Teza centrală a oportuniştilor conform căreia în Italia ar exista rămăşiţe ale relaţiilor feudale, cu totul predominante în Mezzogiorno, nu reflectă doar o tactică politică de compromis şi de renegare a socialismului de clasă, ci se întemeiază pe o triplă serie de erori de fapt grosolane cu privire la natura economiei şi a relaţiilor sociale feudale, la istoria politică a sudului Italiei şi la situaţia agriculturii meridionale.
O formidabilă şi respingătoare „idee fixă“ a celui mai josnic oportunism care domneşte în mişcarea socialistă şi comunistă italiană este aceea a deplânsei existenţe şi supravieţuiri a feudalismului în sudul Italiei şi în insule, mai ales în legătură cu uzata chestiune a latifundiului agrar meridional, veritabil cal de bătaie al histrionismului retoric şi al slugărniciei politice italiene. Deducerea din această imaginară şi inventată constatare a unei tactici politice de bloc şi de colaborare cu partidele burgheze radicale chiar şi din Italia de nord (căreia abia dacă i se acordă de către aceşti domni brevetul de ţară capitalistă), pe terenul şi în cadrul nămolosului stat unitar de la Roma, era şi ar fi de ajuns pentru a-i califica drept renegaţi ai doctrinei şi acţiunii revoluţionare. Însă ei, social-comuniştii autohtoni, campioni ai colaborării demo-burgheze, arată un dispreţ total faţă de respectarea principiilor, revendicând folosirea armei generale a compromisului şi făcând totul să derive din evaluarea conjuncturală a situaţiilor. Se impune prin urmare să scoatem în deplină lumină faptul că această judecată a lor asupra situaţiei semifeudale a Sudului calcă în picioare orice cunoaştere serioasă a situaţiei reale a economiei şi agriculturii meridionale, a ceea ce constituie trăsăturile distinctive ale gestiunii feudale a pământului şi, în sfârşit, a marilor trăsături ale istoriei Celor Două Sicilii. [1]
Ceea ce în mod banal este considerat drept înapoiere a dezvoltării sociale a Sudului, similar pretinsei evoluţii sociale reduse şi deficitare a Italiei în general, nu are nimic de-a face cu o întârziere istorică în eliminarea instituţiilor feudale, iar acolo unde prezintă faimoasele zone defavorizate este, dimpotrivă, un produs direct al celor mai rele aspecte şi efecte ale evoluţiei capitaliste, în Europa îndeosebi mediteraneană, în epoca postfeudală. În puţine ţări, aşa cum a fost în regatul Celor Două Sicilii, dacă privim istoria luptelor politice, feudalismul ca influenţă a aristocraţiei funciare a fost combătut, înfruntat şi nimicit de puterile administraţiei centrale a statului, atât sub regatul Bourbonilor şi dominaţia spaniolă, [2] cât şi sub monarhiile anterioare, putându-se porni chiar de la Frederic de Suabia. [3] Lupta a fost în nenumărate rânduri sprijinită de mişcările maselor ţărăneşti şi urbane, iar foarte curând stăpâni pe situaţia din regat au fost intendenţii şi guvernatorii puterilor solide şi centralizate din Palermo şi din Neapole. Rezultatele luptei s-au tradus într-o legislaţie cu mult anticipată faţă de cea a celorlalte mici state italiene, inclusiv a extrem de înapoiatului Piemont, şi acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte controlul la care erau supuse comunităţile religioase şi biserica seculară de către autoritatea politică; şi nici nu e nevoie să colorăm această evocare evidentă cu luptele din Neapole ale „Aleşilor Poporului“ şi cu imposibilitatea de a stabili în acel oraş tribunalul inchiziţiei. [4] Procesul istoric şi juridic, după revoluţia republicană din 1799, condusă de o burghezie îndrăzneaţă şi conştientă, s-a desăvârşit sub puterea robustă a lui Murat, [5] iar Bourbonii restauraţi s-au ferit bine să atingă compacta şi chibzuita legislaţie lăsată de acel regim în dreptul public şi privat. Este, aşadar, o eroare trivială să confunzi istoria socială a Sudului Italiei cu aceea a boierilor şi a junkerilor din Europa de nord-est, care au continuat să-şi guverneze şerbii în feude autonome, să-i jecmănească şi să-i judece după bunul plac, pe când de secole locuitorii Italiei mediteraneene erau cetăţeni ai unui sistem juridic statal modern, oricât de absolutist ar fi fost el.
