Mişcarea proletară revoluţionară posedă teoria pozitivă a dezvoltării sociale şi a condiţiilor revoluţiei comuniste. Păstrarea liniei juste depinde de continuitatea, coerenţa şi rectitudinea direcţiei de acţiune.
Această mişcare nu poate fi condusă decât de o organizaţie în care se află o minoritate a clasei în luptă.
Prin expresiile de socialism (ştiinţific), comunism (critic), se înţelege de către toţi ansamblul unei interpretări a procesului faptelor sociale umane, al aşteptării şi revendicării ca procesul viitor să prezinte anumite trăsături, al luptei pe care o duce clasa muncitoare pentru a ajunge la acesta şi al metodelor acestei lupte.
În aceasta este implicită afirmaţia că se pot stabili în linii mari coordonatele dezvoltării viitoare şi, în acelaşi timp, că este necesară o mobilizare de forţe pentru a favoriza şi grăbi o astfel de dezvoltare.
Dacă toate aceste aspecte se regăsesc în mod pregnant în marxism, într-atât încât, de când a fost formulat, chiar şi cei care nu l-au îmbrăţişat trebuie să se măsoare cu el la fiecare pas, totuşi, într-o formă fie ea şi neorganică, ele se întâlnesc în toate „sistemele“ precedente.
Lăsând deoparte chestiunile abstruse, cum ar fi aceea de a considera drept o iluzie comună a teoreticienilor, autorilor, propagandiştilor, militanţilor de partid de orice culoare ideea că merită să se influenţeze evenimentele sociale, să li se studieze dezvoltarea şi să se lupte pentru ea, vom constata că orice manifestare de aşteptare a viitorului, orice luptă pentru „a schimba lucrurile“, presupune o anumită experienţă şi cunoaştere a trecutului şi a situaţiilor prezente, iar pe de altă parte, orice studiu şi descriere a trecutului şi a faptelor ce ne înconjoară nu s-a dezvoltat niciodată altfel decât pentru a ajunge, într-un anumit fel, la previziuni plauzibile şi inovaţii practice. Trebuie să ne limităm la a constata că aşa au stat lucrurile pentru toate mişcările reale, fără a aborda de la bun început (adică în mod metafizic şi zadarnic) obişnuitele dileme legate de finalism sau mecanism.
Fiinţe, oameni şi grupuri indiferenţi la a şti „încotro se mergea“ sau la a căuta să schimbe direcţia mişcării au fost întotdeauna la fel de inepţi în faţa seducţiilor unei cercetări reci, pur cognitive şi descriptive, care să treacă la dosar rezultatele fără a se îngriji de altceva şi fără nicio utilitate a arhivei. Dacă ar fi posibil doar să facem fotografia realităţii şi a lumii, nu ar trebui să mergem dincolo de prima fotografie: când se adună o serie de fotografii, înseamnă că se caută reguli de uniformitate şi neuniformitate între diferitele clişee imprimate, iar dacă se face acest lucru, este pentru a spune, într-un anumit fel, ce anume ar releva o fotografie următoare, înainte de a fi fost făcută.
Dimpotrivă, grupurile umane au pornit de la încercări de a cunoaşte viitorul înainte de a fi clădit sisteme, fie ele şi incipiente, de cunoaştere a naturii şi a istoriei evenimentelor trecute. Primul sistem este tradiţia ereditară de noţiuni privind modul de a se pune la adăpost de neajunsuri, primejdii, cataclisme; abia după aceea vine înregistrarea, fie ea şi embrionară, a faptelor şi datelor contemporane şi trecute. Cronica a apărut după pragmatică. Însuşi instinctul animalelor, care se reduce la o primă formă de cunoaştere cantitativ scăzută, reglează comportamentul în funcţie de evenimente viitoare ce trebuie evitate sau favorizate: un cercetător în materie dă despre el această frumoasă definiţie: „instinctul este cunoaşterea ereditară a unui plan specific de viaţă“. Oricine elaborează şi posedă planuri lucrează pe baza datelor viitorului. Cu atât mai bine dacă luăm adjectivul specific ca fiind legat de „specie“, adică nu un plan determinat, ci un „plan pentru specie“.
