Lupta clasei salariaţilor împotriva burgheziei capitaliste are drept obiectiv, păstrând diviziunea tehnică a muncii şi concentrarea forţelor de producţie aduse de capitalism, să desfiinţeze, odată cu însuşirea patronală a produselor şi cu proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de schimb, sistemul de producţie pe întreprinderi şi pe cel de repartiţie mercantilă şi monetară, deoarece numai suprimând aceste forme poate înceta sistemul de exploatare şi de oprimare constituit de munca salariată.
Înainte de a ne adânci în tema acestei cercetări, ce priveşte instituţiile juridice ale proprietăţii care însoţesc economia capitalistă în cursul său istoric, este totuşi necesar să reamintim care au fost întotdeauna adevăraţii termeni ai marii revendicări socialiste.
Aceasta constă din punct de vedere istoric — lăsând la o parte menţiunile literare şi filozofice despre comunismul bunurilor care au existat în regimurile preburgheze încă din antichitate şi care se conectau, de asemenea, la reflexe specifice ale răsturnărilor de clasă — în mişcarea care vizează încă de la apariţia ei temeliile sociale ale regimului şi ale sistemului capitalist. O mişcare de critică şi de luptă a cărei formă completă nu poate fi separată de intervenţia efectivă în luptele sociale a clasei muncitoare salariate şi de organizarea ei în partid de clasă internaţional, care îşi însuşeşte doctrina Manifestului Comunist şi a lui Marx.
Revendicarea socialistă, enunţată de milioane de ori în paginile volumelor de teorie sau în cuvintele modeste ale discursurilor şi ale foilor de propagandă, nu poate fi vie şi reală dacă nu se aplică metoda dialectică a marxismului, în acelaşi timp în nemijlocirea sa simplă şi în puternica sa profunzime.
Nu este suficient strigătul de protest împotriva absurdităţilor, nedreptăţilor, inegalităţilor şi infamiilor din care este plămădit regimul capitalist burghez pentru a constitui revendicarea socialistă proletară. Şi, în acest sens, au fost insuficiente nenumăratele poziţii pseudo-socialiste sau semi-socialiste ale filantropilor umanişti, ale utopiştilor, ale libertarilor, ale apostolilor mai mult sau mai puţin exaltaţi de noi etici şi mistici sociale.
Strigătul proletariatului şi al marxismului adresat regimului burghez nu este un „Vade retro Satana!“. [1] El este în acelaşi timp un bun venit şi, într-o anumită epocă istorică, o ofertă de alianţă, şi o declaraţie de război, şi un anunţ de distrugere. O poziţie de neînţeles pentru toţi cei care îşi fundamentează explicarea istoriei şi a luptelor sale pe credinţe religioase şi pe sisteme morale, ca şi, în general, pe metode neştiinţifice şi chiar inconştient metafizice, căutând în fiecare eveniment şi în fiecare stadiu al istoriei societăţii umane jocul unor criterii fixe scrise în mod cuvenit cu majuscule, cum ar fi Binele, Răul, Justiţia, Violenţa, Libertatea, Autoritatea...
Dintre caracteristicile organizării sociale pe care capitalismul le-a realizat odată cu apariţia sa, unele sunt cuceriri pe care socialismul proletar nu doar că le acceptă, ci fără de care nu ar putea exista, iar altele sunt forme şi structuri pe care, după expansiunea lor, îşi propune să le nimicească.
Revendicările sale trebuie, prin urmare, definite în raport cu diferitele puncte în care am ordonat elementele tipice, trăsăturile distinctive ale capitalismului în momentul victoriei sale. Aceasta este o revoluţie şi este o primă premisă istorică generală pentru instaurarea regimului pentru care vor lupta socialiştii. Luarea de poziţie anticapitalistă aproape imediată, oricât de radicală şi de dură ar fi, nu are caracterul unei restaurări apologetice a condiţiilor şi formelor precapitaliste generale. Astăzi este necesar să restabilim în mod clar toate acestea; deşi e mai bine de un secol de când eforturile repetate ale şcolii noastre tind spre acelaşi scop, întrucât la fiecare pas al istoriei luptei de clasă devieri periculoase au dat naştere unor mişcări şi doctrine care falsificau poziţii extrem de importante ale socialismului revoluţionar.
