Ca orice regim la apropierea şi la izbucnirea războiului, atotputernicul, hiperetatistul fascism italian a început să manevreze toate pârghiile puterii sale pentru a opri creşterea generală a preţurilor şi deprecierea corespunzătoare a banilor. Nu ne interesează aici faptul că o creştere generală a preţurilor şi inflaţia monetară corespund interesului clasei antreprenoriale, al statului şi al guvernului său, şi că numai raţiuni de politică socială conservatoare şi de demagogie inspiră arsenalul legislativ autoritar destinat frânării acestei creşteri.
Legile privind blocarea preţurilor, adoptate în 1940, vizau totul: produsele pământului şi ale industriei, salariile, lefurile şi remuneraţiile, contractele pe care statul le avea în derulare pentru lucrări şi furnituri cu cele mai diverse întreprinderi.
Printre cele mai interesante s-au numărat măsurile îndreptate spre blocarea chiriilor şi arenzilor bunurilor imobiliare, atât rurale, cât şi urbane. Prima relaţie este mai puţin simplă: arendaşul pământului cultivabil nu ia în arendă doar un spaţiu pe care dobândeşte dreptul de a locui şi de a zăbovi, cum s-ar întâmpla dacă ar fi vorba despre un jardin de délices [grădină a desfătărilor], ci un veritabil instrument de producţie căruia îi aplică propria muncă sau pe aceea a propriilor salariaţi, pentru a obţine din el roade şi produse realizabile în bani pe piaţă. În altă parte am amintit absurda confuzie cu privire la însemnătatea socială şi politică a luptei pentru comprimarea arendei agricole şi, în aparenţă, a extrem de fiorosului „venit moşieresc“, după cum beneficiarul arendei micşorate plătite este un lucrător parcelar, un infect fermier gras-burghez sau chiar un capitalist întreprinzător din agricultura industrializată, care îi jupoaie pe muncitorii agricoli zilieri şi, uneori, pe subarendaşii lucrători.
Cazul imobilului urban, şi pentru a fi mai exacţi al locuinţei citadine, se pretează, prin simplitatea sa, în mod limpede la confirmarea tezelor fundamentale ale economiei marxiste.
Acesta constituie singurul caz în care blocarea a fost efectivă şi a înregistrat un succes. Înainte de a ne întreba dacă acest succes a corespuns intereselor clasei muncitoare, aşa cum pare la prima vedere şi cum le convine să spună agitpropilor de duzină, vom remarca în ce fel demonstrează el, prin caracterul relativ limitat al sectorului, alături de justeţea conceptelor marxiste, inconsistenţa şi precaritatea capacităţilor de control şi de planificare în domeniul economic ale statului modern, chiar şi acolo unde acesta se arată extrem de solid pe plan politic şi poliţienesc.
În timp ce în toate domeniile muncii agricole şi industriale ceea ce contează nu este atât, cum arătăm în aceste note, pompoasa titulatură de proprietar asupra terenurilor şi instalaţiilor, cât stăpânirea şi posesia produselor, casa închiriată nu produce nimic mobil, transportabil sau vandabil, ci oferă doar comoditatea, serviciul, folosinţa ei ca adăpost şi locuinţă.
Statul poate impune — şi prin aceasta a făcut deja un pas care reprezintă o înfrângere „teoretică“ a economiei capitaliste — ca un produs, pentru a fixa ideea, o pălărie, să nu fie vândut cu mai mult de 100 de lire. Dar, prin însăşi natura sa istorică şi socială, statul actual nu poate impune vânzarea cu 100 de lire a uneia, a două sau a o mie de pălării, dacă producătorul şi posesorul lor nu le aduce la piaţă de bunăvoie. Statul, se spune, poate recenza şi rechiziţiona toate pălăriile oriunde s-ar găsi. În practică apare dificultatea de a depista pălăriile şi, dacă se vrea ridicarea lor, de a le plăti pe toate, fie şi cu 100 de lire. Iată de ce faptul economic cunoscut de toată lumea este că, de îndată ce preţul pălăriilor este blocat, plafonat şi fixat prin decizie autoritară, acestea dispar din circulaţie şi sunt dosite, pentru a nu fi vândute decât pe ascuns, la un preţ majorat încă cu o cotă care să acopere, pentru vânzător, riscul amenzilor şi al închisorii.
