În epoca precapitalistă, stăpânirea pământului este împărţită între forma comună, cea feudală şi cea privată liberă. Capitalul mobil, cucerind dreptul de cumpărare a imobilelor, reuneşte în mâinile burgheziei dominante cele trei forme de exploatare: renta funciară, dobânda banilor avansaţi, profitul întreprinderii.
Sunt bunuri imobile, în accepţiunea curentă, pământul, precum şi construcţiile şi instalaţiile realizate de om pe acesta şi care nu pot fi transportate dintr-un loc în altul. În epoca apariţiei regimului capitalist, proprietatea imobiliară putea avea ca obiect propriu în principal terenurile agricole, clădirile de locuit, clădirile pentru stabilimente industriale; şi doar ulterior, odată cu răspândirea maşinăriilor fixe sau mobile, iar apoi şi a reţelelor de comunicaţii, de transport şi de transmisie şi distribuţie a diverselor energii, s-au ivit cazuri tot mai complexe, în care distincţia tehnică, socială şi juridică dintre bunurile imobile şi cele mobile dă naştere la subtilităţi mai mari.
Ne vom opri pentru claritate, mai întâi, asupra proprietăţii solului. Repartiţia acesteia în ultimele perioade ale regimului feudal era destul de complexă, existând zone de domeniu colectiv aparţinând comunelor sau statului, mari feude atribuite de puterile politice centrale familiilor nobilimii, dar şi mici posesiuni independente ale ţăranilor agricultori. Prima formă era o derivare a unor străvechi gestiuni comuniste ale pământului, supusă atacurilor neîncetate atât ale nobililor, cât şi ale ţăranilor şi ale burgheziei în ascensiune; ea îşi trăgea originile mai cu seamă de la popoarele şi din sistemele de drept germanic, la care, în epoca migraţiilor şi a invaziilor spre sud, s-a transformat în feudalismul militar şi dinastic.
A treia formă, a micii posesiuni autonome, provenea din imperiul şi din dreptul roman, întrucât rânduiala Romei în patria-mamă şi în ţările cucerite se întemeia pe împărţirea solului agrar cetăţenilor liberi, soldaţi în timp de război, în timp ce subzistau apoi alte parcele mult mai mari de pământ aflate în posesiunea patriciatului, care le exploata prin munca maselor de sclavi, lipsiţi de drepturi politice, dar scutiţi şi de obligaţia serviciului militar. În sistemul roman, lipsind atât gestiunea în comun a pământului, cât şi instituţia unui drept suveran care să-l poată muta după bunul plac de la un stăpân la altul, cu excepţia controlului statului în subîmpărţirea noilor teritorii ocupate, se ajunsese la o precisă delimitare şi parcelare a loturilor funciare, clasic reglementată de dreptul civil în vigoare în întregul imperiu şi organizată istoric şi în cel de Răsărit. Amintind astfel cele două forme colaterale proprietăţii feudale, să observăm acum care sunt caracteristicile acesteia din urmă. Comandantul învingător, cel ales dintr-un grup de căpetenii şi principi aliaţi, apoi monarhul absolut şi, de asemenea, ierarhia ecleziastică sunt cei care efectuează atribuiri şi împărţiri de autoritate între diferiţii seniori şi vasali distribuiţi în trepte succesive de ierarhie, fixând sau schimbând frecvent şi în mod arbitrar hotarele circumscripţiilor. În cadrul acestor forme mai mult sau mai puţin încâlcite, întregul eşafodaj de seniori, războinici şi preoţi trăieşte din munca masei ţărăneşti constrânse să nu părăsească feuda căreia îi aparţine.
Aşa cum observă de mai multe ori Marx, în acest sistem social prevalează, mai mult decât raportul juridic dintre proprietar şi pământ, cel dintre titularul feudei — şi al titlului nobiliar care o însoţeşte — şi masa familiilor şerbilor săi. Seniorului nu-i pasă atât să aibă mult pământ, cât mulţi şerbi, fiindu-i la dispoziţie o anumită parte din produsul muncii tuturor acestora. Un alt pivot al orânduirii feudale este acela că seniorul, oricum ar merge gestiunea sa economică, nu-şi poate pierde feuda; ea nu este alienabilă, nu este expropriabilă, iar sistemul majoratului îi evită şi diviziunea succesorală, instituţie atât de importantă dimpotrivă în sistemul roman. Prin urmare, şi cel puţin în ceea ce priveşte enormele întinderi de pământ ce făceau obiectul învestiturii feudale, nu există piaţă a pământurilor, pământul nu poate fi schimbat pe bani.
