Seria de articole din „Firele timpului“ despre „Chestiunea agrară“ a început odată cu antepenultimul număr al acestui bilunar apărut în anul ’53, desfăşurându-se apoi pe parcursul primelor 12 numere din 1954, acesta din urmă fiind inclus. O serie de cincisprezece capitole, aşadar, şi, dacă vi se pare mai viu, un Tur de cincisprezece etape.
Nu este vorba însă decât de un popas; nu am terminat încă. Pentru un întreg sector al materiei la care am făcut referiri frecvente, vom oferi dezvoltarea într-o altă serie viitoare; este, pe scurt, sectorul Lenin-Revoluţia rusă. Nici în acest domeniu să nu se aştepte vreo lumină de originalitate, vreun dosar de depus la oficiul de brevete şi monopoluri, cel mai caracteristic pentru această societate de care ne este super-scârbă, unde muncii muşchiului-creier — muncă ce, ca oricare alta, nu este personală, ci socială — i se aplică cea mai imbecilă dintre ştampilele burgheze. O definiţie a societăţii comuniste, extrem de uşoară? Aceea în care nu se va ştampila nicio afurisită de chestie.
Şi într-adevăr, odată stabilite aici reperele fundamentale ale viziunii marxiste asupra problemelor pământului, va fi vorba doar de a arăta cum în opera colosală a lui Lenin, sub aspect doctrinar, este urmată mie la mie linia generală a şcolii, şi, prin urmare, cum chestiunile revoluţiei ruse au fost puse şi rezolvate de istorie în deplină conformitate cu schema extrem de rigidă. Istoria învaţă, istoria dezvăluie, istoria dărâmă schemele şi aşa mai departe. Dar când şi pe care? Aici este punctul cheie! Istoria nu ţine lumânarea pentru a-i face lumină oricărui neica-nimeni care îşi deschide la cafenea ziarul preferat.
Dacă în urmărirea construcţiei marxiste a chestiunii agrare nu am făcut (atâta timp cât arterioscleroza ne-o permite, nu o vom face niciodată) nicio inovaţie şi nu am introdus nicio variantă, ţinem totuşi să repetăm că nu am avut intenţia de a expune o „materie“ şcolară, în limitele unui program care să o izoleze de celelalte, ca în compartimentele etanşe ale culturii oficiale burgheze, cultura cea mai ştearsă dintre toate civilizaţiile istorice.
În adevăr, ne simţim puţin solidari cu doctorul peripatetic luat în râs de burghezul (avanti lettera) Molière, [1] care, ieşit din ţâţâni din cauza unui oponent care îi servea un silogism „in balordo“, [2] adică în afara schemelor clasice ale logicii Maestrului, îi varsă pe cap lista ştiinţelor pe care le stăpâneşte şi pe care ne vom feri să le enumerăm, de la cosmometrie la geomanţie, de la metafizică la muzică, de la retorică la teologie, de la matematică la astrologie, de la alchimie la fizică.
Preferăm un şarlatan, care îndrăzneşte să discute despre toate, expertului şi specialistului modern care se închide în stupidul său domeniu de competenţă şi jură că nu are nicio noţiune despre cel al asociatului vecin, încheind cu acesta obişnuitul pact: să nu lăsăm niciun al treilea să descopere cât de plini de gol suntem amândoi.
Importanţa acordată sectorului agrar şi teoriei sale, elaborată de Marx până la deplina ei sistematizare, constă în faptul că ea cuprinde întregul sistem, dacă vrem să vorbim, de dragul uşurinţei exprimării, de sectoare şi de sisteme; astfel încât, pentru a face înţeleasă soluţionarea chestiunii agrare, este necesar să se ajungă la clarificarea tuturor punctelor de sprijin generale şi centrale, să se obţină explicarea întregului mecanism al societăţii actuale, să se ofere ecuaţiile dinamicii sale, cu siguranţă „extrapolate“ atât în trecut, cât şi în viitor.
Evenimentul Rusiei, din 1917, departe de a fi aşezat totul pe baze noi, demonstrează că Marx şi Lenin — în momentul teoretizării — putuseră „extrapola“ cu siguranţă legile de dezvoltare găsite.
Pentru a şti ce înseamnă a extrapola nu este nevoie de geomanţia bătrânului doctor. [3] Dacă călătoresc de la Piacenza la Modena şi citesc orele de pe ceasul meu, iar apoi enunţ ora de sosire la Roma şi de plecare din Milano, am extrapolat înainte şi înapoi: dacă am nimerit, înseamnă că posedam formula corectă a mişcării. Am redus, aşadar, istoria la un mers al trenurilor? Ciufuliţi-vă cât vreţi, o, filistini ai gândirii burgheze. Abia după ce vom ajunge vom agăţa mersul trenurilor — şi pe voi — în cuie de dimensiuni potrivite, aşa cum va face Bartali cu bicicleta. [4]
Expunerea noastră de până acum, deşi complexă, nu a mimat o ordine sistematică de tratat şi tocmai de aceea a deviat nu doar spre centrul principiilor marxismului, ci chiar şi des spre periferia actualităţii.
În faţa isprăvilor acestei dive a timpurilor moderne noi nu închidem în mod deliberat ochii, ci o urmărim îngăduitori, ştiind, dacă vrem să rămânem (pentru a umili orice suficienţă) în cadrul uşoarei comparaţii cicliste, că nu ne poate surprinde cu demaraje. Îşi va legăna ea fesele pe şa într-un stil mai mult sau mai puţin plăcut, dar este condamnată să se învârtă cu picioarele şi pedalele ei într-o rază fixă în oţelul determinismului: aici se opresc toate noutăţile ei.
Cele care, aşadar, sunt văzute de prostimea de rând ca zvâcniri imprevizibile, se reduc, printr-o scurtă demonstraţie, la derapaje pe piste bine stabilite dinainte.
Aceste trimiteri continue şi chiar repetate la aspecte bine cunoscute ale demonstraţiei generale şi aceste divagări pe marginea unor episoade contemporane, pentru a găsi în ele confirmări ale legilor stabilite de mult timp, pot să fi alterat ordinea expunerii, dar ele dovedesc cât de departe este metoda noastră de stupida dilemă: a face doar prezentare doctrinară sau a te afla în miezul acţiunii. Aduceţi-mi un singur individ din întreaga lume, un Mare Battilocchio [5] al notorietăţii universale sau un prostănac necunoscut, care să fi dispus măcar pentru o clipă de o asemenea alegere, şi îmi voi presăra cenuşă pe cap şi voi renega dintr-o singură lovitură până la ultima silabă rostită sau bătută la maşină pentru a repeta marxismul.