În momentul în care acesta, dar şi micul ţăran, era deposedat de orice posesiune şi redus la statutul de muncitor salariat, avea loc pauperizarea sa, iar rezistenţa sa era înfrântă prin violenţă. Dar noile criterii de organizare a efortului productiv permiteau sporirea rezultatului şi a randamentului său în sens social. În ciuda cotelor însuşite de patronul industrial, la scară generală, masele erau puse în măsură să satisfacă, cu acelaşi timp de muncă, noi şi mai variate trebuinţe. Înainte de a lua în considerare enormele avantaje în randamentul productiv la care au condus diviziunea muncii şi maşinismul, noi considerăm un avantaj definitiv — de la care nu se pune problema să dăm înapoi — simpla economie de transporturi, de operaţiuni comerciale şi de gestiune la care duce manufactura în raport cu simplele ateliere. Fiecare meşteşugar era propriul său contabil, casier, comis-voiajor şi vânzător, cu o enormă risipă de timp de muncă, în timp ce în marea fabrică un singur funcţionar face acest serviciu pentru fiecare sută de muncitori. Orice propunere de nouă fărâmiţare a forţelor de producţie concentrate de capital este, pentru socialişti, reacţionară. Şi vorbim despre forţe de producţie nu doar cu referire la oamenii angrenaţi în muncă despre care s-a vorbit adineauri, ci şi, desigur, la masele de materii de prelucrat şi prelucrate, la uneltele de lucru şi la toate instalaţiile moderne complexe utile producţiei în masă şi în serie.
Să nu pară o digresiune constatarea că acceptarea în cadrul revendicării socialiste a concentrării progresive a instalaţiilor şi a locurilor de muncă, ca opoziţie la economia bazată pe mici întreprinderi, nu înseamnă deloc acceptarea acelei consecinţe a sistemului capitalist care constă în industrializarea tehnică accelerată a anumitor zone, lăsându-le pe altele în condiţii înapoiate, şi aceasta atât ca relaţie între ţări, cât şi ca relaţie între oraş şi sat. Această relaţie subzistă din punct de vedere istoric până când regimul burghez nu şi-a epuizat faza de spoliere şi de reducere a vechilor pături producătoare la statutul de salariaţi lipsiţi de proprietate. Revendicarea socialistă, în mod dialectic, nu poate să nu se bazeze pe funcţia revoluţionară conducătoare a muncitorilor pe care capitalismul i-a urbanizat în mase impunătoare, ci tinde spre răspândirea în toate teritoriile a resurselor tehnice moderne şi a vieţii moderne, mai bogată în manifestări, aşa cum s-a enunţat încă din Manifest, punctul 9 al programului imediat: „măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş“ — fără a fi în contradicţie cu toate celelalte măsuri cu caracter net centralizator în sens organizatoric. Acelaşi criteriu ghidează luarea de poziţie socialistă cu privire la relaţiile dintre metropole şi colonii, pe care vrea să le sustragă de sub exploatarea celor dintâi, fără a uita că numai capitalismul şi dezvoltarea sa puteau accelera cu secole şi secole acest rezultat, chiar dacă în acest domeniu a depăşit orice limite în folosirea unor metode nemiloase de cucerire.
Moştenind, aşadar, de la revoluţia capitalistă enorma dezvoltare a forţelor de producţie, socialiştii îşi propun să răstoarne aparatul corespunzător de forme, de relaţii de producţie care se reflectă în instituţiile juridice, şi aceasta după ce au acceptat ca proletarii, starea a patra, să lupte în alianţă cu burghezia când aceasta a sfărâmat formele şi instituţiile regimului precedent pentru a le întemeia şi consolida pe ale sale proprii şi pentru a le extinde în lumea dezvoltată şi în cea înapoiată. Dar în ce sens anume revendicarea noastră istorică implică doborârea şi depăşirea acelor forme?
Revoluţia productivă capitalistă i-a separat în mod violent pe lucrători de produsul lor, de unealta lor de lucru şi de toate mijloacele de producţie, în sensul că le-a suprimat dreptul de a dispune de ele în mod direct, individual. Socialismul condamnă această spoliere, dar cu siguranţă nu postulează restituirea către fiecare meşteşugar a uneltei sale şi a obiectului de consum pe care l-a prelucrat cu aceasta, pentru ca el să meargă la piaţă să-l schimbe cu mijloacele de subzistenţă. Într-un sens, separarea realizată în mod brutal de capitalism este definitivă din punct de vedere istoric. Dar în perspectiva noastră dialectică, această separare va fi depăşită pe un plan mai îndepărtat şi mai larg. Unealta şi produsul se aflau la dispoziţia individuală a meşteşugarului liber şi autonom; ele au trecut la dispoziţia patronului capitalist. Ele vor trebui să revină la dispoziţia clasei producătorilor. Va fi o dispoziţie socială, nu individuală şi nici corporativă. Nu va mai fi o formă de proprietate, ci de organizare tehnică generală, iar dacă am dori încă de pe acum să rafinăm formula, anticipând procesul, ar trebui să vorbim despre dispoziţia din partea societăţii, şi nu a unei clase, deoarece o astfel de organizare tinde spre un tip de societate fără clase.
