Capitalismul triumfă într-o revoluţie care rupe o serie de relaţii. Printre acestea, dreptul nobilului feudal asupra ţăranilor şerbi şi dreptul breslelor asupra meşteşugarilor sunt relaţii între persoane, nu relaţii de proprietate asupra unor lucruri.
Capitalismul suprimă, de asemenea, proprietatea lucrătorilor meşteşugari asupra produselor şi uneltelor lor şi, în mare măsură, pe cea a micilor ţărani asupra pământului, pentru a-i transforma, asemenea foştilor şerbi, în masele de salariaţi neavuţi.
Apariţia economiei capitaliste, în efectele sale asupra relaţiilor de proprietate, se prezintă nu ca o instaurare, ci ca o desfiinţare extrem de largă a drepturilor de proprietate privată. Teza astfel formulată nu doar că nu trebuie să pară stranie, dar nici măcar nouă, fiind pe deplin conformă, în esenţă şi în formă, cu expunerea lui Marx.
În ceea ce îi priveşte pe proprietarii funciari feudali, revoluţia burgheză a constat într-o desfiinţare radicală a privilegiilor, dar nu în suprimarea dreptului de proprietate asupra pământului. Nu trebuie să ne gândim aici la revoluţie în sensul unei scurte perioade de luptă, la măsurile împotriva rebelilor şi emigraţilor, şi nici la măsurile ulterioare de suprimare a privilegiilor asupra pământurilor instituţiilor de cult, ci să ne raportăm la conţinutul economico-social al marii transformări, care, în desfăşurarea ei, începe cu mult înainte şi se termină mult după datele clasice ale insurecţiilor, proclamaţiilor şi promulgărilor de noi statute.
Apariţia capitalismului are caracterul unei distrugeri a drepturilor de proprietate în ceea ce priveşte numeroasa clasă a micilor producători meşteşugari şi, pe o scară largă şi mai ales în anumite naţiuni, de asemenea în detrimentul ţăranilor proprietari lucrători.
Istoria naşterii capitalismului şi a acumulării primitive coincide cu istoria ferocei şi inumanei exproprieri a producătorilor şi este consemnată în paginile cele mai elocvente ale Capitalului.
Capitolul final al primului volum, ca şi alte scrieri fundamentale ale marxismului, prezintă viitoarea răsturnare a capitalismului ca pe exproprierea expropriatorilor de atunci şi chiar — dar despre aceasta vom vorbi în partea următoare a acestei scrieri — ca pe o revendicare a acelei „proprietăţi“ distruse şi călcate în picioare.
Pentru ca toate acestea să fie clar înţelese, trebuie tocmai să urmăm investigaţia în aplicarea corectă a metodei noastre şi să nu pierdem niciodată din vedere legăturile care există între formulările limbajului sau ale dreptului comun şi cele specifice nouă, socialiştilor marxişti.
Explicaţia instaurării capitalismului în domeniul tehnicii productive se leagă de multiplele perfecţionări ale aplicării activităţii umane asupra materiilor prelucrate, începând cu primele inovaţii tehnologice născute pe bancul de lucru al meşteşugarului izolat, răbdător şi genial, parcurge un ciclu formidabil odată cu apariţia primelor ateliere, manufacturiere la început, apoi bazate pe maşini-unelte care înlocuiesc mâna muncitorului, iar apoi pe utilizarea marilor forţe mecanice motrice.
Astăzi, capitalismul ni se prezintă ca un complex formidabil de instalaţii, construcţii, lucrări, utilaje, cu care tehnica a acoperit solul ţărilor celor mai avansate, şi de aceea este de la sine înţeles să definim sistemul capitalist ca fiind cel al proprietăţii şi al monopolului asupra acestor colosale mijloace moderne de producţie, ceea ce este exact doar în parte.
Condiţiile tehnice ale noii economii constau în noi procedee bazate pe diferenţierea actelor de muncă şi pe diviziunea muncii, însă, din punct de vedere istoric, chiar înaintea acestui fenomen îl avem pe cel mai simplu, al apropierii şi reunirii într-un loc de muncă comun a numeroşi lucrători, care continuă să lucreze cu aceeaşi tehnică şi folosind aceleaşi unelte simple pe care le foloseau atunci când erau izolaţi şi autonomi.