Prin diverse referiri, am arătat deja, într-adevăr, liniile directoare atât ale economiei sovietice actuale în producţia agrară, cât şi ale luptelor politice în care, istoric, proletariatul şi diferitele straturi ale populaţiei rurale s-au aflat în mişcare şi în contact.
Eroarea care trebuie înlăturată, favorizată de entuziasmul generos stârnit de victoria din Octombrie, este aceea că, înainte de aceste faze istorice de prim rang, nu ar fi fost pe deplin definită problema influenţei claselor rurale în două tranziţii: revoluţia burgheză care răstoarnă sistemul iobăgiei feudale şi revoluţia socialistă condusă de muncitorii salariaţi, atât din industrie, cât şi de la ţară, în ţări în care sunt prezente straturi importante de alte pături rurale, cum ar fi micii fermieri şi proprietari.
Aceste relaţii sunt deja definite la încheierea etapelor acestei prime treceri în revistă istorice, iar soluţionarea întrebărilor este deja conţinută în „clasici“, şi este conţinută acolo exact aşa cum a revendicat-o Lenin şi aşa cum s-a prezentat în lupta socială din Rusia; de altfel, o asemenea teză am enunţat-o deja ca premisă în „Perspectiva introductivă“ iniţială, pe care unii cititori şi-o vor aminti.
Prin urmare, după un anumit interval, va fi organizată şi anunţată noua serie, care, după cum este evident, încă o dată nu va conţine date noi şi nu va atinge subiecte neabordate şi, în mod necesar, va avea alte puncte de joncţiune cu chestiuni dintr-un domeniu mai vast, cum ar fi relaţiile dintre revoluţia rusă şi revoluţia mondială şi evoluţia marelui ciclu de oportunism în care se găseşte clasa muncitoare mondială, în epoca în care pare a fi condusă sub însemnele politicii leniniste şi ale revoluţiei din Rusia; epocă ce nu se poate încheia decât în condiţii de natură să facă inutilizabilă arma identificării dintre anticapitalism şi societatea rusă şi peri-rusă actuală. Fapt care astăzi nu este încă aproape.
Odată cu naşterea teoriei care explică luptele dintre grupurile umane nu prin diferenţa de ideologii şi nici prin directa sete de putere, ci conform intereselor materiale şi poziţiei sociale în producţie, se pune, alături de problema duşmăniei de clasă, şi cea a alianţelor de clasă.
Teoria luptei de clasă (să încercăm încă o dată să fim elementari) nu înseamnă divizarea societăţii în două clase: există întotdeauna mai multe clase, iar afirmaţia noastră este că se merge spre societatea fără clase, nu că ar trebui mai întâi să se treacă printr-o societate biclasistă.
Lunga rumegare a tezelor agrare va fi servit la scrierea cu litere de-o şchioapă a acelei teoreme fundamentale care este enunţată în primele rânduri ale Criticii economiei politice: societatea capitalistă modernă tip se compune din trei clase: proletari, capitalişti şi proprietari funciari. Într-un conflict între trei participanţi există trei aliniamente posibile de unu împotriva a doi, fără a-l mai socoti pe al patrulea, în care fiecare este împotriva celorlalţi doi.
În epocile incandescente ale istoriei, unul dintre grupurile de clasă adoptă poziţia de asalt împotriva tuturor, şi răsună atunci teribilul strigăt al liderului revoluţionar Iisus din Nazaret: cine nu este cu mine este împotriva mea.
De îndată ce clasa proletară se recunoaşte în istorie şi îl vede în faţa sa pe „fabricantul“ capitalist, ea nu poate totuşi să nu observe existenţa diferitelor alte clase care, chiar şi înainte de a exista fabricanţi şi salariaţi, se mişcau în sânul vechii societăţi medievale.
Odată cu constatarea existenţei tuturor acestor grupări, oricât de imperfectă ar fi ea, apare imediat problema alianţei cu unele dintre ele, şi apare în cel mai divers mod.
Mai trebuie oare amintit încă o dată că primii scriitori socialişti care au intuit caracterul opresiv al economiei de întreprindere burgheze au schiţat planurile unei alianţe între proletarii din fabrici şi domnii feudali? Este socialismul feudal şi conservator împotriva căruia acum un secol trebuia să se mai lupte. Mai trebuie oare spus că, printr-o poziţie deplin admisă de marxism pentru un anumit domeniu istoric — şi pentru spaţii geografice strâns legate de acesta —, s-a pus şi s-a impus necesitatea alianţei armate şi luptătoare în războaie civile şi naţionale între salariaţi şi patronii lor burghezi?
Şi deja Manifestul Comunist prezintă relaţiile dintre proletariat şi celelalte clase diferite a doua zi după victoria completă a burgheziei asupra regimului feudal.
Să recurgem chiar la abecedar şi să scriem încă o dată cum stau lucrurile în Manifest.
„Toate clasele din trecut care cucereau puterea [de pildă burghezia] căutau să-şi asigure poziţia dobândită supunând întreaga societate condiţiilor care stăteau la baza modului lor de însuşire“.
Dar:
„Proletarii [spre deosebire de orice altă clasă istorică] nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decât desfiinţând propriul lor mod de însuşire de până acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de până acum“.
Şi, după cum se ştie, aceasta pentru că
„proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au [am spus data trecută] de nimicit tot ce până acum ocrotea şi asigura proprietatea privată“.
Această condiţie este proprie doar proletariatului şi niciunei alte clase: iar pasajele anterioare au dovedit că doar clasa salariaţilor nu este legată de faimoasele forme: familie, moştenire, patrie.
Tocmai de aceea, deşi este extrem de adevărat că există şi alte clase, chiar sărace, s-a proclamat încă de atunci (şi nu a fost retras niciodată) că:
„Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs“.
Şi deci:
„Proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială“.
Aceste afirmaţii care timp de un secol au intrat în carnea şi sângele a milioane de muncitori din generaţiile succesive, nu anulează faptul că acele alte straturi — destinate să se fractureze ca formaţiuni geologice din materiale fragile şi necoezive sub înălţarea rocii abisale înflăcărate sau să se zdrobească între pliurile cutelor sale — au fost puse în mod cuvenit la locul lor, şi nu doar condamnate să dispară.
„Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sunt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sunt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rândurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului“.
Prin urmare, aşa cum clasa muncitoare, forţă de primă linie a revoluţiei sociale, are duşmani, ea are şi aliaţi. Se întâmplă în anumite momente ca ea să lupte
„împotriva duşmanilor duşmanilor săi, împotriva rămăşiţelor monarhiei absolute, a moşierilor, a burgheziei neindustriale, a micii burghezii“,
şi se va întâmpla altă dată să lase să coboare alături de ea în revolte acele pături secundare care „se plasează pe punctul de vedere al viitorului“, fără a le încredinţa însă acestora — gata oricând să-l urmeze pe cel mai puternic — poziţiile centrale.