Oricum, fără a vorbi deocamdată despre dispoziţia şi despre „proprietatea“ individului asupra obiectului pe care urmează să-l consume, nu putem include în revendicarea socialistă bunul plac personal al lucrătorului asupra obiectului pe care l-a prelucrat.
Dacă muncitorul dintr-o fabrică de pantofi, în regimul burghez, pleacă cu un pantof, nu va evita închisoarea demonstrând că acesta corespundea pe deplin măsurii piciorului său, şi cu atât mai rău dacă intenţiona în schimb să-l vândă pentru a cumpăra, să zicem, pâine. Socialismul nu va consta în a permite ca lucrătorul să iasă cu o pereche de pantofi peste umăr, dar aceasta nu pentru că ar fi fost furaţi de la patron, ci pentru că ar constitui un sistem ridicol de lent şi de greoi de distribuire a pantofilor către toţi. Şi, înainte de a vedea în aceasta o problemă de drept sau de morală, trebuie să se vadă în ea o problemă concret tehnică, pentru care va fi suficient să ne gândim la lucrătorii dintr-o fabrică de roţi de cale ferată sau — pentru a oferi exemple evidente şi mai avansate în sublinierea revoluţiilor la care conduce înnoirea tehnicii şi a vieţii — la cel care lucrează într-o centrală electrică sau într-o staţie de emisie radio şi care nu are niciun motiv, ca în alte o sută de cazuri, să fie percheziţionat la ieşire...
Acum, problema dreptului de proprietate asupra produsului finit sau chiar semifabricat este în realitate cea crucială, şi ea este mult mai importantă decât proprietatea asupra instrumentului de producţie, asupra fabricii, atelierului sau instalaţiei, oricare ar fi ea.
Adevărata caracteristică a capitalismului este atribuirea produselor unui patron privat şi a dreptului consecvent de a le vinde pe piaţă. În general, la începutul epocii burgheze, această atribuire decurge din cea a uzinei, fabricii, stabilimentului către un titular privat, capitalistul industrial, într-o formă tratată din punct de vedere juridic asemenea celei care atribuie proprietatea asupra solului agricol sau asupra caselor.
Însă această proprietate privată individuală este un fapt static, formal, este masca adevăratei relaţii care ne interesează, relaţie care este dinamică şi dialectică şi care constă în trăsăturile mişcării productive, în înlănţuirea neîncetatelor cicluri economice.
Prin urmare, revendicarea socialistă, deşi a trebuit să accepte înlocuirea muncii individuale cu cea asociată, a propus suprimarea atribuirii în posesie privată a produselor muncii colective unui proprietar unic, şef al întreprinderii, liber să le comercializeze după bunul său plac. În mod logic, a exprimat acest postulat referitor la întreaga dinamică economică sub forma desfiinţării liberului drept privat al industriaşului asupra instalaţiei productive.
Această formulare este însă incompletă, chiar şi pe planul la care ne limităm în acest paragraf, adică al conţinutului negativ şi distructiv al poziţiei economice socialiste, nefiind vorba încă despre tipul de organizare productivă şi distributivă a regimului socialist şi despre calea de urmat pentru a ajunge acolo, în domeniul măsurilor economice şi al luptei politice.
Formularea este incompletă întrucât nu spune ce se cere să se întâmple cu celelalte forme specifice economiei capitaliste, după ce s-a clarificat că se doreşte depăşirea celei a atribuirii tuturor produselor prelucrate într-o întreprindere complexă unui singur patron al produselor şi al întreprinderii.
Într-adevăr, economia capitalistă a devenit posibilă întrucât separarea lucrătorilor de mijloacele de producţie şi de produse a găsit o maşinărie de distribuţie mercantilă deja în funcţiune, astfel încât capitalistul a putut duce produsele la piaţă şi a putut crea sistemul salarial, oferindu-le muncitorilor o parte din încasări pentru ca aceştia să-şi procure de pe aceeaşi piaţă mijloacele de subzistenţă. Meşteşugarul intra pe piaţă ca vânzător şi cumpărător, pe când salariatul poate intra pe ea doar în calitate de cumpărător, şi cu mijloace limitate de legea plusvalorii.