Această evaluare a regimului preburghez de la care vom porni în evaluarea poziţiei capitalului triumfător faţă de proprietatea funciară este fundamentală în analiza marxistă. Se spune în capitolul XXIV din Capitalul, cu referire la epoca şerbiei:
„În toate ţările din Europa, producţia feudală se caracterizează prin împărţirea pământului între un număr cât mai mare de ţărani neliberi. Puterea seniorului feudal, ca şi aceea a oricărui suveran, nu depindea de mărimea rentei, ci de numărul supuşilor săi, iar acesta depindea de numărul ţăranilor cu gospodării de sine stătătoare“.
Întrucât nu am dori să pară noi sau originale dezvoltările pe care le vom desprinde din aceste premise, amintim de asemenea, în privinţa raportului dintre pământ şi bani, un pasaj fundamental din capitolul II:
„Adesea oamenii l-au folosit chiar pe om, în situaţia de sclav, ca material bănesc iniţial, niciodată însă pământul. Asemenea idee nu putea să apară decât în societatea burgheză dezvoltată. Ea datează din ultima treime a secolului al XVII-lea, iar prima încercare de a o pune în practică pe scară naţională a fost făcută abia un secol mai târziu, în timpul revoluţiei burgheze franceze“.
Capitalul modern nu este, aşadar, acelaşi lucru cu proprietatea în general şi nu este de ajuns desfiinţarea acesteia, în teorie şi în drept, pentru a-l fi nimicit. Capitalul este o forţă socială a cărei dinamică are aspecte mult mai complexe decât un platonic drept de proprietate.
El se înfăţişează ca opus proprietăţii funciare tradiţionale, iar unul dintre principalele elemente ale antitezei este că cea din urmă este cu adevărat personală, în timp ce primul iese din limitele facultăţii particularului:
„Din punct de vedere istoric, capitalul se opune pretutindeni proprietăţii funciare în primul rând sub formă de bani, de avuţie în bani: capital comercial şi capital cămătăresc“,
spune Marx în capitolul IV, pentru a stabili că circulaţia mărfurilor are drept produs final banii şi că aceştia reprezintă prima formă sub care apare capitalul (pe care îl vom întâlni apoi ca stabiliment industrial, ca maşinărie, ca stoc de materii prime, ca masă de salarii). Într-una dintre sugestivele note ale textului se spune apoi:
„Opoziţia dintre puterea proprietăţii funciare [feudale], bazată pe relaţii de aservire şi de dominaţie personale, şi puterea impersonală a banilor este foarte clar exprimată în două proverbe franţuzeşti: «Nulle terre sans seigneur»; «L’argent n’a pas de maître»“.
Iar sensul economiei moderne ce urmează distrugerii relaţiilor feudale este cuprins într-un alt citat pe care îl vom extrage din capitolul XXII:
„Rezultatul general este următorul: încorporându-şi cei doi factori primari de creare a avuţiei, forţa de muncă şi pământul, capitalul capătă o capacitate de expansiune care îi permite să extindă elementele acumulării sale dincolo de limitele care, aparent, sunt determinate de propria sa mărime, de valoarea şi de masa de mijloace de producţie deja produse, în care el există“.
Când Marx tratează apoi pe larg interregnul de bunăstare care se situează în istoria engleză între suprimarea şerbiei medievale şi debutul brutal al marii acumulări capitaliste, care întemeiază avuţia burgheză pe răspândirea unei mizerii necruţătoare a maselor, o altă notă aminteşte că societatea japoneză a vremii, cu o organizare feudală a proprietăţii funciare însoţită de o mică proprietate rurală foarte răspândită, oferea o imagine mai fidelă a evului mediu european decât cărţile de istorie îmbibate de prejudecăţi burgheze.
Pe obrazul gros al oportuniştilor contemporani care se îngrozesc de fiecare dată când pretind (în nemărginita lor prostie) că ar fi pe cale să se întoarcă rânduielile medievale punând în pericol cuceririle civilizaţiei ale erei capitaliste, care nu mai ştiu în ce alt chip să plămădească combinaţiile bastarde dintre idealurile burgheziei şi revendicările socialiste, să se aplice ca o palmă replica finală a acestei note a lui Marx: „E foarte comod să fii «liberal» pe seama evului mediu“.
