deoarece nu cumpără pământul, care îi rămâne proprietarului, ci se cheltuieşte pentru a reapărea ca produs sporit], care în ultimă instanţă aduc foloase nu lui, ci proprietarului funciar.
În ambele forme [proprietate ţărănească, agricultură capitalistă; toată atenţia! înainte de a coborî satârul peste modul de producţie care ne bântuie, iată fasciculul neaşteptat de lumină asupra celui de mâine!] cultivarea raţională, conştientă a pământului ca proprietate comună eternă, ca o condiţie inalienabilă de existenţă şi reproducere a generaţiilor succesive, este înlocuită cu exploatarea şi irosirea forţelor pământului... În cadrul micii proprietăţi, această situaţie decurge din lipsa mijloacelor şi cunoştinţelor necesare care să folosească forţa productivă socială a muncii. În cadrul marii proprietăţi, ea decurge din exploatarea acestor mijloace în vederea îmbogăţirii cât mai rapide a arendaşilor şi proprietarilor“.
Opriţi-vă! Nu are nicio valoare crearea sau desfiinţarea micilor sau marilor proprietari la nivelul titularităţii personale. Trebuie, pentru a suta oară, să lovim mai adânc.
„Şi într-un caz şi în celălalt [proprietatea mică şi cea mare!] ea decurge din dependenţa faţă de preţul de piaţă“.
Nu exista nicio contradicţie cu cealaltă formulă luminoasă, conform căreia „nici măcar societatea nu este proprietara pământului“. Chiar şi în limbajul juriştilor obişnuiţi, o proprietate care devine perpetuă şi inalienabilă nu dă naştere unui drept sicut dominus, de stăpân, ci doar acelui uzufruct (vezi pasajul din numărul precedent, al treilea capitolaş). Dar, încă o dată, ştim bine unde este Pentagonul [6] care trebuie aruncat în aer pentru a distruge dubla barieră din calea comunismului: este în sistemul mercantil, în legea preţului de piaţă. Găsim câte unul dintre aceste Pentagoane pretutindeni unde găsim o Bancă de Stat. Dar să ne gândim şi la cel atlantic.
Acest curios titlu germano-latin, care înseamnă: extensie sau intensitate?, aparţine broşurii unui oarecare Maron, [7] pe care Marx o citează şi în legătură cu care Engels îşi exprimă regretul de a nu avea mai multe informaţii.
Ca de obicei, acest Maron, pe care Marx îl scuză pentru că este german şi nu este economist de profesie (dar dumneavoastră atunci, don Carlo?), formulează bine tocmai ceea ce este opusul adevărului şi este convenabil. Acesta nu este lux dialectic, ci o metodă solidă de cercetare.
Maron este de părere că capitalul cheltuit pentru cumpărarea pământului este un capital de investiţie şi discută în continuare
„discută apoi accepţia noţiunilor de Anlagekapital [capital de investiţie] şi Betriebskapital [capital de exploatare], adică de capital fix şi capital circulant“.
Opinia lui Marx îi este pusă imediat în faţă; capitalul cheltuit pentru pământ nu este capital de investiţie, nici capital de exploatare şi nu este aşa, în ciuda părerii lui Maron însuşi,
„după cum capitalul pe care-l investeşte cineva la bursă în cumpărarea de acţiuni sau de efecte de stat... în realitate nu este «investiţie» într-o anumita ramură de producţie“.
Ajungem la teza importantă conform căreia: ceea ce îi asigură titularului obţinerea unei rente nu este capital. Este capital ceea ce se cheltuieşte pentru a obţine un produs şi pentru a beneficia de un profit.
Ne aflăm în faţa a două moduri diferite de a privi dinamica capitalistă a economiei burgheze (şi a acelor lingăi ai săi care sunt „adăugitorii“ la marxism, cu teorii despre fapte „necunoscute lui Marx“) şi a economiei marxiste, una şi indivizibilă.
Am definit deja aceşti termeni, în maniera lui Marx, în expunerile precedente, când am arătat că acei aşa-zişi social-barbari n-au înţeles nimic din asta. Capital fix înseamnă pentru burghezi valoarea de achiziţie a întregului echipament de producţie, cum ar fi maşinile, clădirile etc. Capital circulant este, în schimb, valoarea materiilor prime care trebuie cumpărate şi a salariilor care trebuie plătite.
Pentru noi, marxiştii, în schimb, capitalul se împarte în partea variabilă, care se duce pe salarii, şi în partea constantă, care cuprinde toate celelalte avansuri necesare într-un ciclu de producţie. Distincţia dintre circulant şi fix este pentru noi următoarea: cheltuiala pentru materiile prime, de exemplu, este capital circulant în măsura în care se consumă integral pentru a obţine produsul respectiv. Cheltuiala pentru o maşină intră în partea fixă a capitalului constant, dar nu pentru întregul cost al maşinii, care după ciclul de producţie este încă acolo, ci doar pentru cota de uzură, de amortizare: prin urmare, cheltuiala se înscrie în contul capitalului în mai multe cote, pentru tot atâtea cicluri de prelucrare distincte şi succesive.