În ceea ce priveşte structura economică agrară, tabloul unei ţări feudale ne înfăţişează reversul celui de care se leagă carenţele zonelor latifundiare ale Mezzogiorno-ului italian. Acel tablou prezintă o agricultură, fie ea nu categoric intensivă, dar omogenă şi răspândită în mici gospodării, cu populaţia muncitoare aşezată în mod uniform pe suprafaţa cultivată, în locuinţe răsfirate şi în mici cătune. Satul, pe care Mezzogiorno-ul nostru din păcate îl ignoră, este celula de bază a avuţiei agrare a atâtor ţări din Europa pe care seniorii feudali o exploatau pentru măreţia lor şi asupra căreia s-a năpustit cămătăria burghezilor, făcând uneori pustiu şi landă, aşa cum descrie Marx cu privire la Anglia, alteori lăsând să trăiască o asemenea bogată sursă şi limitându-se să o mulgă, ca în mediul rural francez.
Latifundiile din sud şi din insule sunt mari zone parţial necultivate pe care omul nu poate locui şi nu se întâlnesc acolo gospodării ţărăneşti izolate şi sate, întrucât populaţia a fost îngrămădită de o urbanizare preindustrială şi totuşi net antifeudală în mari centre de zeci şi zeci de mii de locuitori, ca în Puglia şi în Sicilia. Populaţia prisoseşte, dar pământul nu poate fi ocupat din lipsă de organizare şi de o investire de muncă şi de tehnică pe care de secole niciun regim statal nu reuşeşte să o realizeze, sau nu o găseşte conformă cu exigenţele clasei dominante, fie acel regim naţional sau nu. Nu există casă, nu există apă, nu există drum, muntele a fost despuiat, câmpia are apele naturale neîndiguite şi acolo stăpâneşte malaria. Originea acestei decăderi a tehnicii agricole este foarte îndepărtată, mai îndepărtată decât feudalismul, care, dacă ar fi fost puternic, i s-ar fi împotrivit (după cum asanarea tehnică şi economică ar fi permis mai bine în evul mediu un veritabil regim de seniorie feudală descentralizată şi autonomă). Dacă ne gândim că asemenea ţinuturi, pe vremea Greciei Mari, erau cele mai înfloritoare şi mai civilizate din lumea cunoscută, că au rămas sub Roma extrem de fertile, trebuie să considerăm că factorii decăderii lor se găsesc atât în poziţia marginală faţă de răspândirea germanismului feudal odată cu căderea Imperiului Roman (care le-a expus invaziilor şi distrugerilor succesive ale popoarelor din nord şi din sud), cât şi în declinul economiei mediteraneene odată cu marile descoperiri geografice oceanice, cât şi în izbucnirea regimului capitalist modern, industrial şi colonial, care a fost determinat să localizeze în altă parte, conform amplasamentului materiilor prime de bază ale industrialismului, centrele sale de producţie şi marile sale căi de comunicaţie, cât şi, în sfârşit, în constituirea statului unitar italian — a cărui analiză ne-ar duce foarte departe —, care a instituit o relaţie tipic modernă, capitalistă şi imperialistă, chiar precursoare a timpurilor celor mai recente.
Totuşi, înainte şi după această unificare, jocul forţelor şi al relaţiilor economice a fost mai mult decât conform cu trăsăturile epocii burgheze, constituind un sector esenţial al acumulării capitaliste în Italia, a cărei limitare este în cantitate, şi nu în calitate.
Într-adevăr, înainte şi după 1860, în pofida dezvoltării industriale reduse (aspect în privinţa căruia nu trebuie uitat că influenţa unităţii naţionale a fost grav negativă, determinând decăderea şi închiderea unor stabilimente importante), mediul economic a fost de natură complet burgheză. Se poate spune despre Mezzogiorno-ul Italiei şi despre pretinsul său feudalism ceea ce a spus Marx despre Germania din 1849, vorbind la procesul de la Köln — să se ia bine aminte —, tocmai pentru a sublinia că revoluţia politică burgheză şi liberală mai trebuia încă să triumfe:
„Marea proprietate funciară era adevărata bază a societăţii medievale, a societăţii feudale. Societatea burgheză modernă [cursivele din text], societatea noastră, dimpotrivă, se bazează pe industrie şi comerţ. Însăşi proprietatea funciară şi-a pierdut toate fostele ei condiţii de existenţă şi a devenit dependentă de comerţ şi industrie. De aceea, în zilele noastre, se practică agricultura pe baze industriale, iar vechii stăpâni feudali au decăzut, ajungând în situaţia unor fabricanţi de vite, de lână, cereale, sfeclă, rachiu etc., în situaţia unor oameni care, ca oricare alţi comercianţi, fac comerţ cu aceste produse industriale! Oricât s-ar crampona de vechile lor prejudecăţi, în realitate ei devin nişte burghezi care caută să producă cât mai mult şi cu cheltuieli cât mai reduse, care cumpără de unde se poate cumpăra mai ieftin şi vând unde se poate vinde mai scump. Modul de viaţă, modul de producţie, modul de obţinere a veniturilor propriu acestor domni ne arată, aşadar, toată falsitatea tradiţionalei lor îngâmfări arogante. Proprietatea funciară, ca factor social dominant, presupune modul de producţie şi de schimb medieval“.
