Reglementarea relaţiilor economice şi de drept privitoare la clădirile şi terenurile urbane în epoca capitalismului modern poate părea de o pondere generală inferioară celei reprezentate, pe de o parte, de sectorul agricol, iar pe de altă parte, de producţia industrială.
Lăsând la o parte faptul că volumul mişcării economice generate de gestiunea locuinţei nu este deloc neglijabil, de vreme ce reprezintă o fracţiune destul de însemnată din bugetul fiecărei familii din rândul populaţiei medii (în Italia, în vremuri normale şi pentru anumite pături sociale, chiar mai mult de un sfert), chestiunea se dovedeşte a fi deosebit de interesantă, întrucât examinarea ei permite elucidarea într-un mod foarte expresiv a jocului de elemente şi de relaţii economice fundamentale pentru înţelegerea dezvoltării actuale a capitalismului — în special pentru distincţia dintre relaţiile de proprietate titulară şi patrimonială, care reprezintă într-un anumit sens statica economiei private, şi relaţiile de gestiune şi de exploatare, de continue intrări şi ieşiri, care îi constituie dinamica.
Pentru ordinea expunerii, vom aminti originea istorică a posesiei urbane private, subiect care ar merita un lung studiu şi o expunere detaliată.
Procesul este cu totul diferit de cel care a condus la definirea şi delimitarea posesiunilor agricole. Când triburile nomade s-au statornicit pe pământuri roditoare, s-a trecut în felurite chipuri de la folosinţa şi cultivarea în comun la individualizarea unor mici ogoare individuale şi familiale. Prin nenumărate răsturnări şi prefaceri s-a ajuns la clasicul şi bine codificatul sistem roman, apoi la cel feudal, până când, aşa cum am arătat în capitolele IV şi V, odată cu victoria burgheziei pământul agrar a devenit tranzacţionabil, iar disciplina juridică a fost din nou copiată după cea romană.
Evoluţia locuinţei nu se poate identifica cu aceea a terenului agricol. Vechiul nomad sau seminomad — vânător, pescar, culegător de roade spontane ale naturii, apoi cultivator primordial — îşi poartă locuinţa cu sine: căruţă, cort de piele, sau o improvizează cu uşurinţă într-o colibă rudimentară ori în peşteri naturale.
Odată cu formarea gospodăriilor agricole private stabile, populaţia dedicată cultivării pământului îşi construieşte, de regulă, prin forţe proprii primitivele locuinţe rurale fixe; până în ziua de azi, acestea trebuie privite, atât din punct de vedere funciar, cât şi din cel al gestiunii productive, asemenea unor amenajări agricole cu care truda omenească a înzestrat de-a lungul secolelor pământul vegetal gol. Noi vrem însă să urmărim aici apariţia locuinţei urbane.
Este limpede că primele aglomerări de clădiri durabile nu au apărut din cerinţele directe ale tehnicii productive neagricole, manufactura incipientă fiind, în epocile mai puţin dezvoltate, pe deplin compatibilă cu dispersarea populaţiei şi cu utilizarea timpului disponibil, zilnic şi sezonier, al agricultorului. Mai mult aşadar decât primele forme ale meşteşugului şi ale fabricării de produse artificiale, cerinţele organizării sociale, politice şi militare au fost cele care au determinat prima apariţie a oraşelor. Se poate considera, prin urmare, că perimetrul urban s-a născut într-un regim colectiv şi abia ulterior s-a divizat în stăpâniri individuale, răspunzând necesităţilor de administrare, de apărare şi de dominaţie în raport cu masele dispersate sau cu hoardele de invadatori, întreaga incintă urbană aparţinând astfel regelui, tiranului, comandantului militar, primelor forme de stat sau, uneori, asociaţiilor preoţeşti. Aceasta vrea să spună tradiţia atunci când pomeneşte de Romulus şi Remus care trasează conturul zidurilor Romei, transformând prima unealtă rurală — plugul — într-o maşinărie de construcţie. Au influenţat apoi cerinţele apărării fortificate; polis-ul grecesc avea în inima sa acropolis-ul sau citadela; unul dintre termenii latini pentru a desemna oraşul este oppidum, care înseamnă loc fortificat, în timp ce civitas, mai mult decât o denumire topografică, este un termen juridic menit să desemneze statul.
În aceeaşi perioadă romană, odată cu extinderea oraşului în incinte de ziduri tot mai vaste şi odată cu apariţia unei clase dominante de patricieni proprietari ai unor moşii agricole întinse şi ai numeroşi sclavi, au apărut aedes şi insulae private, precum şi o fracţionare a proprietăţii urbane în locuinţe pentru păturile inferioare. Statul însă, republican sau imperial, a păstrat un control strict asupra întregului ansamblu urban, dovadă marea importanţă a magistraturii edililor — mergând până la cealaltă tradiţie care ne povesteşte despre un Nero obsedat de proiecte grandioase de reînnoire urbanistică, care nu ar fi ezitat în faţa mijlocului radical de a da pradă flăcărilor cartierele Urbei.
În Evul Mediu, dezvoltarea marilor centre a înregistrat un regres faţă de fastul capitalelor asiatice şi clasice. S-au înălţat castelele feudale, iar în jurul lor sau la picioarele lor s-au grupat burgurile — adăpost mai întâi pentru şerbi şi slujitori, apoi, treptat, pentru meşteri meşteşugari şi negustori independenţi.
Odată cu burghezia modernă se nasc şi se extind marile oraşe. Depăşind orice considerente de apărare militară ale puterilor senioriale sau dinastice, ele dărâmă şi trec dincolo de incintele înguste de ziduri şi bastioane, extinzându-se pentru a forma uriaşele aglomerări contemporane, în cuprinsul cărora sunt îngrămădiţi în ateliere şi uzine gigantice milioanele de muncitori pe care tehnica modernă de producţie i-a concentrat.
O teză marxistă fundamentală este strânsa relaţie dintre expansiunea producţiei industriale şi a economiei burgheze şi fenomenul social impunător al urbanizării.
„Burghezia a supus satul stăpânirii oraşului. Ea a creat oraşe enorme, a făcut să crească considerabil populaţia orăşenească faţă de cea sătească, smulgând astfel o parte însemnată a populaţiei din idioţia vieţii de la ţară“ (Manifestul).
Poate că Italia, urmată de Ţările de Jos, a dat primele exemple, spre sfârşitul Evului Mediu, de mari oraşe de tip modern. Marile palate şi impunătoarele ansambluri de clădiri civile nu poartă doar numele şi blazoanele marilor familii nobiliare, ci aparţin unor case comerciale formate de oameni de rând, care au acumulat în bănci, în comerţ, în navigaţie primele mari capitaluri şi investesc deja o parte însemnată din acestea în construcţiile urbane, în timp ce meşterii meşteşugari cei mai de seamă devin proprietari ai clădirii care le adăposteşte atelierul, aşa cum a fost altădată prăvăliaşul Romei stăpân pe a sa taberna.
Odată răspândit capitalismul modern în alte state, au apărut acolo fie oraşe industriale tinere, născute de-a dreptul burgheze, precum Manchester sau Essen, fie mari aglomerări periferice ale capitalelor istorice care, după căderea vechilor regimuri, şi-au sporit peste măsură numărul locuitorilor, devenind marile metropole de astăzi: Paris, Londra, Berlin; în timp ce peste ocean se întemeiau alte oraşe burgheze, lipsite de cartiere istorice, uşor de recunoscut în planimetrie după monotona reţea ortogonală, marcate de standardul acestui timp mercantil şi de legile inumane ale goanei după profit.