Revendicarea socialistă constă, în mod clasic, în desfiinţarea muncii salariate. Doar desfiinţarea muncii salariate implică desfiinţarea capitalismului. Dar neputând desfiinţa munca salariată în sensul de a-i reda lucrătorului absurda şi retrograda figură de vânzător al produsului său pe piaţă, socialismul revendică încă de la începuturi desfiinţarea economiei de piaţă.
Cadrul mercantil al distribuţiei a precedat capitalismul, după cum am reamintit deja, şi a cuprins toate economiile diferenţiate anterioare, mergând înapoi până la cea în care exista piaţa de fiinţe umane (sclavagismul).
Economia mercantilă modernă înseamnă economie monetară. Prin urmare, revendicarea antimercantilă a socialismului implică deopotrivă desfiinţarea monedei ca mijloc de schimb, precum şi ca mijloc de formare practică a capitalurilor.
Într-un mediu de distribuţie mercantilă şi monetară, capitalismul tinde în mod inevitabil să reînvie. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, ar trebui rupte toate paginile Capitalului lui Marx.
Enunţul antimercantilist se regăseşte în toate textele marxismului şi mai ales în polemicile lui Marx împotriva lui Proudhon şi ale tuturor formelor de socialism mic-burghez. Este meritul programului comunist redactat, fie şi într-un text destul de stufos, de către Buharin de a fi readus în plină lumină acest punct de o importanţă vitală.
Dar la sfârşitul paragrafului precedent am prezentat un al treilea punct distinctiv al capitalismului în raport cu regimurile pe care le-a învins: reducerea produsului efortului de muncă al muncitorilor cu o cotă importantă destinată profitului patronal şi, mai ales, destinarea unei părţi însemnate din această cotă pentru acumularea de nou capital.
Este evident că revendicarea socialistă, dacă voia să-i ia patronului burghez dreptul de a dispune de produs şi de a-l duce la piaţă, îi lua dreptul de proprietate asupra fabricii şi îi lua, în acelaşi timp, şi dreptul de a dispune de plusvaloare şi de profit. Ea a proclamat cu mai bine de un secol în urmă că se putea desfiinţa munca salariată, iar acest lucru a însemnat depăşirea tipului de economie de piaţă cunoscut până atunci. Distrugând piaţa produselor, pe care ajungea timid micul meşteşugar medieval cu puţine articole manufacturate şi pe care produsele muncii asociate moderne ajung cu caracterul capitalist de mărfuri, este la fel de clar că se distruge şi piaţa instrumentelor de producţie şi piaţa de capital, deci acumularea capitalului.
Dar toate acestea nu sunt încă suficiente.
Am spus deja că în procesul acumulării există o latură socială. Am reamintit că în propaganda sentimentală — şi cine dintre noi, socialiştii, nu a abuzat de ea?... — puneam înainte nelegiuirea prelevării de plusvaloare în faţa unei abstracte justiţii distributive, plusvaloare ce mergea spre consumul capitalistului sau al familiei sale, pentru a avea un cu totul alt nivel de trai decât cel al lucrătorilor. Desfiinţarea profitului!, am strigat aşadar, şi era pe deplin corect. Pe cât de corect, pe atât de puţin. Economiştii burghezi ne tot fac, de o sută de ani, calculul că întregul venit naţional al unei ţări, împărţit la numărul de cetăţeni, oferă mijloace de trai abia-abia peste cele ale umilului muncitor. Calculul este exact, dar respingerea lui este la fel de veche ca sistemul socialist, deşi nu se va găsi niciodată un Pareto sau un Einaudi [2] capabil să o înţeleagă.
Diferitele alocări pe care capitalistul le efectuează înainte de a-şi extrage profitul net final cu care se distrează sunt în parte raţionale şi destinate unor scopuri sociale. Chiar şi într-o economie colectivă va trebui să se pună deoparte produse şi instrumente în cote capabile să conserve şi să dezvolte organizarea generală. Într-un sens, va exista o acumulare socială.
Vom spune noi, socialiştii, aşadar, că vrem să înlocuim acumularea personală privată cu cea socială? Nu am fi ajuns încă acolo. Dacă consumul de către capitalist al unei cote de plusvaloare este un fapt privat, a cărui desfiinţare o cerem, dar este totuşi de o mică pondere cantitativă, acumularea — chiar şi cea capitalistă — este deja un fapt social şi un factor util, ca tendinţă, tuturor pe plan social.