Cumpărătorul suportă, aşadar, piaţa ilegală sau neagră, în afară de cazul în care umblă fără pălărie. Multe capete umblă astăzi fără pălărie şi multe umblă goale, mai ales cele ale specialiştilor în economie politică; dar stomacurile nu pot umbla goale, fiindcă picioarele cedează: iată de ce nimic nu a putut împiedica creşterea preţurilor, pe lângă cele ale pălăriilor, la toate alimentele şi bunurile de primă necesitate.
Or, casa îi este furnizată locatarului de către locator nu piatră cu piatră, ci în întregime, de îndată ce contractul intră în vigoare: însuşi proprietarul nu poate călca acolo fără permisiunea chiriaşului. În timp ce pe oricare alt sector de piaţă cel ce dictează preţul este cel ce vinde, deoarece poate spune oricând impasibil: ei bine, dacă nu vă convine preţul, lăsaţi-mi marfa, în cazul locuinţelor, cel ce dictează este, după ce a intrat înăuntru, cel ce cumpără şi plăteşte. În mod obişnuit, dacă nu mai plăteşte chiriile următoare — după prima lună sau primele luni achitate la semnarea contractului — ori dacă plăteşte mai puţin, proprietarul trebuie să recurgă la o procedură legală de evacuare îndelungată şi costisitoare, şi rareori la recuperarea chiriilor neplătite.
În cazul general, cumpărătorul este cel care trebuie să cedeze sau să alerge văitându-se la stat pentru ca acesta să oblige la vânzare; în cel al locuinţei, vânzătorul serviciului de locuit este cel care nu are altă alternativă decât să cheme statul atunci când nu este plătit.
Statul a făcut deci marea bravadă: chiriaşi, opuneţi-vă oricărei cereri de majorare a chiriei; plătiţi vechea chirie şi niciun ban în plus până la sfârşitul războiului, iar eu mă voi feri bine să pun la dispoziţie poliţiştii pentru a vă evacua. În timp ce capitalismul industrial, comercial şi financiar îşi scotea toate ghearele de lup şi de tigru, teribilul stat, fie el democratic, popular sau naţional, s-a împăunat ieftin cu lauda socială şi morală de a fi tăiat ghearele timidei pisicuţe a proprietăţii urbane. N-a reuşit să controleze şi nici să deosebească o iotă, şi a blocat atât chiria pe care o familie săracă de şomeri o plătea unui proprietar de imobile miliardar, cât şi pe aceea pe care, din întâmplare, o mare întreprindere industrială o plătea pentru a ocupa singura căsuţă pe care o deţinea o familie de mici burghezi muritori de foame.
Aşa cum am amintit, triumfa nu moderna orientare dirijistă şi planificatoare a puterilor publice pentru interesul general, ci tradiţionalul articol care sintetizează întreaga înţelepciune a dreptului burghez: „articolul cinci: cine ţine în mână a învins“.
Această măsură, ieşită fără efort din craniul lui Benito, a fost moştenită, apărată şi trâmbiţată ca un facil element de succes, mai ales electoral, de către socialiştii şi comuniştii de astăzi, în timp ce statul capitalist, pe de o parte, şi capii proletari, pe de altă parte, de atunci şi până astăzi, într-o egală şi comună indiferenţă şi neputinţă, au fost nevoiţi să asiste la creşterea vertiginoasă a tuturor costurilor şi la scăderea progresivă a nivelului de trai al celor ce muncesc, în război şi după război — dezechilibru în care modesta sumă economisită la chirie este extrem de departe de a astupa dureroasele spărturi.