În Luptele de clasă în Franţa, scrisă în 1850 — lucrare considerată de Engels drept un exemplu clasic de aplicare a metodei materialiste la istorie —, Marx, în legătură cu revolta ţărănească împotriva impozitului pe vin dorit şi de Ludovic Bonaparte, pe atunci simplu preşedinte, are câteva pagini remarcabile despre clasa ţărănească franceză.
„Populaţia rurală, care cuprinde peste două treimi din totalul populaţiei franceze, este formată în cea mai mare parte din aşa-numiţii proprietari funciari liberi“.
Iată că vedem cum, la peste o jumătate de secol de la prima ascensiune a burgheziei la putere, dacă nu două treimi, cu siguranţă mult peste jumătate din populaţie se compune din straturi sociale diferite de proletarii salariaţi şi de capitalişti, şi prin urmare nu doar aceste două clase sunt personajele dramei.
De atunci a trecut un secol întreg şi totuşi economia franceză se descrie de obicei ca fiind predominant agrară: ea angajează munca a peste jumătate din populaţie, furnizează produse alimentare pentru întreaga populaţie fără a fi nevoie de importuri, în timp ce exportă masiv, în special vin (deţinând primatul în lume).
Să ne întoarcem la proprietarii liberi.
„Prima generaţie, pe care revoluţia din 1789 o eliberase fără despăgubire de servituţile feudale, nu plătise nimic pentru pământ“.
Aici se află tot secretul revoluţiilor antifeudale, care nu are nimic de-a face cu „împărţirea pământurilor“, nici în Franţa în 1789, nici în Rusia în 1917 (cu excepţia cazurilor de parcelare a domeniilor publice colective şi comunale, lăsate pradă lăcomiei nu a lucrătorilor gliei, ci a unor uzurpatori ageri, mari şi mici). Ogoarele sunt deja divizate în mici gospodării autonome din punct de vedere tehnic, dar peste întreaga lor reţea apasă povara comună a dreptului domnilor feudali (sau al instituţiilor religioase). Odată înlăturată această povară, pământul este „liber“, dar nu s-a înregistrat, de regulă, nici cucerire prin invazie, nici trasare de noi graniţe între loturi. Existau două forme mizere: şerbia şi mica agricultură. Prima a fost spulberată, a doua a rămas, din păcate. Actul întâi. „Nu plătise nimic“.
„Dar generaţiile următoare au plătit sub forma preţului pentru pământ ceea ce strămoşii lor semiiobagi plătiseră sub formă de rentă, zeciuială, clăci etc. Cu cât se înmulţea populaţia, pe de o parte, şi sporea fărâmiţarea pământului, pe de altă parte, cu atât creştea şi preţul parcelei, căci, pe măsură ce parcela devenea mai mică, cererea de parcele creştea. Dar în proporţia în care creştea preţul pe care ţăranul îl plătea pentru parcelă, fie că o cumpăra direct, fie că i-o socoteau comoştenitorii lui drept capital, în aceeaşi proporţie creşteau în mod necesar şi datoriile ţăranului, adică ipoteca. Titlul de creanţă care grevează asupra pământului se numeşte ipotecă, act de gaj asupra pământului. Aşa cum în evul mediu proprietatea funciară acumula privilegii, se acumulează asupra parcelei moderne ipotecile. — Pe de altă parte, în regimul parcelării, pământul este pentru proprietarul lui un simplu mijloc de producţie. În aceeaşi măsură însă în care pământul este fărâmiţat, scade fertilitatea lui. Folosirea maşinilor pentru munca câmpului, diviziunea muncii, marile lucrări de ameliorare a pământului, ca, de pildă, construirea canalelor de drenaj şi de irigaţie etc., devin din ce în ce mai puţin posibile, în timp ce cheltuielile neproductive ale cultivării cresc proporţional cu diviziunea mijlocului de producţie însuşi. Toate acestea au loc indiferent dacă posesorul parcelei posedă sau nu capital. Dar cu cât procesul de fărâmiţare a pământului înaintează, cu atât mai mult parcela de pământ cu cel mai jalnic inventar reprezintă întregul capital al ţăranului parcelar, cu atât se investeşte mai puţin capital în pământ, cu atât îi lipsesc ţăranului sărac pământ, bani şi cunoştinţe pentru a aplica progresele agronomiei, cu atât regresează cultura pământului“.
„În felul acesta ţăranul francez a ajuns să cedeze capitalistului, sub formă de dobânzi pentru ipotecile care grevează asupra pământului şi sub formă de dobânzi pentru împrumuturile neipotecare contractate la cămătari, nu numai o rentă funciară, nu numai profitul industrial, într-un cuvânt nu numai întregul venit net, ci chiar o parte din salariu, încât a decăzut la situaţia arendaşului irlandez, şi toate acestea sub pretextul că este proprietar privat“.
Acest tablou, pe de o parte, confirmă sistematizarea teoretică a economiei micii gospodării agrare „autonome“ care ne este deja cunoscută, pe de altă parte ne introduce, printr-un exemplu istoric complet, în chestiunea „tacticii“.
„Se înţelege care era situaţia ţăranilor francezi după ce republica mai adăugase la sarcinile vechi şi altele noi. Se vede că exploatarea lor se deosebeşte numai prin formă de exploatarea proletariatului industrial“.
„Astfel“, spune Marx, „vorbeau socialiştii în pamflete, almanahuri, calendare, manifeste de tot felul“.
„Exploatatorul este acelaşi: capitalul. Diferiţi capitalişti izolaţi îi exploatează pe ţărani prin ipotecă şi camătă, iar clasa capitalistă exploatează clasa ţărănească prin impozitul de stat. Dreptul de proprietate al ţăranului este talismanul cu care până acum capitalul l-a vrăjit pe ţăran, pretextul sub care l-a aţâţat împotriva proletariatului industrial. Numai prăbuşirea capitalului poate duce la ridicarea ţăranului, numai un guvern anticapitalist, proletar poate pune capăt mizeriei lui economice, degradării lui sociale. Republica constituţională este dictatura exploatatorilor lui coalizaţi, republica social-democrată, roşie, este dictatura aliaţilor lui. Iar balanţa se ridică sau coboară după numărul voturilor pe care ţăranul le pune în urnă“.
Leninismul, dacă constă în a le spune ţăranilor că dictatura muncitorilor este cea a aliaţilor lor (niciodată în a le spune muncitorilor că dictatura ţăranilor — clasă incapabilă să dicteze — este cea a aliaţilor lor), era aşadar scris deja în 1850. Dar era de asemenea scris că republica constituţională este dictatura tuturor exploatatorilor lor, iar Lenin a reafirmat şi acest lucru.
