O confuzie fundamentală stă la baza a tot ceea ce se scrie şi se spune în scop politic despre transformarea agrară, fie când aceasta este prezentată ca o revoluţie paralelă cu cea burgheză sau cu cea muncitorească, fie când este propusă ca o reformă în cadrul orânduirilor în vigoare.
Revoluţiile sfărâmă vechile relaţii de proprietate şi de drept care împiedicau forţele productive deja prezente, cu premise tehnice deja dezvoltate, să se desfăşoare în cadrul organizării lor. Reforme putem numi, într-un sens istoric larg, măsurile radicale succesive pe care o nouă putere revoluţionară le pune în aplicare pentru a face posibil în practică această tranziţie tehnică, dar în sensul comun şi actual ele sunt cârpelile promise neîncetat pentru a atenua şi a ascunde contradicţiile, conflictele şi blocajele unui sistem care trăieşte de multă vreme în cadrul conformist propriu lui.
În agricultură, ca în orice alt sector economic, trebuie făcută distincţia între proprietate şi întreprindere, oricum şi din orice punct de vedere ar vrea să fie zugrăvit un program inovator. Proprietatea este un fapt de drept, ocrotit de stat, un sistem de impuneri suprapus realităţilor sociale. Întreprinderea şi funcţionarea ei sunt un fapt de organizare productivă, determinat la bază de condiţiile şi posibilităţile tehnice.
Feudalismul măturat de marile revoluţii agrare nu era o reţea de organizare a producţiei, nu dispunea şi nu gestiona din punct de vedere tehnic producţia rurală, ci doar o exploata, percepând cote datorate de ţărani, care asigurau toate elementele producţiei: muncă, unelte, materii prime şi aşa mai departe. Feudele erau mari şi chiar imense, exploataţiile foarte mici, întrucât erau ţinute de familii rurale, ori mijlocii, întrucât erau întemeiate de primii ţărani proprietari, primii burghezi ai pământului, şi ei pe atunci o clasă oprimată.
Revoluţia — care în unele ţări a fost doar o mare reformă — a atacat la rădăcină problema juridică, măturând dreptul seniorului de a percepe acele cote. Nimic nu s-a schimbat în organizarea tehnică a întreprinderii, întrucât seniorul nu-i aducea niciun aport organizatoric, el neştiind şi nepracticând nimic din agronomie sau comerţ, iar dacă avea sarcini personale, acestea erau militare, de curte sau de magistratură.
A început o evoluţie şi, în anumite ţări, o serie de reforme ale tehnicii de exploatare, nu prin faptul că mica proprietate s-ar fi desprins prea mult de metodele de cultură seculare, ci prin faptul că investiţia de capital în pământ a permis formarea noii proprietăţi burgheze, iar pe suprafeţe mai întinse s-au organizat ferme mijlocii şi mari conduse de arendaşi capitalişti, posesori de inventar şi maşini, iar în anumite cazuri de către înşişi proprietarii-administratori, care dispuneau în acelaşi timp de pământ şi de capitalul mobil.
Ca mare fapt revoluţionar, scuturarea poverii feudale de pe umerii populaţiei rurale a avut loc dintr-o singură lovitură în Franţa din 1789 şi în Rusia din 1917, însoţind în primul caz revoluţia capitaliştilor, în al doilea pe aceea a muncitorilor. Pornind din acel punct, evoluţia orânduirii agricole s-a petrecut în mod diferit şi sub influenţa unor forţe diferite, şi deosebit de interesantă este cercetarea celei ruseşti, a înaintărilor şi a paşilor săi înapoi. Aici ne este de ajuns să amintim că formula juridică revoluţionară a fost în Franţa libertatea comerţului cu pământ, în Rusia proprietatea naţională asupra pământului şi concesionarea în gestiune către ţărani. Dar nici în al doilea caz nu a putut fi împiedicată apariţia unei clase de burghezi agrari bogaţi şi mijlocaşi, iar lupta cu aceştia a cunoscut evoluţii oscilante, pornite de la faptul că a trebuit să fie tolerat, într-o măsură predominantă, liberul comerţ cu produse alimentare.
Un alt element deosebeşte cele două mari fapte istorice: pentru Franţa, producţie intensivă şi mare densitate a populaţiei; pentru Rusia, producţie extensivă şi densitate scăzută. Un element le apropie, poate: răspândirea armonioasă a populaţiei rurale pe suprafaţa cultivată.
În Italia, aşa cum am spus deja, nu a existat o mare şi simultană eliberare dintr-o iobăgie feudală care nu a fost niciodată dominantă din punct de vedere social. În funcţie de condiţiile tehnice ale diferitelor zone, toate tipurile de exploataţie rurală au trăit într-o relativă libertate, de la cele mici până la cele mijlocii şi mari, de la cele întemeiate pe cultura intensivă la cele extensive, şi s-au întrepătruns toate formele de proprietate privată — foarte mică, medie şi mare —, colectivă, sub formă de domenii comunale şi comunităţi rurale. O mare bătălie pentru a elibera fermele şi clasele rurale de povara sistemelor de drept seniorial nu a fost necesară şi nu a avut loc; acolo unde astfel de forme s-au ivit, ele au fost înfruntate rând pe rând când de Comune, când de Seniorii, când de Monarhii sau chiar de administraţiile străine înseşi.
Evoluţia a fost extrem de complexă şi ne vom limita să îl cităm din nou pe acel autor, desigur deloc marxist, al cărui nume nu are importanţă, el nelucrând o viaţă întreagă asupra problemelor agriculturii italiene — arătând că acestea sunt problemele agricultorilor — cu scopul de a obţine posturi politice pentru sine sau pentru ai săi:
„Avem numeroase dovezi istorice ale continuării regimului funciar în Italia prin aplicarea dreptului roman... Este neîndoielnic că, în contact cu posesiuni cârmuite de dreptul roman, trebuia să existe o vastă întindere supusă servituţilor feudale, ai cărei posesori erau opriţi de la a o îmbunătăţi, fiindcă ar fi trebuit să facă părtaşi la beneficii nişte terţi care nu aduceau nicio contribuţie, şi într-adevăr rămăşiţe ale acestor servituţi au fost lichidate chiar şi prin legislaţii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Însă cea mai mare parte a pământurilor a fost eliberată de sarcinile amintite, aşa cum [au fost eliberaţi] şerbii, în perioada comunală, motiv pentru care au fost posibile marile transformări agrare de asanare şi de irigaţie din Valea Padului şi plantaţiile din Toscana, care au căpătat o dezvoltare atât de largă tocmai din secolul al XII-lea până în al XV-lea. În acea perioadă s-a dezvoltat şi s-a consolidat instituţia consorţiului funciar, inaplicabilă fără libertatea absolută a pământului, care astăzi, în afara unor rare excepţii, se poate spune că este completă în aproape toate ţările civilizate, eliminând astfel obstacolul participării unui terţ doar la beneficiile îmbunătăţirii funciare şi agricole“ [scriitorul, adept făţiş al proprietăţii personale asupra solului, insistă asupra faptului că forma feudală de privilegiu a trebuit să cadă pentru că împiedica dezvoltarea forţelor productive agrare, adică a investiţiei de capital şi muncă în îmbunătăţiri funciare, coaptă pentru acea epocă, şi ne oferă astfel un bun argument în sprijinul valabilităţii metodei marxiste].