În ceea ce priveşte mecanismul juridic, cel al codurilor romane şi iustiniene, aşa cum s-a pretat foarte bine pentru cucerirea de către capital a terenului agricol, a servit în codurile noilor puteri burgheze la reglementarea admirabilă a posesiei, achiziţiei şi transmiterii bunurilor urbane, atât în ceea ce priveşte clădirile existente, cât şi terenurile disponibile pentru construcţie. O reglementare legală specială a servit la delimitarea drepturilor fiecărui particular asupra unor clădiri împărţite în proprietăţi individuale pe etaje sau pe apartamente, prin instituţia condominiului pe părţi divizate. Dacă speculaţia capitalistă a noilor stăpâni ai societăţii a cunoscut o amplă dezvoltare în investirea în moşii agricole şi în transformarea acestora conform noilor cerinţe ale consumului şi utilizând noile mijloace şi forţe de producţie, manevre şi mai spectaculoase a reuşit ea să săvârşească pretutindeni prin „liberul“ comerţ cu terenuri de construcţie şi prin continua umflare a valorii lor, care în Lumea Veche şi în Lumea Nouă a atins cote hiperbolice.
Deşi aceleaşi reguli de drept prevăd cum trebuie să se desfăşoare piaţa terenurilor agricole şi a terenurilor urbane, stabilind echivalenţa dintre valoarea imobiliară funciară şi suma de bani în care se converteşte, în realitatea economică cele două fenomene sunt cu totul diferite.
Terenului agricol i se atribuie o valoare ce revine proprietarului juridic, pe baza căreia, atâta timp cât rămâne neschimbată, curge venitul anual continuu al unei rente funciare. Şcolile economice conservatoare au preluat, începând cu cea fiziocrată — care voia, în apărarea regimului feudal, să facă apologia forţei productive a pământului în opoziţie cu aceea a manufacturii şi a industriei —, conceptul unei productivităţi de bază a pământului, chiar şi a celui mai puţin utilat, care, fără şi înainte de efortul muncii, dăruieşte un produs. Culturile superioare, făcute posibile prin aportul unor investiţii suplimentare de muncă sub formă de diverse amenajări şi construcţii, precum şi prin intervenţii periodice prin desţeleniri, fertilizări ş.a.m.d., adaugă, pentru economia oficială, la acea rentă de bază, un nou venit care constituie profitul întreprinderii agricole.
Lăsând la o parte poziţia diferită a marxismului asupra chestiunii — potrivit căreia, aşa cum am văzut, pământul nu are o forţă productivă în sine, ci este un instrument de muncă —, renta funciară nu poate creşte peste anumite limite în raport cu o suprafaţă dată de teren şi cu timpul necesar obţinerii recoltei. Înseşi marile îmbunătăţiri funciare, în actualul mecanism economic, dacă permit creşterea considerabilă a producţiei de bunuri agricole, cer totuşi investirea unor capitaluri chiar superioare valorii funciare de bază şi impun aşteptări extrem de lungi şi chiar suspendări ale rentei, care trebuie trecute la pasiv laolaltă cu dobânzile capitalului investit. Prin urmare, în regimul capitalist terenurile agricole îşi pot spori valoarea, însă între limite destul de restrânse. Transformarea agrară, care ar prezenta un interes deosebit pentru bunăstarea comună, convine rareori clasei dominante burgheze şi nu va atinge o mare dezvoltare decât după sfârşitul capitalismului.
Cu totul alte fenomene determină piaţa terenurilor urbane şi a tot ceea ce se înalţă deasupra lor. În producţia agrară avem un oarecare echilibru între importanţa sa ca patrimoniu al celui care deţine titlul asupra ei şi contribuţia ei la producţie: regimurile funciare nu erau cele mai prădătoare. În economia industrială constatăm că, deşi valorile patrimoniale titulare rămân limitate, valoarea produselor şi masa profitului sporesc enorm.
Va fi obiectul acestei cercetări să scoată la lumină tendinţa extrem de modernă către un capitalism fără patrimonii, dar cu profituri foarte mari. Să ne întoarcem însă la terenul nostru de construcţie şi vom găsi exemplul unui maximum de patrimoniu concentrat pe o suprafaţă restrânsă complet inertă, unde nu creşte nici măcar un fir de salată şi nu se investeşte nicio oră de muncă omenească. Câtă vreme terenul nu este vândut pentru construcţie, nu există niciun bilanţ de gestiune sau de exploatare, nu este nevoie de niciun capital mobil. Nu se plătesc nici măcar impozite, până când nu a fost instituit, fireşte, acel impozit „pe patrimoniu“. Acesta voia să constituie o confiscare parţială modernă a patrimoniilor private, însă în realitate este plătit tot din diferitele venituri ale claselor avute, iar în cazul lotului nostru de construcţie nu este decât o scădere infimă din neîncetata creştere a valorii patrimoniale şi comerciale — de regulă mult mai puternică decât aceea a unui patrimoniu bănesc căruia i s-ar lăsa să i se adauge dobânzile.
Or, această formă specială de îmbogăţire a claselor burgheze nu este decât un aspect al acumulării primitive a capitalului, care porneşte de la pauperizarea şi atragerea în vârtejurile urbanizării industriale impuse micilor producători liberi — ţărani sau meşteşugari reduşi la starea de proletari lipsiţi de orice proprietate. Este vorba despre un fapt social; prin concentrarea în spaţiile urbane limitate a unor mase de forţe de producţie — de la oameni la maşini şi la complexele echipamente moderne —, condiţia fundamentală a profitului uriaş pe care industria îl oferă patronatului este deţinerea de terenuri în acele zone privilegiate, pentru a amplasa acolo fabrici, birouri şi locuinţe pentru masele de salariaţi. Este aşadar posibil ca pe piaţa acestor terenuri sume din ce în ce mai mari să corespundă aceloraşi suprafeţe de pământ, iar unitatea de tranzacţionare să nu mai fie hectarul sau acrul, ci metrul sau piciorul pătrat.
Evoluţia organismului urban complex se desfăşoară în direcţii care converg toate spre creşterea costului terenului de construcţie. Odată cu sporirea treptată a intensităţii traficului pe străzi, deşi viteza crescută a mijloacelor mecanice facilitează tranzitul unui număr mai mare de persoane şi a unui volum mai mare de mărfuri în aceeaşi unitate de timp, se impune lărgirea străzilor, iar la fiecare transformare cvartalele construite devin tot mai mici. În acelaşi timp, progresul tehnicii permite creşterea înălţimii acestora, astfel încât pe aceeaşi suprafaţă se obţine un număr mai mare de niveluri, de încăperi şi de locuitori. Sporind astfel gradul de exploatare şi utilitatea terenului, creşte preţul pe care proprietarul îl pretinde atunci când îl înstrăinează. Potrivit criteriilor economiei în vigoare, valoarea unui teren de construcţie se estimează calculând care va fi renta celei mai mari clădiri posibile şi scăzând cheltuielile pentru executarea construcţiei, cheltuieli care rezultă, în general, inferioare valorii menţionate a clădirii. Diferenţa este o primă ce-i revine proprietarului terenului, este o valoare funciară de o natură diferită de aceea a imobilelor rurale, dar care generează şi ea o rentă atunci când stăpânul terenului rămâne şi stăpânul clădirii.