Prin urmare, caracterul cu adevărat distinctiv al inovaţiei nu constă în faptul că a apărut un posesor sau cuceritor de noi mijloace sau mari mecanisme, care, producând mai uşor produsele manufacturate, să înlocuiască producţia meşteşugărească tradiţională. Aceste mari instalaţii apar ulterior, deoarece pentru simpla cooperare, cum spune Marx, adică gruparea multor lucrători, este suficient un spaţiu chiar şi primitiv, care poate fi uşor închiriat de către „stăpân“ — ba chiar în sweating system (lucrul la domiciliu) lucrătorii rămân în propriile case. Caracterul distinctiv se află, aşadar, în altă parte; el este un caracter negativ şi, prin urmare, distructiv şi revoluţionar. Lucrătorilor le-a fost luată posibilitatea de a deţine pe cont propriu materiile prime, uneltele de lucru, şi deci de a rămâne posesorii a ceea ce vor fi produs prin munca lor, liberi să îl consume sau să îl vândă în orice mod. Pentru a recunoaşte, aşadar, o primă economie capitalistă în funcţiune, ne este suficient să constatăm că există mase de producători meşteşugari care şi-au pierdut posibilitatea de a-şi procura materii prime şi unelte — şi, drept condiţie complementară, că în mâinile noilor elemente economice, capitaliştii, s-au adunat mijloace de cumpărare în volume considerabile, care îi pun pe aceştia în măsură, pe de o parte, să acapareze materiile prime şi uneltele de lucru, iar pe de altă parte, să cumpere forţa de muncă a meşteşugarilor deveniţi salariaţi, rămânând posesorii şi proprietarii absoluţi ai întregului produs al muncii.
Acestei a doua condiţii îi corespunde faptul acumulării primitive a capitalului, a cărui origine este studiată în alte contribuţii la cunoaşterea marxismului şi care se datorează multor factori istorici şi economici.
Faptul că simpla apropiere a muncitorilor este suficientă pentru a face noul sistem superior şi îl determină să îl înlocuiască pe cel vechi se explică prin reducerea sarcinilor de transport şi aprovizionare şi prin mai buna utilizare a timpului pe care producătorii îl dedică fazelor de prelucrare, încă extrem de simple din punct de vedere tehnologic. Avem o primă depăşire ca randament a meşteşugului organizat în ateliere şi prăvălii izolate. Dar acesta este definitiv eliminat de evoluţiile ulterioare datorate diviziunii muncii. Nu mai este vorba de meşteşugarul individual, ajutat de unul sau doi ucenici, care realizează produsul manufacturat, ci acesta rezultă din intervenţiile succesive ale unor lucrători de meserii diferite, dintre care niciunul, de unul singur, nu ar şti şi nu ar putea să îl facă. Mai târziu, multe dintre cele mai dificile operaţii făcute înainte manual după o lungă ucenicie sunt efectuate de o maşină, iar acelaşi rezultat productiv este obţinut cu eforturi de muncă mult mai mici, în sens fizic şi mental, din partea operatorului.
Urmărind acest proces, vedem cum ia proporţii gigantice masa de instalaţii ale fabricii, care, desigur, nu aparţin din punct de vedere juridic lucrătorului, aşa cum, în general, nu îi mai aparţineau nici uneltele manuale simple în stadiul iniţial. Dar apartenenţa juridică a acestor mari instalaţii la capitalişti şi patroni nu este o condiţie necesară; am dovedit-o reamintind că, înainte ca acestea să fi apărut, aveam deja în prima manufactură un capitalism economic şi social propriu-zis, şi ne rămân de examinat multe cazuri în care, în economia modernă, instalaţiile productive nu aparţin din punct de vedere juridic proprietarului întreprinderii. Este suficient să amintim pentru moment închirierile, concesiunile, antreprizele şi aşa mai departe în industrie, iar în agricultură, marea arendare capitalistă.