„Aplicarea codului napoleonian a consolidat acest regim în întreaga noastră ţară şi la aceasta a contribuit în egală măsură desfiinţarea regimului feudal în Mezzogiorno în 1806, în Sicilia în 1812 şi în Sardinia din 1806 până în 1838. Legislaţia civilă a noii Italii a întărit şi mai mult această orientare prin suprimarea fideicomiselor şi a majoratelor şi apoi prin încercarea de a lichida toate formele de coparticipare la o singură posesiune. Au dăinuit totuşi întinse rămăşiţe de proprietăţi colective, deşi a prevalat tendinţa spre stingerea oricărui soi de devălmăşie în stăpânirea pământului; iar perceperea rentei funciare a fost făcută de lege deosebit de privilegiată. [Toate fiind măsuri caracteristice ale revoluţiei burgheze şi liberale, ale cărei cereri supermăgarii le reînnoiesc încă şi ale cărei efecte le tot aşteaptă!]. Astfel, eliberarea proprietăţii funciare a favorizat în mod deosebit îmbunătăţirea agricolă, începută în ţara noastră încă din secolul al XII-lea [fără a-i mai aştepta pe ministrul Segni şi pe expertul din opoziţie Ruggero Grieco, [1] priviţi ce chestie!], făcând posibilă formarea unei agriculturi capitaliste [ca-pi-ta-lis-te, reprodus doar ca atare şi nu adăugat ca epitet de cineva care are, ca noi, fobia de capitalism până într-atât încât să facă cu ochiul feudalităţii senioriale în scurte paranteze de conjunctură] cu venituri foarte mari, pe care un alt regim cu siguranţă nu le-ar fi îngăduit“.
Sperăm că nu am plictisit cu metoda istorică, dar ce vreţi: când fiţuicăria de toate culorile tipăreşte la fiecare zece rânduri despre baronime, despre feudalitate şi despre burghezie — sărmana de ea! — şi despre capitalism — nefericitul! —, care n-ar fi apucat să se dezvolte liber în această ţară medievală şi înapoiată (de-ar fi aşa!), cuiele trebuie bătute şi răsbătute... şi să vedem astăzi, în aspectele esenţiale, unde ne aflăm.
„Avuţia agrară provine din pământul care produce, prin întinderea sa, o anumită cantitate de produse agricole având valori fixate de piaţa respectivă... În aceasta acţionează fenomenul determinant al limitării sale, şi într-adevăr, de pildă în ţara noastră, înainte de ultimele anexiuni [din 1918], din suprafaţa de 287.000 de kilometri pătraţi erau fie improductivi în mod natural, fie sustraşi pentru diverse alte scopuri producţiei 22.600, rămânând pentru aceasta circa 264.000, adică 92,1%“.
Populaţia era în acele graniţe, conform datelor din 1921, de peste 37 de milioane de locuitori,
„adică 130 pe kilometru pătrat de teritoriu şi [chiar] 141 pe km² de suprafaţă agrară şi forestieră... Noi avem într-adevăr o proporţie ridicată de zonă montană (peste 800 până la 1.000 de metri altitudine), care în Alpi are vaste întinderi ocupate de zăpezi veşnice, iar acolo, ca şi în Apenini, altele de la 1.500 până la 2.000 de metri şi mai mult, apte doar pentru păşuni sărace şi păduri. Zona colinară cuprinde de asemenea întinse porţiuni de terenuri supuse alunecărilor, iar câmpiile, fâşii litorale de nisipuri şi dune, zone mlăştinoase etc. Astfel încât se reduce simţitor partea cea mai roditoare, pe care se concentrează cea mai mare parte a populaţiei noastre, cu teritorii care hrănesc 300—400—500 de locuitori pe un km², iar unele chiar 700 şi 800“.
„De aceea, afirmaţia deloc rară a celor ce vorbesc după ureche cum că la noi ar mai exista întinse pământuri necultivate apte pentru o colonizare profitabilă, trebuie privită cu foarte mari rezerve. Desigur, nu lipsesc terenuri prost cultivate, iar producţia agrară italiană este încă susceptibilă de creşteri. Însă cifrele expuse mai sus demonstrează că problema aşa-numitelor «terenuri necultivate» are o importanţă foarte relativă, altminteri n-ar putea trăi la noi o populaţie atât de densă“.
Până şi marii urechişti ştiu că din 1921 până în 1949 cifrele s-au schimbat. Într-adevăr, din 301.000 km² sunt productivi 278.000, adică în acelaşi raport de circa 92%, în timp ce locuitorii sunt de acum 45 de milioane, iar cifrele de densitate au urcat la 150 şi 162, adică cu 15%!
Între sacrificiile alimentare din anii de război şi donaţiile făţarnice de produse agricole din vremurile UNRRA şi ERP, [2] pare evident că productivitatea agricolă a puţinei cărni şi a multului os ce alcătuiesc cizma italiană a mai atins o oarecare creştere de randament de care era capabilă, în stadiul echipării sale tehnice. În ceea ce priveşte populaţia, ea nici nu se gândeşte să-şi oprească creşterea, care în anul 1948 a depăşit o jumătate de milion de suflete, atingând o creştere relativă de 10—11—12 la mie. Sporul anual al născuţilor faţă de decedaţi depăşea cu puţin 8 la mie pe vremea îndemnurilor demografice ale lui Mussolini, căruia flecarimea de astăzi îi atribuie capacităţi şi puteri, bune sau rele, de care a fost cu desăvârşire nevinovat. El a trecut drept cel care interzicea emigraţia, măsură care nu a fost decât o slabă ripostă tactică în faţa marilor puteri capitaliste care le-au trântit uşa în nas muncitorilor italieni. Oricum, nici această supapă de siguranţă nu a mai funcţionat ca în trecut: între 1908 şi 1912, emigraţia a atins niveluri maxime de 600.000 de muncitori într-un an (20 la mie), după război, în anii 1920—1924, a revenit la circa 300.000 şi peste, pentru ca apoi să scadă puternic; se pare că în ultimul an, 1948, a revenit la 137.000, dar în mare parte muncitori temporari (3 la mie).
În ceea ce priveşte partea de populaţie ocupată în agricultură, aceasta este de circa 25% conform statisticilor de dinaintea Primului Război Mondial (1911) şi ar fi astăzi de cel puţin 10.000.000; trebuie observat însă că este vorba despre 10.000.000 de unităţi productive, excluzându-se copiii sub zece ani, bătrânii inapţi de muncă şi o parte a femeilor, astfel încât este evident că marea majoritate a populaţiei italiene trăieşte încă din economia agrară. Mai important este să vedem repartiţia populaţiei agricole active, care după celălalt război era considerată aproximativ următoarea: 19% proprietari — 8% arendaşi — 17% dijmaşi — 56% zilieri şi muncitori agricoli. Aceştia alcătuiau aşadar majoritatea, şi trebuie să se ţină seama de faptul că cea mai mare parte a proprietarilor, arendaşilor şi dijmaşilor se află în condiţii economice care se învecinează cu lipsa totală de proprietate. Este important de remarcat că proporţia proletarilor agricoli puri era mai mare în Mezzogiorno decât în nord şi în centru: în Puglia circa 79%, în Sicilia 70%, în Calabria 69%.