Pentru claritate, observăm că la închirierea în scop de locuinţă a caselor construite nu figurează şi nu rezultă niciun profit de întreprindere comparabil cu acela al arendaşului agricol, care plăteşte o arendă proprietarului terenului şi se îngrijeşte apoi de exploatarea şi cultivarea lui, rămânând stăpân pe produs.
Nu poate fi comparată din punct de vedere economic cu arendaşul-întreprinzător agrar întreprinderea care a ridicat clădirea; aceasta îşi încasează plata cuvenită şi dispare din relaţie: când am vorbit despre calculul cheltuielilor de construcţie, am considerat inclus în acestea profitul firmei de construcţii, precum şi dobânzile comerciale cuvenite capitalului lichid rămas imobilizat pe durata şantierului. În toate aceste procese economice, diferitele figuri pot coincide în aceeaşi persoană, însă este necesar să le deosebim limpede pentru a descifra procesele pe care le studiază determinismul economic. Astfel, în agricultură nu întotdeauna se deosebesc proprietarul funciar, arendaşul întreprinzător şi muncitorul manual salariat. Marele moşier care îşi cultivă direct pământul întruneşte în sine primele două figuri; micul dijmaş pe ultimele două; micul ţăran proprietar pe toate trei. În mod asemănător, în proprietatea imobiliară posesorul unui teren poate construi pe el căsuţa în care va locui, dacă nu cu propriile mâini, cel puţin prin sistemul „în regie proprie“ şi cheltuind bani proprii: acesta va fi nu numai proprietar, ci totodată bancher, întreprindere de construcţii şi chiriaş al său însuşi.
Am văzut deja că un text marxist aminteşte cum în Anglia industriaşul adesea nu este proprietarul fabricii. Într-un alt text, de care ne vom ocupa foarte curând pe larg, se remarcă chiar că proprietarul casei poate să nu fie proprietarul terenului pe care aceasta este construită. Anumite sisteme juridice fac într-adevăr posibilă concesiunea de construire pe teren, al cărui proprietar primeşte o redevenţă de la constructorul şi posesorul casei. Asemenea forme foarte interesante — menţionăm în treacăt — se răspândesc pentru construcţii şi amenajări realizate pe cheltuiala lor de către speculatori privaţi pe terenuri care nu le aparţin, ci aparţin domeniului public, adică proprietate a unor organisme publice (comune, provincii, state); apare astfel concesiunea, o instituţie care cunoaşte o extindere considerabilă, un veritabil tip de capitalism fără proprietate.
Sensul mişcării economice a epocii capitaliste moderne constă în distingerea, separarea şi disocierea figurilor economice ale unui ciclu de producţie-consum, şi nu în suprapunerea şi confundarea lor. Aceasta nu este doar o teză obiectivă fundamentală, ci trebuie însoţită de o alta: aceea că acest sens de dezvoltare a lumii capitaliste este cel pe care noi, marxiştii, implacabilii săi adversari revoluţionari, îl acceptăm şi îl dezvoltăm ca bază a trecerii la economia colectivă.
Revenind aşadar la clădirea abia construită şi aparţinând unui proprietar privat, şi după ce am văzut cum ia naştere şi cum se transmite în actuala orânduire titularitatea sa patrimonială, să-i examinăm exploatarea şi gestiunea. Să enunţăm însă mai întâi un concept important de economie urbanistică. Patrimoniul funciar rural este, într-un anumit sens, perpetuu, deoarece în ciclul de exploatare pământul îşi reproduce fizic productivitatea de bază, spre deosebire, de pildă, de un zăcământ minier a cărui epuizare poate fi calculată. Clădirea urbană, dimpotrivă, nu este eternă. Doar literatura cântă „exegi monumentum aere perennius“, am înălţat un monument mai trainic decât bronzul; dar până şi colosalele construcţii din timpurile trecute au o durată de viaţă, fie ea şi lungă; se degradează şi mor. O clădire obişnuită de locuinţe are, din diverse motive, un ciclu de viaţă limitat. Pe de o parte, timpul îi uzează structura, apropiind-o de prăbuşire şi ruină; pe de altă parte, tipul de locuinţă se transformă odată cu progresul tehnicii, trebuie să răspundă unor noi cerinţe şi o face uneori prin dotări mai puţin costisitoare decât cele vechi. Aşa cum aminteşte şi textul la care ne referim, se ajunge într-un anumit moment ca imobilul să valoreze din punct de vedere economic mai puţin decât terenul pe care îl ocupă, locuinţele sale justificând doar chirii mici, în timp ce cheltuielile de exploatare au crescut. Ciclul de viaţă al unei clădiri urbane de locuinţe poate fi foarte variabil: ca să dăm un exemplu care opune săracii magnaţilor, învinşii învingătorilor, la Napoli el va fi de 300 de ani, la New York de 30.
Proprietarul clădirii îşi extrage veniturile din chiriile pe care le plătesc periodic chiriaşii. Acest flux de venituri nu este nicidecum etern şi constant şi nu stă în întregime la dispoziţia proprietarului casei. Acestuia, care se obişnuieşte a fi numit rentă brută, i se opune o serie de cheltuieli: cheltuieli pentru paza clădirii (portar); pentru iluminatul şi curăţenia spaţiilor comune chiriaşilor (vestibuluri, casa scării etc.); cheltuieli de întreţinere a părţilor supuse uzurii; cheltuieli generale de administraţie şi diverse. În cazurile normale, trebuie adăugată o cotă medie pentru spaţiile neînchiriate sau pentru chiriile neîncasate. Şi, în sfârşit, pentru a acoperi degradarea clădirii, trebuie constituită aşa-numita cotă de amortizare, adică o anuitate periodică astfel calculată încât, economisită, să poată acumula la sfârşitul duratei de viaţă a imobilului suma necesară pentru a-l reconstrui din temelii. Însumate toate aceste cheltuieli şi scăzând valoarea lor din venitul brut, deduse de asemenea impozitele care se plătesc organismelor publice, rămâne venitul net efectiv de care proprietarul se poate bucura în mod liber. Evaluatorii obişnuiţi deduc cifra valorii patrimoniale a imobilului din aceea a capitalului care, la ratele de dobândă în vigoare, ar reproduce renta netă. O analiză mai aprofundată arată că o asemenea procedură conţine multe inexactităţi, deoarece admite implicit caracterul constant în viitor al multor condiţii care, în realitate, sunt schimbătoare.