Şi luaţi seama! nu era decât limbajul unor modeşti socialişti premarxişti şi democraţi, care nu le cereau în fond ţăranilor altceva decât să voteze cu ei. Era acel socialism pe jumătate utopist, pe jumătate doctrinar, după cum spune Marx chiar în aceste pagini, care
„subordonează întreaga mişcare unuia dintre momentele ei“, care „în fond nu face decât să idealizeze societatea actuală“, care „este cedat de proletariat micii burghezii“, în timp ce — aici este spus! — „proletariatul se strânge tot mai mult în jurul socialismului revoluţionar, în jurul comunismului, pe care burghezia însăşi l-a botezat cu numele de Blanqui [cucerirea puterii cu arma în mână]. Acest socialism este declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului“!
Dar a-i spune ţăranului, în 1950, că salvarea constituţiei republicane este idealul său, care îi va garanta proprietatea privată asupra pământului, ce este oare? Marxism, leninism, socialism democratic şi mic-burghez? Nu este cazul să alegem dintre definiţii curate: este un pişat.
În formidabilele pagini ale Optsprezece Brumar, ţăranul din Franţa revine pe scenă. El este obiectul unei clasificări teribile.
„Aşa precum Bourbonii au fost dinastia marii proprietăţi funciare, iar Orléansii aceea a banului, Bonaparţii sunt dinastia ţăranilor, adică a masei poporului francez. Nu acel Bonaparte care s-a supus parlamentului burghez, ci acela care a alungat parlamentul burghez este alesul ţăranilor“.
„Tradiţia istorică a dat naştere superstiţiei ţăranilor francezi că un om cu numele de Napoleon le va aduce din nou toate binefacerile pierdute“.
Marx se teme aici că a fost prea necruţător.
„Să fim însă înţeleşi. Dinastia Bonaparte nu reprezintă pe ţăranul revoluţionar, ci pe ţăranul conservator; nu pe ţăranul care năzuieşte să se smulgă din condiţiile sale sociale de existenţă determinate de parcelă, ci pe acela care, dimpotrivă, vrea să consolideze aceste condiţii şi această parcelă“.
Aceşti stalinişti italici, care luptă pentru consolidarea ţăranului în interiorul unui gard de sârmă ghimpată trasat în jurul a trei brazde de pământ, sunt oare, la rândul lor, napoleonizi sau doar, ca şi mai înainte, vespasianizi? [6]
În cea de-a treia lucrare a lui Karl Marx despre istoria Franţei — un adevărat mers al trenurilor pentru expresul revoluţiei, anunţat cu întârziere, dar care va trece cu atât mai răsunător —, relaţia dintre proletariat şi clasele de mijloc sau ţărăneşti va fi tratată din nou. La Paris, însuşi partidul micii burghezii care colaborase în iunie 1848 la reprimarea revoltelor muncitoreşti a trebuit să se încline în faţa măreţiei Comunei, după ce trădătorii marii burghezii au fost alungaţi din capitală. Şi
„Comuna era pe deplin întemeiată să declare ţăranilor: «victoria noastră este singura voastră speranţă!»“.
Marx se revoltă împotriva minciunii că adunarea naţională de la Versailles reprezenta ţărănimea franceză; ea îi reprezenta pe marii proprietari funciari, cei mai răi duşmani ai ţăranului francez. Făcut cu adevărat „stăpân“ de către Napoleon I, ţăranul trebuise să le plătească acestor emigranţi întorşi din exil, în 1815, după Restauraţie, o despăgubire de un miliard. În ochii ţăranului
„chiar şi numai existenţa latifundiarului constituie o anulare a cuceririlor sale din 1789. În 1848 burghezul împovărase parcela ţăranului cu un impozit adiţional de 45 de centime la franc, dar o făcuse în numele revoluţiei; acum [în 1871] a dezlănţuit războiul civil împotriva revoluţiei [Comuna], pentru a arunca pe spinarea ţăranilor cea mai mare parte din povara despăgubirilor de război de 5 miliarde, pe care se obligase să le plătească prusienilor. Comuna, dimpotrivă, a declarat chiar într-una din primele ei proclamaţii că povara războiului trebuie suportată de cei care l-au provocat. Comuna ar fi scăpat ţăranul de impozitul sângelui, i-ar fi dat o cârmuire ieftină şi ar fi transformat lipitorile care-i sug sângele — notarul, avocatul, portărelul şi alţi vampiri judiciari — în funcţionari comunali salariaţi, aleşi de el însuşi şi răspunzători faţă de el. Ea l-ar fi scăpat de samavolniciile guardului comunal [garde champêtre], ale jandarmului şi ale prefectului... Acestea erau marile binefaceri pe care dominaţia Comunei — şi numai a Comunei — le oferea ca perspectivă imediată ţăranului francez“.
Marx prevede că trei luni de legături între Parisul comunard şi provincia franceză ar fi provocat o răscoală a ţăranilor; junkerii francezi o ştiau şi,
„de aici graba lor înfrigurată de a împresura Parisul cu o blocadă poliţienească“
şi de a înăbuşi în sânge primul guvern al proletariatului.
Lucrarea lui Engels, scrisă în 1850, despre războiul ţărănesc din Germania, are legături mai strânse cu o situaţie istorică comparabilă cu cea a Rusiei ţariste din secolul al XX-lea, fiind, aşa cum spune autorul, scrisă sub impresia contrarevoluţiei, adică a încercării eşuate de revoluţie permanentă, de ascensiune la putere a burgheziei capitaliste germane şi de luptă ulterioară a proletariatului pentru putere.
Întrebându-se care sunt motivele pasivităţii revoluţionare a burgheziei din Germania, ale absenţei istorice a unei adevărate revoluţii naţionale, Engels aminteşte că o mare luptă antifeudală a existat totuşi, prin răscoala ţăranilor lui Thomas Münzer în 1525, pe care istoriografia curentă o tratează drept un război religios, fără a-i fi recunoscut baza socială.
Revoluţia ţărănească împotriva puterilor feudale a fost zdrobită mai ales din cauză că nu a găsit un sprijin efectiv în burghezia oraşelor, iar Germania a fost condamnată la acel particularism de stătuleţe şi mici principate, împotriva căruia se dezlănţuie în special Engels în apostrofele sale viguroase şi în poziţionarea sa hotărâtă în favoarea formării, fie ea şi tardivă şi în plin secol al XIX-lea, a unui Stat unitar central: altă dată am explicat pe larg cum, în acest sens, este corect să-l privim ca pe un precursor al Anschluss-ului, [7] realizat abia în plin secol al XX-lea şi dat înapoi astăzi de o aspiraţie convergentă a tuturor puterilor contrarevoluţionare mondiale.