Vechile economii care doar tezaurizau au rămas imobile timp de milenii întregi; economia capitalistă, care acumulează, a însutit, în câteva decenii, forţele de producţie, lucrând pentru revoluţia noastră.
Dar anarhia pe care Marx o impută regimului capitalist constă în faptul că posesorul de capital acumulează pe firme, pe întreprinderi care se mişcă şi trăiesc într-un mediu mercantil.
Acest sistem — şi vom vedea mai bine această teză tehnico-economică dificilă, dar centrală, în câteva exemple din cele ce urmează — nu se străduieşte decât să se organizeze în funcţie de profitul maxim al întreprinderii, profit care adesea se realizează sustrăgând profituri de la alte întreprinderi. La început — şi aici economiştii clasici ai şcolii burgheze aveau dreptate —, superioritatea marii întreprinderi organizate faţă de superanarhia micii producţii conducea la un randament atât de mare încât, pe lângă profitul capitalistului individual şi o alocare substanţială pentru noi instalaţii şi noi progrese, muncitorul din industria dezvoltată punea pe masa sa bucate necunoscute micului meşteşugar.
Dar alergând fiecare întreprindere, închisă în sine şi cu contabilitatea sa de plăţi şi încasări de pe piaţă, după profitul său maxim, în cursul dezvoltării, problemele randamentului general al muncii umane sunt rezolvate prost şi de-a dreptul pe dos.
Sistemul capitalist împiedică punerea problemei de a maximiza nu profitul, ci produsul, în condiţii egale de efort şi timp de muncă, astfel încât, odată reţinute cotele de acumulare socială, să se poată spori consumul şi diminua munca, efortul de muncă, obligaţia de a munci. Preocupat doar să asigure comercializarea produsului întreprinderii la un preţ ridicat şi să plătească puţin produsele celorlalte întreprinderi, sistemul capitalist nu poate ajunge la adaptarea generală a producţiei la consum şi se prăbuşeşte în crize succesive.
Prin urmare, revendicarea socialistă îşi propune să doboare nu doar dreptul şi economia proprietăţii private, ci, în acelaşi timp, economia de piaţă şi economia de întreprindere.
Doar când se va merge în sensul care conduce la depăşirea tuturor celor trei forme ale economiei actuale: proprietatea privată asupra produselor, piaţa monetară şi organizarea producţiei pe întreprinderi, se va putea spune că se merge spre organizarea socialistă.
În cele ce urmează vom vedea cum, prin desfiinţarea unui singur element din acestea, revendicarea socialistă decade. Criteriul economiei private individuale şi personale poate fi depăşit pe scară largă chiar şi în plin capitalism. Noi combatem capitalismul ca clasă şi nu doar pe capitalişti ca indivizi. Există capitalism ori de câte ori produsele sunt duse pe piaţă sau, în orice caz, „contabilizate“ la activul întreprinderii, înţeleasă ca o insulă economică distinctă, fie ea şi foarte mare, în timp ce sunt trecute la pasiv retribuţiile muncii.
Economia burgheză este economie în partidă dublă. Individul burghez nu este un om, este o firmă. Vrem să distrugem orice firmă. Vrem să desfiinţăm economia în partidă dublă, să întemeiem economia în partidă simplă, pe care istoria o cunoaşte deja de când trogloditul ieşea să culeagă atâtea nuci de cocos câţi tovarăşi avea în peşteră, şi ieşea având la el doar propriile sale mâini.
Ştiam deja toate acestea în 1848. Ceea ce nu ne împiedică să continuăm să le spunem cu ardoare tinerească.
Vom vedea că timp de o sută de ani s-au întâmplat multe lucruri în jocul relaţiilor pe care le-am considerat, toate acestea făcându-ne şi mai fermi în susţinerea aceloraşi teze.
După ce am avertizat cititorul că şi pronumele general devine, în sistemul socialist, un pronume social.
[1]. „Vade retro Satana!“ („Înapoia mea, Satano!“) este o formulă medievală latină de exorcizare, extrasă din textul biblic (Vulgata, Marcu 8:33), rostită de Iisus către Petru.
[2]. Vilfredo Pareto (1848—1923) şi Luigi Einaudi (1874—1961) — reputaţi economişti liberali italieni care au încercat să demonstreze matematic inutilitatea redistribuirii socialiste a veniturilor, susţinând că aceasta nu ar ridica semnificativ nivelul de trai al muncitorilor.