Revoluţia burgheză a organizat stăpânirea pământului restabilind conceptul juridic de libertate a pământului, care constituia baza dreptului civil al Romei.
„În evul mediu timpuriu, aproape întreaga Europă, ocupată de cuceritorii germanici, văzuse reducându-se la proporţii minime conceptul libertăţii pământului, care făcuse prosperitatea economică a Imperiului Roman. Peste acesta se suprapusese apoi feudalismul, impus de necesitatea apărării celor slabi împotriva invaziilor de normanzi, de unguri şi de sarazini, prin care aceştia se puneau sub oblăduirea unui puternic, recunoscându-şi de la el propria posesiune cu obligaţia unei redevenţe şi chiar a unor servicii personale, cu condiţia ca el să-i apere de necazuri mai mari; de unde a provenit de timpuriu maxima: Nulle terre sans Seigneur [Niciun pământ fără stăpân]. În schimb, dreptul roman recunoştea drept unică origine a posesiunii titlul, adică contractul liber stipulat între cei îndreptăţiţi la aceasta“.
Zicerii franţuzeşti, pe care am găsit-o deja citată de Marx în opoziţie cu maxima economiei mobiliare „banul nu are stăpân“, i se opune, în ţările unde feudalismul nu s-a revărsat, maxima romană: „nicio proprietate fără titlu“. Nu va strica să observăm că ţara în care paranteza seculară a drepturilor personale proprii feudalismului a fost cel mai puţin adâncă este tocmai Italia.
„În limba noastră nu a existat, într-adevăr, niciodată un cuvânt care să corespundă termenului francez Suzeraineté [suzeranitate], ce semnifică stăpânirea seniorului feudal asupra pământului. În Italia «nu toate formele dreptului roman au pierit, ba chiar, în unele părţi ale Mezzogiorno-ului, ele au trebuit să dăinuiască fără întrerupere, fiindcă nu au fost ocupate de barbari şi au rămas sub Imperiul Bizantin, custode al tradiţiei romane, sau au revenit la acesta după destrămarea ducatului de Benevento»“.
„Folosinţa pământului în libertate absolută de către posesorii săi nu datează în altă parte de o vreme atât de îndepărtată ca la noi. În Franţa, de pildă, ea a căpătat o aplicare completă abia de la desfiinţarea dărilor feudale în faimoasa noapte de 4 august 1789. Atunci şi prin legile succesive, Adunarea Naţională abolea pur şi simplu servituţile personale (corvées), dar făcea ca drepturile reale (cens, champarts, lods, ventes, rentes foncières etc.) să fie răscumpărabile de drept. Numai că răscoalele ţăranilor şi incendierea a numeroase castele nobiliare au silit la desfiinţarea lor fără despăgubire, deşi multe nu aveau origine feudală. Micile şi mediile proprietăţi deja existente au fost astfel eliberate de o infinitate de constrângeri şi cointeresări stânjenitoare“. [1]
Lăsându-l acum la o parte pe autorul citat până aici, un economist agrar de orientare nesocialistă, vom cita acum cuvintele prin care această revoluţie agrară franceză este amintită de Marx în Luptele de clasă în Franţa.
„Populaţia rurală, care cuprinde peste două treimi din totalul populaţiei franceze, este formată în cea mai mare parte din aşa-numiţii proprietari funciari liberi. Prima generaţie, pe care revoluţia din 1789 o eliberase fără despăgubire de servituţile feudale, nu plătise nimic pentru pământ. Dar generaţiile următoare au plătit sub forma preţului pentru pământ ceea ce strămoşii lor semiiobagi plătiseră sub formă de rentă, zeciuială, clăci etc. Cu cât se înmulţea populaţia, pe de o parte, şi sporea fărâmiţarea pământului, pe de altă parte, cu atât creştea şi preţul parcelei, căci, pe măsură ce parcela devenea mai mică, cererea de parcele creştea“.