Am amintit de asemenea concluzia lui Engels: cine a profitat de revoluţia din 1525 dintre forţele aflate în luptă: ţăranii iobagi, seniorii feudali, principii micilor stătuleţe? Ţăranii au fost înfrânţi, iar lanţurile iobăgiei feudale au fost strânse din nou. Dar nobilii de la ţară au pierdut o mare parte din bogăţia şi autonomia lor în favoarea micului principat: a fost totuşi o lovitură dată fărâmiţării feudale. Aşadar, au profitat micii principi. Şi cine în 1848, când muncitorii, ţăranii şi burghezii din oraşe au fost, la rândul lor, înfrânţi? Marii principi, a răspuns Engels. Dar în spatele micilor principi stăteau atunci, în modestele lor capitale, micii burghezi; în spatele marilor principi din 1848, la Berlin, la Viena, la München, stăteau deja marii burghezi, iar în spatele acestora, proletarii. Până şi contrarevoluţia este, în acest sens unitar, un pas istoric înainte: ne amintim, de asemenea, de evaluarea bătăliei de la Sadowa: a fost bine că Viena a fost supusă de Berlin; aşa cum ar fi fost bine ca Berlinul să fi fost supus de Viena. Şi a fost un lucru bun bătălia de la Sedan şi formarea imperiului, pentru că a fost un alt pas spre centralizarea germană, înfăptuită de Bismarck cu nu mai puţin de trei sute cincizeci de ani întârziere faţă de Münzer!
O mare chestiune istorică se închide astfel şi se deschide cea a Internaţionalei Roşii în Europa, a dictaturii proletariatului fără naţiune.
Chiar dacă ţăranul nu ar avea nicio altă inferioritate, o are totuşi pe aceasta: nivelul istoric maxim pe care îl poate atinge, chiar şi răsculându-se, este cel naţional.
În prefaţa pe care Engels o redactează în 1870, liniile acestui tablou istoric întins pe secole şi pe mari state sunt reconturate cu o claritate admirabilă.
Dar acolo găsim şi altceva: trecerea în revistă, în situaţia de după războiul franco-prusac şi Comună, a jocului cunoscutelor clase de mijloc şi agrare de care ne-am ocupat, şi problema alianţelor.
Burghezii trecuseră deja la alianţa cu toate forţele reacţionare: nobilimea, monarhia, armata, birocraţia.
„Marea noastră burghezie procedează în 1870 la fel cum au procedat în 1525 păturile de mijloc ale târgoveţimii. Cât despre micii burghezi, meseriaşii patroni şi negustorii mărunţi, ei vor rămâne mereu aceiaşi. Ei speră, cu sau fără temei, să se strecoare în rândurile marii burghezii şi se tem să nu se rostogolească în rândurile proletariatului. Oscilând între frică şi speranţă, ei vor căuta să-şi păzească preţioasa lor piele în cursul luptei, iar după aceea se vor alătura învingătorului. Aşa sunt ei prin natura lor“.
În 1870 avem, spune Engels, noua clasă, proletariatul. Dar acesta este încă departe de a constitui majoritatea. Trebuie prin urmare (cât s-a mai lucrat cu acest prin urmare!) să recurgă la alianţe, pe care nu le poate căuta decât
„în rândurile micii burghezii, ale lumpenproletariatului de la oraşe, ale micilor ţărani şi ale muncitorilor agricoli“.
Trecerea în revistă a acestor forţe sociale este interesantă.
„Despre micii burghezi am mai vorbit. Ei sunt nişte aliaţi extrem de nesiguri, afară de cazul că ai ieşit învingător; atunci ei îşi manifestă, prin cafenele, entuziasmul lor nemărginit. Totuşi se găsesc printre ei şi elemente foarte bune, care se alătură din proprie iniţiativă muncitorilor“.
(Aceasta este o altă mâncare de peşte şi priveşte organizarea partidului, în mod absolut nelegată, după părerea noastră, de formula laburistă). Am lămurit-o: bătrânul Engels era un băutor prea bun pentru a spune: să bem o bere cu micii burghezi.
În ceea ce priveşte lumpenproletariatul, sau lumea interlopă a oraşelor, ar fi de făcut o observaţie asemănătoare celei a lui Lenin, care a remarcat că Marx părea mai etatist decât Engels. În acest caz, Marx strâmbă din nas mult mai puţin decât Engels, conform căruia
„orice conducător al muncitorilor care foloseşte drept gardă asemenea lepădături... dovedeşte că este un trădător al mişcării“.
„Micii ţărani — fiindcă ţăranii mai bogaţi aparţin burgheziei — sunt de diferite feluri: Ei sunt sau ţărani feudali, care sunt încă obligaţi să presteze muncă de clacă pentru preamilostivul lor stăpân. De vreme ce burghezia nu s-a grăbit să-i elibereze de dependenţa lor iobăgistă, aşa cum era de datoria ei, nu va fi greu să-i convingi că nu pot aştepta eliberarea decât de la clasa muncitoare.
Sau sunt arendaşi, şi în acest caz avem de-a face, de cele mai multe ori, cu aceleaşi relaţii ca în Irlanda. Arenda a devenit atât de ridicată, că, în caz de recoltă mediocră, ţăranul abia poate să-şi ţină familia, iar dacă recolta este proastă, el aproape că moare de foame şi nu-şi poate plăti arenda, căzând astfel în totală dependenţă de mărinimia proprietarului funciar... De la cine să aştepte ei, în acest caz, mântuirea, dacă nu de la muncitori?
Mai rămân ţăranii care îşi lucrează propriul lor petic de pământ... Mai puţin decât în orice îşi pot ei pune nădejdea în burghezie, fiindcă sunt storşi tocmai de către burghezi, de către capitaliştii cămătari. Dar ei sunt, de cele mai multe ori, foarte strâns legaţi de proprietatea lor, cu toate că în realitate ea nu le aparţine lor, ci cămătarului. Trebuie, totuşi, să-i convingem că numai atunci vor putea scăpa de cămătar când un guvern legat de popor va transforma toate ipotecile într-o datorie către stat şi va micşora, în felul acesta, dobânzile. Or, acest lucru nu-l poate face decât clasa muncitoare“.
În sfârşit, Engels se ocupă de salariaţii agricoli, cărora social-democraţii germani le-au acordat poate prea târziu importanţa cuvenită, evidenţiind perfecta lor analogie socială cu muncitorii de la oraşe.
„Din ziua în care masa muncitorilor agricoli va învăţa să înţeleagă care sunt interesele ei nu va mai fi posibilă, în Germania, existenţa unui guvern reacţionar, fie el feudal, birocratic sau burghez“.
În 1874, Engels mai trebuia încă să deplângă faptul că în rândurile acestei clase, la fel ca în armatele principilor, se recrutau alegătorii junkerilor şi ai burghezilor, ai naţional-liberalilor şi ai centrului catolic.