Adevărata împrejurare care ne face să constatăm apariţia capitalismului constă, prin urmare, pe lângă acumularea primitivă, în „separarea violentă a producătorului de uneltele şi de produsele muncii sale“.
Capitalismul, economic şi social, apare ca o distrugere a dreptului de însuşire a produselor de către lucrători şi ca o însuşire a acestora de către capitalişti.
Odată cu pierderea oricărui drept asupra bunurilor produse, în mod evident, lucrătorul a pierdut toate drepturile asupra uneltelor, materiilor prime şi locului de muncă. Aceste drepturi erau o relaţie de proprietate individuală pe care capitalismul a distrus-o pentru a o înlocui cu un nou drept de însuşire, de proprietate, care este în mod necesar un drept asupra produselor muncii, dar nu este, în mod la fel de necesar, un drept asupra mijloacelor de producţie. Titularitatea juridică a acestora se poate de asemenea schimba fără ca prin aceasta să înceteze caracterul capitalist al întreprinderii. În plus, noul tip de însuşire nu este în mod necesar — adică pentru a fi îndreptăţiţi, în limba marxistă, să vorbim despre capitalism — un drept de tip individual şi personal, aşa cum era, în schimb, în economia meşteşugărească, ce depăşea rareori limitele familiei.
Capitalismul, la Marx — deoarece nu facem decât să expunem doctrina aşa cum a fost ea profesată dintotdeauna — nu numai că se instaurează printr-o expropriere, ci întemeiază o economie şi, deci, un tip de proprietate socială. Puteam vorbi în mod clasic despre proprietate personală când era dat să se reunească în titularitatea unei singure persoane toate actele productive şi economice, dar când munca devine o funcţie colectivă şi asociată a numeroşi producători — acest caracter fundamental şi indispensabil al capitalismului — proprietatea asupra întregii noi întreprinderi este un fapt de însemnătate şi de ordin social, chiar dacă înregistrarea juridică menţionează o singură persoană.
Acest concept, esenţial în marxism, se dezvoltă direct în cel de luptă de clasă şi de antagonism de clasă inerent sistemului capitalist. Însuşirea produselor de către patron, care nu mai are în faţa sa sclavi şi şerbi, ci lucrători salariaţi „liberi“, este o relaţie deplasată pe plan social care nu mai priveşte doar pe unicul stăpân şi pe cei o sută de muncitori, ci întreaga clasă muncitoare opusă noului sistem de dominatori şi forţei politice pe care acesta a întemeiat-o prin noul tip de Stat. Această funcţie socială devine clară în legea marxistă a acumulării şi reproducerii progresive a capitalului. Stăpânul de sclavi şi seniorul feudal obţineau din supramunca furnizată de dependenţii lor venitul lor personal, dar puteau foarte bine să-l consume în întregime fără ca sistemul economic să înceteze să funcţioneze la scară socială. Partea din produsele muncii lăsată sclavilor şi şerbilor era suficientă pentru ca ei să supravieţuiască şi pentru a perpetua sistemul. De aceea, dreptul de proprietate al stăpânului de sclavi şi de şerbi ai gliei este un adevărat drept individual. Nu mai puţin individual este cel al ţăranului liber şi al meşteşugarului, care nu prestează supramuncă nimănui (nu este vorba încă aici despre fisc — iar în acele regimuri statul era „ieftin“) şi care pot consuma întregul rod al muncii lor, ce coincide cu cel al posesiunii lor restrânse asupra a puţin pământ şi asupra micului atelier (înţeles ca întreprindere, şi nu ca spaţiu fizic). Capitalistul obţine, ce-i drept, un profit din supramunca neplătită a muncitorilor săi, cărora le corespunde doar atât cât le este de ajuns pentru a trăi, dar trăsătura fundamentală a noii economii nu constă în faptul că el, în teorie şi conform legii scrise, poate consuma în mod personal întregul profit; ci este faptul general şi social conform căruia capitaliştii trebuie să rezerve o parte tot mai mare din profit pentru noi investiţii, pentru reproducerea capitalului. Acest fapt nou şi fundamental este mai important decât cel al profitului consumat de cel care nu munceşte. Dacă această relaţie este mai sugestivă şi s-a pretat întotdeauna mai mult propagandei de ripostă pe tărâm juridic sau moral împotriva apologeţilor regimului burghez, legea fundamentală a capitalismului este pentru noi cealaltă, adică destinarea unei mari părţi din profit acumulării capitalului.