Cât de radical nesocialistă este această politică de comprimare a chiriei, sau de desfiinţare a acesteia prin transformarea chiriaşului în mic proprietar, am arătat pe larg făcând trimitere la scrierea clasică a lui Engels, care a ridiculizat — trăgând de aici magnifice învăţăminte pentru economia marxistă — analogia dintre relaţia chiriaşului cu proprietarul locuinţei şi relaţia muncitorului cu patronul de întreprindere. Muncitorul îşi schimbă forţa de muncă pe bani; chiriaşul, banii săi pe locuinţă, în tranşe de folosinţă a acesteia. El nu este, aşadar, un producător exploatat, ci un consumator — ba chiar un consumator privilegiat, pentru că ţine în mână obiectul de consum, pe când, în mod normal, acesta este ţinut în mână de către vânzător.
Totuşi, agitatorul de doi bani spune: în cazul muncitorului, l-am scutit (Benito şi cu mine) ca, la scumpirea pâinii, a pălăriei şi a încălţămintei, să se adauge şi scumpirea locuinţelor; aşadar, el este mai puţin exploatat.
Dar o scurtă analiză arată că povara socială care apasă asupra clasei muncitoare, asupra căreia totul apasă şi nu poate să nu apese, nu s-a micşorat prin efectele nătângei, strâmbei şi şmechereştii legislaţii italiene privind chiriile, parafate de păstrătorii sigiliilor Grandi, Togliatti sau Grassi. [1]
Odată tăiată renta proprietărească, s-a tăiat în carne vie din acea cotă cu destinaţie socială care asigură menţinerea în bună stare a fondului locativ, rezultat al muncii unor generaţii de-a rândul. Această pagubă este ca volum mai mare în Italia decât cea provocată de bombardamentele din timpul războiului. În Italia, patrimoniul imobiliar, mai ales cel de locuinţe, are o vârstă medie extrem de ridicată şi foarte ridicată este cota de întreţinere: neglijând-o, degradarea este accelerată. Acest lucru ar trebui contrabalansat prin intensificarea noilor construcţii, care într-un mediu capitalist se opresc cu totul, deoarece chiria scăzută împiedică remunerarea capitalului investit, şi chiar înainte de aceasta, din cauza efectului general al crizei economice de război.
Prin urmare, fondul de locuinţe aflat la dispoziţia populaţiei italiene nu numai că a scăzut în cifre absolute, pe când ar trebui să crească din raţiuni demografice, de descongestionare şi de asanare, dar ritmul scăderii a fost agravat de politica de blocare.
Aceasta înseamnă că, împuţinându-se locuinţele şi înmulţindu-se locuitorii, supraaglomerarea — care era deja una dintre cele mai grave din Europa — a crescut în mod înspăimântător, şi a crescut mai cu seamă în detrimentul claselor sărace, înghesuite în case vechi şi insalubre, care plătesc mai puţin pentru locuinţă, dar consumă şi mai puţin din ea, iar adesea sunt complet lipsite de locuinţă.
Creându-se apoi o bizară discrepanţă între casele cu chirie blocată şi casele cu chirie liberă, se întâmplă ca puţinele construcţii care se realizează să poată fi închiriate la orice preţ: la nivelul actual al costurilor, capitalul se abţine de la toate acelea care nu pot aduce mai mult de 2.000 de lire pe cameră şi pe lună, cel puţin; deoarece un venit net de 20.000 de lire pe an nu remunerează decât cu 5% un capital de 400.000 de lire, care oricum nu este suficient pentru a construi o cameră. Se ajunge astfel ca toate subvenţiile prevăzute de legile speciale să meargă în beneficiul locuinţelor destinate claselor bogate, în timp ce pentru săraci nu se construieşte nimic: aparenţa că proletariatul plăteşte printr-o cotă mai mică din venitul său masa de locuinţe pe care o ocupa odinioară lasă locul realităţii: aceea că muncitorii — rămânând tot în magherniţe — plătesc sub o mie de forme, între scumpirea vieţii şi impozite, locuinţele construite pentru domni.