În ultimii ani ai vechiului regim, când puterea burgheziei în domeniul economic este deja însemnată, capitalul lichid adunat în mâinile negustorilor şi bancherilor exercită o presiune violentă pentru a suprima obstacolele care îl împiedică să pună stăpânire pe proprietăţile imobiliare. Fără îndoială, faptul central al acumulării capitaliste constă în aprovizionarea, cu banii grămădiţi, de materii prime ce urmează a fi supuse muncii muncitorilor salariaţi şi de mijloace de subzistenţă ce trebuie acordate acestora. Dar pentru formarea primelor stabilimente este nevoie de asemenea să se dispună de spaţii de muncă şi să se cumpere clădiri ce urmează a fi transformate în stabilimente manufacturiere, precum şi terenuri pentru a le putea construi. În plus, noua clasă stăpână pe avuţii este împinsă să rivalizeze cu vechii seniori feudali, pe care aspiră să-i depăşească şi să-i deposedeze, şi în privinţa stăpânirii caselor, palatelor şi pământului agricol, în timp ce arendaşii îmbogăţiţi tind să scape dintr-o poziţie de dependenţă cumpărând proprietatea locatorului şi exercitând ca stăpâni absoluţi întreprinderea agricolă care, aşa cum notează Marx în repetate rânduri, este o veritabilă industrie.
Întreaga istorie şi literatura însăşi a ultimelor perioade ce au precedat revoluţia burgheză este plină de manifestările acestei lupte pe care burghezii, îmbogăţiţii, parveniţii, o duc pentru a rivaliza şi în prestigiu cu nobilii. Aceştia, chiar şi atunci când sunt lipsiţi de bani şi trebuie să recurgă la afacerişti şi cămătari pentru a-şi menţine strălucirea vieţii, nu numai că îl dispreţuiesc şi îl umilesc pe cel ce trăieşte din negoţ şi tranzacţii, dar însuşi dreptul în vigoare îi ajută să se apere de ei, refuzând restituirea împrumuturilor, fiind tradiţională scena creditorului supărător căruia slugile seniorului îi îndreaptă spinarea cu ciomege.
Din această stare de subordonare şi de inferioritate starea a treia nu se va putea elibera pe deplin decât prin cucerirea revoluţionară a puterii politice, şi până atunci va rivaliza prosteşte în zadar cu măreţia rivalilor săi de clasă, risipind roadele speculaţiilor sale.
În comedia lui Molière Burghezul gentilom îl vedem satirizat cu ferocitate pe negustorul care vrea să pozeze în nobil. Autorul ni-l arată batjocorit într-o ceremonie simulată de învestitură cavalerească de către o trupă de comedianţi care îi cântă în acea specie de italiană proprie pentru commedia dell’arte: „Tu fi nobil, nu fi poveste, lua sabie!“. Burghezul, aproape spre a demonstra cu mult înainte teza marxistă că nu munca permite acumularea de capital, ar dori să facă uitat faptul de a fi mânuit ciocanul fierarului şi să se încingă cu spada cavalerului.
Dar foarte curând clasa capitaliştilor s-a revanşat pentru umilinţele loviturilor de bici şi ale batjocurilor înfrângând, în revoluţia socială, clasele nobililor şi preoţilor, şi-a instaurat propria dominaţie şi nu a mai găsit piedici în calea expansiunii forţelor sale economice. A căzut atunci sistemul proprietăţii feudale şi s-a răspândit cumpărarea de bunuri imobile de către purtătorii de capital bănesc, care până atunci putuseră satisface foarte anevoie această exigenţă deosebită. Aceasta a fost una dintre trăsăturile cele mai importante ale revoluţiei capitaliste, iar ea, tot în lapidarele fraze ale lui Karl Marx, a izbutit „să transforme pământul într-un simplu obiect de comerţ“ şi, după cum a putut să se laude că i-a eliberat pe muncitorii de la ţară de sub şerbia feudală şi pe muncitorii de la oraş de sub cătuşele de breaslă, pentru a putea face din ei propriii săi dependenţi şi exploataţi, a putut în egală măsură să se mândrească că a „înglobat capitalului pământul“.