Survolând întregul ciclu, comunismul este „cunoaşterea unui plan de viaţă pentru specie“. Adică pentru specia umană.
În accepţiunea utopică, comunismul voia să elaboreze viitorul uitând sau neglijând trecutul şi prezentul. Marxismul a oferit cea mai completă şi definitivă critică a utopiei ca plan sau vis al unui autor sau al unei secte iluminate, care păreau să spună: odată sosiţi noi, problema este rezolvată, aşa cum ar fi fost dacă am fi sosit, cu acelaşi plan, cu o mie de ani mai devreme.
Potrivit marxismului, toate sistemele de gândire şi de idei, religioase sau filozofice, nu sunt produsul unor creiere individuale, ci expresia, fie ea şi difuză, a cunoştinţelor acumulate de o anumită epocă socială, orânduite în vederea regulilor ei de comportament. Ele nu sunt cauze, ci produse ale mişcării istorice generale. În succesiunea lor, ele se dovedesc în unele cazuri învechite, adică reflectă în formulările lor condiţiile străvechi, iar în alte cazuri anticipative, adică sunt efectul descompunerii acelor vechi forme şi al contradicţiilor lor, astfel încât exprimă viitorul. Astfel, în epoca sclavagistă, revendicarea în faţa legii şi a cutumei ca un om să nu fie proprietatea altuia lua forma misterioasă a egalităţii sufletelor în faţa dumnezeului unic. Dar aceasta nu se întâmplă pentru că acel dumnezeu s-ar fi decis să se reveleze, ci datorită descompunerii şi lipsei de rentabilitate a producţiei sclavagiste: creştinii o vor aplica împotriva negrilor când vor reapărea condiţiile potrivite, cum ar fi mult pământ liber cu puţini ocupanţi, ca efect al marilor descoperiri geografice.
Oricum, tezele privind unicitatea lui dumnezeu şi nemurirea sufletului nu sunt enunţate la întâmplare, ci spun cu alte cuvinte că este iminent timpul în care fiecare lucrător va fi liber ca persoană. Pentru credincioşi, ideologi, jurişti, aceasta este o cucerire a persoanei umane; pentru noi este o cucerire venită la timpul său, aceea a unui nou şi mai eficient „plan de viaţă al speciei“.
Prin urmare, marxismul, deşi aduce un omagiu utopismului secolului al XVIII-lea, care la rândul său a exprimat în mod aproximativ o condiţie matură, îi arată slăbiciunea în incapacitatea de a lega sfârşitul economiei proprietăţii private — nu doar a omului asupra omului, ci şi a omului asupra muncii omului — de evoluţia desăvârşită a unei forme sociale determinate: capitalismul.
Utopismul este o anticipare a viitorului; comunismul ştiinţific îl readuce la cunoaşterea trecutului şi a prezentului, pentru că, în privinţa viitorului, nu este de ajuns o anticipare arbitrară şi romantică, ci este necesară o previziune ştiinţifică; acea previziune specifică ce este făcută posibilă de deplina maturizare a formei capitaliste de producţie şi care se leagă strâns de trăsăturile acestei forme, ale dezvoltării ei şi ale antagonismelor specifice ce iau naştere în sânul său.
Dacă în vechile doctrine mitul şi misterul au fost expresii ale descrierii evenimentelor precedente şi actuale, iar filozofia modernă a clasei capitaliste se laudă (cu o tot mai scăzută fermitate) că a eliminat astfel de elemente fantastice din ştiinţa faptelor consemnate până acum, noua doctrină proletară construieşte liniile ştiinţei viitorului, complet curăţate de elemente arbitrare şi pasionale.