Acest pasaj din Marx continuă cu o analiză riguroasă a pauperizării ţăranului în sistemul parcelar, care degradează tehnica agrară şi produsul brut, umflă costul pământului şi toate sarcinile pentru ipoteci, dobânzi bancare şi cămătăreşti, impozite etc. şi îl pune pe aparentul proprietar în situaţia să piardă în beneficiul capitaliştilor chiar şi o parte din salariul ce i-ar reveni pentru munca sa dacă ar fi lipsit de orice proprietate din punct de vedere juridic, şi conchide:
„Numai prăbuşirea capitalului poate duce la ridicarea ţăranului, numai un guvern anticapitalist, proletar poate pune capăt mizeriei lui economice, degradării lui sociale. Republica constituţională este dictatura exploatatorilor lui coalizaţi, republica social-democrată, roşie, este dictatura aliaţilor lui“.
Această poziţie politică este aceea pe care Marx, scriind în 1850, o atribuie socialiştilor revoluţionari francezi din 1848. Şi tot în acest pasaj se găseşte clasica formulare: revoluţiile sunt locomotivele istoriei.
Drept dovadă a faptului că evaluarea marxistă corectă consideră extrema parcelare a proprietăţii ţărăneşti drept unul dintre multele vehicule ale acumulării capitaliste expropriatoare, şi nu ca o apropiere de postulatele unei pretinse dreptăţi sociale, stă şi acest pasaj privitor la Anglia, extras dintr-o scriere a lui Engels din 1850:
„Tendinţa fiecărei revoluţii burgheze de a fărâmiţa marea proprietate funciară, deşi este întotdeauna completată de tendinţa neîndoielnică a micii proprietăţi de a se concentra şi de a pieri în concurenţa cu marea producţie agricolă, a putut într-o vreme să creeze impresia printre muncitorii englezi că parcelarea propusă de O’Connor este o măsură revoluţionară. Acestei lozinci a parcelării fracţiunea revoluţionară a cartiştilor îi opune revendicarea ca întreaga proprietate funciară să fie confiscată şi cere ca ea să nu fie împărţită, ci să rămână proprietate naţională“.
În schimb, revoluţia burgheză din Franţa aruncase pe piaţă imense bunuri naţionale provenite din confiscări şi din secularizarea proprietăţilor ecleziastice.
Asupra procesului diferit care în Anglia, la mult timp după înfrângerea feudalismului şi desfiinţarea iobăgiei, a dus la formarea marii proprietăţi agrare burgheze a actualilor landlords, a se vedea Marx în Capitalul, cap. XXIV, şi în expunerea pe care această revistă o publică cu privire la elementele de economie marxistă.
În locul apologiilor democratice ale Marilor Revoluţii, limbajul marxist, pe baza acceptării dialectice a noilor condiţii pe care acestea le-au produs, dezgoleşte infamiile apariţiei regimului capitalist, atât acolo unde acesta a prins rădăcini pe baza parcelării funciare, cât şi acolo unde a întemeiat, în schimb, marea stăpânire burgheză — „libere“ atât una, cât şi cealaltă.
„Jefuirea bunurilor bisericeşti, înstrăinarea frauduloasă a domeniilor statului, jefuirea proprietăţii obştii, transformarea prin uzurpare şi teroare necruţătoare a proprietăţii feudale şi de clan în proprietate privată modernă, acestea au fost metodele idilice ale acumulării primitive“.
Citatul este fundamental şi de nenumărate ori repetat, dar şleahta socialistă de astăzi — fie zis în stilul lui Scelba [2] — vede reacţiune, uzurpare şi teroare, şi trage clopotele pentru salvarea libertăţii capitaliste, doar atunci când, sub acţiunea drogurilor stupefiante ale demagogiei electorale, visează o freudiană întoarcere a feudalismului dintr-o istorie intrauterină a societăţii noastre moderne, cu mult mai obscenă decât acesta.
