Pentru a examina cu exactitate formula tradiţională care defineşte socialismul ca desfiinţare a proprietăţii private, se reamintesc conceptele marxiste referitoare la succesiunea revoluţiilor de clasă drept consecinţă a contrastului dintre noile forţe şi cerinţe ale producţiei şi vechile relaţii de proprietate. Dintre diferitele regimuri de clasă, întemeiate pe instituţii ale proprietăţii individuale exercitate asupra unor obiecte diferite în funcţie de diferitele caracteristici ale organizării productive şi ale tehnicii muncii, cel mai recent este regimul capitalist.
Printr-o formulă simplă şi justificată de cerinţele propagandei, socialismul a fost întotdeauna definit ca desfiinţare a proprietăţii private, adăugându-se precizarea: a mijloacelor de producţie, iar apoi cealaltă: şi a mijloacelor de schimb.
Chiar dacă această formulă nu este completă şi pe deplin adecvată, ea nu trebuie respinsă. Dar vechile şi recentele chestiuni de substanţă cu privire la proprietatea personală, colectivă, naţională şi socială fac necesară clarificarea problemei proprietăţii în faţa antitezei teoretice, istorice şi de luptă dintre capitalism şi socialism.
Orice raport economic şi social se proiectează în formulări juridice, iar pornind de la această poziţie, Manifestul spune că comuniştii pun în prim-plan în fiecare stadiu al mişcării „problema proprietăţii“, deoarece ei pun în prim-plan problema producţiei, mai general pe cea a producţiei, distribuţiei şi consumului, adică pe cea a economiei.
Într-o epocă în care marea antiteză istorică dintre feudalism şi regimul burghez apăruse mai degrabă ca un conflict ideologic şi juridic decât ca un raport economic şi o schimbare a formelor de producţie, nu se putea să nu se scoată cel mai pregnant în relief, chiar şi în enunţările elementare, forma juridică a revendicărilor economice şi sociale proletare. În pasajul fundamental din prefaţa la Critica economiei politice, Marx enunţă doctrina contrastului dintre forţele de producţie şi formele producţiei şi adaugă imediat: „sau, ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate“.
Înţelegerea corectă a formulării juridice nu se poate deci întemeia decât pe prezentarea corectă a relaţiei productive şi economice pe care socialismul postulează s-o sfărâme.
Folosind deci, în măsura în care este util, limbajul ştiinţei juridice actuale, este vorba de a reaminti trăsăturile distinctive ale tipului capitalist de producţie — care trebuie definite în raport cu tipurile de producţie ce l-au precedat — şi de a distinge ulterior, printre aceste trăsături, pe cele pe care socialismul le păstrează de cele pe care, dimpotrivă, va trebui să le depăşească şi să le suprime în procesul revoluţionar. Această distincţie trebuie în mod evident stabilită pe terenul analizei economice.
Capitalismul şi proprietatea nu coincid. Diverse forme economico-sociale care au precedat capitalismul aveau anumite instituţii ale proprietăţii. Vom vedea imediat că noului sistem de producţie i-a fost convenabil să îşi aşeze eşafodajul juridic pe formule şi canoane derivate direct din regimurile precedente, deşi în acestea raporturile de apropriere erau extrem de diferite. Şi este nu mai puţin elementară teza că, în viziunea socialistă, capitalismul figurează ca ultima dintre economiile întemeiate pe forma juridică a proprietăţii, astfel încât socialismul, prin desfiinţarea capitalismului, va desfiinţa şi proprietatea. Dar acea primă desfiinţare şi, mai bine spus, suprimare violentă şi revoluţionară este un raport clar dialectic şi este enunţată cu mai multă fidelitate faţă de limbajul marxist specific nouă decât desfiinţarea proprietăţii, care are o savoare puţin metafizică şi apocaliptică.
Să revenim totuşi la începutul conceptelor noastre cunoscute. Proprietatea este o relaţie între om, persoana umană, şi lucruri. Juriştii o numesc facultatea de a dispune de lucru în modul cel mai extins şi mai absolut, iar în mod clasic, de a uza şi de a abuza. Se ştie că nouă, marxiştilor, nu ne plac aceste definiţii eterne şi am putea oferi o definiţie mai degrabă dialectică şi ştiinţifică a dreptului de proprietate, spunând că este facultatea unei alte persoane sau a unui grup de a „împiedica“ o persoană umană să folosească un lucru.