Această situaţie aproape fără seamăn a agriculturii italiene în comparaţie cu celelalte ţări din Europa, pe lângă faptul că arată grava eroare socială şi politică de a o trata drept preburgheză, este de ajuns pentru a face să se înţeleagă cum problema modificărilor (minime sau maxime) în dinamica întreprinderilor productive este pusă pe baze absurde atunci când este redusă în mod viclean la aceea a unei redistribuiri generale sau excepţionale a proprietăţii juridice şi personale asupra pământului.
Nu este uşor să te plimbi prin grădiniţa statisticilor... În recentele discuţii despre reforma Segni şi despre contractele agrare, oponenţii au schimbat între ei acuzaţia că nu ştiu să le citească. Ar trebui mai degrabă să ştie cum se manipulează. Pe vremea bătăliei pentru grâu, [3] ministerul agriculturii le cerea inspectoratelor provinciale datele despre suprafaţa semănată cu grâu şi despre recoltă, în timp ce partidul le impunea secretarilor federali cifrele ce trebuiau atinse. Secretarul federal şi inspectorul nu aveau niciun chef nici să-şi bată capul, nici să-şi piardă funcţia. În această privinţă, peste tot în lume e la fel, iar toate „oficiile de planificare“ se ospătează cu minciuni. Ce valoare mai pot avea apoi statisticile încropite astăzi în Italia de către dezarticulata, pletorica şi oscilanta administraţie publică, este uşor de înţeles. E de ajuns să ne gândim că ne aflăm într-un regim pluripartit, iar gradul de falsitate în treburile publice creşte precum pătratul numărului de partide aflate pe teren.
Cifre mai recente ale lui Serpieri, [4] fără îndoială o sursă de autoritate dacă era consultat înainte şi după Risorgimento, sporesc mult numărul proprietarilor, cărora le adaugă o cotă ridicată de uzufructuari, emfiteoţi şi alţii asemenea, iar după ce au confirmat mai mult sau mai puţin proporţia de arendaşi şi dijmaşi, o reduc pe aceea a zilierilor şi muncitorilor agricoli la doar 30% din populaţia agricolă.
Dacă se porneşte de la recensămintele populaţiei, trebuie să ne raportăm la cele fasciste, care au încercat o recenzare corporatist-socială a profesiilor şi poziţiilor economice. Însă nu este uşor să descifrezi în declaraţii numărul proprietarilor, nu este uşor să-i triezi pe cei urbani de cei rurali, nu este uşor de calculat dacă, pentru aceeaşi posesiune, toţi membrii familiei proprietarului, inclusiv femeile şi minorii, sunt declaraţi agricultori proprietari.
Dacă se recurge apoi la cadastru, instituit fără îndoială pe baza unor elemente exacte, avem la îndemână o statistică nu a indivizilor, ci a firmelor. Printre acestea se numără cele mai variate persoane morale, comune, cooperative, societăţi ş.a.m.d. Rămân firmele particulare; însă, în timp ce pe de o parte, în multe cazuri, unei posesiuni încă indivize sau a cărei împărţeală nu este transcrisă îi corespund complicate înscrieri colective pe numele moştenitorilor din familie, pe de altă parte este absolut imposibil să ştii dacă un singur posesor are mai multe proprietăţi în diferite comune ale statului, întrucât registrele posesorilor există comună cu comună. Comunele sunt în număr de 7.800, iar fiecare înregistrează mii de firme. Dacă s-ar dori alcătuirea rolului naţional al posesorilor de pământ, volumul de muncă ar fi atât de mare încât s-ar putea stabili, printr-un agreabil calcul combinatoriu, că funcţionarii superoficiului însărcinat cu aceasta ar consuma o cotă simţitoare din produsul agricol al ţării. Aşa cum suna gluma spirituală făcută pe seama planurilor „Fanfani-locuinţe“ şi „Tupini-locuinţe“: [5] nu veţi construi decât clădirile pentru birourile respectivelor planuri.
De aceea, cei mai buni autori de tratate, pentru a explica sensul statisticii privind întinderea posesiunilor în raport cu numărul de posesori, cu cotele respective de capete, de suprafaţă sau de valoare agrară (care se pretează la obişnuitul joculeţ propagandistic: 1% deţine 50% din pământ, iar 80% trebuie să-şi împartă de-abia 20% din suprafaţă etc.), alcătuiesc tabele demonstrative cu ţări imaginare. Presupuneţi sistemul proprietăţii titulare asupra solului, al liberului comerţ cu pământ şi al transmiterii ereditare, şi nu veţi putea avea o distribuţie diferită de aceea, sau care să nu tindă în mod irezistibil să revină la acea formă dacă este îndepărtată de ea prin intervenţii exterioare; astfel încât acea progresie alarmantă a „foarte multului pentru puţini şi foarte puţinului pentru mulţi“ este, pe de o parte, un efect aritmetic de perspectivă, iar pe de altă parte este trăsătura caracteristică a regimului civilizat al pământului liber într-o ţară liberă.
Distribuţia extrem de variabilă a posesiunii agrare în Italia în raport cu diferitele tipuri de întreprindere organizată prezintă binecunoscutul tablou regional, care aduce uneori la distanţă de câţiva kilometri marea posesiune extensivă lângă minuscula proprietate familială, marea şi mijlocia fermă modernă, bine utilată, lângă mica gospodărie de colină. Varietatea situaţiilor de la o regiune la alta este de netăgăduit; din ea se vrea dedusă necesitatea de a trata problema tehnică la nivel regional, dar, chiar şi fără a lua în serios politica agrară conjuncturală de astăzi, s-ar putea observa că tocmai varietatea gamei regionale şi ciudatele sale alternanţe reprezintă un motiv pentru a combate neajunsurile cazurilor extreme printr-un program unitar naţional...
Cum este lucru cert că fermele de întindere medie şi de mare valoare din Valea Padului, cu zootehnia lor înfloritoare şi culturile irigate, la fel ca fermele ceva mai puţin întinse din Italia centrală cu predominanţa culturilor arborescente cu randament ridicat, precum şi destule exploataţii similare din Sud şi din Sicilia, se apropie de optimumul randamentului productiv, nu rămâne de înfruntat doar problema rău-famatului „latifundiu“, ci rămân două: aceea a latifundiului, pe care nu-l vor stârpi bieţii untori [6] actuali, şi aceea a fărâmiţării extreme, a minusculei proprietăţi inseparabile de minuscula gospodărie, adevărată boală a agriculturii noastre, cauză maximă de depresiune, de mizerie, de conformism social şi politic, ca şi de risipă incomensurabilă de eforturi chinuitoare de muncă.
Înainte de a examina o clipă aceste două racile cu datele lor reale, să remarcăm îndată cât de absurd este faptul că orientării partidului democrat-creştin dominant spre divizarea posesiunilor, spre acea stupidă utopie ca „toţi să fie proprietari“, cu deşarta perspectivă a parcelării către ţăranii săraci a terenurilor necultivate — care sunt cele necultivabile şi pe care orice agricultor, fie el şi analfabet, dar stăpânind rudimentele meseriei, le-ar refuza chiar dacă i-ar fi date în dar —, opoziţia nu ştie să-i contrapună, nici măcar în scopuri de manevră şi de sabotaj polemic, critica mult mai temeinic întemeiată a risipirii pământului în gospodării prea mărunte şi înţepenite în metode seculare de gestiune primitivă.