Caracteristicile distinctive ale apariţiei economiei capitaliste sunt, prin urmare, acumularea, în mâinile câtorva indivizi, a unor mase de mijloace de cumpărare cu care se pot obţine de pe piaţă materii de prelucrat şi unelte, şi suprimarea, pentru pături largi de producători autonomi, a posibilităţii de a deţine materii, unelte şi produse ale muncii.
În limbajul nostru marxist, aceasta serveşte la explicarea genezei capitalistului industrial, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a maselor de lucrători salariaţi lipsiţi de proprietate. Iar aceasta, aşa cum obişnuim să spunem, a fost rezultatul unei revoluţii economice, sociale şi politice.
Nu susţinem totuşi că burghezii şi neocapitaliştii au realizat acest proces cucerind puterea în războiul civil, iar apoi promulgând o lege care spunea: se interzice celor care nu aparţin clasei capitaliste învingătoare să cumpere materii prime, unelte şi maşini şi să vândă produse manufacturate.
Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Nici astăzi nu este interzis prin lege să fii meşteşugar, ba mai mult, astăzi, în timp ce acumularea capitalistă îşi accelerează sub ochii noştri ritmul cu adevărat infernal, îi vedem întrecându-se în apologia economiei meşteşugăreşti pe fascişti, pe social-naţionalişti şi pe social-creştini, în cor cu un vechi béguin al mazzinienilor. [1] Şi acelaşi lucru trebuie spus despre producătorul agricol autonom, proprietar al lotului său de pământ.
Adevăratul proces al acumulării primitive a fost cu totul altul, şi el poate fi prezentat în limbajul filozofiei şi al eticii curente, în cel al dreptului pozitiv, sau în cel al marxismului, cu mult mai potrivit.
Proprietatea ca drept de a dispune de produsul propriei munci, în zorii capitalismului, era încă apărată de ideologi conservatori şi de teologi, satirizaţi de Marx pentru încurcătura lor în faţa trecerii proprietăţii în mâinile celui care nu făcuse nimic. Oricum, toate teoriile lor despre justificarea profitului capitalist prin economisire, abstinenţă, muncă personală anterioară nu au reuşit să moralizeze faptul că producătorul de ace nu poate băga în buzunar vreunul la ieşirea din atelier fără a se face vinovat de furt calificat.
În sistemul juridic contingent, relaţia de proprietate a unei singure persoane asupra unui atelier, a unei fabrici, a unui stoc de materii de prelucrat şi de produse nu era exclusă nici de vechile coduri ale regimului feudal, nici de cele elaborate de revoluţia burgheză.
Relaţia economico-socială este însă clarificată, în lumina marxismului, prin luarea în considerare a valorii produsului în raport cu cantitatea de forţă de muncă necesară realizării lui. Dacă în manufactură acel produs se obţine în patru ore, în timp ce meşteşugarul îl obţine în opt, meşteşugarul, învestit cu deplinul său drept de proprietate, va putea să-l ducă la piaţă, dar va încasa pe el un preţ redus la jumătate, cu care nu-şi va putea cumpăra mijloacele de subzistenţă pentru ziua sa. Neputând, din punct de vedere fizic, să lucreze şaisprezece ore pe zi, pentru a-şi echilibra bugetul, el va fi constrâns să accepte condiţiile capitalistului, adică să lucreze, să zicem, douăsprezece ore pentru el şi să-i lase produsele, primind ca salariu echivalentul a şase ore de muncă, cu care, fie şi mai mizerabil, va putea trăi.
Această trecere brutală şi feroce conţine în sine condiţia necesară pentru progresul tehnicii productive: numai sustrăgând de la meşteşugarul înrobit de capital acea marjă din valoarea forţei sale de muncă se pot crea bazele sociale ale acumulării capitalului, fapt economic ce îl însoţeşte pe cel tehnic al răspândirii instalaţiilor şi mijloacelor de producţie caracteristice noii epoci ştiinţifice şi mecanice.