Am amintit toate acestea pentru a arăta, printr-o simplă comparaţie, diferenţele economice şi sociale dintre afacerea administrată de proprietarul de imobile şi întreprinderile productive obişnuite din agricultură şi industrie. Acestea din urmă îşi bazează venitul de exploatare pe valorificarea unor produse pe care le creează neîncetat şi le scot la vânzare pe piaţă. Din acest venit brut ele îşi acoperă diferitele cheltuieli, printre care se numără două categorii extrem de importante, practic absente în cazul proprietarului de imobile: cumpărarea de materii prime de prelucrat şi remunerarea muncii salariate. Prin urmare, relaţiei de închiriere a locuinţei îi lipsesc aceste trei elemente: producţia de mărfuri, salariul, cumpărarea de materii prime. Există, în realitate, o uzură şi un consum al casei, dar acestea reprezintă o mică fracţiune din bilanţul anual, o cotă infimă din mărimea patrimoniului, iar pentru ele se constituie rezervele economice amintite. În industrie, dimpotrivă, cele trei rubrici (produse, salarii, materii prime) nu numai că reprezintă partea covârşitoare a bilanţului anual, dar pot atinge în anumite cazuri cifre mai ridicate decât însăşi valoarea de patrimoniu a instalaţiilor, deşi în cursul ciclului s-a asigurat conservarea intactă a acestuia. În drept şi în economia comună are loc totuşi, în cazul închirierii de locuinţe, un schimb regulat şi contractual de prestaţii şi de valori, la fel cum se întâmplă când dai bani pe o bucată de pâine. Ce obţine chiriaşul în schimbul banilor săi? Cu siguranţă nu ceva ce ar putea lua cu sine sau consuma distrugându-l. În limbajul codului burghez, el obţine folosinţa locuinţei sale şi o plăteşte la preţurile curente pe unitate de timp. Aşadar, locatorul îi vinde chiriaşului pur şi simplu folosinţa, posesia casei, dreptul de a intra şi de a rămâne în ea. Vom vedea îndată cum acest schimb este considerat în economia marxistă drept un schimb comercial, între echivalenţi, în care se poate prea bine ca una dintre părţi să o păgubească pe cealaltă — căci întregul comerţ burghez este o reţea de escrocherii, în care este întotdeauna probabil ca cel mai avut să-l tragă pe sfoară pe cel mai sărac. Însă aici nu există aplicarea de forţă de muncă la transformarea de materii şi, prin urmare, nu acesta este sectorul în care se generează, prin cumpărarea acelei mărfi particulare care este forţa umană de muncă, formarea de plusvaloare şi profitul capitalist.
În mecanica actuală a relaţiilor dintre contractanţi, aceste particularităţi ale relaţiei de închiriere produc disparităţi practice şi juridice sensibile. Ele se reduc la faptul material că producătorul agricol sau industrial îşi ţine marfa strâns în pumn, iar ca să-l faci să deschidă degetele trebuie, de regulă, să scoţi banii. Acea marfă particulară care este posesia casei — chiar dacă am vrea s-o numim un produs — se află în mâinile nu ale stăpânului, ci ale chiriaşului: dacă acesta din urmă nu plăteşte, este nevoie de un mecanism judiciar-poliţienesc complicat pentru a-l evacua. Pe această împrejurare se bazează inepţiile şi demagogia legislaţiei burgheze privind locuinţele în regim de urgenţă, precum şi exploatarea ei de către partidele populiste şi pseudosocialiste. Înainte însă de a lămuri acest punct, avem datoria, pentru a ilustra teza noastră că relaţia de închiriere nu este o relaţie capitalistă, să dovedim în primul rând că nu am spus nicio erezie şi nicio prostie, iar în al doilea rând că nu am descoperit absolut nimic nou.
Lenin, în lucrarea sa de căpătâi Statul şi revoluţia, citează pe larg cele mai cunoscute opere ale lui Friedrich Engels, cum ar fi Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului şi Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa, dar la capitolul IV se referă la o lucrare a aceluiaşi autor, pe nedrept mult mai puţin cunoscută şi mai puţin folosită în propaganda socialistă. Titlul lucrării este Contribuţii la problema locuinţelor. Lenin se foloseşte de ceea ce spune Engels despre programul comuniştilor în materie de locuinţe pentru a evidenţia, cu perspicacitatea sa obişnuită, sarcina statului aflat în mâinile proletariatului, analogiile şi deosebirile existente între acest stat de mâine şi actualul stat al burgheziei în ceea ce priveşte forma lor şi conţinutul activităţii lor. Preocuparea lui Lenin este de a ajunge la două repere solide. În primul rând: statul care va ieşi din revoluţie este o maşină nouă şi diferită, care se va constitui după ce va fi fost doborâtă şi sfărâmată cea a statului actual; în al doilea rând: funcţiile acestei noi maşini de putere şi intervenţia sa de clasă în corpul vechii economii se vor desfăşura în aşa fel încât să nu lase motive de temere (aşa cum insinuează liberalii şi libertarii) că pe noua putere se va edifica o nouă formă de asuprire, de exploatare a maselor de către un cerc de privilegiaţi. Problema dacă până acum istoria a confirmat construcţia doctrinară marxistă şi leninistă şi în această privinţă nu poate fi abordată cu siguranţă fără o deplină claritate în cercetarea pozitivă a relaţiilor economice şi sociale de astăzi. Domeniul locuinţelor le serveşte de minune lui Engels şi Lenin pentru a măsura abisul care desparte soluţiile proprii criticii revoluţionare marxiste de cele debitate fie de utopismele puerile, fie de reformismele legaliste şi anticlasiste.
Studiul lui Engels poartă data din 1872 şi reuneşte trei articole publicate în Volksstaat din Leipzig, pe care autorul le-a adunat cu o prefaţă din 1887. Engels le-a scris ca replică la scrierile unui oarecare Mülberger, găzduite în aceeaşi revistă şi deviate complet de la linia marxistă în sens proudhonian. Engels foloseşte acest prilej pentru o critică a poziţiei mic-burgheze a lui Proudhon, poziţie care, sub diferite nume, înainte şi după acea vreme, reapare neîncetat şi subminează linia marxistă. Este vorba despre o expunere condusă cu mână de maestru, în care, ca întotdeauna la Engels, uimeşte siguranţa teoretică însoţită de claritatea cristalină a expunerii şi a formei. Poate că literatura marxistă nu posedă, pentru sectorul producţiei agrare, un text atât de complet şi de sistematic cum este acesta, care defineşte şi epuizează tema proprietăţii urbane. Şi totuşi, omul fără seamăn care a fost Engels ţine să precizeze, aproape cerându-şi scuze, că în diviziunea muncii dintre Marx şi el, pentru ca primul să se poată dedica în întregime operei sale de căpătâi, îi revenea lui, lui Engels, să susţină linia lor în presa periodică; şi adaugă că a dorit ca, pornind de la problema locuinţelor, să actualizeze critica adusă lui Proudhon în 1847 prin Mizeria filozofiei, conchizând textual: Marx ar fi făcut toate acestea mult mai bine şi mai convingător!
Poziţia împotriva căreia Engels îşi îndreaptă critica încă de la început este aceea care vrea să rezolve „criza locuinţelor“ — fenomen modern care a lovit şi loveşte în repetate rânduri cele mai diverse ţări — printr-o reformă prin care fiecare chiriaş devine proprietarul locuinţei în care trăieşte graţie unei răscumpărări care să achite în rate preţul către proprietar. La această grosolană eroare programatică, autorul combătut ajunge, fireşte, prin erori colosale de economie, pe care Engels le spulberă, folosind acest prilej strălucit pentru a repune în lumină interpretarea economică marxistă. Una dintre tezele aberante este următoarea:
„Între muncitorul salariat şi capitalist există aceeaşi relaţie ca între chiriaş şi proprietar“.
