Caracteristicile noului sistem de producţie şi distribuţie pot fi definite ca opoziţie dialectică faţă de obstacolele care îi împiedică desfăşurarea. Cercetări asupra unor manifestări parţiale anticipate de activitate în forme non-capitaliste.
Este de preferat denumirea de producţie şi, mai bine încă, de organizare comunistă, şi nu de economie comunistă, pentru a nu cădea în echivocul ştiinţei burgheze, care defineşte drept fapt economic orice proces ce nu ţine pur şi simplu de producţia prin muncă omenească şi de consumul pentru trebuinţele omeneşti, ci conţine o direcţie şi un „impuls“ către obţinerea unui avantaj într-o operaţiune de schimb, excluzând aşadar tot ceea ce este făcut fie prin constrângere, fie prin sociabilitate spontană.
Este inexact că marxiştii, după critica depăşitoare a sistemelor utopiste (nu pentru că ar fi fost prea fanteziste, ci pentru că erau întotdeauna copii proaste ale orânduirii capitaliste), ar fi evitat explicarea concretă a trăsăturilor organizării viitoare.
Este cât se poate de clar că orice mişcare revoluţionară le precizează mai întâi maselor formele tradiţionale pe care vrea să le distrugă, devenind de acum evident că acestea sunt pure obstacole în calea unei îmbunătăţiri, deja realizabile prin resursele atinse de tehnica de muncă. Aşadar, de pildă: desfiinţarea sclaviei, a iobăgiei feudale. Formula noastră este: desfiinţarea muncii salariate, şi am demonstrat că aceea a desfiinţării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie nu este decât o parafrază; iar revendicarea exprimată în mod negativ (cap. III) este mai completă şi include: desfiinţarea proprietăţii asupra produselor, a caracterului de marfă al produselor, a banilor, a pieţei, a separării dintre întreprinderi şi (trebuie adăugat) a împărţirii societăţii în clase şi a statului.
Desfiinţarea separării dintre întreprinderi serveşte pentru a aminti limpede cât de diferită este viziunea marxistă a unei asociaţii productive unice faţă de aceea a unui complex de asociaţii autonome de grupuri de producători, care schimbă mărfuri şi contractează între ele, şi a căror soartă este hotărâtă de grupurile sau consiliile de producători. Aceasta este o ideologie a producătorilor-proprietari şi este comună celor mai diverse şcoli criticate de noi (Proudhon, Bakunin, Sorel, şi de asemenea: mazzinieni, creştini sociali, „ordinovişti“). O astfel de formulă se regăseşte deja în regula — cu adevărat grandioasă pentru acele vremuri — a Sfântului Benedict.
Aşadar, „planul unic central“, care tinde să fie mondial, este elementul caracteristic al organizării comuniste a muncii şi consumului.
După ce am stabilit că un plan unic al statului actual, oricât de centralizat şi de extins la federaţii şi uniuni interstatale cu o disciplină unitară a producţiei şi distribuţiei ar fi, rămâne în întregime capitalist, trebuie restabilit ansamblul trăsăturilor ce definesc o organizare socială care nu mai este capitalistă.
După ce am contestat că prezenţa întreprinderilor de stat ar autoriza să se spună că societatea a devenit socialistă sau că „este în parte socialistă, în parte capitalistă“; şi opunând unei asemenea evaluări a recentelor fenomene economice — pe deplin prevăzute — constatarea că este vorba despre concentrarea proprietăţii, a finanţei, a capitalului, a pieţei, paralelă cu concentrarea forţei politice, militare, poliţieneşti a capitalismului şi expresie a antagonismului revoluţionar; trebuie stabilit cu claritate care este calea procesului de dezvoltare ce permite să se identifice o organizare comunistă, la un stadiu dat.
Teza corectă nu este aceasta: totul este capitalism mai mult sau mai puţin concentrat sau fărâmiţat, liberal sau dictatorial, liber-schimbist sau planificat, până la revoluţia violentă care să sfarme statul politic burghez şi să-l înalţe pe cel al dictaturii proletare. Abia din acel moment, sector cu sector, vom începe să vedem forme organizatorice comuniste luând locul celor capitaliste, şi vom avea aşadar o economie în parte capitalistă, în parte comunistă, în rapidă transformare. În realitate, urgenţa de a depăşi vechile forme de producţie nu se înfăţişează, în accepţiunea noastră, doar ca o revendicare ideală, ci ca o evidenţă concretă care condamnă vechile forme şi arată randamentul infinit superior al celor noi, chiar şi înainte de revoluţia politică.
De pildă, sclavia se prăbuşeşte în urma răscoalelor sclavilor, dar înainte de aceasta şi înainte ca statul să o repudieze, devine evident că exploatările bazate pe munca sclavilor intră în criză şi prosperă atât micile, cât şi mediile unităţi de producători liberi sau care angajează salariaţi. Feudalismul se clatină deoarece, la timpul său, descoperirile tehnice şi mecanice arată că se obţin produse cu un efort mai mic în primele manufacturi şi ferme agrare cu lucrători liberi decât în breslele meşteşugăreşti şi pe domeniile feudale. Aşadar, în plin regim feudal există deja o parte din ce în ce mai mare a producţiei care este organizată pe baze capitaliste.