Toţi proprietari: să luăm aşadar cei 270.000 de kilometri pătraţi şi să-i împărţim între cei 45 de milioane de italieni. Fiecare va avea trei cincimi de hectar, o suprafaţă care, dacă ar fi pătrată, ar măsura ceva mai puţin de 80 de metri pe 80. Reţeaua imbecilă de parcele pe care regimul liberei proprietăţi şi ridicarea geometrică cadastrală o trasează pe suprafaţa pământului va măsura 300 de metri pentru fiecare posesiune, iar dacă s-ar vrea instalarea unor împrejmuiri, chiar şi simple, costul lor economic s-ar apropia de valoarea reală a acelui petic de pământ... Şi acesta nu este decât unul dintre motivele distrugerii productivităţii din pricina îngustimii lotului de lucru, care îl încovoaie pe om sub asudata robie a sapei.
Raţionamentul să nu pară absurd, căci statistica reală oferă exemple de fragmentare chiar şi mai accentuată.
Statistica întinderii medii a parcelei cadastrale — adică a acelei porţiuni de teren care nu doar că aparţine aceleiaşi firme, dar are şi aceeaşi categorie de folosinţă şi aceeaşi clasă de calitate — dă, fireşte, o suprafaţă inferioară celei medii a partidei (ansamblu de parcele ale aceleiaşi firme), dar oferă o imagine mai exactă a fărâmiţării în sensul gestiunii tehnice. În timp ce noi am presupus că fiecare italian ar primi 0,60 hectare, adică 60 de ari, există provincii în care parcela medie este chiar mai mică: la Aquila şi Torino 35 de ari, la Napoli 25, la Imperia 22.
Iată ce spune despre fărâmiţarea funciară autorul care apără regimul liberei cumpărări a pământului şi posesiunea familială, fiindcă „reprezintă un stimul deosebit de eficace pentru îmbunătăţirea pământului şi a cultivării sale, prin utilizarea maximă a muncii proprietarului şi a membrilor familiei sale“ şi fiindcă „determină o mai bună împărţire a avuţiei şi o proporţie mai redusă a celor lipsiţi de proprietate şi... tot ceea ce provine de la micul cultivator proprietar, spre deosebire de rentă şi uneori chiar de profitul capitalistului agrar din marea posesiune, rămâne în întregime în localitate şi contribuie la îmbunătăţirea pământului şi a cultivatorilor săi“ — aşadar fără nicio bănuială de vreo tendinţă socialistă:
„Fărâmiţării posesiunii îi corespunde aceea similară a cultivării pământului, de regulă prin munca proprietarului însuşi şi a alor săi, ceea ce completează astfel insuficienţa rentei şi a profitului pentru a alcătui minimul necesar existenţei... Clasa posesorilor minusculi, ca în general toate clasele muncitoare, are o natalitate foarte ridicată, încât la moştenire concurează în medie un număr mai mare de copărtaşi decât în marile posesiuni; apoi, durata medie de viaţă a acestor agricultori, muncitori asidui care nu se cruţă câtuşi de puţin, este în mod necesar mai scăzută decât în clasele înstărite. Sunt prin urmare mai frecvente transmisiunile succesorale, care se împart apoi în aşa fel încât fiecare moştenitor să aibă cota sa de pământ, lipsind de regulă, pe de altă parte, averea mobiliară cu care în clasele înstărite se lichidează în bani părţile unora dintre comoştenitori... Din aceste motive, mica posesiune tinde să se dividă mult mai rapid decât marea proprietate, cu gravul neajuns că fiecare comoştenitor pretinde partea sa de teren arabil, de vie, de livadă de măslini etc., astfel încât se formează treptat parcele de câţiva ari şi chiar de câţiva metri pătraţi, precum şi posesiuni care cuprind mai multe asemenea petice situate în puncte foarte depărtate unele de altele pe teritoriul comunei. Se înţelege îndată ce risipă enormă de timp, de energie, de muncă determină o asemenea fărâmiţare“.
„Există totodată în acest fel o veritabilă pierdere de teren productiv de-a lungul desfăşurării liniilor de hotar, care, calculată la o lăţime de numai 0,30 m pentru călcătura oamenilor, vreo împrejmuire sau altele, reprezintă 12% la o parcelă pătrată de un ar, în timp ce pentru una de un hectar este de numai 1,20%. Această înmulţire a liniilor de hotar sporeşte apoi în aceeaşi măsură cauzele de litigii pentru uzurpări, încălcări de hotar, strămutări de semne de hotar, plantaţii abuzive etc., în care se risipeşte în mod neproductiv o mare parte din veniturile firave ale micilor posesori. Nu degeaba, poate, Sardinia — care, alături de vastele întinderi de păşuni, păduri, bunuri comunale etc., are şi o proprietate cu adevărat fărâmiţată — este regiunea cea mai bântuită de procese din ţara noastră. Există în Sardinia terenuri funciare atât de mărunte, încât în perioada antebelică s-a înregistrat cazul de expropriere fiscală pentru datorii de 5 lire de impozit!“.
Astăzi statul îi va expropria pe nababi?!
„Inevitabila fărâmiţare a proprietăţii, consecinţă a faptelor examinate acum, poate fi nefavorabilă sporirii producţiei agrare, mai cu seamă fiindcă micul posesor nu-şi poate constitui un capital de exploatare adecvat din pricina mizeriei veniturilor sale. De aceea, îi lipsesc de obicei vitele de muncă şi de producţie, este legat de cazma şi de sapă chiar şi acolo unde ar putea folosi plugul, este refractar la introducerea unor unelte mai bune, a îngrăşămintelor chimice sau a altor noi mijloace de producţie agrară, fiindcă mai întâi nu are de unde să le procure, iar apoi este, de regulă, mizoneist şi conservator din lipsă de cultură. Dacă ajunge să pună deoparte economii, preferă să cumpere, la cine ştie ce preţ, vreo fărâmă de pământ, în loc să le convertească în capital de exploatare“.
Întrerupem pentru concizie restul tabloului, cu inevitabila îndatorare cămătărească, mizeria, lipsa unei locuinţe şi descrierea regiunilor extrem de sărace, pe care le întâlnim nu doar în zone din Campania, Abruzzo şi Calabria, ci şi în zona montană din Emilia şi Veneto, „care prin împărţirea posesiunii lor s-ar putea numi ţinuturi ale unei veritabile democraţii rurale“. Democraţie, într-adevăr, foarte potrivită pentru a fi creştină — un teren optim de însămânţare politică pentru guvernul de astăzi.
În banca acuzaţilor ar trebui să se aşeze acum celălalt învinuit: latifundiul. Mai întâi de toate, trebuie remarcat că latifundiul prezintă marea proprietate titulară, însă, în cel puţin patru cazuri din cinci, nicio unitate de exploatare sau de cultură, fiind fracţionat în mici arendări sau mici dijmăşii. Toate aceleaşi capete de acuzare sau aproape toate privitoare la fărâmiţare i se pot imputa în egală măsură.
Ceea ce nu vrea nimeni să înţeleagă este că, desfiinţând eventual titularitatea juridică a posesiunii, nu se creează defel o unitate de exploatare agrară mai mică şi organizată în ferme productive, deoarece persistă toate cauzele care au dat naştere fenomenului latifundiului. Nu se poate decât recădea într-o fărâmiţare care, deja dăunătoare pe un pământ bun, este de-a dreptul sălbatică pe un pământ steril şi ar readuce la o stare şi mai rea, iar cel mai adesea — dacă nu se suprimă libertatea de a cumpăra şi a vinde — la reconstituirea latifundiului.