Marx ar fi scăpărat probabil flăcări şi ar fi tunat şi fulgerat auzind asemenea trăsnăi; Engels spune cu calm: acest lucru este complet fals. Şi explică răbdător şi limpede cum stau lucrurile, amintind criteriile descriptive simple pe care le-am expus mai sus. El deduce de aici respingerea calculului nătâng potrivit căruia chiriaşul ar plăti, lună de lună, de două, de trei, de cinci ori valoarea casei. Foloseşte în plus acest prilej nu doar pentru a diseca critica economică a aşa-numitului socialism mic-burghez, ci şi „ideile fixe“ etico-juridice ale acestuia. Autorul articolului, care, asemenea miilor de tovarăşi ai săi întru rătăcire, se credea marxist, lăsase să-i scape această altă gogomănie:
„Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic“;
căci, potrivit lui Proudhon, totul constă în a reuşi să se introducă în economie „eterna idee a titlului“. Engels arată zădărnicia unui astfel de limbaj care ar vrea să stigmatizeze lăcomia câştigului proprietarului de casă aşa cum se anatemiza odinioară cel al cămătarului; şi îl citează pe Marx:
„Oare dacă spunem despre camătă că este în contradicţie cu «justiţia eternă» şi «echitatea eternă», cu «mutualitatea eternă» şi cu alte «adevăruri eterne», ştim mai mult decât ştiau părinţii bisericii atunci cind spuneau că ea este în contradicţie cu «graţia eternă», cu «credinţa eternă» şi «voinţa eternă a lui dumnezeu»?“.
Între 1847 şi 1887, un adversar era pus la pământ când era dovedit de teism. Marx şi Engels, atleţi ai polemicii, ar avea astăzi o sarcină mai grea, fiindcă scriitoraşii marxişti nu au alunecat doar până la Proudhon, ci până la Părinţii Bisericii înşişi. Ei practică de-acum „catch as catch can“!
Deoarece imprudentul autor al articolului nu se mulţumeşte să proiecteze miraculoasa sa „reformă structurală“ pentru casele de locuit, ci se laudă că deţine o reţetă similară pentru toate celelalte sectoare, Engels extinde câmpul clarificării sale privind descrierea marxistă a procesului productiv şi la chestiunea ratei dobânzii capitalului, luând în râs pretenţia de a „apuca în sfârşit de coarne productivitatea capitalului“ printr-o lege de tranziţie care să fixeze dobânzile tuturor capitalurilor la 1%! Şi totuşi, chiar şi astăzi, câţi şi mai câţi nu prezintă lupta socialistă ca pe o campanie de desfiinţare a chiriei casei, a arendei pământului şi a rodului banilor, crezând că au coborât astfel pe pământ regatul moralei prin împiedicarea câştigului celor ce nu muncesc; când, de fapt, este vorba despre stârpirea unui întreg angrenaj de forme sociale, protejat şi apărat de monstruoasele eşafodaje ale puterii armate concentrate în statul politic!
Răspunsul lui Engels stabileşte că
„«Productivitatea capitalului» este o absurditate, pe care Proudhon o preia fără discernământ de la economiştii burghezi“.
În realitate, economistul burghez clasic este mai serios decât cel mic-burghez şi reformist, căci (după ce le-a contestat fiziocraţilor faptul că avuţia ar proveni din productivitatea pământului, iar mercantiliştilor că ar proveni din productivitatea schimbului) a afirmat cu exactitate că munca este izvorul oricărei avuţii şi măsura valorii tuturor mărfurilor, nu „productivitatea capitalului“. Pentru marxişti, în schimb, productivă este doar munca, nu pământul sau casa proprietarului de imobile ori banii bancherului. Pământul, casa, fabrica, maşina sunt forţe productive pentru că sunt instrumente şi mijloace de producţie, adică sunt întrebuinţate de om pentru a munci. În orânduirea actuală, şi câtă vreme nu va fi răsturnată, capacitatea banilor şi a capitalului nu este o capacitate productivă, ci capacitatea socială ce-i aparţine, aceea „de a-şi putea însuşi munca neplătită a muncitorilor salariaţi“.
Deşi avem la dispoziţie doar o traducere mediocră, încetăm să parafrazăm şi îl lăsăm pe Engels să vorbească:
„Dobânda la capitalul de împrumut este numai o parte a profitului; profitul, atât la capitalul industrial cât şi la capitalul comercial, este numai o parte a plusvalorii pe care clasa capitalistă o stoarce clasei muncitoare sub forma muncii neplătite... În ceea ce priveşte însă repartiţia acestei plusvalori între diferiţii capitalişti, este limpede că pentru industriaşii şi negustorii în ale căror întreprinderi au investit mult capital alţi capitalişti, rata profitului trebuie să crească în aceeaşi măsură în care... scade dobânda. Aşadar, micşorarea şi, în cele din urmă, desfiinţarea dobânzii n-ar «apuca» în realitate câtuşi de puţin aşa-numita «productivitate a capitalului» «de coarne», ci ar stabili doar o altă repartiţie între diferiţii capitalişti a plusvalorii neplătite, stoarsă clasei muncitoare, şi n-ar asigura vreun avantaj muncitorului faţă de capitalistul industrial, ci un avantaj pentru capitalistul industrial faţă de rentier“.
Revine teza pe care insistăm în aceste pagini: nu rentierul, nu stăpânul de moşii şi de palate ne trag atât de mult pe sfoară — aceste biete rămăşiţe ale unor vremuri apuse —, ci căpitanul de industrie, întreprinzătorul, cei ultramoderni şi progresişti, iar în faţa acestora din urmă proclamăm: iată duşmanul!
Proudhonistul îşi imaginează că această comprimare şi, în cele din urmă, suprimare a dobânzii capitalului ar aduce cu sine, pe lângă un miraculos panaceu general pentru toate celelalte chestiuni economice şi sociale — creditul, datoriile de stat, datoriile private, impozitele —, tocmai desfiinţarea pentru totdeauna a chiriei locuinţelor. Engels îi demonstrează că, şi dacă acest plan simplist ar fi posibil, prin el nu s-ar modifica deloc relaţia economică capitalistă fundamentală dintre muncitorii salariaţi şi stăpânii întreprinderilor de producţie; îl trimite de nenumărate ori la bazele economiei marxiste şi la Capitalul lui Marx:
„Piatra unghiulară a modului de producţie capitalist o constituie tocmai faptul că actuala noastră orânduire socială dă capitalistului posibilitatea să cumpere forţa de muncă a muncitorului la valoarea ei şi să stoarcă apoi din ea mult mai mult decât valoarea ei, silindu-l pe muncitor să lucreze mai mult decât este nevoie pentru reproducerea preţului plătit pentru forţa de muncă. Plusvaloarea astfel obţinută se repartizează între întreaga clasă a capitaliştilor şi a proprietarilor funciari împreună cu slugile lor plătite, începând cu papa şi împăratul şi terminând cu paznicul de noapte şi chiar mai jos“.
Or, costul comercial al locuinţei, la fel ca cel al pâinii, al îmbrăcămintei etc., intră în cheltuielile de reproducere a forţei de muncă, în acea parte a acestei forţe pe care o remunerează salariul, şi constituie munca necesară; abia dincolo de aceasta intrăm pe tărâmul plusvalorii sau al muncii neplătite, care apare în preţul produsului alături de cea plătită. Ca în toate schimburile băneşti, muncitorul şi orice alt cumpărător poate fi înşelat; în schimbul dintre munca sa şi salariu, el trebuie să fie înşelat. Relaţia în care se surprinde caracterul capitalist al economiei este aceea în care muncitorul îşi încasează plata, nu aceea în care o cheltuieşte la brutar, croitor, proprietar de casă etc.