Am putea indica această primă perioadă de consolidare a capitalismului victorios drept perioadă de imobilizare a capitalului mobil, înţelegând prin imobilizare investiţia pe scară largă în achiziţionarea de proprietăţi şi domenii agricole şi de clădiri urbane, complement economic necesar al posesiunii marilor mijloace industriale de producţie. Iar această necesitate economică devenea în acelaşi timp o necesitate de ordin politic, deoarece, pentru a-i nimici pe deplin pe vechii seniori şi pretenţiile de restaurare a rânduielii feudale, se impunea ca ei să fie umiliţi şi în poziţiile de prestigiu deţinute în marile metropole apărute ca efect al izbucnirii formelor capitaliste, şi în care totuşi regi, curteni, militari şi ecleziastici ocupau locuinţele cele mai impunătoare; în timp ce o altă pretenţie de dominaţie şi prestigiu a acestor clase era conservarea unor întinderi foarte mari de pământ cultivabil în provincie pentru felurite scopuri de lux, destindere, vânătoare, reşedinţă, comunităţi religioase şi aşa mai departe, pe când pentru economia burgheză era urgent ca totul să aducă venit, atât pentru noi investiţii lucrative de capital, cât şi pentru intensificarea producţiei de mijloace de subzistenţă necesare armatei de muncitori industriali.
Am ţinut să amintim această primă perioadă de cucerire a proprietăţii imobiliare de către capital fiindcă, mergând mai departe, vom vedea că acesteia i se opune o perioadă foarte modernă în care capitalul întreprinzător tinde, dimpotrivă, să se elibereze tot mai mult de titularitatea posesiunilor imobiliare, de vreme ce îşi poate exercita cu maximă intensitate funcţiile şi poate realiza profituri vertiginoase fără a avea nevoie să deţină posesiunea locală a imobilelor şi fără a mai avea, pe de altă parte, niciun motiv istoric de a se teme că acestea ar recădea în mâinile claselor aristocratice funciare, de acum dispărute.
În perioada intermediară a unui capitalism stabil, pe care este util să o examinăm puţin înainte de a ajunge la analiza acestei a treia perioade foarte moderne la care, pentru claritatea expunerii, am făcut aluzie, raporturile dintre proprietate şi întreprindere se configurează în moduri variate. Când însă se examinează cu atenţie diferitele forme economice şi forţele sociale corespunzătoare, reiese întotdeauna foarte clar că trăsătura distinctivă a epocii capitaliste trebuie căutată în întreprindere, şi nu în proprietate.
Pe burghezul primei perioade, romanticul stăpân de forje, nu l-am putea concepe altfel decât ca pe un fel de patron unic în mâinile căruia se concentrează toate elementele şi toţi factorii producţiei. Pământul pe care se înalţă fabrica îi aparţine, la fel mina care îi dă minereul, stabilimentul în care acesta este prelucrat, maşinile şi uneltele. El cumpără toate materiile prime şi pe toate cele auxiliare care intră în prelucrare şi cumpără forţa de muncă angajându-şi muncitorii. El este stăpânul exclusiv al întregului produs şi îl desface acolo unde crede de cuviinţă sau unde îi este mai avantajos pe piaţă. El însuşi este un tehnician al ramurii de producţie în care activează, totuşi plăteşte în egală măsură ca angajaţi ai săi tehnicieni şi contabili. Într-o primă perioadă, aşa-numitele cheltuieli generale sunt limitate, deoarece uzina trebuie să-şi producă totul singură: lumină, căldură, forţă motrice; taxele înseşi plătite statului sunt foarte reduse, deoarece în primele regimuri liberale burghezia aplică din plin politica economică a lui lasă să se facă, lasă să treacă (laissez faire, laissez passer) şi suprimă toate limitele şi birurile ce pot constitui un obstacol în calea iniţiativelor de producţie şi de comerţ. Înregistrarea contabilă devine astfel simplă şi unitară, iar tot profitul rezultat din excedentul veniturilor faţă de cheltuieli ajunge în buzunarele capitalistului, care nu trebuie să reţină din el chirii şi redevenţe pentru spaţiile, instalaţiile şi clădirile pe care le foloseşte. În acest caz clasic, iniţial, capitalistul dispune de asemenea de lichidităţi destul de abundente pentru a putea fi bancherul său propriu, şi deci nu-şi percepe dobânzi pentru capitalul bănesc de care are nevoie pentru cumpărările sale de mărfuri şi pentru avansarea salariilor.
