Preponderenţa caracterului capitalist în actuala economie rusă, datorată existenţei în parte disimulate a unor întreprinderi interne şi străine ce acţionează în mediul mercantil şi monetar.
O astfel de istorie economică nu a fost scrisă şi nu există date suficiente pentru a se putea realiza — fie şi nu din partea unui singur autor, ci a unei organizaţii anume de cercetare independentă (termen care, în faza actuală, şi-a pierdut orice sens concret) — o expunere exhaustivă, comparabilă cu aceea oferită de Marx asupra naşterii şi vieţii capitalismului englez şi european în general. Mai întâi de toate, puterile clasei capitaliste victorioase nu au apărut nici ermetice, nici ezoterice, iar în prima perioadă nu aveau niciun interes să mascheze starea de fapt a economiei lor, pe care o credeau în mod naiv „naturală“ şi eternă: marxismul a găsit aşadar în Anglia nu doar teorii economice care înaintaseră până la un nivel remarcabil, de la care au dat apoi precipitat înapoi, ci mai ales materiale imense şi autentice. Ceea ce astăzi nu este posibil în cazul Rusiei.
Trebuie aşezată la temelie spulberarea echivocului fundamental al „modelismului“. Justă este doctrina potrivit căreia revoluţia politică, prima bătălie în câmp deschis a proletariatului, poate şi trebuie să fie declanşată în punctul de minimă rezistenţă istorică, şi puţin contează că Petrogradul din 1917 era capitala unei ţări mai puţin dezvoltate decât Franţa pe vremea Comunei din Paris. Nu este defel nevoie să părăsim acest teren deosebit de solid pentru comuniştii revoluţionari spre a lua în derâdere poziţia celor care spuneau: „Aţi fost în Rusia? Faceţi aşadar propagandă cu dovada experimentului că societatea comunistă, ca organizare productivă, poate funcţiona excelent“.
Lenin a spus şi a scris de o sută de ori că, mai întâi de toate, un model izolat nu este o chestiune serioasă din punct de vedere marxist, iar apoi că, pentru a merge înainte cu pas nestăvilit în înfăptuirea socialismului, era necesar să fie luate Berlinul, Parisul şi Londra. Ceea ce nu s-a întâmplat. Şi atunci trebuie să privim limpede faptele economice şi poziţiile programatice sociale în diferitele perioade, revendicându-le pe acelea ale bolşevicilor din 1903 până în 1917 şi din 1917 până în jurul anului 1923, şi demonstrând caracterul contrarevoluţionar, în sens muncitoresc, al poziţiilor guvernului rus de atunci înainte, şi tot mai grav în etapele următoare: lichidarea grupului revoluţionar bolşevic; alianţa cu marile puteri capitaliste occidentale, mai întâi cu Germania, ulterior cu anglo-americanii; faza actuală de propagandă colaboraţionistă de clasă în toate ţările şi la scară mondială.
1) Apariţia capitalismului rus în zone limitate se datorează iniţiativei statului feudal şi nu formării viguroase a unei burghezii autohtone (1700—1900).
2) În faza în care Rusia era singura naţiune europeană neguvernată de burghezie, ceea ce împiedica o răspândire a producţiei capitaliste pe teritoriul său imens, era just ca proletariatul şi partidul său revoluţionar să îşi asume sarcinile a două revoluţii direct înlănţuite. Din punct de vedere politic, Rusia s-a dovedit a fi ţara cea mai favorabilă pentru tactica defetismului revoluţionar în război (1900—1917).
3) Măsurile sociale din perioada imediat următoare cuceririi puterii de către partidul proletar nu puteau fi decât empirice şi tranzitorii, şi nicidecum „modele de propagandă“, sarcinile primordiale fiind înfrângerea forţelor contrarevoluţionare: a) feudale; b) burgheze, democratice şi ale oportuniştilor din interior; c) externe, nu prin stăvilirea la nesfârşit a intervenţiilor armate — perspectivă istorică iluzorie —, ci lovind metropolele burgheze prin intermediul revoluţiei de clasă din interiorul lor.
Aşa cum a descris Lenin, tabloul economic rus era un amestec al tuturor formelor economice: premercantile (comunism primitiv, seniorie şi teocraţie asiatică, baronat funciar); mercantile (capitalism industrial, comercial şi bancar, proprietate privată funciară liberă); postmercantile (prime înfăptuiri ale comunismului „de război“, adică de „război social“, precum pâine, locuinţă, transporturi gratuite în marile oraşe şi altele asemenea). Deja într-un astfel de cadru tranzitoriu, etatizările de fabrici, întreprinderi şi bănci, precum şi de domenii agrare sunt măsuri revoluţionare, da, dar de revoluţie capitalistă. Tot aşa sunt şi rechiziţiile de grâu fără despăgubire, făcute prin forţă asupra unor ţărani deveniţi rapid, din şerbi, producători autonomi. Lucruri analoage au făcut revoluţiile burgheze: istoria o arată (1917—1921).