Lăudata cucerire burgheză a libertăţii pământului şi a eliberării şerbilor, echivalentă în concret cu cucerirea de către capitalul bănesc a posibilităţii nelimitate de cumpărare a bunurilor imobiliare, şi-a găsit consacrarea în dreptul civil prin revenirea la mecanismul clasic roman, în acel cod napoleonian care, preamărit ca monument de înţelepciune, a servit drept model pentru legislaţia tuturor statelor moderne. Întregul sistem se învârte în jurul principiului proprietăţii ce decurge dintr-un titlu şi este accesibilă oricărui cetăţean, în jurul faimosului „oricine“ cu care încep toate articolele codurilor burgheze. Nu mai este necesar ca stăpânul pământului să aparţină unei caste sau unui ordin privilegiat şi oligarhic. Pentru a se înarma cu titlul, îi este suficient „oricui“ să aducă o sumă adecvată de bani lichizi. Când locomotiva revoluţiei burgheze s-a pus duduind în mişcare, a fost de ajuns totuşi drept titlu de plecare ocuparea materială a petecului de pământ de către cel care ani şi generaţii de-a rândul îl muncise din greu. Dar de îndată ce revoluţia şi-a consolidat propria victorie într-un nou sistem cu reguli stabile, a fost necesară, pentru dobândirea proprietăţii şi a titlului ei, fie transmisiunea ereditară, fie plata unui preţ de piaţă. Pământul a fost aşadar liber fiindcă oricine putea să-l cumpere — se înţelege, oricine poseda banii suficienţi.
Această revenire la eşafodajul juridic propriu dreptului roman, ce a urmat desfiinţării sistemelor de drept feudal şi germanic, nu a însemnat nicidecum, cum este de la sine înţeles, o întoarcere la relaţiile de producţie şi la economia socială a antichităţii. Este de ajuns să amintim că în Grecia, la Roma şi în ţările stăpânite de acestea, alături de democraţia care îi făcea egali în faţa dreptului pe cetăţenii liberi, fiinţa sclavia, existând aşadar o întreagă clasă constrânsă la munca pământului, ai cărei membri nu numai că nu puteau aspira să-l stăpânească, ci erau ei înşişi consideraţi o proprietate a altuia, schimbabilă pe bani şi transmisă prin succesiunea familială a stăpânilor. Deşi existau, între cetăţenii liberi în faţa legii, diferitele clase ale marilor proprietari patricieni, ale ţăranilor proprietari de mici loturi — în cea mai mare parte fără sclavi şi deci lucrători nemijlociţi —, ale meşteşugarilor şi, de asemenea, ale negustorilor şi ale primilor capitalişti stăpâni pe numerar, este limpede că prezenţa unei clase exploatate la baza scării sociale crea cu totul alte relaţii, ducând până la marile tentative revoluţionare ale sclavilor.
Prin urmare, clasicul drept scris ce reglementează proprietatea titulară asupra pământului şi în general asupra imobilelor, precum şi transmisiunea prin moştenire, prin vânzare-cumpărare etc., cu toate celelalte complexe raporturi prediale, trebuie citit cu rezerva că subiectul la care se referă obişnuitul pronume oricine nu este, nici măcar potenţial, un oarecare membru al ansamblului social, ci trebuie să aparţină limitatei şi privilegiatei clase superioare a cetăţenilor liberi, a non-sclavilor.
Aceasta înseamnă că dreptul real — expresie teoretică a unui raport fizic între om şi lucru, iar în cazul nostru între om şi sol —, doar în mod abstract pare să cedeze pasul unui sistem predominant de drepturi personale proprii evului mediu şi feudal, drepturi care sunt expresia unui raport de forţe între om şi om (cum ar fi interzicerea părăsirii pământului lucrat sau a schimbării meseriei). În realitate, în lumea romană dreptul personal domină vastul câmp social constituit de producţia sclavagistă, extinzând raportul dintre stăpân şi sclav până la posibilitatea de a-i lua viaţa. Totuşi, stăpânul are un interes direct în privinţa vieţii, forţei şi sănătăţii sclavului, şi este sugestivă observaţia lui Marx că în Roma antică acel villicus, ca administrator în fruntea sclavilor agricoli, primea o raţie mai mică decât aceea pe care o primeau aceştia, întrucât munca sa era mai puţin grea (citat din Theodor Mommsen).
