Proprietatea asupra solului, a instalaţiilor şi a banilor în formă de stat este acumulată la dispoziţia întreprinderilor capitaliste private de producţie sau de afaceri, şi a iniţiativei lor.
O distincţie fundamentală în descrierea economiei capitaliste moderne este aceea dintre: proprietate, finanţă, întreprindere. Aceşti trei factori, care se întâlnesc în orice unitate de producţie, pot avea apartenenţă şi titularitate diferită sau unică.
Proprietatea priveşte imobilele în care îşi are sediul uzina: terenuri, construcţii, clădiri, cu caracter imobiliar. Ea produce o chirie care, odată deduse cheltuielile „patrimoniale“, dă renta. Putem extinde acest factor şi la maşinile fixe, la instalaţii sau la alte lucrări stabile, fără a altera distincţia economică, şi de asemenea la maşinile mobile sau la diverse unelte, cu singura menţiune că acestea din urmă se uzează rapid şi cer o reînnoire mai frecventă, cu o cheltuială periodică substanţială (amortizare), pe lângă o întreţinere costisitoare. Însă din punct de vedere calitativ este la fel pentru case şi clădiri, precum şi pentru proprietăţile agrare, fiind respinsă de marxişti teza că ar exista o rentă de bază proprie pământului, pe care acesta să o furnizeze în afara muncii omeneşti. Aşadar, primul element: proprietatea, care produce venit net.
Al doilea element este capitalul lichid de exploatare: cu el trebuie cumpărate la fiecare ciclu materiile prime şi plătite salariile lucrătorilor, pe lângă lefuri, cheltuieli generale de orice fel şi taxe. Aceşti bani pot fi avansaţi de un finanţator special, persoană privată sau bancă în cazul general, care nu se ocupă de altceva decât de încasarea unei dobânzi anuale la o anumită rată. Vom numi acest element, pe scurt, finanţă, iar remunerarea sa, dobândă.
Al treilea element caracteristic este întreprinderea. Întreprinzătorul este adevăratul factor organizatoric al producţiei, cel care face planurile, alege achiziţiile şi rămâne stăpân peste produse, căutând să le plaseze pe piaţă în cele mai bune condiţii, şi încasează întreaga sumă din vânzări. Produsul îi aparţine întreprinzătorului. Din aceste încasări se plătesc toate diversele avansuri ale elementelor precedente: chirii, dobânzi la capitaluri, costuri ale materiilor prime, mână de lucru etc. Rămâne totuşi, în general, o marjă care se numeşte profit de întreprindere. Aşadar, al treilea element: întreprinderea, care produce profit.
Proprietatea are o valoare a sa, care se numeşte patrimoniu, finanţa o valoare proprie, care se denumeşte capital (financiar), iar în cele din urmă, chiar şi întreprinderea are o valoare distinctă şi alienabilă, derivată, după cum se obişnuieşte a se spune, dacă nu din secrete şi brevete de fabricaţie tehnică, din „aflux de clienţi“, „vad comercial“, „cerc de clienţi“, şi care se consideră legată de „firmă“ sau de „raţiune socială“.
Să amintim de asemenea că, pentru Marx, proprietăţii imobiliare îi corespunde clasa proprietarilor funciari, iar capitalului de exploatare şi de întreprindere, clasa capitaliştilor întreprinzători. Aceştia sunt apoi împărţiţi în bancheri sau finanţatori şi întreprinzători propriu-zişi: Marx şi Lenin scot pe deplin în evidenţă importanţa celor dintâi odată cu concentrarea capitalurilor şi a întreprinderilor, şi posibilitatea unor ciocniri de interese între cele două grupuri.
Pentru a înţelege bine ce se doreşte a se indica prin expresia de stat capitalist şi de capitalism de stat, precum şi prin conceptele de etatizare, naţionalizare şi socializare, trebuie făcută referire la preluarea de către organele statului a fiecăreia dintre cele trei funcţii esenţiale distinse mai înainte.
Nu constituie un motiv de gravă divergenţă, nici măcar cu economiştii tradiţionali, faptul că întreaga proprietate funciară ar putea deveni statală fără ca prin aceasta să se iasă din limitele capitalismului şi fără ca relaţiile dintre burghezi şi proletari să se schimbe. Ar dispărea clasa proprietarilor de imobile, iar aceştia, întrucât ar fi despăgubiţi în numerar de către statul expropriator, ar investi banii devenind bancheri sau întreprinzători.
Naţionalizarea pământului sau a terenurilor urbane nu reprezintă aşadar o reformă anticapitalistă: de pildă, etatizarea subsolului este deja înfăptuită în Italia. Exploatarea unităţilor s-ar face prin închiriere sau concesiune, cum se întâmplă în cazul proprietăţilor domeniului public, al minelor etc. (exemplul porturilor, al docurilor).
Dar statul poate prelua nu doar proprietatea asupra instalaţiilor fixe şi a diverselor utilaje, ci şi pe aceea a capitalului financiar, încadrând şi absorbind băncile private. Acest proces este pe deplin dezvoltat în epoca capitalistă, mai întâi prin rezervarea către o singură bancă a tipăririi monedei de hârtie garantate de stat, apoi prin cartelurile bancare obligatorii şi disciplina lor centralizată. Statul poate aşadar, mai mult sau mai puţin direct, să reprezinte într-o întreprindere nu doar proprietatea, ci şi capitalul lichid.