Variabilitatea istorică a relaţiei reiese, de exemplu, din faptul că, timp de secole şi milenii, printre lucrurile susceptibile de a forma obiectul proprietăţii se afla însăşi persoana umană (sclavagism). Faptul că, pe de altă parte, instituţia proprietăţii nu poate pretinde prerogativa apologetică de a fi naturală şi eternă l-am dovedit de o mie de ori făcând referire la societatea comunistă primitivă în care proprietatea nu exista, întrucât totul era dobândit şi folosit în comun de către primele grupuri de oameni.
În respectiva economie primordială sau, dacă se doreşte, pre-economie, relaţia dintre om şi lucru era cât se poate de simplă. Datorită numărului limitat de oameni şi gamei limitate de nevoi, abia superioare celor animale ale hrănirii, lucrurile apte să satisfacă aceste trebuinţe înseşi, pe care ulterior dreptul le-a numit bunuri, sunt puse de natură la dispoziţie în mod nelimitat, iar singurul act productiv constă în luarea lor atunci când este nevoie. Acestea se reduc la roadele vegetaţiei spontane şi, ulterior, la cele ale vânătorii şi pescuitului, şi aşa mai departe. Existau obiecte de întrebuinţare în cantitate exuberantă, nu existau încă „produse“ ieşite dintr-o intervenţie — fie ea şi embrionară — fizică, tehnică, de muncă, a omului asupra materiei aşa cum o oferă natura înconjurătoare.
Odată cu munca, tehnica de producţie, creşterea populaţiilor, limitarea pământurilor virgine libere pe care să se extindă, apar problemele de distribuţie şi devine dificil să se facă faţă tuturor necesităţilor, cererilor de întrebuinţare şi de consum de produse. Se naşte contrastul dintre individ şi individ, trib şi trib, popor şi popor. Nu este necesar să reamintim aceste etape ale originii proprietăţii, adică ale aproprierii — pentru consum, pentru formarea de rezerve, pentru schimbul început în vederea satisfacerii altor cerinţe din ce în ce mai vaste — a ceea ce a produs munca oamenilor şi a comunităţilor.
Comerţul apare în procese diverse, lucrurile care erau doar obiecte de întrebuinţare devin mărfuri, apare moneda, iar peste valoarea de întrebuinţare se suprapune valoarea de schimb.
La diversele popoare şi în diferitele epoci trebuie să înţelegem care era progresul tehnicii de producţie în ceea ce priveşte capacitatea de intervenţie a activităţii omului asupra lucrurilor sau materiilor prime, care era mecanismul producţiei şi al distribuirii activităţilor şi eforturilor productive între membrii societăţii, care era jocul circulaţiei produselor din mână în mână, din casă în casă, din ţară în ţară spre consum. Pornind de la aceste date, putem trece la înţelegerea formelor juridice corespunzătoare, care tindeau să coordoneze regulile acestor procese, atribuind anumitor organizaţii disciplinarea acestora şi posibilitatea constrângerilor şi a sancţiunilor împotriva celor ce le încalcă.
Aşa cum nu datează de la umanitatea primitivă proprietatea asupra lucrurilor sau bunurilor de consum şi proprietatea asupra sclavului, cu atât mai puţin datează de atunci proprietatea asupra solului, adică a pământului şi a tot ceea ce omul adaugă şi construieşte în mod stabil pe acesta, bunurile imobile în accepţiunea dreptului. Această proprietate în forma sa personală apare cu întârziere în raport cu cea a bunurilor mobile şi a sclavilor înşişi, deoarece la început totul, dacă nu este comun, este cel puţin atribuit şefului grupării familiale, de trib sau de cetate şi regiune.
Dar chiar dacă s-ar dori să se conteste faptul că toate popoarele au pornit de la această primă formă comunistă şi s-ar dori să se ironizeze o asemenea vârstă de aur, analiza care ne interesează privind derivarea instituţiei juridice din stadiile tehnicii nu rămâne prin aceasta infirmată, fiind suficient să trimitem la marea importanţă pe care Engels şi Marx au acordat-o începutului acestor studii asupra preistoriei, întrucât ne interesează în mod deosebit să ajungem mult mai departe.