Revoluţia care s-a situat între cele două epoci sociale — sub aspectul economic al dispariţiei randamentului muncii sclavilor în raport cu costul lor, sub cel politic al marilor răscoale, printre care clasică este aceea a lui Spartacus, căzut după 2 ani de război civil în bătălia de lângă Vezuviu, când 6.000 dintre adepţii săi au fost măcelăriţi, şi sub cel ideologic al egalităţii morale a oamenilor propovăduită de creştini — a eliminat într-adevăr în largă măsură jocul drepturilor personale, interzicând ca persoana omului să poată fi tratată ca o marfă.
Reluarea, prin urmare, a dreptului roman teoretic, înfăptuită de revoluţia burgheză pentru reglementarea raporturilor dintre om şi bunurile imobile, a prezentat această inovaţie substanţială: noul drept real îi priveşte pe toţi cetăţenii ce compun societatea, şi nu doar o parte privilegiată, ca în antichitate. Acest drept modern se laudă că a integrat cucerirea libertăţii faţă de sclavie cu aceea a libertăţii faţă de iobăgie şi faţă de cătuşele corporative; se laudă că i-a făcut pe toţi membrii societăţii egali şi liberi de servituţi personale în faţa legii. În domeniul care ne preocupă în continuare, cel al proprietăţii asupra solului şi asupra imobilelor, noile coduri dictate de juriştii napoleonieni — sau copiate, conform legii dialectice a istoriei, de juriştii puterilor adverse care îl învinseseră pe Napoleon — reglementează raporturile cetăţenilor în faţa pământului liber.
Dar în realitate, formele juridice garantate de puterea de stat şi de forţele sale materiale consfinţesc şi protejează întotdeauna raporturi de forţă şi de dependenţă între om şi om, iar dreptul real al omului asupra lucrului rămâne o formă abstractă. Cetăţeanul Titius a putut deveni proprietar al fondului Tullian deoarece a dispus de suma de bani suficientă pentru a dobândi titlul, plătind-o cetăţeanului Sempronius, întrucât, fiind în vigoare libertatea pământului, fondul Tullian putea fi înstrăinat după bunul plac al stăpânului precedent. Ce înseamnă titlul de drept real al lui Titius, liber cetăţean într-o liberă republică burgheză, asupra liberului fond pe care l-a cumpărat? Înseamnă că el îl poate îngrădi şi, chiar fără a suporta cheltuiala unei împrejmuiri materiale, îi poate ţine pe toţi liberii cetăţeni, inclusiv pe Sempronius, în afara hotarului, iar dacă aceştia ar încălca proprietatea, titlul îi dă dreptul să cheme forţele statului şi, în anumite condiţii, chiar să-i ucidă. Libertatea lui Titius şi liberul său drept de proprietate, scoase din filozofie sau din dreptul teoretic, se exprimă în raportul personal de a limita, chiar şi prin mijloace violente, iniţiativele altora.
Noul regim al libertăţii burgheze este un regim al proprietăţii reconsacrat pe tablele dreptului, fie ea şi o proprietate care nu mai este interzisă unor caste de sclavi, de şerbi sau de târgoveţi. El este aşadar mereu un regim al raporturilor de forţă între om şi om, iar din punct de vedere social, toţi „oricine“ din cod se împart în două clase: aceea a posesorilor de pământ şi aceea a neposesorilor de pământ, lipsiţi de titlu juridic şi lipsiţi de mijloacele economice necesare pentru a şi-l procura.
Creştinismul a desfiinţat castele, revoluţia liberală a desfiinţat stările; rămân — nu în dreptul scris, ci în realitatea economică — clasele. Marx a descoperit nu existenţa lor şi lupta lor, cunoscută şi constatată înaintea sa, ci faptul că, mai mult şi mai grav decât între vechile caste şi medievalele stări, între ele dăinuie un decalaj economic, antagonism şi război social.