De ce, aşadar, afirmarea noului sistem de producţie şi de însuşire a roadelor muncii a trebuit ca, pentru a triumfa, să sfărâme anumite obstacole din formele de producţie, adică din relaţiile de proprietate ale vechiului regim? Pentru că existau o serie de sancţiuni şi de norme limitative în contradicţie cu noile cerinţe, adică cu libertatea de mişcare a capitaliştilor şi cu disponibilitatea unei mase de ofertanţi de muncă salariată. Pe de o parte, monopolul puterii de stat deţinut de ordinele nobililor şi ale clericilor îi expunea pe primii acumulatori de capital, negustori cămătari sau bancheri, riscului unor hărţuiri continue şi uneori al spolierilor; pe de altă parte, legile şi regulamentele corporative lăsau organismelor meşterilor meşteşugari din oraşe privilegii de monopol asupra producerii anumitor articole manufacturate şi, prin urmare, asupra desfacerii lor în anumite teritorii. Iar masele de lucrători din industrie nu s-ar fi putut forma decât eliberându-i pe şerbi de pe glie, iar din ateliere pe ucenici şi pe patronii meşteşugari ruinaţi.
Revoluţia nu a dus, aşadar, la un nou cod pozitiv al proprietăţii, ci a fost indispensabilă pentru desfiinţarea vechilor legi feudale care încadrau relaţiile de producţie şi de comerţ la ţară şi la oraş.
Considerând sistemul capitalist în opoziţie cu regimul feudal pe ale cărui ruine a apărut, nu trebuie să vedem ca trăsătura sa caracteristică întemeierea unui nou drept de proprietate asupra maşinii, fabricii, căii ferate, canalizării sau altele asemenea, atribuit persoanei fizice sau juridice.
Trebuie să vedem însă în mod clar care sunt liniile de demarcaţie, adevăratele trăsături ale economiei capitaliste, deoarece altfel nu vom putea urmări cu siguranţă procesul evoluţiei sale şi nu vom putea judeca caracteristicile depăşirii sale.
În ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor de proprietate, şi rămânând deocamdată în domeniul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile — întrucât vom vorbi imediat după aceea despre proprietatea asupra solului şi asupra instalaţiilor fixe —, caracteristicile esenţiale şi necesare ale capitalismului sunt următoarele:
În primul rând: existenţa unei economii de piaţă, în cadrul căreia lucrătorii trebuie să cumpere toate mijloacele de subzistenţă, în sens general.
În al doilea rând: imposibilitatea lucrătorilor de a-şi însuşi şi de a duce direct pe piaţă bunurile mobile constituite din produsele muncii lor, adică interzicerea proprietăţii personale a lucrătorului asupra produsului.
În al treilea rând: acordarea către lucrători a unor mijloace de cumpărare şi, mai general, de bunuri şi servicii într-o măsură inferioară valorii adăugate de aceştia produselor şi investirea unei mari părţi din această marjă în noi instalaţii (acumulare).
Pe baza acestor criterii de bază, trebuie cercetat dacă titularitatea personală a proprietăţii asupra fabricii şi asupra instalaţiilor productive este indispensabilă pentru existenţa capitalismului şi dacă nu poate exista nu doar o economie pur capitalistă fără o astfel de proprietate, ci chiar dacă, în anumite faze, nu-i convine capitalismului să o disimuleze sub alte forme.
Unei astfel de cercetări va trebui să-i fie premisă o seamă de consideraţii însemnate asupra importanţei economice şi evoluţiei juridice a dreptului de proprietate al persoanelor şi firmelor private asupra solului, subsolului şi suprasolului în epoca contemporană.
[1]. Trimitere la idealurile lui Giuseppe Mazzini (lider al Risorgimento-ului), care propovăduia o republică bazată pe colaborarea claselor şi respingea lupta de clasă şi abolirea proprietăţii private, susţinând în schimb micul producător independent şi asociaţiile cooperativiste.