În Franţa s-a observat că, în timp ce între 1914 şi 1948 toţi indicii economici au crescut de două sute de ori, cel al chiriilor a crescut de doar şapte ori! Clasa muncitoare plăteşte acum pentru locuinţă 4% din salariu şi se propune să fie adusă din nou la 12%, ceea ce nu împiedică faptul ca randamentul capitalului imobiliar să fie de numai o cincime din cel normal, aşa încât, pentru noile locuinţe muncitoreşti, statul trebuie să achite patru cincimi din cost. Acum, pentru muncitor este mai convenabil să plătească locuinţa altuia la un preţ ridicat decât să plătească la un preţ mediu locuinţa construită „pe propria cheltuială“! Acea absurdă disparitate de ajustare a indicilor economici raportaţi la monedă este o gogomănie, una dintre multele ale regimului capitalist, o povară în plus pe care anarhia economică o aruncă pe umerii muncitorilor, şi nicidecum o dovadă că, fie şi într-un domeniu extrem de restrâns, statul modern ar vrea, ar putea sau ar şti să înfăptuiască o operă de „justiţie“ sau măcar de atenuare a discrepanţelor sociale.
Legislaţia italiană de astăzi oferă o altă capodoperă. N-ar putea oare organiza într-un oraş oarecare un festival anual al legilor statelor din întreaga lume, aşa cum se face la Veneţia pentru filme? Facem aluzie la legile Fanfani, care poate că întrec chiar şi materialul oferit de decretele şi legile Gullo-Segni în materie de reformă agrară. [2]
Legile Fanfani declară că nu au în vedere reconstrucţia imobiliară şi nici soluţionarea generală a problemei locuinţelor în Italia, ci remedierea problemei şomajului.
Găselniţa nu e de lepădat, de vreme ce amploarea problemei locuinţelor în Italia transformă în derizoriu cifrele de alocare ale diverselor legi Tupini, Aldisio şi aşa mai departe, pe când, desigur, orice construcţie în plus oferă cuiva de lucru. Chiar şi „eliberatorii“ care lansau bombe din fortăreţele zburătoare puteau spune cu aceeaşi logică: aducem o contribuţie la ocuparea forţei de muncă proletare.
Să vedem totuşi noul arsenal în raport cu necesarul locativ. Încă înainte de distrugerile de război din Italia, fără a renova casele prea vechi şi insalubre, fără a reduce supraaglomerarea de la indicele de 1,4 persoane pe fiecare cameră locuită, se calcula că, datorită sporului de populaţie şi degradării naturale a clădirilor, ar fi trebuit construite în fiecare an 400.000 de camere noi. Astăzi, cu un aport minim pentru a acoperi pagubele de război şi restanţele la construcţii, şi tot fără pretenţia de a descongestiona şi ameliora situaţia — deci cu un folos redus pentru clasele prost adăpostite —, ar trebui să se ajungă la cel puţin 600.000 de camere de locuit pe an. Cost: cel puţin 250 de miliarde pe an.
Există o mare problemă care nu a intrat încă în capul planificatorilor centrali, al observatoarelor şi laboratoarelor lor de înţelepciune economică şi statistică. Nu sunt necesare doar locuinţe, ci construcţii de toate tipurile, deoarece şi asupra acestora acţionează uzura, distrugerile de război, restanţele la reînnoire. Fiecărei camere de locuit îi corespund, în medie, alte două pentru muncă, pentru demersuri administrative, pentru comerţ şi pentru recreere — şi asta cu toate că au deschis „casele închise“ [casele de toleranţă].
Economistul de stat din perioada antebelică ajunsese deja la concluzia că pentru locuinţe statul trebuia să intervină cu fonduri nerambursabile în proporţie de 20%; astăzi ajunge la concluzia că trebuie să intervină cu cel puţin 60%. Dar pentru celelalte încăperi, care ar fi aşadar 1.200.000 pe an, înainte se presupunea că ar apărea prin investiţii private, în afara ajutoarelor publice: astăzi lucrurile nu mai stau aşa, cu excepţia unei minorităţi de cazuri, aşa încât în bugetele publice ar trebui înscrise alte sume uriaşe.