În capitolul II, paragraful 3 din Statul şi revoluţia, Lenin a evidenţiat în mod fundamental că Marx, într-o scrisoare din 5 martie 1852, precizează el însuşi conţinutul original al teoriei sale cu aceste cuvinte exacte:
„Ceea ce am făcut eu nou se rezumă la: am dovedit 1) că existenţa claselor este legată numai de anumite faze istorice de dezvoltare a producţiei; 2) că lupta de clasă duce în mod necesar la dictatura proletariatului; 3) că această dictatură însăşi constituie numai trecerea la desfiinţarea tuturor claselor şi la o societate fără clase“.
Stabileşte în acest punct Lenin, ca temelie a istoricei sale zdrobiri a oportuniştilor, că esenţialul în doctrina lui Marx nu este lupta de clasă, ci dictatura proletariatului.
„Aceasta constituie piatra de încercare a adevăratei înţelegeri şi recunoaşteri a marxismului“.
Nu mai puţin esenţial este al treilea punct în relaţia sa cu primul, întrucât dialectica lui Marx ajunge să stabilească faptul că marile fapte istorice ale luptei de clasă şi ale dictaturii de clasă nu sunt imanente oricărei societăţi şi oricărei perioade istorice, nefiind deduse din speculaţii deşarte asupra „naturii omului“ sau asupra „naturii societăţii“. Omul nu este prin natura sa nici bun, nici rău, nici proprietar, nici şerb, nici autoritar, nici libertar; specia sa nu este, printr-o predestinare de nedepăşit, clasistă sau egalitară, statală sau anarhistă! Cu mult în afara şi dincolo de toate aceste platitudini filozofice, şcoala marxistă, cercetând dezvoltările succesive ale fazelor productive, stabileşte că moderna clasă proletară, date fiind relaţiile sociale în care se mişcă, este condusă să se slujească de lupta de clasă, de violenţa revoluţionară, de statul dictatorial, pentru a face posibilă evoluţia spre un sistem de producţie şi de viaţă colectivă tot mai lipsit de servitute, de violenţă şi de eşafodaj statal autoritar.
Revenind la constituirea iniţială a societăţii capitaliste, ceea ce am spus despre schimbarea revoluţionară a relaţiilor dintre capitalul bănesc şi proprietatea funciară arată limpede că o viziune asupra procesului istoric ar fi unilaterală dacă, neglijând acest domeniu fundamental, s-ar invoca doar răspândirea victorioasă a manufacturii şi a industriei capitaliste şi constituirea păturii întreprinzătorilor în clasă dominantă în societate şi în stat.
Vechii socialişti — şi îl vom aminti dintre toţi pe bunul Costantino Lazzari, [3] deşi el nu era un teoretician —, după cum evitau să vorbească la modul generic despre desfiinţarea proprietăţii, tot aşa nu se limitau doar la conflictul dintre muncitorii salariaţi din ateliere şi patronii lor, ci foloseau formula (formulele au o mare importanţă a lor, şi e de ajuns pentru a o dovedi clarificarea adusă de Lenin, citată mai devreme) de: luptă împotriva ordinii constituite a proprietăţii şi a capitalului.
Marx, în scrisoarea sa către Bracke de aspră critică a programului de la Gotha al social-democraţiei germane, condamnă expresia: „în societatea actuală, mijloacele de muncă sunt monopolul clasei capitaliştilor“. Marx obiectează cu hotărâre:
„În societatea actuală mijloacele de muncă sunt monopolul proprietarilor funciari (monopolul proprietăţii funciare este chiar baza monopolului capitalului) şi al capitaliştilor. În pasajul respectiv, Statutul Internaţionalei nu numeşte nici pe prima, nici pe cea de-a doua clasă a monopoliştilor. El vorbeşte de «monopolul asupra mijloacelor de muncă, adică asupra izvoarelor de existenţă». Adăugirea: «izvoarelor de existenţă» arată cu prisosinţă că în mijloacele de muncă este cuprins şi pământul“.
În acest pasaj se află o frază a lui Marx de o extraordinară importanţă pentru analiza pe care am început să o dezvoltăm:
„În Anglia, în majoritatea cazurilor, capitalistul nici nu este măcar proprietarul terenului pe care se află fabrica sa“.