Dacă am dori să considerăm în agricultură echivalentul acestei întreprinderi model, l-am găsi într-un caz în care administratorul este în acelaşi timp proprietar funciar al pământului şi al întregului inventar mort şi viu, adică maşini, unelte, rezerve de seminţe şi de îngrăşăminte, turme de vite etc., şi în plus dispune de suficient capital bănesc pentru a avansa salariile muncitorilor zilieri sau tocmiţi cu anul. În toate aceste cazuri, singura diferenţă activă pe care patronul o realizează drept surplus între veniturile din vânzarea produselor şi suma tuturor avansurilor cuprinde în sine renta funciară proprie pământului, dobânda capitalului financiar şi profitul de întreprindere, elemente economice care pot fi considerate distincte între ele.
Economistul burghez le consideră distincte fiindcă pretinde că ele izvorăsc din pretinse surse, fiecare suficientă spre a genera avuţie: pământul, generator de rentă funciară; banii, generatori de rod al dobânzii; întreprinderea, generatoare a unui profit menit să compenseze activitatea, priceperea şi abilitatea celui ce a ştiut să îmbine în mod raţional diferitele elemente ale producţiei.
Pentru economia marxistă, toate aceste marje sunt produse ale muncii omeneşti şi reprezintă diferenţa activă dintre valoarea pe care aceasta a produs-o şi suma mai mică pe care salariaţii au primit-o în schimbul forţei lor de muncă.
Distincţia dintre diferitele elemente ale câştigului patronal este totuşi o distincţie istorică, corespunzând unei împărţiri a plusvalorii stoarse de la clasa muncitoare între proprietarul funciar, capitalistul care împrumută bani şi întreprinzător.
Distincţia este de natură istorică, deoarece chiar şi înainte de a apărea o veritabilă industrie capitalistă care să folosească salariaţi, pământul era capabil să dea un venit util proprietarului funciar, aşa cum banii ca atare puteau aduce un rod celui ce dispunea de ei, bancher sau cămătar.
Este vorba acum de a vedea care este adevărata caracteristică a producţiei capitaliste în raport cu aceste diverse elemente atunci când ele, în loc să se găsească reunite în mâinile unui singur titular, se află separate: când, adică, proprietarul juridic al pământului sau al fabricii, bancherul ce avansează numerarul şi întreprinzătorul — care, după ce i-a satisfăcut pe primii doi şi pe toate celelalte diverse entităţi de natură publică şi semipublică ce se suprapun în economia modernă, rămâne liber să încaseze, drept recompensă şi beneficiu propriu, preţul comercial al produselor revărsate pe piaţă — sunt persoane diferite.
În toate aceste cazuri, proprietarul terenului, al lotului, al clădirii şi chiar, în anumite cazuri, al utilajelor este remunerat cu chirii corespunzătoare, bancherul ce avansează capitalul primeşte o dobândă corespunzătoare pentru sumele împrumutate, statului sau altor entităţi eventual concesionare li se plătesc taxe şi drepturi diverse, iar tot ceea ce rămâne constituie un profit al întreprinderii pure, pe care contabilitatea capitalistă tinde să-l pună în mod fals în evidenţă drept ceva ce apare după ce au fost deja remunerate diferitele capitaluri, imobile şi mobile.
Marxismul a stabilit că această a treia formă, poleită în apologiile de clasă drept exponentă a progresului, a ştiinţei, a civilizaţiei, este mai veninoasă şi mai virulentă decât celelalte două, potenţatoare de exploatare, de extorcare şi de mizerie. Socialismul rezidă în întregime în negarea revoluţionară a întreprinderii capitaliste, nu în cucerirea acesteia pentru muncitorul din întreprindere.
Aceste diverse elemente şi raporturile dintre ele se combină în moduri extrem de diverse în formele capitaliste moderne, dar este deja o relaţie economică cât se poate de veche cea în care întâlnim întreprinderi capitaliste cărora nu le mai corespunde nicio formă de proprietate imobiliară, iar în unele cazuri nici măcar un sediu fix şi un inventar apreciabil de maşini şi unelte, în timp ce dinamica procesului capitalist subzistă totuşi pe deplin şi în forma sa cea mai pură. Se deschide astfel un fel de divorţ între proprietate şi capital, prin care cel de-al doilea se demobilizează tot mai mult, iar prima se diluează, se disimulează sau este chiar prezentată ca o proprietate a unor organisme colective în etatizările, socializările şi naţionalizările care pretind a fi considerate forme de gestiune ce nu mai sunt capitaliste.