Poate că, aşa cum am observat adesea, în Italia lucrurile erau mai avansate, deoarece, deşi preoţii şi liberalii îşi găseau susţinători la ţară, acolo unde predomina brachiantatul (muncitorii zilieri) mişcarea politică socialistă era puternică încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Salariatului agricol nu i se cere să fie aliat; el este un frate în miliţia revoluţiei, care de o sută de ori a fost în prima linie.
1. Natura şi munca
Contrateza 1. Natura pune la dispoziţia societăţii omeneşti o masă periodică de avuţie. Cine controlează o zonă de teren se bucură de folosinţa unei părţi corespunzătoare din aceste roade.
Teza 1. Întregul ansamblu de bunuri de întrebuinţare de care dispune societatea provine din munca omenească. Dispune de bunuri fără o cheltuială corespunzătoare de muncă orice grup social care controlează: a) persoanele producătorilor: deci produsele; b) dreptul de acces la pământ al producătorilor: deci produsele; c) instrumentele de muncă indispensabile producătorilor: deci produsele.
2. Avuţie şi supramuncă
Contrateza 2. Pământul, uneltele de muncă şi banii sunt acumulări de avuţie — fie că provine din natură, fie din muncă —, care, fără a se epuiza, generează o cotă periodică de care se poate beneficia (rentă, profit, dobândă).
Teza 2. Orice venit al claselor neangajate în producţie provine din supramunca altor clase, pe care instituţiile politice le constrâng să reţină din produs doar acea parte mai mică ce este de ajuns pentru a menţine şi a reproduce clasa activă.
Renta, dobânda şi profitul nu sunt decât părţi ale acestui surplus sau plusprodus, atribuite diferitelor pături sociale în virtutea puterilor ordinii existente.
3. Repartizarea produsului
Contrateza 3 (Formula trinitară). Produsul se formează cu trei factori ai producţiei: muncă, proprietate, capital; şi prin urmare trebuie împărţit în trei părţi: salariul remunerează munca, renta proprietatea, iar profitul (şi dobânda) capitalul.
Teza 3. Mai întâi de toate, produsul conţine un al patrulea element, adică acea cantitate de materii prime şi de uzură a uneltelor şi instalaţiilor care trebuie reconstituită la sfârşitul ciclului şi pe care marxiştii o numesc capital constant. Prin urmare, este falsă ecuaţia economiei clasice burgheze: produsul este egal cu salariul plus profitul plus renta. Trebuie, aşadar, repartizată „valoarea adăugată produsului“ în respectivul ciclu de producţie. Această valoare derivă în întregime din munca întrebuinţată.
În forma capitalistă modernă sunt prezente trei clase. Toată valoarea formată în producţie provine din munca proletariatului şi asupra ei se fac trei prelevări: salariul pentru muncitori (separaţi de instrumente şi de pământ); profitul pentru întreprinzătorii capitalişti (care dispun de capital, dar nu de pământ); renta pentru proprietarii funciari.
4. Patrimoniu şi capital
Contrateza 4. Renta funciară este echivalentă cu rodul pe care îl obţine cel care deţinea un capital bănesc investindu-l în cumpărarea de pământ, aşa cum l-ar fi obţinut investindu-l în achiziţionarea de instalaţii productive sau dându-l cu dobândă. În toate cele trei cazuri, valoarea patrimonială se deduce din rod, capitalizându-l conform aceleiaşi rate anuale a dobânzii.
Teza 4. Profitul diferitelor întreprinderi capitaliste tinde să se egalizeze la o rată medie, atât timp cât nu intervine renta. În acest caz, produsul capătă pe piaţă acea valoare de schimb care corespunde cu ceea ce marxismul numeşte preţ de producţie: capital constant plus capital-salariu plus profit.
Economia burgheză numeşte cheltuiala avansată pentru capitalul constant şi capitalul-salarii cost de producţie sau preţ de cost.
Economia marxistă numeşte rată a profitului raportul dintre profit şi această cheltuială, şi numeşte apoi rată a plusvalorii raportul dintre profitul însuşi şi doar capitalul variabil sau cheltuiala cu salariile.
Niciuna dintre cele două mărimi nu corespunde ratei profitului sau dividendului, în general mult mai scăzută, pe care economia comună o raportează la activul patrimonial al firmei, format din valoarea instalaţiilor plus capitalul monetar de gestionare plus imobilele, dacă acestea există.
Pământul, capitalul monetar şi, de asemenea, valoarea estimată a mijloacelor de muncă, considerate ca bunuri de piaţă şi nu ca factori legaţi de producţie, şi care rămân intacte după ciclul care a realizat produsul net, nu sunt investiţii de capital productiv, ci doar titluri sociale care dau dreptul la prelevări din profit (şi deci din supramuncă) şi din profitul suplimentar, atunci când acesta există. Acestea nu intră în calculul de repartizare a produsului total comercializat (pentru burghezi „cifra de afaceri“) care, pentru marxişti, se împarte între capitalul total avansat şi profit.
5. Renta diferenţială
Contrateza 5. Renta pământului este cu atât mai ridicată cu cât este mai mare valoarea de piaţă a pământului, iar acest lucru decurge din dreptul epocii moderne, care lasă liberă cumpărarea sau vânzarea pământului pentru a investi preţul în altă parte, după convenienţă.
Teza 5. În timp ce dobânda este o parte a profitului normal (restul fiind profit de întreprindere) pe care întreprinzătorul o cedează unui creditor atunci când nu dispune el însuşi de numerar pentru cumpărarea de materii prime şi plata salariilor, înainte de recuperarea acestora din produsul final, renta apare doar atunci când există un profit suplimentar în raport cu rata medie socială a profitului însuşi.
O întreprindere agricolă aduce un profit suplimentar în raport cu o alta atunci când fertilitatea pământului este de aşa natură încât, cu aceeaşi muncă şi acelaşi capital avansat, se obţine o cantitate mai mare de produse pe care piaţa le absoarbe la acelaşi preţ general. Această diferenţă, după ce au fost acoperite cheltuielile şi profitul normal al arendaşului capitalist, este depusă proprietarului şi formează renta diferenţială.
6. Legea pământului celui mai prost
Contrateza 6. La fel ca în cazul produselor manufacturate, preţul depinde de ofertă şi de cerere, fiind ridicat atunci când există o cerere de consum mai mare şi scăzut când există o capacitate de producţie mai mare.