Odată lămurită chestiunea de analiză economică, studiul lui Engels combate cu o energie la fel de vie eroarea de natură socială, acuzându-i pe proudhoniştii de orice fel că scot mereu în evidenţă acele revendicări comune muncitorilor salariaţi şi micilor şi mijlociilor burghezi, dar pe care, ca clasă, doar aceştia din urmă au interesul să le apere, şi demonstrează cât de reacţionară este o asemenea poziţie. El culege din declamaţia oportunistă aceste vorbe neroade:
„În această privinţă noi suntem la un nivel mult inferior sălbaticilor. Trogloditul are caverna sa, australianul are bordeiul său de pământ, iar indianul coliba lui; proletarul modern însă este literalmente suspendat în aer“ etc.
Merită redată textual magnifica respingere a lui Engels, care vizează şi nu mai puţin pestilenţiala revendicare a parcelării rurale:
„În această ieremiadă proudhonismul apare în toată splendoarea sa reacţionară. Pentru crearea clasei revoluţionare moderne, proletariatul, era absolut necesar să se taie cordonul ombilical care-l mai lega de pământ pe muncitorul de odinioară. Ţesătorul manual care, pe lângă războiul său de ţesut, avea căsuţa sa, grădiniţa sa şi un petic de pământ era, cu toată mizeria sa şi cu toată asuprirea politică, un om liniştit şi mulţumit, «plin de cucernicie şi respect», care îşi scotea pălăria în faţa celor bogaţi, în faţa popilor şi funcţionarilor publici, şi era sclav până în fundul sufletului. Tocmai marea industrie modernă, care l-a transformat pe muncitorul legat de pământ în proletar fără nici un fel de avere, liber de toate cătuşele tradiţionale, liber ca pasărea, tocmai această revoluţie economică a creat condiţiile pentru înlăturarea exploatării clasei muncitoare în ultima ei formă, aceea a producţiei capitaliste. Şi acum vine acest proudhonist plângăreţ şi deplânge alungarea muncitorilor din căminele lor ca pe un mare regres, când de fapt aceasta a constituit prima condiţie a eliberării lor spirituale“.
Engels aminteşte că a fost cel dintâi care a descris în opera Situaţia clasei muncitoare din Anglia cât de cruntă a fost această alungare a muncitorilor din casă şi cămin, şi continuă:
„Mi-ar fi putut trece însă prin gând să văd în acest proces istoric de dezvoltare, absolut necesar în condiţiile date, un regres «la un nivel mult inferior sălbaticilor»? În nici un caz. Proletarul englez din 1872 se află pe o treaptă mult mai înaltă decât ţesătorul de la ţară din 1772 care avea «căminul» lui. Dar va izbuti oare vreodată trogloditul cu caverna sa, australianul cu bordeiul său de pământ, indianul cu coliba sa să facă o insurecţie ca aceea din iunie sau să înfăptuiască Comuna din Paris?“.
Apoi, Engels satirizează printr-un exemplu savuros — despre care s-ar zice că a fost conceput după lectura actualei legi privind planul Fanfani — consecinţele planului imbecil (care pe atunci se vehiculase deja şi în America, aşa cum reiese dintr-o scrisoare a Eleonorei, fiica lui Marx, privitoare la vânzarea speculativă de căsuţe în suburbii către muncitori) de a-l face pe fiecare muncitor industrial să-şi cumpere propria căsuţă în rate, şi îşi imaginează un muncitor care, după ce a lucrat în diferite oraşe, posedă o cincizecime dintr-o casă la Berlin, o treizeci-şi-şesime la Hanovra şi alte fracţiuni încă şi mai complicate în Elveţia şi în Anglia, totul în aşa fel încât „dreptatea eternă“ să nu se poată plânge.
În concluzie:
„Toate aceste puncte, care ne sunt prezentate aici ca probleme foarte importante pentru clasa muncitoare, prezintă în realitate un interes esenţial doar pentru burghez şi mai mult încă pentru micul burghez, iar noi afirmăm, în pofida celor spuse de Proudhon, că clasa muncitoare nu este chemată să apere interesele acestor clase“.
Fireşte, în acest punct li se cere lui Engels, lui Lenin şi celor care, asemenea nouă, sunt atât de „conservatori“ încât nu au găsit nimic pentru a depăşi poziţii vechi de 77 de ani, ce este de făcut în privinţa locuinţelor. Acesta este tocmai pasajul pe care Lenin a ţinut să-l citeze pentru a arăta cât de puţin au în comun un extremism utopist şi poziţiile consecvente ale marxismului radical, aşa cum, referitor la perspectivele asupra economiei viitoare, afirmă cu tărie: „la Marx nu există nici urmă de utopism“.
Concluzia lui Engels este următoarea:
„Cum trebuie rezolvată problema locuinţelor? În societatea modernă ea se rezolvă la fel ca oricare altă problemă socială: prin echilibrarea economică treptată a cererii şi ofertei, soluţie care generează ea însăşi în permanenţă problema şi care, deci, nu este o soluţie. Modul în care revoluţia socială va rezolva această problemă va depinde nu numai de împrejurările respective, ci şi de probleme mult mai complexe, printre care una dintre cele mai importante este desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat. Întrucât noi nu ne ocupăm de elaborarea unor sisteme utopice de organizare a viitoarei societăţi, ar fi mai mult decât inutil să ne oprim asupra acestui lucru. Un fapt este cert: în marile oraşe există încă de pe acum destule case de locuit pentru ca, prin folosirea lor raţională, să se poată rezolva imediat adevărata «lipsă de locuinţe». Acest lucru va fi posibil, fireşte, numai dacă actualii proprietari vor fi expropriaţi, iar în casele respective vor fi mutaţi muncitorii fără locuinţă sau cei care stau în locuinţe absolut neîncăpătoare. De îndată ce proletariatul va cuceri puterea politică, o asemenea măsură, dictată de interesele binelui obştesc, va fi tot atât de uşor de înfăptuit ca oricare altă expropriere sau încartiruire efectuată de către statul modern“.
Lenin arată că acest exemplu dovedeşte o analogie formală între anumite funcţii ale actualului stat burghez şi cele pe care le va exercita dictatura proletariatului.
Dar un lucru este demn de remarcat. Legislaţia de război a statelor burgheze a mers până la limitarea şi blocarea chiriilor, la interzicerea evacuării chiriaşilor, la fel cum, în anumite cazuri, mecanismul legal actual prevede exproprierea contra despăgubire a imobilelor private în scopuri de utilitate publică. Marx arată în alt loc că legea exproprierii prevede despăgubirea proprietarului la valoarea comercială, dar chiriaşul aruncat pe drumuri de marile restructurări urbane moderne nu primeşte nicio despăgubire, deşi este supus cheltuielilor de mutare, plăţii unor chirii mai mari, pe lângă extorcarea ultramodernă a aşa-numitului „plocon de cedare“ sau „taxe de intrare“ în noua locuinţă, dacă are norocul s-o găsească. În plus, în timpul operaţiunilor militare este permisă astăzi ocuparea de apartamente pentru nevoi de război sau servicii conexe.