În cazul agriculturii, toate aceste cheltuieli, fie că sunt salarii, seminţe, îngrăşăminte sau cote de uzură ale maşinilor şi altele, formează capitalul avansat, care se transferă în valoarea grâului produs, majorându-se cu profitul normal şi renta. În calculul făcut în felul nostru, valoarea pământului nu intră niciodată, aşa cum nu ar intra valoarea de construcţie sau de evaluare a fabricii şi a instalaţiilor mecanice ale firmei Fiat.
Să batem încă o dată acest cui esenţial cu lovituri de baros. Vom uza puţin capul barosului, este posibil: bun, doar aceste câteva grame de oţel se vor duce în contul capitalului constant, şi nu costul namilei de fier. Oricât de tari ar fi capetele şi oricât de asurzitor ar fi răsunetul barosului, nu va fi o cifră mare.
„Preţul pământului nu este decât renta capitalizată şi, prin urmare, anticipată. În condiţiile agriculturii capitaliste, când proprietarul funciar nu primeşte decât renta, iar arendaşul nu plăteşte pentru pământ decât o rentă anuală, este evident că, deşi capitalul cheltuit de către proprietarul funciar la cumpărarea pământului este pentru el capital purtător de dobândă, acest capital nu are nimic comun cu capitalul investit în agricultura propriu-zisă [alocat, întrebuinţat, investit, dar întotdeauna doar de către arendaş]. El nu constituie o parte a capitalului fix şi nici o parte a capitalului circulant care funcţionează aici; el [capitalul consacrat cumpărării pământului] conferă numai celui care a cumpărat pământul un titlu pentru încasarea rentei anuale, dar n-are absolut nimic comun cu producerea acestei rente“.
Exemplul istoric face lucrul acesta de înţeles.
„Să luăm, de exemplu, economia sclavagistă. Preţul plătit aici pentru sclav nu este altceva decât plusvaloarea sau profitul anticipat şi capitalizat pe care urmează să şi-l recupereze prin exploatarea acestuia. Dar capitalul plătit la cumpărarea sclavului nu face parte din capitalul cu ajutorul căruia se obţine de la sclav profitul, supramunca“.
Pentru sclav, lucrul acesta este mai evident: capitalul care va permite să se obţină plusvaloare de pe urma muncii sale va fi format dintr-o piatră de moară, o vârtelniţă, grâu, cânepă şi, în plus, hrana care i se va asigura sclavului. Dar nu preţul său de achiziţie, care rămâne acelaşi dacă sclavul moare după 15 zile de boală sau accident şi pe care ar fi o nebunie să-l consideri pierdut cu totul în puţinul fir tors sau în făina produsă în acest scurt răstimp.
Următoarea frază nu trebuie luată drept un paradox:
„Acest capital înstrăinat de către stăpânul de sclavi este un scăzământ din capitalul de care dispune el în producţia reală“.
Într-adevăr, odată sclavul mort, stăpânul regretă că nu mai poate cumpăra alte pietre de moară, războaie de ţesut, materii prime, alimente, şi probabil regretă acest lucru chiar şi cu sclavul în viaţă, dacă şi-a cheltuit toate lichidităţile.
La fel se întâmplă şi cu bietul administrator al amărâtului petec de pământ. El are nevoie de muncă — şi o are; o are chiar în propria familie: fie el bolnav sau beat, de vine într-o noapte o furtună care ar putea pustii răsadniţa sau coteţul, el îşi va izgoni din pat fata tânără, cu lovituri de curea, ca să alerge pe jumătate goală afară şi să rânduiască lucrurile. Regele, stăpânul acestui poetic lot de pământ, nu doarme în nicio noapte a vieţii sale, încă din primii ani, cu amândoi ochii şi cu ambele urechi închise... El are nevoie de puţin capital adevărat, şi uneori îl are, sau se îndatorează tot pentru asta în perioada semănatului sau a îngrăşămintelor. Dar nu este de ajuns. Fâşia de pământ părintească, împărţită între şase sau şapte familii de fii, nu poate fi de ajuns pentru a trăi, şi de regulă va trebui cumpărată încă o altă mică palmă de pământ. Altă datorie, altă ipotecă, altă vânzare a forţei, nu mult diferită de cea a sclavului (capitalismul prosperei Americi rezervă un tratament similar chiar şi salariatului, sub forma bunurilor vândute în rate).
„Aşadar, cheltuirea de capital bănesc pentru cumpărarea de pământ nu este o investiţie de capital agricol. Ea reprezintă o micşorare pro tanto a capitalului, de care pot dispune micii ţărani în sfera lor de producţie. Ea reduce pro tanto cantitatea mijloacelor lor de producţie şi, de aceea, îngustează baza economică a reproducţiei. Ea îl subordonează pe micul ţăran cametei, deoarece în această sferă, în genere, creditul propriu-zis se întâlneşte mai rar. Ea este o piedică pentru agricultură, chiar când se cumpără mari proprietăţi funciare. Ea este de fapt în contradicţie cu modul de producţie capitalist, pentru care este absolut indiferent dacă proprietarul funciar are datorii, dacă a moştenit pământul sau l-a cumpărat“.