Reducându-ne la liniile esenţiale şi la lucrurile cunoscute de toţi, sunt suficiente relaţiile privind proprietatea asupra obiectului mobil consumabil şi oricum utilizabil, asupra omului sclav sau iobag, şi asupra pământului, pentru a defini liniile fundamentale ale tipurilor istorice succesive de societate de clasă.
Proprietatea, spune juristul, se naşte din ocupaţie. O spune gândindu-se la bunul imobil, dar formula este valabilă şi pentru proprietatea asupra sclavului şi asupra obiectului-marfă. Într-adevăr, „bunurile mobile aparţin posesorului“. Nu mai puţin evidentă este trecerea de la posesie la proprietate. Dacă eu am un lucru oarecare în mâini, în general chiar şi un alt om sau o bucată de pământ (caz în care nu îl ţin cu mâinile — şi nici pe om şi nici marfa nu le ţin în mod constant cu mâinile) fără ca altcineva să reuşească să mă deposedeze, eu sunt posesorul. Posesie materială, până aici. Dar posesia devine legitimă şi juridică, şi se ridică la rangul de drept de proprietate, când am posibilitatea, împotriva unui eventual pretendent sau tulburător, de a obţine sprijinul legii şi al autorităţii, adică al forţei materiale organizate în stat, care va veni să mă apere. Pentru lucrul mobil sau marfă, simpla posesie demonstrează proprietatea juridică până când cineva dovedeşte că i-am sustras lucrul prin violenţă sau fraudă. Pentru sclav, în statele bine orânduite, exista o evidenţă familială care îi înregistra pe numele stăpânului. Pentru imobile, chiar şi în vremurile moderne, maşinăria legală este mult mai complexă, depinde de titluri în anumite forme şi de înregistrări publice, şi la fel de complex este şi controlul legal al transferurilor de proprietate. Oricum, posesia materială este întotdeauna o mare resursă prin efectul ei expeditiv, iar legea o apără într-un prim stadiu, sub rezerva cercetării ulterioare depline şi dificile a dreptului de proprietate. Se spune, ca un paradox juridic, că şi hoţul poate cere legii protecţie posesorie, dacă este deposedat (poate chiar de către proprietarul însuşi, printr-un absurd teoretic), iar cei mai iscusiţi avocaţi spun că toate codurile se pot reduce la un singur „articol cinci: cine are în mână a câştigat“.
La baza oricărui regim al proprietăţii se află, prin urmare, un fapt de apropriere a bunurilor în general. Copiii sclavului rămâneau ai stăpânului; dacă fugeau, acesta îi putea pune să fie urmăriţi de lege, care i-i aducea înapoi.
În regimul medieval al feudalismului, tehnica producţiei cu forţă de muncă de sclavi şi eşafodajul legal aferent care disciplinează proprietatea asupra persoanelor umane apar, în general, ca fiind desfiinţate. Dispunerea pământului agricol îmbracă o formă mai complexă decât cea clasică din dreptul roman, întrucât pe acesta se aşează o ierarhie de seniori care culminează cu suveranul politic, ce le distribuie vasalilor dependenţi pământurile sub un regim juridic foarte complex. Baza economică o reprezintă munca agricolă realizată nu prin intermediul sclavilor, ci al şerbilor de pe glie, care nu fac obiectul unei adevărate proprietăţi şi înstrăinări de la un stăpân la altul, dar care nu pot, în general, să părăsească feudul pe care muncesc împreună cu familia lor. De către cine sunt apropriate produsele muncii? Într-o anumită parte de către lucrătorul şerb, în general oferindu-i-se un mic lot de pământ ale cărui roade trebuie să-i fie suficiente pentru a se hrăni împreună cu ai săi, în timp ce el este obligat să lucreze singur sau împreună cu alţii pe pământurile mai întinse ale seniorului, iar aceste produse suplimentare sunt predate acestuia din urmă. Această muncă este aşa-numita clacă. În formele mai recente, şerbul se apropie de arendaş, în măsura în care întregul pământ al feudalului este împărţit în mici gospodării familiale, dar din produsul fiecăreia o mare cotă este predată stăpânului.