Teza 6. Cunoscutele oscilaţii concurenţiale nu au altă greutate decât cea a unor mici „modulaţii de înălţime“ pe unda purtătoare cu înălţime stabilă: ele se compensează reciproc şi nu produc transferuri de avuţie de la o clasă socială la alta, ci doar profituri şi pierderi episodice pentru firme individuale. Pentru produsele manufacturate ale industriei moderne, preţul tinde să se stabilească în jurul valorii lor de schimb, identică în acest caz cu preţul de producţie care include profitul calculat pe baza ratei medii.
Pentru produsele agricole, preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţului de producţie individual al terenului celui mai puţin fertil, care ajunge să acopere doar profitul mediu, pe lângă cheltuieli. Având în vedere raportul dintre populaţia în creştere şi pământul agricol limitat, întregul produs este desfăcut la acelaşi preţ, iar acolo unde acesta, la cheltuieli egale, este într-o cantitate mai mare şi, prin urmare, la un preţ de producţie individual mai mic, se formează profitul suplimentar care devine rentă.
7. Renta absolută
Contrateza 7. De vreme ce renta pentru proprietar există doar din momentul în care produsul remunerează, la preţul de piaţă, ceva mai mult decât profitul capitalist normal, pe pământul cel mai prost, cel care reglează piaţa, nu există rentă: acesta ar fi cultivat doar de proprietarul însuşi în calitate de întreprinzător capitalist (Ricardo).
Teza 7. Pe lângă treptele succesive ale unei rente mai mari care decurg din calitatea mai bună a pământului, avem la bază o rentă absolută proprie cazului celui mai nefavorabil. Şi aceasta deoarece, pentru produsele alimentare (grâu = aliment de bază), preţul de piaţă este superior chiar şi valorii, adică preţului de producţie în cele mai proaste condiţii, iar aceasta de când pământul este în întregime ocupat şi administrat sub formă de întreprindere capitalistă (adică de când a fost depăşit consumul direct al produsului de către cultivator şi totul intră ca marfă în circuitul comercial).
Modul istoric capitalist de producţie, răspândindu-se, face să scadă preţul produselor manufacturate şi să crească cel al alimentelor.
8. Industria şi agricultura
Contrateza 8. Odată cu progresul tehnicii şi investirea de capitaluri mai mari în agricultură, se va putea mări masa de produse alimentare până la scăderea costului lor...; subcontrateza a): cu condiţia liberalizării schimburilor şi a investiţiilor de capital...; subcontrateza b): cu condiţia ca o conducere economică centrală să calculeze în mod corespunzător volumele de capital ce urmează a fi destinate diferitelor sectoare şi să reglementeze cotaţiile de piaţă.
Teza 8. În economia capitalistă este imposibilă orice compensare între preţurile industriale şi cele agricole, la fel cum este, în general, între satisfacerea nevoilor conform unei utilităţi sociale — tot aşa cum este imposibil şi în distribuirea avuţiei, a capitalurilor şi a venitului.
Tendinţa tot mai divergentă faţă de echilibru a acestei economii este legată nu de simpla apropriere a supramuncii, ci de faptul că repartizarea produsului între veniturile diferitelor clase depinde de existenţa unui preţ curent de piaţă egal pentru mărfurile produse în cele mai diverse condiţii, raporturi de forţe şi rezultate. De legea valorii, adică a echivalenţei în schimburi. De distribuţia comercială.
Compoziţia organică în continuă creştere a capitalului industrial (grad tehnologic înalt: multe materii prime transformate de un număr tot mai mic de muncitori şi în tot mai puţine ore de muncă) determină scăderea istorică generală a ratei profitului (în timp ce masa sa socială creşte enorm odată cu creşterea capitalului global), chiar şi la o rată egală a plusvalorii (prelevare egală de supramuncă).
Acest proces, care a făcut inevitabilă apariţia producţiei capitaliste, este blocat în agricultură nu doar de monopolul privat asupra pământului, ci în principal de nivelarea comercială a întregii mase produse aduse la schimb şi de raportul nefavorabil dintre populaţie şi pământ.
Trecerea, propusă încă de la începuturile industrialismului, a tuturor rentelor funciare la Stat nu ar elimina deloc cauzele acestui fapt esenţial, redistribuind profitul suplimentar care le revenea proprietarilor funciari între capitaliştii burghezi, cărora, potrivit vechii teze a lui Ricardo, statul nu le-ar mai cere impozite pe profit.
9. Comunism şi antimercantilism
Contrateza 9. Compensarea generală şi scăderea timpului de muncă mediu social, cu un nivel general ridicat al consumului, se pot atinge, pe lângă etatizarea oricărei rente: a) trecând la Stat tot profitul întreprinderilor industriale şi agrare; b) lăsând acest profit în seama asociaţiilor autonome ale tuturor lucrătorilor din fiecare întreprindere.
Teza 9. Aceste măsuri nu depăşesc cadrul mercantil şi, prin urmare, capitalist, deoarece schimbul comercial ar reglementa raporturile dintre întreprindere şi întreprindere sau dintre întreprindere şi Stat, dintre întreprindere şi consumator sau dintre consumator şi Stat, precum şi dintre întreprindere şi lucrător. S-ar obţine în mod egal o muncă socială globală enormă cu un consum social global redus şi nicio compensare între aporturile de muncă şi satisfacerea consumului.
Depăşirea despotismului de întreprindere, sau a prizonieratului unui timp de muncă exagerat (care, din punct de vedere tehnologic, ar trebui să fie astăzi o mică fracţiune din cel al timpurilor precapitaliste şi din maximul fiziologic), şi a anarhiei producţiei (sau risipa unei mari părţi a produsului social fără ca acesta să fie transformat în consum util) constituie programul comunist al revoluţiei proletariatului şi implică următoarele caracteristici.
A. Desfiinţarea administrării producţiei pe unităţi de întreprindere.
B. Desfiinţarea distribuţiei prin intermediul schimbului comercial şi monetar, atât pentru produsele-mărfuri, cât şi pentru forţa de muncă umană.
C. Planul social unitar, măsurat în cantităţi fizice şi nu în echivalenţi economici, al alocării forţelor de muncă, a materiilor prime şi a uneltelor către diferitele sectoare productive, precum şi al alocării produselor în sectoarele de consum.
Formule vulgar-eronate sunt cele conform cărora socialismul ar fi suprimarea plusvalorii şi restituirea întregului rod fiecărui producător.
Socialismul este desfiinţarea oricărei valori comerciale şi a oricărei munci obligatorii şi plătite, prin dăruirea supramuncii fiecărui individ către societate, nu altora şi nici sieşi.
10. Fărâmiţare şi mizerie
Contrateza 10. Un remediu pentru gravele disparităţi în distribuirea avuţiei, admise de toată lumea, se găseşte în fărâmiţarea pământului între mici unităţi de exploatare familială conduse de arendaşi, cultivatori, ţărani proprietari liberi.