Dacă disponibilitatea cu precădere a cărbunelui şi a minereului de fier a făcut ca după acea vreme (şi totodată după redactarea Capitalului, care a trebuit să ia Anglia drept model al unei societăţi pe deplin capitaliste) Germania să devină o mare ţară de industrie extractivă şi constructoare de maşini, precum şi de agricultură condusă în modul cel mai modern şi mai economic, este totuşi evident cum acea apreciere de mediu şi de situaţie socială se aplică şi mai radical Mezzogiorno-ului Italiei după un secol, şi după nu mai puţin de 90 de ani de regim politic pe de-a-ntregul burghez, liberal şi democratic — regim pe care, după înfrângerile din ’48, Germania l-a aşteptat până în 1871, iar, potrivit obişnuiţilor palavragii fanfaroni pe tema feudalismului teutonic, până mult mai târziu.
În sudul Italiei fiinţează o piaţă a pământului deosebit de activă, cu o frecvenţă a transferurilor de proprietate cu siguranţă mult mai ridicată decât în provinciile cu un înalt nivel de industrializare; şi acesta este criteriul distinctiv crucial între economia feudală şi economia modernă. Acesteia i se alătură o nu mai puţin activă piaţă a marii şi micii arendări şi, fireşte, a produselor pământului. Tocmai acolo unde cultura este latifundiară şi extensivă, ea se face pe mari unităţi economice cu folosirea exclusivă de muncitori zilieri salariaţi şi braţe de muncă agricole, iar de multe decenii figura marelui arendaş capitalist, posesor al unor mari rezerve de numerar şi de inventar, domină din punct de vedere economic asupra aceleia a proprietarului funciar, adesea aflat în grave dificultăţi de lichidităţi şi împovărat de ipoteci. Fie acolo unde producţia se reduce la grâu, fie unde predomină creşterea animalelor de tip înapoiat şi chiar în libertate, nu numai că fondul de capital mobil se află în mâinile marilor arendaşi, şi nu ale proprietarilor funciari, dar mulţi dintre cei dintâi acaparează şi exploatează până la secătuire — determinând uneori nu asanarea, ci degradarea lor — proprietăţile aparţinând unor titulari diferiţi.
La consideraţii analoge conduce examinarea gestionării proprietăţii urbane. Chiar făcând abstracţie de activitatea industrială răspândită în zonele mai dezvoltate, în jurul oraşelor principale şi al porturilor, întreaga această mişcare a pieţelor — aflată de acum într-un circuit şi un ciclu modern — determină de decenii şi decenii o acumulare de capitaluri care a servit pe scară largă drept bază pentru industriile libere, semiprotejate şi protejate din nord (Italia, cu mult înainte de Mussolini, era o ţară protecţionistă de avangardă). Nu numai că depozitele bancare ale burghezilor din sud — proprietari, întreprinzători şi speculanţi — au alimentat mereu cu fluxuri puternice finanţele private naţionale, dar din resursele Sudului s-a alimentat pe scară largă fiscul, care atinge mult mai uşor avuţia imobiliară şi orice mişcare economică legată de pământ decât profiturile şi supraprofiturile industriale, comerciale şi speculative. Economia capitalistă italiană stă aşadar călare pe aceste relaţii cu caracter pe de-a-ntregul modern, pe care este pur şi simplu ridicol să vrei să le compari cu o situaţie feudală şi să le înfăţişezi sub masca unui conflict inexistent, mai degrabă decât ca pe o alianţă solidă, între o burghezie evoluată şi conştientă, încă avidă de perfecţionate şi reînnoite revoluţii liberale sau meridionale, şi legendarele „stări retrograde“ şi „pături reacţionare“ ale murdarei demagogii la modă.