În acest regim, lucrătorul are un drept parţial de a-şi apropria produsele muncii sale pentru a le consuma după bunul său plac. Parţial, în măsura în care asupra acestora apasă dările — fie sub formă de timp de muncă, fie în produse — către stăpânul feudal, cler şi aşa mai departe.
Producţia neagricolă are o dezvoltare redusă, din cauza tehnicii încă înapoiate, a urbanizării slabe şi a primitivităţii generale a vieţii şi a nevoilor populaţiilor. Dar producătorii de obiecte manufacturate sunt oameni liberi, adică nu sunt legaţi de locul de naştere şi de muncă. Sunt meşteşugarii, prinşi în piedicile organismelor şi regulilor corporative, dar cu toate acestea complet autonomi din punct de vedere economic. În producţia meşteşugărească, a micii şi foarte micii exploatări şi a atelierului, avem proprietatea lucrătorului asupra diferitelor categorii de bunuri: uneltele simple ale muncii sale, materiile prime pe care le cumpără pentru a le transforma, produsele manufacturate pe care le vinde. În afară de sarcinile către corporaţii şi comune şi de anumite drepturi feudale asupra burgurilor, meşteşugarul lucrează doar pentru sine şi se bucură de rodul întregului timp şi al întregului rezultat al muncii sale.
Reţeaua de circulaţie a acestui sistem social este puţin complicată. Marea masă a lucrătorilor agricoli consumă pe loc ceea ce produce şi vinde puţin pentru a cumpăra obiectele limitate de îmbrăcăminte sau alte lucruri pe care le foloseşte. Meşteşugarii şi comercianţii fac schimburi cu ţăranii şi între ei, de cele mai multe ori în cercuri restrânse de oraşe, sate şi zone rurale; o mică minoritate de seniori privilegiaţi îşi procură de la mari distanţe obiectele desfătării sale şi, până acum câteva secole, ea însăşi nu cunoştea furculiţele, săpunul sau altele asemenea, ca să nu mai vorbim de o sută de alte lucruri folosite astăzi de toată lumea.
Treptat, însă, se pun premisele noii ere capitaliste, prin inovaţiile tehnice şi ştiinţifice care îmbogăţesc în mii de feluri procesele de prelucrare a produselor, prin descoperirile geografice şi inventarea de noi mijloace de transport pentru persoane şi mărfuri, care lărgesc continuu sfera zonelor de circulaţie şi distanţele dintre locul de fabricare şi cel de utilizare a produselor.
Desfăşurarea acestor transformări este extrem de diversă şi cunoaşte perioade de o stranie încetineală şi expansiuni copleşitoare. În timp ce, de la începutul epocii moderne, milioane de consumatori învăţau deja să cunoască şi să folosească mirodenii şi mărfuri ignorate şi exotice, apărând noi nevoi (cafea, tutun etc. etc.), era încă posibil, pe vremea Primului Război Mondial, să auzi că o doamnă calabreză, mare proprietară, cheltuise într-un an „un ban“ în total pe ace, tot restul fiindu-i asigurat de propria ei proprietate.
Ajunşi în acest punct obişnuit cu rememorarea acestor câteva noţiuni, simplificată în mod voit, dar încercând să punem cuvintele potrivite la locul lor, să ne întrebăm care sunt caracteristicile diferenţiale reale ale noii producţii şi economii capitaliste şi ale regimului burghez căruia aceasta îi oferă baza. Şi să vedem imediat în ce constă cu adevărat schimbarea pe care noile sisteme tehnice, noile forţe de producţie puse la dispoziţia omului, o determină, după o luptă lungă şi grea, în relaţiile de producţie, adică în posibilităţile şi prerogativele de apropriere a diferitelor bunuri, în opoziţie cu ceea ce se întâmpla în societatea anterioară, feudală şi meşteşugărească.
Vom începe astfel să stabilim în mod clar bazele investigaţiei noastre ulterioare asupra relaţiilor efective dintre sistemul capitalist şi forma de apropriere a diferitelor bunuri: mărfuri gata pentru consum, instrumente de lucru, pământ, case şi diverse instalaţii fixate pe sol, pentru a o extinde la procesul de dezvoltare al erei capitaliste şi la cel al sfârşitului acesteia.