Dacă o cunoaştere generală a naturii şi a istoriei — parte din aceasta — este posibilă, ea cuprinde, inseparabilă de sine, cercetarea viitorului: orice polemică întemeiată împotriva marxismului nu poate sta decât pe terenul negării cunoaşterii umane şi a ştiinţei.
Aici nu este vorba de a oferi întregul tablou al unei asemenea probleme, ci de a elimina deformările care pretind să admită din marxism analiza originală, incomparabilă a istoriei umane şi a actualei osaturi sociale capitaliste, ajungând apoi, prin stingere de căldură, la poziţii sceptice, agnostice şi elastice privind itinerariul precis al viitorului revoluţionar şi posibilitatea de a-l fi cunoscut şi trasat în mod esenţial, încă de când clasa proletară a fost de fapt pe scena socială în mase efective.
Odată încheiată socoteala cu profeţii, la fel a fost şi cu Eroii, pe care vechile concepţii despre istorie îi aşezau în vârf, atât sub forma comandanţilor militari, cât şi sub aceea a legiuitorilor şi orânduitorilor de popoare şi de state. Inutil de spus şi aici că, la fel ca orice sistem profetic, orice faptă de seamă a cuceritorilor sau a inovatorilor politici este examinată de critica marxistă drept o expresie sau un rezultat ce traduce efectele profunde ale „planurilor de viaţă“ care se succed, îmbătrânesc şi se impun.
Noua doctrină nu se poate lega aşadar de un sistem de table sau de texte aşezate ca premisă înaintea întregii bătălii, după cum nu se poate încrede în succesul unui Conducător sau al unei avangărzi combatante pline de voinţă şi de forţă. A profeţi un viitor sau a voi realizarea unui viitor sunt poziţii deopotrivă inadecvate pentru comunişti. În locul tuturor acestora se aşază istoria luptei unei clase privită ca un curs unitar, din care, în orice moment contingent, doar o porţiune s-a desfăşurat deja, iar cealaltă este aşteptată. Datele cursului ulterior sunt la fel de fundamentale şi indispensabile ca şi cele ale cursului trecut. De altfel, erorile şi devierile sunt deopotrivă posibile în evaluarea mişcării precedente, precum şi în aceea a mişcării ulterioare: şi toate polemicile dintre partide şi din partid stau drept dovadă.
Prin urmare, problema practicii partidului nu este aceea de a cunoaşte viitorul, ceea ce ar fi prea puţin, nici de a voi viitorul, ceea ce ar fi prea mult, ci de „a păstra linia viitorului propriei clase“.
Este limpede că, dacă mişcarea nu ştie să o studieze, să o cerceteze şi să o cunoască, nu va fi nici în măsură să o păstreze. Nu mai puţin limpede este că, dacă mişcarea nu ştie să distingă între voinţa claselor constituite şi duşmane şi propria sa voinţă, deopotrivă partida este pierdută, linia este rătăcită. Mişcarea comunistă nu este o chestiune de pură doctrină; nu este o chestiune de pură voinţă: totuşi lipsa de doctrină o paralizează, lipsa de voinţă o paralizează. Iar prin lipsă se înţelege asimilarea unor doctrine străine, a unei voinţe străine.
Cei care iau în derâdere posibilitatea de a trasa un mare itinerar istoric la jumătatea parcursului (cum s-ar întâmpla în cazul cuiva care, coborând râul de la izvor până la jumătate, s-ar apuca să deseneze harta acestuia până la ocean; inducţie deloc inaccesibilă ştiinţei fizico-geografice), sunt înclinaţi fie să excludă orice posibilitate de influenţă a indivizilor şi grupurilor asupra istoriei, fie să o exagereze, însă doar în ceea ce priveşte o succesiune imediată.