Teza 10. Păturile populaţiei agricole active, altele decât salariaţii, de care societatea capitalistă nu va fi niciodată curăţată, sunt supravieţuiri ale unor forme sociale trecute. Produsul unei astfel de producţii fragmentare se menţine la un preţ mai scăzut decât cel care se generează în agricultura capitalistă deplină, doar pentru că acei lucrători-întreprinzători şi chiar proprietari funciari din unităţi minuscule de exploatare, din cauza dificultăţilor naturale şi sociale şi a tehnicii înapoiate, renunţă la o parte din rentă şi din profit şi, adesea, din salariul însuşi echivalent cu cel al celui care nu posedă nimic, cedând-o parţial clasei capitaliste şi Statului, parţial consumatorilor (caz în care preţul este sub valoare, nu deasupra ei).
Aceste pături formează o clasă, aproape o castă de asupriţi, înapoiată în raport cu lumea modernă, incapabilă — oricât de mult ar putea revoltele lor de foame să tulbure puterea burgheză — să întruchipeze noi forme sociale revoluţionare.
Revoluţia este sarcina clasei proletarilor salariaţi din industrie şi din mediul rural; iar funcţia ei istorică, şi numai a ei, este dictatura revoluţionară.
11. Monopol şi concurenţă
Contrateza 11. Teoria marxistă a economiei moderne, bazată pe legile producţiei ca determinare a valorii produsului şi a plusvalorii, nu a putut explica cu exactitate recentele fenomene ale monopolului şi imperialismului, deoarece deducţiile sale conţineau ipoteza funcţionării deplinei concurenţe.
Teza 11. Teoria bazată pe calculul mărimii valorii şi al părţilor sale în producţia capitalistă s-a opus, încă de la apariţia sa, celei burgheze a concurenţei, a negat-o şi i-a semnat condamnarea, dezvăluind încă de atunci caracterul de monopol de clasă al acestei economii. Fenomenele recente au confirmat doctrina şi toate previziunile sale, iar prezentarea lor teoretică şi matematică, chiar şi în sectoarele industriale, se realizează fără nicio dificultate cu ajutorul teoremelor riguroase despre rentă: acestea au fost aplicate, încă de la enunţare, nu doar agriculturii, ci tuturor forţelor naturale; ele sunt valabile, prin urmare, şi pentru economia maşinii cu cărbune sau benzină, pentru cea hidroelectrică şi pentru viitoarea forţă motrice nucleară, toate fiind baze actuale şi viitoare de profituri suplimentare, monopoluri şi parazitisme rentiere, care agravează dezechilibrul formei sociale capitaliste.
12. Ştiinţa inamică
Contrateza 12. Doctrinele bazate pe introducerea de mărimi măsurabile în producţie, pe transferurile de valoare de la o clasă la alta, cu previziunile lor asupra tendinţelor de dezvoltare istorică, sunt ideologii arbitrare, deoarece nu sunt posibile previziuni ştiinţifice în domeniul economic; singura ştiinţă posibilă este cea care se bazează pe înregistrarea preţurilor concrete şi le urmăreşte evoluţiile extrem de complexe. De teoriile preţului se ţin acum economiştii moderni, mult posteriori lui Marx, cei mai cunoscuţi autori, profesorii cei mai audiaţi şi mai iluştri.
Teza 12. Les professeurs à la Lanterne! [8]
[1]. Avanti lettera (sau avant la lettre) — expresie care semnifică „înainte ca termenul sau conceptul să fie create“, desemnând anticiparea unei realităţi istorice viitoare. Aici se referă la portretizarea de către Molière a spiritului burghez înainte ca burghezia ca clasă socială să îşi fi definit complet identitatea istorică.
[2]. In balordo — formulă parodică folosită de filozoful peripatetic Pancrace din piesa Căsătoria cu sila de Molière. Pancrace îşi iese din minţi când interlocutorul său foloseşte un silogism pe care el îl consideră prostesc, absurd sau în afara canoanelor logice (în italiană balordo înseamnă nătâng, stupid sau ridicol).
[3]. Geomanţie — metodă veche de divinaţie (ghicit) prin interpretarea semnelor de pe sol ori a formelor create de pământul sau nisipul aruncat. Bordiga o include ca pe o pseudo-ştiinţă din discursul savantului parodiat de Molière, pentru a arăta că nu este nevoie de cunoştinţe oculte pentru a înţelege un concept matematic-logic elementar cum este extrapolarea.
[4]. Gino Bartali (1914—2000) — unul dintre cei mai mari ciclişti italieni din toate timpurile, multiplu câştigător al Turului Italiei (Giro d’Italia) şi al Turului Franţei (Tour de France). Pe lângă cariera sa sportivă excepţională şi faimoasa rivalitate cu Fausto Coppi, Bartali este recunoscut ca „Drept între Popoare“ (de către memorialul Yad Vashem) pentru activitatea sa clandestină din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a ajutat la salvarea a sute de evrei transmiţând acte de identitate false ascunse în interiorul cadrului bicicletei sale în timpul antrenamentelor. Expresia „a agăţa bicicleta în cui“ (la care Bordiga face aluzie) reprezintă retragerea din activitate.
[5]. Battilocchio — termen peiorativ utilizat frecvent de Bordiga pentru a desemna un „mare om“ sau o „personalitate istorică“ de faţadă, o figură proeminentă căreia societatea burgheză îi atribuie în mod fals capacitatea de a influenţa mersul istoriei (în opoziţie cu determinismul istoric susţinut de marxism).
[6]. Napoleonizi şi vespasianizi — „Napoleonizii“ sunt adepţii bonapartismului, care promiteau ţăranilor conservarea micii proprietăţi; prin contrast satiric, Bordiga îi numeşte pe staliniştii italieni „vespasianizi“ (trimitere la toaletele publice numite în italiană vespasiane, de la împăratul Vespasian), făcând legătură cu fraza anterioară în care le califică politica drept „un pişat“ (în orig. una pisciata).
[7]. Anschluss — cuvânt din limba germană însemnând „anexare“ sau „uniune“, care desemnează unificarea politică şi teritorială a Austriei cu Germania, înfăptuită de regimul nazist în martie 1938. Deşi această integrare a spaţiului germanofon fusese o aspiraţie istorică încă de la revoluţiile din 1848, ea a fost interzisă prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial şi ulterior anulată de Puterile Aliate în 1945.
[8]. Sloganul este o variaţie a faimosului îndemn din timpul Revoluţiei Franceze de la 1789, „Les aristocrates à la lanterne!“ (Aristocraţii la felinar!), prin care se cerea spânzurarea contrarevoluţionarilor de stâlpii de iluminat stradal. Bordiga îl foloseşte aici polemic şi sarcastic la adresa profesorilor universitari de economie politică, apologeţi ai capitalismului.