Trebuie aşadar să fie posibil să se identifice în capitalismul avansat mostre ale viitoarei organizări comuniste, care nu se află în întreprinderile de stat ca atare, ci în sectoare speciale.
Se poate lua exemplul poştei, care a devenit serviciu de stat cu mult înainte de revoluţia burgheză. Doar atotputernicul nobil particular putea avea pentru fiecare mesaj un curier special, pedestru sau călare. Serviciul poştal pe drumurile principale a apărut ca o industrie pentru transportul de persoane şi de bunuri, şi doar ulterior de corespondenţă. Dar acest serviciu a fost gratuit doar la început; curând plata a fost trecută în sarcina destinatarului, care însă putea refuza atât trimiterea, cât şi taxa. Era limpede că un astfel de serviciu nu era cu siguranţă unul rentabil. Invenţia timbrului poştal a remediat totul: serviciul a devenit pretutindeni şi pentru totdeauna de stat, dar mercantil.
Alte trebuinţe şi descoperiri mai complexe merg mai departe. Telegraful poate fi în mod similar cu plată, dar nu şi radioul: s-a considerat că abonamentul radio este un impozit, nu un preţ. Serviciul de recepţionare a posturilor de radio străine este gratuit. Gratuit şi voluntar a devenit cel al semnalărilor radioamatorilor în caz de pericol sau naufragiu.
Încă din primele sale scrieri din 1844, Engels, scoţând în evidenţă că baza mercantilismului concurenţial este monopolul, remarcă teoria corectă a economiştilor clasici: are valoare orice lucru susceptibil de a fi monopolizat. Astfel, aerul atmosferic este mai vital decât pâinea, dar neputând fi monopolizat, nu are valoare şi nu este plătit. Se va spune atunci că natura îl furnizează în cantitate nelimitată.
Există totuşi exemple în care limita nu poate fi impusă nici măcar unor prestaţii artificiale. Spitalele de traumatologie îl primesc pe cel care îşi rupe un picior. Dar nu îl refuză nici pe cel care, abia ieşit, şi-l rupe pe celălalt. Serviciul de stingere a incendiilor nu doar că este gratuit, dar nu îşi subordonează intervenţia unor eventuale salvări anterioare în acelaşi loc sau pentru aceeaşi persoană. Există aşadar servicii non-mercantile şi nelimitate. De altfel, aşa sunt mersul pe drumurile publice şi băutul apei de la cişmeaua stradală etc., fără a atinge aici chestiunea impozitelor.
Se poate observa că pompierul şi infirmierul sunt retribuiţi prin salariu şi în monedă, iar prin urmare sectorul nu constituie un exemplu de relaţie comunistă.
Recurgând atunci la exemplul armatei, vedem o comunitate ai cărei membri sunt obligaţi la o anumită activitate, nu întotdeauna distructivă, şi neretribuiţi cu bani, ci prin alocaţii în natură, într-un anumit sens nelimitate.
Nu există nicio proporţie între volumul de activitate, fie ea militară sau civilă, al unui anumit detaşament în raport cu altul, şi cantitatea de muniţii în sens general, inclusiv cele de hrană, uniformele, mijloacele de transport şi aşa mai departe, pe care aceştia le consumă pe seama „intendenţei“ centrale.
Sunt aşadar evidente şi posibile activităţi omeneşti organizate, în anumite cazuri, fără recompensă în bani; în altele, fără nicio proporţie între consumul de mijloace de subzistenţă şi munca prestată sau produsul obţinut; în altele, fără cerinţa ca, întreprindere cu întreprindere, să intre mai mulţi bani decât ies. Dimpotrivă, cele mai vaste şi moderne trebuinţe ale vieţii colective pot fi satisfăcute doar ieşind din criteriile mercantile şi de rentabilitate meschină, care s-ar putea numi „criterii de bilanţ“. În lupta, de pildă, împotriva calamităţilor naturale, precum epidemii, inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice, nu doar că nu li se cere nicio remuneraţie celor salvaţi, ci, prin dispoziţii centrale, se caută mobilizarea muncii tuturor locuitorilor apţi aflaţi în zonă, fără plată, iar mijloacele de subzistenţă şi celelalte ajutoare sunt distribuite oricui şi fără preţ.
Nu ar trebui să existe nicio îndoială că „civilizaţia“ capitalistă, care după faza sa de gigantică potenţare a productivităţii muncii omeneşti începe să funcţioneze ca o producătoare în serie de distrugeri, conflicte, războaie de exterminare chiar şi a necombatanţilor, trebuie tratată astăzi ca un sinistru, un dezastru permanent care a cuprins întreaga suprafaţă a pământului.
În concluzie, în activitatea organizată actuală există activităţi şi „servicii“ a căror structură arată că orânduirea comunistă nu doar că este realizabilă, ci este necesară şi istoric iminentă; însă aceste exemple nu trebuie căutate în „etatizarea“ întreprinderilor productive, industriale sau agrare, ci în acele cazuri în care a fost depăşită „ecuaţia mercantilă“ dintre munca cheltuită şi valoarea produsă, pentru a realiza forma superioară de gestiune şi disciplină „fizică“ a operaţiunilor umane şi sociale, ce nu poate fi reprezentată în partidă dublă şi în activ de bilanţ, orientată raţional potrivit celui mai mare folos general, prin proiecte şi calcule în care nu mai intervine echivalentul-monedă.