Erori voluntariste au existat în cele două mari devieri revizioniste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Reformismul, pretinzând că păstrează doctrina clasică drept studiu al istoriei şi al economiei, a respins drept iluzorie trasarea cursului viitor şi s-a redus la a lucra pentru scopuri de detaliu şi pe termen scurt, ce trebuiau reînnoite de la caz la caz. Deviza sa a fost „scopul final nu este nimic, mişcarea este totul“; iar aceasta echivalează cu a spune: „principiile nu sunt nimic, mişcarea este totul“. Într-o astfel de orientare se naşte îndoiala între scopul unui interes imediat al clasei muncitoare şi acela al căpeteniilor şi conducătorilor ei: atât unul, cât şi celălalt se pot afla în opoziţie cu scopul de clasă îndepărtat şi general. Aici stă oportunismul. Cealaltă şcoală, sindicalismul, a respins determinismul, pretinzând că acceptă doctrina luptei economice de clasă şi metoda violentă, dar nu politică: ceea ce l-a exclus din lupta pentru cursul general de clasă. Reformismul şi sindicalismul s-au contopit în degenerarea social-patriotică.
O degenerare întru totul paralelă este aceea a Internaţionalei a III-a şi a partidului rus în al doilea sfert al secolului actual: abandonarea liniei finalităţii generale de clasă pentru a urmări rezultate imediate, locale, schimbătoare de la o etapă la alta.
Chestiunea acţiunii comuniste, a strategiei, a tacticii sau a practicii este aceeaşi chestiune, adică aceea de a păstra linia viitorului de clasă, iar această chestiune este pusă încă de când clasa proletară apare din punct de vedere social. Faptul că există soluţii diferite de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta nu se contestă, dar în această succesiune însăşi de soluţii trebuie să existe o continuitate şi o regulă, iar dacă aceasta este abandonată, mişcarea rătăceşte drumul. În această lumină, chestiunile de organizare şi de disciplină ies din constituţionalismul formulelor juridice ce leagă baza, cadrele şi centrul, pentru a obliga centrul conducător să nu abandoneze „regula“ de acţiune, fără de care nu există partid şi cu atât mai puţin partid revoluţionar.
Aşadar, dacă nimeni nu contestă că în naţiunile în care burghezia trebuia încă să răstoarne puterea feudală proletariatul nu putea să nu se alăture unei astfel de lupte, stânga marxistă a cerut să se instituie drept regulă ca în ţările cu putere capitalistă să nu se poată face alianţe cu fracţiuni ale burgheziei. Pe vremea lui Lenin, critica şi politica proletară au asimilat acestora partidele care, deşi se declarau muncitoreşti, respingeau postulatul acţiunii violente şi al dictaturii proletare.
Stânga în Internaţionala a III-a a trebuit să combată, fiind învinsă pe plan organizatoric, drept o nouă formă gradualistă şi posibilistă, pe aceea a frontului unic cu partidele social-democrate: din punct de vedere teoretic, ea a avut câştig de cauză în previziunea că o astfel de metodă va conduce la colaborarea cu partide, clase şi state capitaliste şi imperialiste, precum şi la distrugerea mişcării revoluţionare.
Aceasta este de ajuns pentru a demonstra că partidul şi Internaţionala revoluţionară nu pot avea decât un sistem rigid de reguli de practică, pe care centrele (şi aşa-numitele căpetenii) nu trebuie să aibă libertatea de a le încălca sub pretextul unor situaţii noi şi neprevăzute. Fie această construire a regulilor pe baza unui ansamblu de previziuni întemeiate asupra dezvoltării faptelor este posibilă, şi atunci stânga avea dreptate; fie lucrurile nu stau aşa, dar atunci nu doar stânga marxistă ar greşi, ci metoda marxistă însăşi s-ar fi prăbuşit, fiind redusă la o simplă înregistrare de meteorologie socială şi la o apărare, loc cu loc şi zi de zi, a intereselor conjuncturale de breaslă ale celor ce muncesc, pretenţie insuficientă pentru a se deosebi de oricare alt partid politic aflat astăzi în acţiune în orice ţară.