Condiţiile care au generat latifundiul sunt complexe şi nu este cazul să le aprofundăm aici. Se porneşte de la cele naturale, de nedepăşit, fiind datorate naturii geologice a terenurilor (de pildă, vastele formaţiuni de argile eocene siciliene sunt improprii culturilor lemnoase şi permit doar cultura cerealieră extensivă; la mică distanţă de aceste ţinuturi, provincia Messina, aşezată pe formaţiuni granitice, şi cea vulcanică a Cataniei cunosc preponderenţa culturilor intensive şi parcelate). Contribuie apoi prevalenţa malariei cauzate de dezordinea hidrografică a versanţilor montani şi a râurilor de câmpie, populaţia rară, precum şi motivele istorice amintite de mai multe ori: invaziile de pe coaste şi lipsa de securitate până în vremuri deloc îndepărtate. Atât de puţin îndepărtate, încât înşişi eliberatorii şi binefăcătorii americani, de îndată ce au debarcat în Calabria, după ce au lichidat din evidente raţiuni de morală democratică miliţia forestieră fascistă, au dat o lovitură nimicitoare de pradă de război pădurilor seculare din Apeninii calabri; agravând astfel ireparabil flagelul prăvălirii apelor neregularizate către nefericitele şi infectatele zone joase litorale. Au alergat apoi cu DDT-ul... [7]
Din punct de vedere economic, relaţia este definită de faptul că proprietarul funciar încredinţează de regulă gestiunea unui arendaş capitalist speculant, căruia îi este de ajuns un capital de exploatare redus şi care exploatează pământul printr-o serie de subarendări ale păşunilor către păstori şi ale terenurilor arabile către micii cultivatori, care, din pricina concurenţei, renunţă la aproape întregul profit de întreprindere în favoarea marelui arendaş,
„nu locuiesc niciodată pe pământul cultivat, ci se deplasează acolo chiar şi de foarte departe atunci când o cer nevoile cultivării şi ale recoltelor, adăpostindu-se în stoguri de paie, caverne, peşteri, ori în încăperi comune insalubre sau sub şoproane, cu consecinţele pe care le-am ilustrat deja...“.
Aceşti cultivatori se află în condiţii mai rele decât zilierii, în timp ce, pe de altă parte, nu vor putea ajunge niciodată să organizeze, din lipsă de capital de exploatare, o agricultură mai puţin extensivă.
Propunerea de a rezolva problema latifundiului prin parcelări forţate este străveche şi are o serie întreagă de precedente, care au mers încă din primele timpuri până la unele cazuri de expropriere pentru neîmbunătăţirea terenurilor necultivate. Dar aproape întotdeauna s-au înregistrat eşecuri, şi aceasta mai ales în perioade nefavorabile din punct de vedere economic. Nu este de ajuns, într-adevăr, să fie alungat proprietarul neglijent — căruia totuşi, în regimul actual, i se plăteşte întotdeauna din fonduri publice o indemnizaţie substanţială —, ci ar trebui să li se asigure noilor împroprietăriţi nu doar un capital de exploatare, ci şi un capital de amenajare pentru lucrările care lipsesc şi care ar depăşi cu mult, pentru fiecare lot în parte, costul deja plătit pentru expropriere. Trebuie într-adevăr prevăzute şi finanţate case, drumuri, îmbunătăţiri funciare, apeducte ş.a.m.d., pentru a face posibilă şederea ţăranului pe pământ, şi avansate cheltuielile de aşteptare pentru o transformare funciară ale cărei efecte se văd pe termen foarte lung. Un proiect Crispi a apărut în 1894, după mişcările „fasciilor“ siciliene; încă din 1883, o lege pentru Agro Romano consfinţise principiul „revoluţionar“ de astăzi al exproprierii marilor terenuri necultivate, trecut apoi din legile Serpieri din 1924 în legea Segni din zilele noastre. Atât au cutezat liberalii, fasciştii, democrat-creştinii, dar cazurile de aplicare în atâţia ani se numără pe degetele de la o mână.
Lăsăm deoparte o trecere în revistă a propunerilor legislative italiene şi străine ce tindeau, dimpotrivă, să atenueze fărâmiţarea posesiunii agrare, fiindcă nu este defel obiectivul nostru să propunem o reformă de sens contrar celei guvernamentale, ci doar să remarcăm că ultra-pragmaticii şi conjuncturiştii tehnicieni ai opoziţiei nici măcar nu s-au gândit la aşa ceva. Convinşi că revoluţia agrară rusă a fost o parcelare a proprietăţilor titulare, ei nu văd mai departe de vârful nasului şi nu ştiu decât să ceară împărţirea de pământ ţăranilor — chiar şi zilierilor, desigur, chiar şi zilierilor! —, şi fără echivoc: nu în exploatare colectivă, ci în proprietate personală, da, în proprietate absolută! Aceasta este ultima directivă cominformistă, conform nenumăratelor articole din l’Unità despre chestiunea agrară şi problemele Mezzogiorno-ului. Faptul că în Rusia nu s-a parcelat şi nu s-a expropriat niciun drac, ci doar s-au desfiinţat privilegiile feudale ale nobilimii şi ale clerului, ridicându-le ca pe o mantie sufocantă de pe micile gospodării rurale existente (care într-o primă fază nu şi-au modificat hotarele, iar apoi, cu un succes îndoielnic, s-a încercat gruparea lor în exploataţii mai mari, de stat sau cooperative); faptul că, prin urmare, problema istorică este cu totul alta, nu le spune nimic acestor condeieri; la fel cum nu le spune nimic proporţia dintre munte şi câmpie în Rusia; densitatea populaţiei, care este de 9 locuitori pe km², iar în Rusia europeană de 30, în locul celor 150 ai noştri; raportul dintre terenurile cultivate şi total, care în locul procentului nostru de 92% este de 25%, în ciuda câmpiilor imense şi lăsând la o parte Rusia asiatică, urcând doar în cernoziomurile ucrainene la 60%; cvasitotala inexistenţă a clasei salariaţilor agrari sezonieri etc., etc., etc. — şi aceasta pentru că aceşti domni nu mai urmăresc obiective maximale şi de principiu, ci s-au dedat studierii condiţiilor de viaţă imediate şi concrete ale „poporului“...!!
Oprindu-ne o clipă asupra propunerii democrat-creştine — lesne a fost să li se profeţească marilor proprietari speriaţi că social-comuniştii nu le-ar fi dat nicio bătaie de cap, chiar de s-ar fi aflat la guvernare, dar că o oarecare lovitură trebuiau s-o aştepte tocmai de la democrat-creştini —, demagogia ei deşartă este cu totul evidentă. Vom atinge, spun ei, vreo optzeci de mari proprietăţi ale unor multimiliardari, în întreaga Italie. Le vom amputa parţial. Era vorba de a stabili plafoanele maxime... Trebuia să se ţină seama nu doar de mărimea proprietăţii, ci şi de avuţia pe care o reprezintă, iar pentru a face aceasta, se pare că stabilesc un maxim nu de suprafaţă, ci de venit cadastral impozabil, despre care se presupune că ar fi indiciul valorii terenului. Însă, la o suprafaţă egală, o mare fermă administrată modern poate valora chiar şi de 15 ori mai mult decât un domeniu muntos sau destinat păşunatului, mai cu seamă în virtutea dotării cu instalaţii fixe. N-ar fi drept să fie expropriate o sută de hectare unde nu mai e nimic de îmbunătăţit, în locul a 1.500 de hectare pustii sau aproape pustii. Şi atunci, pe tărâm juridic existau două criterii: lovirea proprietăţilor cu cea mai mare valoare şi a celor cu cel mai mic venit mediu, indiciu al unei cultivări neglijate. Super-tehnicienii trebuiau aşadar să-i sugereze lui Segni o listă a celor optzeci de Cresuşi buni de abator, alcătuită pe baza unui punctaj obţinut prin înmulţirea venitului impozabil total al marii posesiuni cu suprafaţa ei în hectare sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin împărţirea pătratului venitului impozabil total la venitul impozabil mediu. Algebră? Algebră reformistă şi concretistă.