Să rămânem însă la locuinţe. Faţă de cele 250 de miliarde necesare „pentru a nu da înapoi“, ce anume oferă toate legile speciale? Poate a zecea parte, pe hârtie.
Legea Fanfani mobilizează 15 miliarde pe an de la stat şi, în plus, contribuţii aplicate asupra masei salariale, plătite în proporţie de două treimi de patroni şi o treime de muncitori. Fără a plictisi cu calcule, la capacitatea maximă a planului ar fi vorba probabil de încă pe atâta, deci de 30 de miliarde. Acestea nu ajung nici pentru 100.000 de camere pe an, adică a şasea parte din minimul necesar. Problema depăşeşte posibilităţile actualului regim. În practică, rămâne apoi de văzut ce parte din cele 30 de miliarde — pe care, în fond, le plăteşte clasa muncitoare, fie şi într-un sens larg — va ajunge nu în locuinţe, ci în profiturile grase ale antreprenorilor, ale intermediarilor de tot felul şi ale diriguitorilor de mastodonţi financiari şi de construcţii.
Şi atunci să vedem cifrele şi din perspectiva problemei şomajului. Capitalismul şi agenţii săi din conducerile sindicale i-au spus deja şomerului proletar: Ţi-e foame? Vrei să mănânci? Ei bine, investeşte.
„Investeşte!“, strigă într-un cor bine acordat ECA şi Cominformul către statul italian şi către clasa muncitoare italiană. [3] Când investeşte săracul, se ghiftuieşte bogatul.
Fanfani, om de geniu — deşi nu credem că se trage din cel al dicţionarului [4] şi nici nu dă atenţie sensului literal —, are o altă formulă: ţi-e foame? Construieşte-ţi o casă. Formula este atât de inteligentă încât duce la o economie suplimentară: casa o vom face fără bucătărie.
Să descriem societatea Fanfani, „Oraşul Umbrei“, în care toţi sunt zidari. Un milion de locuitori din Fanfania, la indicele italian din perioada antebelică, au nevoie de 650.000 de camere. Să presupunem că o casă durează 50 de ani; este deja un ritm modern, depăşit doar în America, spre care se aspiră în Franţa; noi locuim în case vechi de secole şi secole. Dar la un ritm de o casă din 50 pe an, ne potrivim de minune cu programul italian de 600.000 de încăperi pe an, faţă de cele circa 29 de milioane de camere care adăpostesc 45 de milioane de italieni.
Milionul de fanfanieni construieşte aşadar în fiecare an 13.000 de camere. Câţi muncitori sunt necesari? Dacă o cameră costă 340.000 de lire, iar manopera jumătate, adică 170.000, putem calcula 200 de zile de lucru medii şi necesarul a cel mult un muncitor pe an pentru fiecare cameră. Aşadar, din milionul de locuitori lucrează doar 13.000 de oameni. Ceilalţi 987.000 nu lucrează, ci stau acasă. De mâncat nu mănâncă, şi de altfel nimeni nu mănâncă în Fanfania.
Ajungem la concluzia că şantierele Fanfani, la capacitate maximă, adică după primul ciclu de şapte ani, vor angaja, pentru a realiza 100.000 de camere pe an, 100.000 de muncitori. În apărarea sa faţă de criticile americane, Pella a arătat că numai sporul demografic a aruncat pe piaţă în fiecare an 200.000 de noi muncitori. Planul Fanfani, aşadar, nu stârpeşte nici ciuma locativă, nici ciuma socială.
Culmea este că, în timp ce autorităţile se laudă că vor exista în sfârşit locuinţe care vor fi efectiv ocupate de muncitori, calculul conduce la o chirie atât de mare, încât un muncitor, cu salariile actuale, nu o poate plăti.