În raport cu această clară încadrare a legăturilor economice stă josnica funcţie a clasei conducătoare din sud. Rămăşiţele istoricei aristocraţii sărăcite vegetează în cine ştie ce palat pe jumătate ruinat din marile oraşe; în întreaga regiune fac legea nu seniori feudali, ci burghezi îmbogăţiţi — proprietari, negustori, bancheri, afacerişti —, de o teapă mai degrabă mojicească decât nobiliară. La marginea mişcării avuţiei acestora, aşa-numita „intelectualitate“ a coborât la rangul de intermediară şi codoaşă a puterii centrale a statului burghez de la Roma, căruia îi oferă ce are mai bun din pletoricul său aparat funcţionăresc — lipitoare a forţelor productive din toate provinciile —, de la comisarul de siguranţă publică la magistratul în robă, de la deputatul susţinut de toţi prefecţii şi care votează pentru toate guvernele, până la omul de stat gata să slujească monarhii şi republici capitaliste.
Lupta socială din Mezzogiorno, nu mai puţin decât aceea din cadrul statului italian în general, a pus pentru adevăraţii marxişti la ordinea zilei — înainte, în timpul şi după mult prea uzitatul ventennio [6] — depăşirea ultimelor şi celor mai recente forme istorice ale ordinii capitaliste, şi nicidecum aducerea la zi, după modele de dincolo de Alpi, a unor relaţii şi instituţii rămase „în urmă“.
Această teză a supravieţuirii feudaliste meridionale merită să fie alăturată celeilalte, care interpreta mişcarea fascistă drept o revanşă a claselor agrare împotriva burgheziei industriale. Orientarea grupului care le-a răpit marxiştilor revoluţionari controlul asupra Partidului Comunist din Italia (aşa-numitul grup de la „Ordine Nuovo“) se sprijină încă din primii ani pe aceste două erori monumentale, pe aceste două lovituri grosolane date cu latul săbiei. Ele erau de ajuns, încă de la bun început, pentru a construi o întreagă practică şi o politică de alianţă între capitaliştii industriali şi reprezentanţii trădători ai proletariatului, aşa cum s-a văzut apoi aplicată în practică în Italia. Nici măcar nu era indispensabilă inocularea degenerativă a virusului defetist din partea centrului internaţional stalinist, în orientarea sa mondială de târguială şi colaborare între puterile capitalismului şi aceea a statului definit în mod fals drept socialist şi proletar.
[1]. Regatul Celor Două Sicilii — stat istoric ce a cuprins sudul peninsulei italice şi Sicilia până la unificarea Italiei din 1861, caracterizat încă din evul mediu printr-o monarhie centralizată la Palermo şi Neapole.
[2]. Dominaţia spaniolă (1503—1707) şi Regatul Bourbonilor (din 1734) — perioade istorice în care viceregii spanioli şi ulterior dinastia Bourbonilor au îngrădit sistematic puterea baronilor locali prin tribunale regale şi fiscalitate de stat.
[3]. Frederic de Suabia (împăratul Frederic al II-lea Hohenstaufen, 1194—1250) — rege al Siciliei şi împărat romano-german care, prin Constituţiile de la Melfi (1231), a lichidat privilegiile nobililor feudali şi a creat primul stat administrativ centralizat şi laic din Europa medievală.
[4]. Luptele „aleşilor poporului“ din Neapole şi respingerea Inchiziţiei (1510, 1547) — revoltele populare conduse de „Aleşii Poporului“ (reprezentanţii civici ai cartierelor napolitane), prin care Neapole a rămas singurul mare oraş din spaţiul iberico-italic care a refuzat cu succes şi a interzis introducerea Inchiziţiei spaniole.
[5]. Regimul lui Joachim Murat (1808—1815) — perioada napoleoniană în care mareşalul Murat a desfiinţat definitiv şi oficial feudalismul în Regatul Neapolelui (prin legea eversivă a feudalităţii din 2 august 1806) şi a introdus Codul Civil francez.
[6]. Ventennio fascista (1922—1943) — cele două decenii ale dictaturii fasciste a lui Benito Mussolini; Bordiga critică aici tendinţa partidelor antifasciste burgheze şi staliniste de a reduce întreaga evoluţie istorică a Italiei la „anomalia“ acestei perioade, ignorând continuitatea de clasă a statului capitalist unitar.