Garanţia împotriva repetatelor, dezastruoaselor prăbuşiri ale mişcării nu rezidă niciodată în altceva decât în dovada istorică a renaşterii ei, nu doar pe baza unei teorii marxiste şi deterministe afirmate, ci cu un corp de norme de acţiune desprins din experienţa seculară acumulată şi mai ales din ucenicia extrem de utilă a eşecurilor şi înfrângerilor, reuşind să se ţină la adăpost de neajunsurile datorate manevrelor bruşte, abilităţilor şi stratagemelor politice ale căpeteniilor, care, dacă este nevoie, trebuie necontenit înlocuite şi date la o parte ca persoane, de îndată ce şovăie şi cad într-o astfel de practică degenerată.
În alte texte s-a arătat cum orice resursă statutară sau de regulament pentru a stabili cine se află pe marea linie istorică este o iluzie: atâta vreme cât nu se consideră posibil să fie convocate la suprema ipocrizie a consultărilor — formă eminamente burgheză — generaţiile istorice succesive ale clasei: morţii, viii şi nenăscuţii!
Drept teorie a trecutului, a prezentului şi a viitorului aşezăm la bază Manifestul din 1848, Capitalul, operele critice ale lui Marx şi Engels mai ales asupra valorii luptelor pentru putere şi a Comunei din Paris, precum şi restaurarea antirevizionistă a lui Lenin şi a bolşevicilor din timpul Primului Război Mondial.
Ca practică tactică, se poate porni temeinic de la Manifest, pornind de la faptul că multe revoluţii capitaliste mai erau încă de înfăptuit şi că, în acea vreme, niciun partid nu se numea muncitoresc dacă nu se afla pe terenul luptei armate antiburgheze. Faptul că după aceea, în decursul unui secol, au apărut partide muncitoreşti cu programe nu doar constituţionale, ci chiar antirevoluţionare, nu este un fapt nou al istoriei, ci o confirmare a cursului de previziuni care s-a clădit pe Manifest.
Ne este de ajuns să amintim ca premisă două pasaje din Manifest:
„Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării în mişcarea prezentă“.
Orice mişcare prezentă este pentru determinişti o realitate care nu se poate nega. Dar numai comuniştii aduc elementul de a „reprezenta viitorul mişcării“, adică al clasei care luptă, şi care luptă pentru a suprima clasele.
„Comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente“.
Două condiţii fac recunoscute mişcările revoluţionare: ele folosesc forţa, zdrobesc legalitatea; ele schimbă raporturile de putere dintre clase.
„În toate aceste mişcări ei pun pe primul plan, ca problemă fundamentală a mişcării, problema proprietăţii, indiferent de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată pe care aceasta ar avea-o“.
Chestiunea proprietăţii înseamnă, în textele marxiste, chestiunea economiei, chestiune de clasă: forme ale proprietăţii înseamnă relaţii de producţie.
Aşadar, revoluţia capitalistă din Germania în 1848 şi din Rusia în 1917 îi interesa pe comunişti din două motive: în primul rând, pentru că putea să deschidă calea spre imediata revoluţie proletară europeană; în al doilea rând, pentru că, chiar şi în ipoteza în care mişcarea s-ar fi împotmolit la revoluţia burgheză, aceasta din urmă ar fi răscolit din temelii relaţiile de producţie feudale şi ar fi descătuşat pornirea irezistibilă a formelor moderne de producţie şi schimb capitaliste şi mercantile, în locul somnului feudal.
În 1848, în 1917 sau în 1952, existenţa unui partid deopotrivă de solid în doctrină, organizare şi tactică este singura garanţie că nu se vor confunda acele două motive, raţiuni, scopuri, de o deplină realitate istorică, cu un al treilea, fictiv şi dezastruos: şi anume că mai întâi şi înaintea luptei de clasă specifice dintre ei, burghezii şi proletarii ar avea o anumită sferă de teorie şi acţiune comună, în virtutea postulatelor unei pretinse civilizaţii umane, cum ar fi diferitele ideologisme liberale, egalitare, pacifiste, patriotice.