Dar criteriul de alegere a celor câţiva bogătaşi buni de jumulit contează puţin. Problema este ce anume se va face cu pământul luat de la ei, fie şi parţial — caz în care este uşor de prevăzut că vor încasa o despăgubire frumuşică şi se vor descotorosi de balastul care apasă orice mare moşie — şi cum va fi el utilat pentru a face posibilă exploatarea lui de către „liberul“ ţăran, în noua democraţie rurală creştină. Cineva va trebui să aducă capitalul de exploatare şi un capital încă şi mai mare de îmbunătăţiri funciare. Aici e miezul problemei. Ţăranul împroprietărit, fie el individual sau colectiv, cu siguranţă nu o va putea face. Statul va face trimitere la obişnuitele legi speciale, cum sunt cele privind îmbunătăţirile funciare, cu alocări firave, puse la dispoziţia veşnicilor vulpoi; iar pe de altă parte, statul nu este în măsură să susţină nu doar noi investiţii în amenajarea pământului, ci nici măcar repararea celor distruse în război. Capitalul internaţional şi cel al faimoaselor fonduri şi planuri americane nici atât, întrucât criteriul lor de bază este de a urma cicluri scurte — Planul Marshall se încheie oficial în 1952 — şi pe deplin rentabile.
Problema se reduce la chestiuni de economie generală şi de politică mondială. Remanierea proprietăţii titulare, chiar dacă o vom vedea înfăptuită, nu rezolvă nimic. Reformele agrare sunt realizabile doar în perioade de prosperitate şi de ofertă de capitaluri la dobânzi favorabile şi cu credit pe termen lung. Pentru o ţară precum Italia, nu există decât aceste soluţii: În primul rând. O autarhie economică — încercată de burghezia noastră după războiul favorabil [Primul Război Mondial] —, care să lege capitalul naţional şi să-l oblige parţial la ameliorarea agrară. O asemenea eventualitate, condiţionată de autonomie politică, forţă militară şi o solidă putere internă, este lichidată istoric; fascismul a obţinut din ea anumite rezultate, dintre care cel decisiv a fost asanarea mlaştinilor pontine, încercată de atâtea alte ori în istoria cezarilor şi a papilor. În al doilea rând. Dependenţa de o putere mondială care să aibă interesul unei puternice producţii de produse agroalimentare pentru poporul italian pe piaţa internă, în scopuri comerciale sau militare. Nu este cazul Americii, care, mai cu seamă în perspectiva crizelor de supraproducţie, mizează mult pe planificarea producţiei de alimente — deplasată de acum de la ciclurile locale de consum direct la o vastă mişcare mondială, la fel de fecundă în profituri speculative ca şi aceea a produselor industriale — şi care, în caz de război, va lansa bombe atomice împrăştiind conserve mercenarilor săi. Nu este nici cazul Rusiei, care nu va avea Italia în sfera sa de influenţă şi nu are niciun interes economic să aibă în subordine ţări cu o mare densitate de guri de hrănit; de altfel, ea nu exportă capitaluri, ci trebuie să le importe, jucând militar şi politic pe exploatarea investiţiilor capitalului occidental la marginile Războiului Rece. Şi nu va fi cazul nici dacă Italia va fi aservită unei constelaţii mondiale rezultate din înţelegerea celor doi sau trei mari, care vor merge să colonizeze de-a curmezişul tuturor continentelor şi oceanelor, mai degrabă decât pe coastele osoase ale Ausoniei.
Reforma agrară de astăzi din Italia se bazează aşadar pe trâmbiţarea unor inepţii demagogice şi nu se ridică mai presus de jocul mărunt al hărţuielii politice dintre grupuri şi interese care, asigurându-şi influenţa asupra curentelor populare interne, speră să-şi vândă scump serviciile unor stăpâni străini.
Ministrul Segni se laudă că va fabrica prin faimoasa sa „decupare“ din marile posesiuni — termen demn de o joasă taumaturgie — încă vreo 200.000 de mici proprietari, adică de zdrenţăroşi italici buni doar pentru parohie şi pentru cazarmă, şi de batjocura tuturor ţărilor capitaliste civilizate de pe ambele maluri ale Oceanului. El fabrică mii de lumânări de altar şi de baionete în nopţile satelor italice, aşa cum au pretins că fac Napoleon în cele ale Parisului şi Mussolini în cele ale oraşelor noastre industriale deloc prolifice. Dar chiar admiţând că va reuşi într-adevăr să decupeze, să fărâmiţeze şi să populeze parcelele sale, cum are de gând să reglementeze procesul de transmitere şi de reconcentrare a proprietăţii? Ce va face cu sacrul, civilizatul şi modernul canon al liberului comerţ cu pământ? Va controla concentrarea, „reîncorporarea“ acestuia prin limite aritmetice de verificat de fiecare dată când un notar va autentifica un contract de vânzare-cumpărare de pământuri sau o moştenire? Simpla idee a unui asemenea harnaşament birocratic ar trebui să fie de ajuns pentru a face să i se ridice părul măciucă şi celui mai înflăcărat partizan al „dirijismului“ economic.
Credeţi oare că social-comuniştii — deşi astăzi, din cu totul alte motive, sunt duşmani înverşunaţi ai reformatorilor democrat-creştini după cârdăşia de ieri — îi aruncă în obraz lui Segni argumentul că orice scremut reformist nu face decât să confirme că regimul capitalist nu trebuie cârpit, ci nimicit? Nici vorbă! Ei le strigă că trebuie reformat mai mult, decupat mai mult, fărâmiţat mai mult, fecundată şi mai mult generaţia de „demo-rurali“ care — răpind efective forţelor roşii ale luptei de clasă de la sate, gloria istoriei proletare italiene — va crea falange de alegători pentru listele guvernamentale şi armate de recruţi pentru statul-major al Americii în campania din Rusia.
Istoria ne învaţă că prin capodopere de acest fel şi-au servit întotdeauna renegaţii noul stăpân.
Nu mai puţin edificatoare decât chestiunea reformei funciare este aceea a contractelor agrare. Antifasciştii de toate nuanţele s-au prezentat cu promisiuni teribile de reformism la preluarea în primire a schiloditei Italii din mâinile fascismului, neînţelegând că singurele încercări posibile de reformism în lumea de astăzi au o bază politică totalitară. Nici nazi-fascismul, nici stalinismul nu sunt revoluţii; sunt însă reformisme serioase şi au dat exemple grăitoare. Reformismul noii Italii nu face decât să pună rinocerii la transpiraţie. Promiseseră studierea a trei mari sectoare: reforma statului, reforma industrială, reforma agrară. Majoritatea şi opoziţia — în care s-a scindat blocul comitetelor de eliberare de atunci —, cu poziţii contradictorii care se întretaie în toate direcţiile şi cu nulismul realizării lor, dau dovadă în fiecare zi de propria lor vacuitate şi nu reuşesc, în păruiala lor, nici măcar să urmeze pe tărâmul vorbăriei goale busola poziţiilor sociale şi politice.