Când se atinge apoi apogeul locuinţei trecute în proprietatea muncitorului — lăsând la o parte labirintul dispoziţiilor pentru înscriere, repartizare, triere, moştenire, schimbare în caz de schimbare a locului de muncă şi a domiciliului etc. etc. —, se vede că beneficiarul va trebui să plătească, timp de 25 de ani, o rată uriaşă. Aceasta corespunde costului de construcţie, majorat cu cheltuielile generale ale conducerii „INA-Casa“ [Gestione Fanfani-case], diminuat cu valoarea contribuţiei de stat de 1% pe an, care va fi eşalonată în rate constante, pe lângă impozite, taxe şi cheltuieli de întreţinere a blocului. Provizoriu s-a anunţat o rată de 1.100 de lire pe lună, dar un calcul pe care îl omitem din motive de concizie conduce la previziunea sigură de cel puţin 1.500 de lire pe lună de cameră, şi deci, pentru o locuinţă muncitorească extrem de modestă, la 5.000 sau 6.000 de lire. În calculele noastre bazate pe un salariu net de mai puţin de 1.000 de lire pe zi, cu zile nu toate lucrătoare, chiar aplicând procentul francez de 12%, muncitorul nu ar trebui şi nu ar putea să cheltuiască pentru locuinţă mai mult de 3.000 de lire, făcând abstracţie de categoriile privilegiate şi specializate.
Va rezulta de aici că, de vreme ce locuinţele gata vor fi mereu puţine, iar muncitorii cotizanţi foarte mulţi, muncitorul italian se va ruga dimineaţa: „Doamne al lui De Gasperi, fă-mă să câştig la Sisal, dar nu la tragerile la sorţi pentru locuinţele Fanfani!“. [5]
Dacă, la fel ca în cazul blocării chiriilor, se ţine seama de faptul că povara suportată de stat este o povară a clasei active şi nu a celor bogaţi, se va vedea lesne cum muncitorul — dacă planul va avea vreun efect — va avea poate o casă a lui, dar o va fi plătit de cel puţin două ori mai scump decât valoarea ei de piaţă, prin renunţări, sacrificii şi tăieri din remuneraţia sa reală.
Iată miracolele intervenţiei statului în economie, care sunt aceleaşi în formula mussoliniană, hitleristă, rooseveltiană, în cea laburistă şi în cea „sovietistă“ de astăzi.
Nu numai atâta timp cât statul se află în mâinile clasei capitaliste, ci atâta timp cât în lume vor exista state capitaliste puternice, planificarea economică este o himeră, o fanfănie universală. Oriunde şi de către oricine ar fi ea încercată, nu va reuşi să cârmuiască realităţile satisfacerii nevoilor şi bunăstării umane, ci va înălţa piedestale privilegiului, exploatării şi jafului, „chinului muncii“ la care supune populaţiile.
[1]. Dino Grandi (ministru fascist al justiţiei între 1939—1943), Palmiro Togliatti (liderul Partidului Comunist Italian, ministru în 1945—1946) şi Giuseppe Grassi (liberal centrist, ministru între 1947—1950) au fost „păstrători ai sigiliilor“ care au menţinut neîntreruptă aceeaşi legislaţie de blocare a chiriilor.
[2]. Amintore Fanfani — ministru democrat-creştin al muncii, iniţiatorul planului de locuinţe „INA-Casa“ din 1949; Fausto Gullo (PCI) şi Antonio Segni (DC) — miniştri ai agriculturii care au promovat succesiv legislaţia reformei agrare italiene între 1944 şi 1950.
[3]. ECA — Administraţia Cooperării Economice, agenţia americană a Planului Marshall; Cominform — Biroul Comunist de Informaţii condus de Moscova.
[4]. Pietro Fanfani (1815—1879) — autorul unui renumit dicţionar al limbii italiene din secolul al XIX-lea.
[5]. Sisal — loteria pronosport italiană înfiinţată în 1946; aluzie la faptul că atribuirea unei case Fanfani devenea o povară financiară insuportabilă.