4) Lenin a spus toate acestea cu asprime în momentul NEP-ului; Troţki, care îi împărtăşea directivele, a explicat că era socialism cu contabilitate capitalistă; în realitate, tocmai tipul de contabilitate este cel care defineşte forma economică. Expresia marxistă corectă era: capitalism cu contabilitate capitalistă, dar cu registre ţinute de statul proletar. S-a instaurat piaţa liberă şi comerţul liber, libera producţie meşteşugărească şi mic-burgheză, precum şi libera cultură mică şi mijlocie a pământului: toate forme mature gata să izbucnească, dar până atunci sufocate de eşafodajul guvernamental feudal-ţarist. A fost deschisă o supapă socială revoluţionară.
În perspectiva lui Lenin, pericolul acestei cotituri era lămurit fără subînţelesuri: formarea unei clase şi a unei acumulări capitaliste, inevitabilă pe urzeala libertăţii de piaţă. Lenin credea că revoluţia proletară din Occident avea să vină mai repede. Numai atunci măsurile despotice ulterioare de intervenţie în corpul economiei ruse puteau lua o orientare socialistă (1921—1926).
5) Odată abandonată perspectiva revoluţiei politice în ţările capitaliste, pretinsa teorie a socialismului într-o singură ţară şi intervenţiile centrale ale puterii de stat în sensul reprimării forţelor micii şi mediei culturi agrare, ale comerţului şi ale industriei, împiedicându-le să devină forţe politice, sunt exemple de capitalism de stat, fără cel mai mic caracter proletar şi socialist. Maturitatea generală a tehnicii, care într-un anumit sens este un patrimoniu internaţional, şi prin urmare pornirea unui capitalism şi a unui industrialism la un grad de productivitate tehnică enorm superior celui cu care debutase în Anglia, Franţa, Germania, America, au scurtat etapele concentrării şi acumulării.
Statul care luase naştere ca stat al proletariatului învingător a involuat într-un stat capitalist şi s-a constituit — singura cale de a ajunge la producţia prin mari întreprinderi — în angajator al proletariatului industrial rus şi, în mare parte, al celui agricol; politica sa, din acel moment, nu mai are dinamica relaţiilor cu clasa proletară din ţările capitaliste, ci pe aceea a raporturilor cu statele burgheze, fie ele de alianţă, de război sau de negociere.
6) În situaţia care s-a configurat în chip atât de original subzistă pe deplin economia capitalistă de piaţă şi de întreprindere. Dificultatea de a găsi grupul fizic de oameni care să înlocuiască acea burghezie ce nu s-a format pe cale spontană sau care, în măsura în care s-a format sub ţarism, a fost distrusă după Octombrie 1917, este o dificultate gravă doar din perspectiva modului de gândire democratic şi mic-burghez, cu care pretinşii ei maeştri au otrăvit clasa muncitoare decenii de-a rândul. Pe măsură ce întreprinderea şi firma burgheză devin, din personale, colective şi anonime, iar în cele din urmă „publice“, burghezia, care nu a fost niciodată o castă, ci s-a născut apărând dreptul totalei egalităţi „virtuale“, devine „o reţea de sfere de interese care se constituie în raza fiecărei întreprinderi“. Personajele unei astfel de reţele sunt extrem de variate: nu mai sunt proprietari sau bancheri ori acţionari, ci tot mai mult afacerişti, consultanţi economici, businessmen. Una dintre caracteristicile evoluţiei economiei este că această clasă privilegiată are un material uman tot mai schimbător şi fluctuant (regele petrolului care fusese uşier, şi aşa mai departe).
Ca în toate epocile, o astfel de reţea de interese şi de persoane care ies sau nu la suprafaţă are raporturi cu birocraţia de stat, dar nu este birocraţia; are raporturi cu „cercurile oamenilor politici“, dar nu este categoria politică.
Mai presus de toate, în epoca capitalismului o astfel de reţea este „internaţională“, iar astăzi nu mai există clase burgheze naţionale, ci o burghezie mondială. Există însă statele naţionale ale clasei capitaliste mondiale.
Statul rus este astăzi unul dintre acestea, dar cu o origine istorică deosebită. Este, într-adevăr, singurul ieşit din două revoluţii sudate în victoria politică şi insurecţională; este singurul care a dat înapoi din faţa celei de-a doua sarcini revoluţionare, dar nu a epuizat-o încă pe prima: aceea de a face din toate Rusiile o arie de economie mercantilă. Cu profunde efecte ce decurg de aici asupra Asiei.
Calea cea mai rapidă pentru a realiza acest lucru — fără de care, cu celelalte state naţionale, nu se poate nici lupta (nici fornica) cu succes — este aceea a statului stăpân pe pământ şi capital, cel mai fecund şi mai cald incubator al unui tânăr şi viguros mercantilism şi „întreprinderism“.
Cheia criticii marxiste este aceea că sistemul capitalist nu nimiceşte forţe productive prin consumul extrem de limitat de plusvaloare pe care îl fac patronii de întreprindere, ci prin competiţia distructivă şi bestială dintre întreprinderi şi dintre grupurile de paraziţi (sau chiar de vanitoşi) pe care fiecare dintre ele îi alăptează: în anatomia societăţii ruse, unde nu este prea comod să introduci bisturiul, un astfel de fenomen parazitar nu numai că este viu şi viguros, ci se află la culmea virulenţei.