Cred, bunăoară, că apără, în scopul de a vâna voturi, teza muncitorului, şi nimeresc chiar în aceea a patronului; îşi închipuie, să zicem, că rup lănci pentru teza burgheză şi mic-burgheză, şi aruncă cu pietre în porumbar.
Contractul de arendare agrară, pentru care teza demagogică se bate pe baza simplismului blocării — adică a interdicţiei ca proprietarul să-l evacueze pe arendaş —, ascunde sub aceeaşi schemă juridică relaţii economice şi sociale extrem de diverse. A plagia poziţia tezei blocării chiriilor pentru locuinţe — care, după cum se va putea arăta la locul potrivit, este o altă gogomănie — nu înseamnă a fi dat o orientare serioasă în materie. În mica arendare, în faţa proprietarului funciar — care poate fi, la rândul său, un mare, un mijlociu sau un mic proprietar — se află arendaşul, care utilizează, pe lângă un capital de exploatare minim şi neglijabil, propria sa muncă fizică, fiind prin urmare un prestator de muncă, în ciuda faptului că plăteşte bani în loc să primească; în marea arendare, dimpotrivă, în faţa proprietarului stă un capitalist întreprinzător, care, în fermele dezvoltate, angajează muncitori agricoli salariaţi, iar în posesiunile cu agricultură înapoiată subarendează micilor dijmaşi. A aşeza bateriile în apărarea acestuia în loc de a le îndrepta împotriva lui este o eroare înfiorătoare, o sinucidere a partidelor muncitoreşti, fie ele şi moderate, o renegare a luptelor de clasă istorice ale lucrătorilor agricoli italieni, care în fasciile din Sicilia se aruncau împotriva lui gabellotto, a lui versuriero, a „negustorului de la ţară“, autentic şi murdar burghez, iar înainte de aceasta, în Polesine, în 1884, s-au ridicat împotriva întreprinzătorilor sub celebrul strigăt de luptă: la boje! E de boto la va de fora [fierbe! Şi îndată dă în foc!], şi întotdeauna — cum se întâmplă de altfel şi astăzi, în ciuda josniciei conducătorilor — împotriva muschetelor democraticului şi naţionalului stat italian.
Capitalismul agrar italian a speculat din plin — fie şi în dauna proprietarului, burghez la fel ca el, însă cu gheare mai puţin ascuţite — protecţionismul acordat arenzilor agricole printr-o legislaţie croită fără a pricepe o iotă. Exemplu sunt celebrele decrete Gullo, care au redus la jumătate arenda aşa-numitelor contracte de arendare în grâu. Ce este acest contract? Arenda datorată proprietarului este plătită în mod normal în bani. Ea poate fi însă convenită în produse, în sensul că arendaşul predă în fiecare an o anumită cantitate dintr-unul sau mai multe produse — indiferent care ar fi producţia brută, motiv pentru care ne aflăm întotdeauna în cazul arendării, şi nu al dijmei. În acest fel, proprietarul se pune la adăpost de oscilaţiile valorii monedei şi de deprecierea reală a venitului său, care urmează creşterii generale a preţurilor, ca după războaie. Multor proprietari nu le convine însă să primească produse, dat fiind că, tratându-se de o mare arendare, ar fi vorba despre o masă uriaşă de marfă deloc uşor de transportat, de depozitat etc. Dorind totuşi să se pună la adăpost de variaţiile de valoare ale monedei, se stabileşte că arenda va fi plătită în bani, însă nu într-o sumă fixă, ci într-una corespunzătoare cursului din anul respectiv al unui produs convenţional — grâu, orez brut, cânepă —, de regulă dintre cele cotate oficial cu preţuri de stat, într-o cantitate determinată raportată la suprafaţa terenului. Se aude spunându-se că s-a arendat cu patru chintale de grâu pe hectar, dar nu numai că arendaşul nu predă grâu, ci se poate chiar ca el să nu fi cultivat şi recoltat nici măcar un bob de grâu, ocupându-se cu creşterea vitelor sau cu semănarea altor plante. În acelaşi scop s-ar fi putut stipula arenda în dolari sau în livre de aur, deşi este cert că nu s-a descoperit încă pomul care să dea asemenea roade. Ei bine, înjumătăţind această arendă, niciun ţăran muncitor n-a câştigat nimic, deoarece prin însăşi natura sa sistemul nu se aplică aproape niciodată micii arendări; în schimb, au băgat în buzunar milioane întreprinzători agricoli mult mai bogaţi decât proprietarii lor şi, uneori, ei înşişi proprietari ai unor imobile urbane şi funciare imense. Este de crezut că acest raport simplu Solonii de astăzi încă nu l-au înţeles.
În cazul dijmăşiei, pe de o parte s-au rupt toate lăncile populiste în favoarea dijmaşilor, fără a se ţine seama de faptul că şi printre aceştia există unii care ţin personal salariat, având rol de angajatori. Pentru a-i apăra, s-a vrut sporirea cotei de produs ce-i revine dijmaşului. Însă contractele de dijmăşie sunt în Italia de tipuri extrem de variate în funcţie de culturi, cu diferite cote de împărţire a recoltei şi diferite sarcini de avansare a cheltuielilor şi impozitelor pentru părţile contractante, astfel încât s-a creat o harababură şi mai mare. De la stânga s-a tunat la un moment dat că această formă de contract trebuie să dispară fiindcă este de tip feudal. Suntem mereu în acelaşi punct: la concepţia că partidul proletar şi socialist n-ar fi făcut pentru a transforma — prin mângâieri sau prin lovituri de bici, asta e o altă chestiune — capitalismul în socialism, ci pentru a veghea ca nu cumva capitalismul să redevină feudalism. Aşadar, nu pentru a înfiera, ci pentru a preamări purificatul idol capitalist... Oricum, argumentul, fals în principiu, este fals şi în fapt:
„Contractul de dijmăşie este de o origine străveche şi specific tuturor ţărilor în care a domnit dreptul roman, de unde faptul că este deosebit de răspândit la noi, precum şi în Franţa şi în Ţările Iberice...“.
S-a dezvoltat mult după eliberarea şerbilor de glie, iar în Italia încă din secolul al XIII-lea... Dacă apoi dijmăşia contribuie sau nu la dezvoltarea tehnică agricolă şi cum anume influenţează diferitele tipuri de culturi este o problemă destul de complicată; din punct de vedere social, contează faptul că şi dijmaşul trebuie privit nu doar în raport cu proprietarul funciar, ci în contrast cu muncitorul proletar; în acest caz, el este un patron, un burghez, un duşman; şi n-are decât să găsească pe altcineva care să-i facă legi în favoarea sa, care apoi crede că i le face în favoare, dar fără să vrea îl arde... după ce l-a luat aiurea fie drept şerb al gliei, fie drept tovarăş proletar.