De fiecare dată, mişcarea, nesesizând dialectica poziţiilor istorice, a naufragiat în aceeaşi mlaştină.
Am tratat despre Proprietate şi Capital pentru a fi pe deplin evident că în epoca istorică în care trăim, după căderea feudalismului nu doar în Germania, Rusia şi Japonia, ci şi în China şi India, există o singură chestiune istorică mondială a Proprietăţii, şi aceasta este chestiunea Capitalului, a morţii Capitalului, a cărui istorie trebuie să continuăm să o scriem cu anticipaţie.
Pentru a scrie acest curs, încă o dată teoria şi acţiunea, ştiinţa istorică şi economică şi programul politic înaintează inseparabile. Şi privind către punctul general de sosire al mişcării, în timp şi în spaţiu.
Ceea ce tranşează aşadar judecata asupra falsului comunism şi asupra statului rus nu este studiul, de altfel de la sine înţeles, al situaţiei economice de dincolo de cortină şi al relaţiilor sociale corespunzătoare, ci studiul şi simpla constatare a politicii active a unui astfel de partid, a unui astfel de stat.
În anumite limite de spaţiu şi timp, teza unui partid victorios al dictaturii muncitoreşti, ocupat să transforme formele de proprietate feudală în forme capitaliste, nu este absurdă din punct de vedere marxist. Dar un astfel de partid nu ar ascunde acest lucru, ci şi-ar proclama făţiş scopurile, aşa cum a impus Manifestul; acelea de a declanşa revoluţia în ţările capitaliste clasice, ţinând până atunci puterea şi armele în pumn, pentru a pune în pas transformarea socială.
Împotriva aplicării unei asemenea ipoteze la Rusia de astăzi stă degenerarea tacticii începând din 1923, politica de alianţă cu state şi partide ale formelor burgheze de producţie pe planurile politice interne şi internaţionale şi pe cel militar al celui de-al Doilea Război Mondial. Nu este nevoie de verdicte mai mari; iar ca o confirmare a diagnosticului stă ruşinoasa propagandă generală, în rândurile muncitoreşti, a pacifismului social şi constituţional în interiorul ţărilor burgheze, precum şi a emulaţiei şi pacifismului internaţional.
Nu se poate nega importanţa unei situaţii în care războiul imperialist, în loc să pună în conflict două grupuri de state făţiş capitaliste, ar pune toate aceste state de o parte, iar de cealaltă, doar sau aproape doar statul „criptocapitalist“, moştenitor al unei revoluţii proletare; întrucât o asemenea situaţie ar atrage după sine „denunţarea“, în politica internă a tuturor statelor inamice, a oricărei tactici de destindere şi colaborare socială, şi chiar recurgerea, din partea forţelor autointitulate comuniste, la mijloace de sabotaj şi de război civil.
Certitudinea că, şi în această ipoteză, va fi vorba despre o politică contrarevoluţionară, adică discordantă faţă de scopul general al comunismului proletar, nu provine din întortocheate chimisme economice şi sociale, ci stă nezdruncinată în rupturile şi inversările constatate ale liniei istorice şi în dovedirea falsului de care sunt legaţi istoric cei care au prezentat drept politică revoluţionară pe aceea care tindea spre iluzoria restaurare a democraţiei împotriva fascismului mondial, şi care prezintă drept societate comunistă un banal mercantilism industrial ce incendiază totuşi inima adormitei milenare: Asia.
Fie faza păcii şi a pieţei mondiale fără cortine, fie aceea a celui de-al treilea război vor pune marxismul la piatra de încercare. Dacă va ieşi de acolo, va fi cu cucerirea că pe linia directoare a marelui curs istoric — trasată aşa cum şi-a trasat-o Columb spre Orientul atins dialectic dinspre Occident — există încetiniri înfiorătoare şi riscante, obstacole înspăimântătoare, dar ruta trebuie să rămână aceea din ziua în care au fost ridicate ancorele, într-o strălucitoare certitudine strigată unei lumi duşmane.