Măsura prevăzută de Engels pentru a remedia boala socială a supraaglomerării are însă această trăsătură radicală şi absolut originală faţă de tot ce s-a văzut până acum şi faţă de toate planurile reformiste de schimbare a titularităţii juridice şi de creare de noi mici proprietari. Este vorba despre o revizuire a folosinţei locuinţelor. Temuţii comisari ai locuinţelor din perioada postbelică puteau instala pe cine credeau de cuviinţă în casele disponibile, dar nu aveau puterea de a impune coabitarea în apartamente prea mari şi de a contesta faptul că o familie bogată dispunea — cu titlu de proprietate sau de închiriere, puţin importă — de cinci încăperi de persoană în oraşele în care săracii ocupă câte cinci sau mai mulţi o singură încăpere. Iată ceea ce va fi cu adevărat o intervenţie despotică, care va lovi cumplit în tot ce până acum ocrotea şi asigura proprietatea privată (cuvintele Manifestului) şi care îi va face să urle îngrozitor împotriva încălcării revoluţionare a caracterului sacru al domiciliului şi căminului!
Se prevede aşadar, ca măsură revoluţionară imediată, redistribuirea folosinţei locuinţelor între locuitorii oraşului, rămânând ca perspectivă ulterioară descongestionarea oraşelor supraaglomerate.
Ceea ce nu va întârzia însă să-i uimească pe mulţi dintre cei care se cred marxişti este concepţia economică a lui Engels potrivit căreia folosinţa locuinţei nu va fi imediat gratuită pe întreaga durată a acelei faze pe care Marx o numeşte prima etapă a comunismului economic şi asupra căreia Lenin zăboveşte la rândul său comentând celebra scrisoare către Bracke referitoare la programul de la Gotha. Iată celălalt pasaj din Engels:
„De altfel, trebuie să constatăm că «luarea efectivă în stăpânire» a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor este tocmai opusul «răscumpărării» proudhoniste. În acest din urmă caz, fiecare muncitor în parte devine proprietarul locuinţei, al gospodăriei ţărăneşti, al uneltei de muncă; în primul caz, «poporul muncitor» rămâne proprietar colectiv al caselor, fabricilor şi uneltelor de muncă, şi este greu de presupus că, cel puţin în perioada de trecere, uzufructul lor va fi lăsat unor persoane sau societăţi fără o rambursare a cheltuielilor. Întocmai cum desfiinţarea proprietăţii funciare nu înseamnă desfiinţarea rentei funciare, ci trecerea ei, fie chiar şi într-o formă modificată, în mâinile societăţii. Aşadar, luarea efectivă în stăpânire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nu exclude nicidecum menţinerea sistemului de închiriere“.
Numai în faza superioară a comunismului, în care bunurile de consum şi diversele servicii nu vor mai fi plătite cu bani, va dispărea şi chiria, o organizare generală îngrijindu-se deopotrivă de întreţinerea şi renovarea clădirilor de locuit pentru toţi.
Se vede limpede contrastul profund dintre o astfel de conturare clară şi programele progresiste ale democraţiilor populare, constând toate în a promite fărâmiţări ale rentei funciare. Unde, la urma urmei, nu este de împărţit nici a suta parte din cât înghit întreprinderile, nici a mia parte din cât nimiceşte nebuneasca dezordine a producţiei.
Acea parte din venitul brut al casei care nu corespunde unor cheltuieli inevitabile — fără de care, într-un anumit termen, am rămâne lipsiţi de locuinţe utilizabile — şi care se poate considera rentă funciară a terenului, funcţie a privilegiului asupra solului, deşi acesta din urmă, aşa cum spuneam, este din punct de vedere fizic improductiv de roade, se cuvine, spune chiar Proudhon, societăţii, şi este foarte bine. Aceasta, răspunde Engels, înseamnă desfiinţarea proprietăţii private asupra solului, subiect care „ne-ar duce prea departe“.
Engels voia evident să spună că, fără îndoială, prin revoluţia proletară şi etatizarea ulterioară a rentei funciare este desfiinţat orice drept de proprietate al particularilor asupra solului; totuşi, pentru terenul urban, nu este exclus ca o asemenea „reformă“ să poată fi înfăptuită înainte chiar de către statul burghez. Ar fi un lucru mai serios decât „răscumpărarea“ de către fiecare chiriaş în parte.
Vedem, de fapt, că astăzi nu puţini urbanişti, desigur nu de şcoală marxistă, propun „trecerea în domeniul public a terenurilor urbane“. Acestea ar aparţine statului sau municipalităţii în marile oraşe, contra, bineînţeles, unei despăgubiri integrale plătite actualilor proprietari. Aceşti urbanişti pornesc, într-adevăr, de la fenomenul creşterii extrem de rapide a valorii terenurilor de construcţie, în cercuri concentrice tot mai vaste în jurul marilor oraşe — de unde absurdul aparent remarcat de Engels, că poate fi rentabil să dărâmi o clădire viabilă pentru a specula pe seama terenului. Acest fapt face ca operaţiunile de asanare şi restructurare urbană să fie extrem de costisitoare şi determină capitalul să fugă de ele. Or, chiar şi un bun burghez, partizan al principiului ereditar, poate recunoaşte că această enormă primă, realizată uneori într-un timp mult mai scurt decât o generaţie, nu este o acumulare de avuţie transmisă din tată în fiu, ci este vădit rezultatul pasiv al unei serii de fapte sociale. Toate terenurile oraşului ar fi astfel scoase din circuitul comercial; municipalitatea le-ar repartiza, la momentele oportune, între străzi, pieţe, clădiri publice şi imobile de locuinţe; construirea acestora din urmă poate fi acordată în „concesiune“ pe un termen de mai mulţi ani, după care acestea revin administraţiei comunale.
Este limpede că un asemenea plan, fără a exclude nicidecum plata chiriei de către cetăţeni, nu ar fi câtuşi de puţin revoluţionar şi nu ar atinge principiile sociale capitaliste.
Dar poate societatea burgheză, prin aceste planuri şi prin altele asemănătoare, să depăşească problemele urbanismului? Ştiinţa urbanistică actuală se hrăneşte din exerciţii tehnico-arhitecturale şi uită că fundamentul acestei discipline este de natură istorică şi socială.
Incapabilă să reacţioneze la faptul concentrării unui număr din ce în ce mai mare de locuitori pe un spaţiu minim, urbanistica unui Le Corbusier [1] şi a altora care trec drept extrem de avansaţi împinge clădirile spre înălţimi ameţitoare şi un număr neverosimil de etaje, delirează despre oraşe verticale cu atmosferă condiţionată artificial, valorificând resursele oferite de structurile metalice care au transformat tehnica şi, prin urmare, estetica construcţiilor. Dar această tendinţă pare „futuristă“ doar întrucât este incapabilă să se întrebe dacă cea mai bună orientare a vieţii colective şi formele pe care aceasta le va lua în viitor corespund acestei înfiorătoare aglomerări de oameni împinşi într-o viaţă tot mai febrilă, mai bolnavă şi mai absurdă.
În al doilea dintre articolele sale, Engels pune tocmai această temă: cum rezolvă burghezia problema locuinţei; şi combate literatura burgheză făţarnic filantropică privitoare la cartierele insalubre şi suprapopulate din metropolele moderne.
De această chestiune este direct interesată mica burghezie, iar acest punct a fost lămurit îndeajuns. Dar de ea este interesată, spune Engels, şi marea burghezie. În primul rând, pericolele epidemiilor infecţioase tind să se extindă din cartierele sărace spre cele înstărite. Idealul burghez, pe care în urbanism îl numesc zonare, constă în a separa net casele muncitoreşti de cele bogate; dar în vechile oraşe se mai păstrează încă urme ale organizării feudale, care amesteca palate şi căsuţe, nobili, oameni de rând şi slujitori.