Un alt strigăt împotriva „rămăşiţei feudale“, un alt „săriţi pe untor!“, s-a iscat atunci când democrat-creştinii au propus actualizarea redevenţelor emfiteotice. Relaţia de emfiteoză există atunci când proprietarul primeşte o redevenţă fixă perpetuă de la cel care lucrează pământul şi nu-l poate evacua, nici nu-i poate cere majorări, ba dimpotrivă, emfiteotul este cel care poate răscumpăra pământul, plătind în bani de 20 de ori redevenţa atunci când doreşte. Dreptul se transmite şi se vinde la fel ca dreptul de proprietate. Ce dracu’ are a face cu feudalismul această relaţie strict mercantilă? Este adevărat că unele legislaţii burgheze incipiente au vrut să suprime această formă laolaltă cu atâtea altele feudale, însă
„emfiteoza a apărut în vremurile Imperiului Roman Târziu, prin transformarea treptată a concesiunilor de pământuri publice sub formă de vectigal, adică în mod perpetuu către colon, cu obligaţia de a le cultiva şi de a plăti o redevenţă etc., etc...“.
Oricum, această fixaţie a feudalismului poate fi o scăpare istorică născută dintr-o fobie infecţioasă, dar scăparea cea mai mare este aceea a reformatorului care nu vede că beneficiile ajung tocmai în buzunarul opus celui de care îi pasă. Social-comuniştii de stânga, votând împotriva majorării redevenţei în raport de 1 la 10, erau convinşi că acţionează în favoarea unei mase de ţărani muncitori care datorează această redevenţă sau cens marilor proprietari. Există şi astfel de cazuri, dar emfiteoţii nu sunt decât câteva mii, şi, într-adevăr, redevenţele sunt atât de mici încât, din punct de vedere economic relativ, ei erau de fapt nişte privilegiaţi în comparaţie cu orice alt tip de gestiune agrară, astfel încât noua sarcină nu este deloc prohibitivă. Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, este vorba despre proprietari care deţin şi alte pământuri cu titlu de emfiteoză şi îl exploatează prin arendă sau dijmă la fel ca restul proprietăţii lor. Redevenţa scăzută de emfiteoză merge către primării, aşezăminte de asistenţă socială sau comunităţi religioase, care şi-au văzut în multe cazuri renta anulată de inflaţie. Dacă ar fi fost posibil să se blocheze decretul logic al guvernului, marea masă a redevenţelor care începând din acest an [1949] vor fi plătite în plus ar fi rămas tocmai în buzunarele clasei proprietarilor funciari, căreia dimpotrivă voiau să-i facă în ciudă, pe care voiau s-o umilească şi s-o lovească drept o pătură retrogradă şi parazitară...
Aceste tehnicisme, reformisme, legiferisme, care s-au lăudat atât cu prevăzătoarea lor clarviziune în faţa oarbei noastre fidelităţi faţă de principiile maximale, uită un singur amănunt: că au globii oculari la ceafă — ca să nu-i localizăm şi mai necuviincios.
Ne bat la cap de 30 de ani că s-au apucat să scruteze problemele concrete, dar în toate cazurile se fac de râs la fel; nu ştiu, de pildă, câte mari posesiuni extensive din Sud au luat naştere prin acumularea de cote emfiteotice cumpărate pe nimic de la ţăranii săraci şi cât de convenabil le era proprietarilor ca redevenţa să se plătească încă în lire dinainte de Primul Război Mondial — uneori consemnată încă în fracţiuni de liră. Orice modest practician în evaluare agrară lua în calcul încă de la început această previzibilă actualizare a redevenţelor. Toate sunt produse ale civilizatului regim al libertăţii pământului, toate sunt efecte care vor merge aşa până când nu va sări în aer şandramaua liberă a capitalismului burghez.
Marele şarlatan al acesteia, de pe apele Potomacului, a consacrat toate libertăţile. A uitat să enunţe una, însă adepţii, învăţăceii şi aliaţii săi preavrednici o practică din plin, cu entuziasm şi, ceea ce este mai rău, nu de puţine ori cu o delicioasă bună-credinţă: libertatea prostiei.
[1]. Antonio Segni (1891—1972) — jurist şi lider democrat-creştin, ministru al agriculturii (1946—1951), ulterior prim-ministru şi preşedinte al Italiei; este artizanul legilor reformei agrare din 1950 (Legge Sila, Legge Stralcio), prin care statul a expropriat parţial mari latifundii din sud pentru a împroprietări mici ţărani şi a le frâna radicalizarea. Ruggero Grieco (1893—1955) — fondator al Partidului Comunist din Italia alături de Bordiga şi Gramsci, devenit după război principalul doctrinar agrar al Partidului Comunist Italian (PCI); Grieco a teoretizat necesitatea unei „revoluţii agrare antifeudale“ şi a alianţei cu ţărănimea pentru parcelarea marilor moşii. Bordiga îi ironizează pe amândoi deoarece atât guvernul burghez (Segni), cât şi opoziţia pretins comunistă (Grieco) împărtăşeau aceeaşi iluzie: că problema agriculturii italiene ar fi „supravieţuirea feudalismului“, ignorând că pământul fusese deja aservit capitalului cu multe veacuri în urmă.
[2]. UNRRA (United Nations Relief and Rehabilitation Administration, 1943—1947) — agenţie aliată de ajutorare postbelică de urgenţă. ERP (European Recovery Program, cunoscut drept Planul Marshall, 1948—1952) — programul american de reconstrucţie economică masivă destinat stabilizării capitalismului vest-european şi integrării economice şi geopolitice a Italiei în sfera de influenţă a SUA.
[3]. Bătălia pentru grâu — campanie economică şi propagandistică lansată de regimul fascist în 1925 pentru atingerea autosuficienţei cerealiere a Italiei prin extinderea suprafeţelor cultivate şi măsuri agronomice forţate, stimulată prin preţuri garantate şi taxe vamale protecţioniste, dar soldată cu sacrificarea unor ramuri agricole mai rentabile (pomicultură, legumicultură, zootehnie).
[4]. Arrigo Serpieri (1877—1960) — cel mai influent economist agrar şi silvicultor al statului italian, subsecretar şi ministru al agriculturii sub regimul fascist (părintele legilor de bonifica integrale din 1928/1933) şi menţinut ca autoritate statistică necontestată şi în republica postbelică.
[5]. Legile promovate în 1949 de miniştrii democrat-creştini Amintore Fanfani (planul INA-Casa pentru locuinţe muncitoreşti) şi Umberto Tupini (facilităţi fiscale şi credite pentru locuinţe economice) au reprezentat principalele programe de intervenţie ale statului italian postbelic în sectorul construcţiilor, vizând atât atenuarea crizei locative, cât şi stimularea ocupării forţei de muncă.
[6]. Untori — trimitere directă la marea ciumă din Milano din 1630, descrisă de Alessandro Manzoni în romanul său I promessi sposi (Logodnicii) şi în eseul istoric Storia della colonna infame. În timpul epidemiei, psihoza colectivă şi judecătorii vânau aşa-numiţii untori — persoane suspectate că ungeau uşile, băncile şi pereţii cu alifii otrăvite pentru a răspândi molima.
[7]. După debarcarea din 1943, administraţia militară aliată (AMGOT) a dizolvat Miliţia Forestieră italiană, iar armata americană a tăiat masiv pădurile seculare din munţii Calabriei (platoul Sila) ca pradă de război pentru lemn de construcţii; despădurirea a declanşat eroziuni torenţiale şi a extins mlaştinile litorale endemice de malarie, combătută ulterior pompieristic prin pulverizări masive de DDT în cadrul unor campanii finanţate de UNRRA şi Fundaţia Rockefeller.