Critica este îndreptată direct împotriva lui Lassalle, care în Germania neglija lupta împotriva proprietarilor funciari şi chiar credea că statul lui Bismarck ar putea să nu se opună luptei muncitorilor împotriva industriaşilor de fabrică. Întreaga scrisoare este dictată de îngrijorarea faţă de confuzia teoretică provocată de unificarea de partid cu lassallienii:
„Se ştie că pe muncitori îi satisface simplul fapt al unificării, dar se înşală cine crede că acest succes de moment nu e plătit prea scump“.
Bilanţul previziunii făcute de Marx la 5 mai 1875 poate fi tras din condamnarea oportunismului social-democraţilor semnată de Lenin la 30 noiembrie 1917, când întrerupea scrierea lucrării Statul şi revoluţia din cauza „piedicii“ revoluţiei ruse.
Regimul burghez este aşadar alcătuit din dominaţia clasei întreprinzătorilor de fabrică, a capitaliştilor din comerţ şi din bănci, a proprietarilor de imobile. Aceştia din urmă sunt burghezi la fel ca ceilalţi, nu au nimic de-a face cu aristocraţia feudală, deja risipită socialmente şi politic; ei descind din vechi deţinători de bani, negustori, finanişti, cămătari, care au putut în sfârşit să cumpere pământul devenit juridic accesibil capitalului şi să concentreze achiziţii succesive de loturi de diferite întinderi.
Aşa cum spune Manifestul, proletariatul nu se poate ridica fără a sfărâma întreaga masă a straturilor superioare care alcătuiesc societatea oficială.
Am amintit deja că însăşi economia burgheză distinge calitativ cele trei venituri: renta funciară, dobânda capitalului bănesc, profitul de întreprindere. Ansamblul lor constituie pentru noi, marxiştii, produsul exploatării muncii proletare. La sfârşitul acestui capitol despre reglementarea juridică burgheză a privilegiului funciar vom stabili o distincţie calitativă esenţială cu privire la însemnătatea celor trei elemente ale câştigului patronal, menită să demonstreze cum a treia formă, adică profitul de întreprindere, pe lângă faptul că este cea mai modernă, este cea mai eficientă şi mai virulentă şi ajunge tot mai mult, din punct de vedere cantitativ, să constituie masa centrală a opresiunii capitaliste.
Venitul adus de renta funciară are o limită foarte joasă în raport cu mărimea patrimoniului (suma de bani convertită la cumpărare, valoarea comercială în comerţul liber), iar această limită este determinată de caracterul sezonier al producţiei agricole. Produsul brut în timp nu poate fi sporit decât până la o anumită limită, redusă chiar şi pentru puţinele terenuri foarte fertile şi pentru culturile cele mai intensive. Economia trebuie aşadar să vorbească întotdeauna despre rentă brută şi netă anuală, iar cea din urmă, în general, nu depăşeşte 5—6% din valoarea de capital, patrimonială, a terenului.
Ca o reflectare a convertibilităţii înfăptuite între posesiunile funciare şi monedă, nici dobânda pe care o obţine posesorul unui capital lichid atunci când se limitează să îl împrumute speculanţilor, proprietarilor, statului însuşi, nu poate depăşi acea limită temporală şi acele rate anuale de 5—6%, în afara unor cazuri de excepţie şi a unor riscuri speciale de pierdere a patrimoniului.
Cele două forme tradiţionale care îl caracterizează pe burghezul proprietar sau rentier au aşadar o putere limitată de exploatare şi de extorcare de plusvaloare şi sunt legate de obstacolul de nedepăşit al ciclului anual.
Cu totul diferită este însă puterea de reproducţie a capitalului şi nivelul profitului în întreprinderea modernă, pe care trebuie să o înţelegem într-un sens încă şi mai larg decât simpla organizare productivă în mari stabilimente şi întreprinderi. Nicio limită sezonieră şi temporală nu este impusă aici ciclului generator al produsului brut şi, prin urmare, al profitului net. Raportul dintre acesta şi valoarea patrimonială a întreprinderii poate depăşi orice limită, iar regenerarea tuturor factorilor ciclului reproductiv poate avea loc de nenumărate ori în cadrul clasicului termen anual.