„Clasa dominantă a capitaliştilor nu-şi poate îngădui plăcerea de a lăsa clasa muncitoare pradă bolilor epidemice fără a suferi şi ea consecinţele“.
Să slujească această replică vie drept răspuns pentru cei care au înfăţişat un Engels bătrân înclinat să atenueze antagonismul de clasă.
Un al doilea punct priveşte poliţia politică a oraşelor şi reprimarea insurecţiilor armate, care până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au avut teren prielnic pe străzile înguste şi întortocheate ale capitalelor. Engels desluşeşte o raţiune de clasă în străpungerea marilor artere largi şi rectilinii, de-a lungul cărora mitralia şi artileria îi pot mătura pe insurgenţi. Experienţa ulterioară, deşi confirmă că centrul oricărui efort insurecţional este cucerirea marilor capitale şi oraşe industriale, arată totuşi că formaţiunile armate ilegale duc mai bine şi mai îndelung un război de gherilă în mediul rural accidentat. Un bun exemplu tehnic îl oferă forţele lui Giuliano, [2] în măsura în care trebuie considerat că ele nu sunt o ramificaţie avansată a unor state-majore îndepărtate de forţe regulate.
În al treilea rând, Engels ilustrează marile întreprinderi speculative capitaliste sprijinite de guverne sub dublul aspect: al construirii de stupi pentru a-i caza pe muncitori pe lângă uzinele colosale — ceea ce tinde să-l transforme pe liberul salariat într-un soi de „sclav feudal al capitalului“ — şi al transformării edilitare şi rutiere a cartierelor centrale din marile oraşe, citând în repetate rânduri exemplul clasic al metodei Haussmann [3] prin marea curée [sfâşiere a prăzii] a celui de-al Doilea Imperiu, care a creat bulevardele pariziene într-o orgie speculativă. În această privinţă, toate celelalte naţiuni au oferit exemple sugestive.
Baza economică a acestor răsturnări urbanistice, examinată în finanţarea de stat, în pretinsul self-help sau autoajutorare a muncitorilor prin ciopârţirea salariilor acestora, în iniţiativa privată, îl conduce pe autor la concluzia că motorul şi finalitatea a toate este consolidarea socială şi politică a capitalismului.
Tezele fundamentale marxiste asupra chestiunii imobilelor urbane sunt astfel rezumate chiar de către Engels în cinci puncte ale respingerii proudhoniştilor:
1) „Trecerea rentei funciare asupra statului este tot una cu desfiinţarea proprietăţii funciare individuale“, nu a chiriei.
2) „Răscumpărarea locuinţei cu chirie şi trecerea ei în proprietatea fostului chiriaş lasă neatins modul de producţie capitalist“.
3) „Având în vedere actuala dezvoltare a marii industrii şi a oraşelor, această propunere este pe cât de absurdă, pe atât de reacţionară“.
4) „Reducerea forţată a dobânzii la capital nu afectează nicidecum modul de producţie capitalist; dimpotrivă, după cum dovedesc legile cu privire la camătă, ea este tot atât de străveche pe cât este de irealizabilă“.
5) „Prin desfiinţarea dobânzii la capital chiria plătită pentru case nu este nicidecum desfiinţată“.
În ceea ce priveşte apoi orientarea marelui capitalism şi a urbaniştilor aflaţi în slujba sa cu privire la desfăşurarea vieţii organismelor urbane şi la penuria de locuinţe, iată, în alte două puncte extrase din text, care sunt tezele marxiste:
6) „Nu se poate să nu existe o lipsă de locuinţe într-o societate în care marea masă muncitoare nu are alt venit decât salariul, adică totalitatea mijloacelor de subzistenţă necesare existenţei şi perpetuării ei... în care, în sfârşit, proprietarul de imobile, în calitatea sa de capitalist, are nu numai dreptul, ci chiar, datorită concurenţei, ca să spunem aşa, obligaţia de a stoarce, fără nici un fel de scrupule, din proprietatea sa imobiliară, chiriile cele mai mari. Într-o asemenea societate lipsa de locuinţe nu este deloc întâmplătoare, ci o instituţie necesară; ea nu poate fi înlăturată... decât transformând din temelii întreaga orânduire socială care o generează“.
7) Orice soluţie burgheză a problemei locuinţelor eşuează din cauza antagonismului dintre oraş şi sat. „Societatea capitalistă, departe de a putea desfiinţa această opoziţie, este, dimpotrivă, nevoită s-o ascută pe zi ce trece tot mai mult“. A pretinde să rezolvi problema locuinţelor „şi totodată să menţii marile oraşe moderne este un nonsens. Marile oraşe moderne vor fi însă înlăturate abia prin desfiinţarea modului de producţie capitalist“, prin aproprierea tuturor mijloacelor de subzistenţă şi de muncă de către clasa muncitoare.
Merită o scurtă notă separată capodoperele administraţiei publice italiene fasciste şi fascistoide în ceea ce priveşte blocarea chiriilor şi reconstrucţia de locuinţe, precum şi atitudinile corespunzătoare de o murdară demagogie din partea mişcărilor care, pretinzând că o reprezintă, acoperă de ruşine la noi clasa muncitoare şi marile ei tradiţii.
Speculaţii şarlataneşti şi electorale am văzut şi vedem în fiecare zi altoindu-se pe desfăşurarea, de multe ori tragică, a ocupării fabricilor şi pământurilor.
Nu am văzut încă să se experimenteze invadarea şi ocuparea locuinţelor.
Motivul este, printre altele, că nu doar fantomele baronilor, nu numai persoanele afaceriştilor superburghezi, ci şi mult prea mulţi parveniţi, demagogi şi potentaţi, de dincolo şi de dincoace de cortina de fier, ar fi deranjaţi în nivelul lor de trai de întreţinuţi.
[1]. Le Corbusier (Charles-Édouard Jeanneret, 1887—1965) — pionier al arhitecturii funcţionaliste moderne şi promotor al densificării urbane pe verticală. A fost combătut virulent de Bordiga şi în lucrările sale ulterioare consacrate urbanismului capitalist — în special în „Specia umană şi scoarţa terestră“ (1952) şi „Spaţiu contra ciment“ (1953) —, unde proiectele sale sunt denunţate drept cuşti ale sclaviei salariate, dictate de tirania profitului şi a capitalului constant.
[2]. Salvatore Giuliano (1922—1950) — bandit şi lider separatist sicilian care a condus între 1943 şi 1950 o îndelungată gherilă rurală în munţii Siciliei împotriva forţelor statului italian. Deşi a fost manipulat politic de marii moşieri şi de mafie (fiind autorul infamului masacru de la Portella della Ginestra din 1947), el este invocat de Bordiga strict ca exemplu tehnic de rezistenţă militară a unor forţe neregulate independente ce operează în teren accidentat.
[3]. Georges Eugène Haussmann, prefect al Parisului, urbanist. Din 1852 până în 1870 a străpuns oraşul medieval realizând mari bulevarde de circulaţie. A fost criticat pentru că a distrus Parisul istoric, înlocuindu-l cu cel al turistului. Noul plan, menit să anuleze orice eficacitate a baricadelor, nu a împiedicat revoluţia Comunei.