„Aspectele negative ale modului de producţie capitalist, în care producătorul este dependent de preţul în bani al produsului lui, coincid aici cu aspectele negative care decurg din insuficienta dezvoltare a acestui mod de producţie“, „[această dezvoltare insuficientă] se bazează tocmai pe faptul că agricultura nu mai este subordonată sau încă nu este subordonată modului de producţie capitalist, ci unui mod de producţie moştenit de la forme sociale dispărute“.
Preţul în bani al pământului înjugă capitalismul la forme râncede de precapitalism, care, de altfel, în nicio ţară industrială, oricât de avansată, nu au putut fi eliminate. Dar simplul preţ în bani al produselor (chiar şi acolo unde banii acumulaţi nu s-ar putea converti, la lumina zilei, în instrumente de producţie sau în drepturi asupra pământului) este suficient pentru a stabili că economia care îl implică este blocată în limitele capitalismului.
Agricultura actualului sistem sovietic, hibridizată între o proprietate naţională cu rentă naţională, un sistem de mari întreprinderi de capitalism de stat, un sistem paralel de proprietăţi de stat cu conducere cooperatistă şi o reţea de mici loturi de folosinţă (chiar dacă nu ar fi alienabile) destinate uzului familial, se chinuieşte încă mult pentru a merge spre forma capitalistă.
Ea este complet împotmolită, nu mai puţin decât în Occident, în familie, în dreptul de succesiune şi în binecuvântarea aferentă a popii.
[1]. CLN (Comitetul de Eliberare Naţională) — organism politic interclasist înfiinţat în septembrie 1943, format din partidele antifasciste (comunişti, socialişti, democraţi-creştini, liberali etc.) pentru a coordona Rezistenţa împotriva ocupaţiei germane. Ulterior a format primele guverne postbelice. Bordiga critică vehement formula CLN ca fiind un compromis de colaborare între clase.
[2]. Ventennio (Venteniul) — intervalul de două decenii (1922—1943) în care Italia s-a aflat sub dictatura fascistă condusă de Benito Mussolini.
[3]. În original: „sicurezza privata“ (siguranţa privată). În traducerea românească a „Manifestului Partidului Comunist“, fragmentul din Marx şi Engels la care face aluzie Bordiga („...distruggere tutte le sicurezze private e le guarentigie private finora esistite“) este tradus prin formula consacrată: „ei au de nimicit tot ce până acum ocrotea şi asigura proprietatea privată“. Deoarece Bordiga foloseşte „siguranţa privată“ ca pe un concept de sine stătător în argumentaţia sa ulterioară, s-a păstrat traducerea sa literală.
[4]. Pământul (La Terre) — roman de Émile Zola publicat în 1887, parte a ciclului Les Rougon-Macquart. Lucrarea descrie cu un realism naturalist brutal viaţa rurală din Franţa de la sfârşitul secolului al XIX-lea, demistificând imaginea idilică a ţărănimii. Zola înfăţişează pasiunea devoratoare şi aproape patologică a ţăranului pentru bucata sa de pământ, care duce la dezumanizare, zgârcenie extremă şi conflicte violente în familie pentru împărţirea averii.
[5]. Formula „Stăpân şi Re“ (Signore e Re), repetată cu emfază de notar, provine din limbajul juridic formal al epocii, menit să celebreze triumful dreptului de proprietate burghez ca pe o suveranitate absolută a individului asupra bunului său. Repetarea ei are un caracter puternic sarcastic: legea îi flatează ţăranului orgoliul de „monarh“ al petecului său de pământ tocmai în momentul în care acesta, ruinat şi bătrân, semnează actul de deposedare în favoarea copiilor săi, fiind redus la o totală dependenţă economică.
[6]. Joc de cuvinte. Pe de o parte, „Pentagonul atlantic“ trimite la sediul Departamentului Apărării al SUA din Washington, pilonul militar al NATO şi garantul ordinii capitaliste globale. Pe de altă parte, în sens teoretic, „Pentagonul“ reprezintă fortăreaţa structurală a economiei de piaţă, ale cărei cinci elemente fundamentale — statul, băncile, piaţa, legea valorii şi moneda — constituie dubla barieră ce împiedică realizarea societăţii comuniste.
[7]. Friedrich Wilhelm Hermann Maron (1820—1882) — jurnalist, agronom şi călător german. A fost activ în mişcarea democratică din timpul Revoluţiei de la 1848—1849 din Germania, iar ulterior s-a specializat în economie agrară. În 1859 a publicat broşura „Extensiv oder intensiv? Ein Kapitel aus der landwirtschaftlichen Betriebslehre“ („Extensiv sau intensiv? Un capitol din teoria exploatării agricole“), citată de Marx în volumul III al Capitalului (cap. 47) pentru a-i critica concepţiile teoretice naive („şcolăreşti“) privitoare la natura capitalului.