Marx a răsturnat aşadar radical algebra economiei burgheze când, în puternica sa cercetare, a pus în raport profitul nu cu comoda ficţiune burgheză a valorii patrimoniale a fabricii, ci cu valoarea produsului brut însuşi, iar ulterior cu acea unică parte a acestei valori alcătuită din plăţile pentru salariile muncitorilor.
O anumită cantitate de produs (ne-am oprit deja asupra criteriului că adevărata caracteristică a privilegiului capitalist, mai mult decât proprietatea asupra solului, a clădirii şi a maşinii — care pot fi supuse unor reglementări extrem de variate —, este proprietatea asupra produsului), care să aibă, de pildă, o valoare de 1.000.000 pe piaţă, va putea conţine, să zicem, 900.000 de lire costuri (chirii, dobânzi, uzură, cheltuieli generale, retribuţii şi salarii), iar atunci profitul de întreprindere va fi de 100.000 de lire, adică reprezentând 10% din valoarea produsului; rata plusvalorii după Marx va fi, dacă salariile au reprezentat 200.000 de lire, de 50%.
Însă ciclul care a condus la această masă de produse se poate repeta de nenumărate ori într-un an financiar, iar profitul întreprinzătorului va creşte vertiginos, în timp ce cheltuiala anuală pentru chirii de imobile şi pentru dobânzi bancare rămâne aceeaşi. Valoarea patrimonială a acestei întreprinderi este o mărime greu de definit printre nenumăratele trucuri şi tertipuri contabile ale speculaţiei afaceriste moderne; ea chiar dispare cu totul, întrucât valoarea instalaţiilor şi aceea a fondului de casă apar deja remunerate prin redevenţele şi dobânzile trecute la pasiv.
Burghezul întreprinzător-speculant poate aşadar să scoată un milion din nimic (din abilitatea sa!), pe când burghezul proprietar funciar sau deţinător de lichidităţi trebuie, pentru a atinge un beneficiu egal, să aibă înscrise pe numele său circa douăzeci de milioane şi, pe deasupra, trebuie să aştepte un an, în timp ce celălalt îşi poate încheia uneori ciclul în termenele cele mai scurte şi poate chiar uneori să anticipeze realizarea valorii din producţie.
Cu aceste criterii de distincţie între bilanţurile patrimoniale şi bilanţurile de gestiune trebuie descifrată — lucru deloc uşor — tendinţa istorică a întreprinderii mobiliare capitaliste în tulburătoarea complexitate a formelor sale moderne, precum şi relaţiile acesteia cu formele de proprietate titulară funciară şi cu sursele de finanţare — forme deja cunoscute unor economii, pe de o parte mai vechi, pe de altă parte mai puţin feroce în exploatarea claselor sărace şi mai puţin aducătoare de dezordine, de conflict, de neîncetată distrugere a mijloacelor socialmente utile în mecanismul productiv, aşa cum au constituit temelia unor tipuri de societate nu atât de tâlhăreşti, sângeroase şi feroce precum aceasta a capitalismului ultramodern.
[1]. Pasajele citate aparţin lucrării prof. Oreste Bordiga, Trattato di economia rurale, Ed. E. Della Torre, Portici, 1926 (ed. a III-a). Oreste Bordiga (1852—1931), profesor universitar titular de economie rurală, evaluare funciară şi contabilitate agrară la Şcoala Superioară de Agricultură din Portici (Napoli), a fost un reputat specialist şi autor al unor tratate fundamentale în materie — fiind totodată tatăl lui Amadeo Bordiga.
[2]. Mario Scelba (1901—1991) — ministrul de interne creştin-democrat, celebru pentru represiunea brutală a mişcării muncitoreşti şi pentru retorica sa violentă.
[3]. Costantino Lazzari (1857—1927) — militant socialist istoric, secretar al Partidului Socialist Italian şi reprezentant al vechii sale aripi intransigente.