Avem aşadar, în mod treptat: proprietate privată, finanţă privată, întreprindere privată; proprietate de stat, finanţă şi întreprindere privată; proprietate şi finanţă de stat, întreprindere privată.
În forma următoare şi completă, statul este titular şi al întreprinderii: fie îl expropriază şi îl despăgubeşte pe titularul privat, fie, în cazul societăţilor pe acţiuni, cumpără toate acţiunile. Avem atunci întreprinderea de stat în care, cu banii statului, sunt făcute toate operaţiunile de achiziţie de materii prime şi de plată a muncii, iar toate încasările din vânzarea produselor merg către statul însuşi. În Italia, un exemplu în acest sens îl reprezintă monopolul tutunului sau Căile Ferate ale Statului.
Astfel de forme sunt cunoscute de multă vreme, iar marxismul a avertizat în mod repetat că în ele nu există niciun caracter socialist. Nu este mai puţin limpede că ipotetica etatizare integrală a tuturor sectoarelor economiei productive nu constituie înfăptuirea revendicării socialiste, aşa cum repetă atât de des opinia vulgară.
Un sistem în care toate întreprinderile de muncă colectivă ar fi etatizate şi gestionate de stat se numeşte capitalism de stat, şi este un lucru cu totul diferit de socialism, fiind una dintre formele istorice ale capitalismului din trecut, prezent şi viitor. Diferă oare această formă de aşa-numitul „socialism de stat“? Prin sintagma de capitalism de stat se doreşte a se face trimitere la aspectul economic al procesului şi la ipoteza că rentele, profiturile şi beneficiile trec toate prin casieriile statului. Prin denumirea de socialism de stat (combătută mereu de marxişti şi considerată în multe cazuri chiar reacţionară în raport cu revendicările liberale burgheze împotriva feudalismului), ne raportăm la aspectul istoric: înlocuirea proprietăţii particularilor cu proprietatea colectivă ar avea loc fără a fi nevoie nici de lupta de clasă, nici de trecerea revoluţionară a puterii, ci prin măsuri legislative emanate de la guvern — fapt în care constă negarea teoretică şi politică a marxismului. Nu poate exista socialism de stat, atât pentru că astăzi statul nu reprezintă colectivitatea socială, ci clasa dominantă, adică pe cea capitalistă, cât şi pentru că mâine statul va reprezenta, ce-i drept, proletariatul, dar de îndată ce organizarea productivă va fi socialistă, nu vor mai exista nici proletariat, nici stat, ci o societate fără clase şi fără stat.
Sub aspect economic, statul capitalist este poate prima formă de la care a pornit industrialismul modern. Cea dintâi concentrare de muncitori, de mijloace de subzistenţă, de materii prime, de unelte nu era posibilă pentru niciun particular, ci se afla doar la îndemâna puterii publice: Comună, Seniorie, Republică, Monarhie. Un exemplu evident îl constituie armarea de nave şi flote comerciale, baza formării pieţei universale, care pentru Mediterană începe odată cu Cruciadele, iar pentru oceane odată cu marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea. Această formă iniţială poate reapărea drept formă finală a capitalismului, iar acest lucru este trasat în legile marxiste ale acumulării şi concentrării. Reunite în mase puternice de către centrul statal, proprietatea, finanţa şi stăpânirea pieţei sunt energii ţinute la dispoziţia iniţiativei de întreprindere şi a afacerismului capitalist dominant, mai cu seamă în scopul clar al luptei sale împotriva asaltului proletariatului.
Pentru a stabili aşadar distanţa de neumplut dintre capitalismul de stat şi socialism, nu sunt suficiente aceste două distincţii curente:
a) faptul că etatizarea unităţilor nu ar fi totală, ci limitată la unele dintre ele, uneori cu scopul de a umfla preţul de piaţă în beneficiul organismului statal, alteori cu scopul de a evita creşteri excesive de preţuri şi crize politico-sociale;
b) faptul că statul gestionar al puţinelor ori numeroaselor întreprinderi naţionalizate ar fi totuşi statul istoric de clasă capitalist, încă nerăsturnat de proletariat, a cărui întreagă politică urmăreşte interesele contrarevoluţionare ale clasei dominante.
La aceste două criterii importante trebuie adăugate următoarele, nu mai puţin importante pentru a conchide că ne aflăm în plin capitalism burghez:
c) produsele întreprinderilor etatizate au totuşi caracterul de mărfuri, adică sunt introduse pe piaţă şi pot fi cumpărate cu bani de către consumator;
d) prestatorii de muncă sunt remuneraţi totuşi în monedă, rămân aşadar muncitori salariaţi;
e) statul gestionar consideră diferitele întreprinderi ca unităţi şi gestiuni separate, fiecare cu propriul său bilanţ de intrări şi ieşiri calculate în monedă în relaţiile cu celelalte întreprinderi de stat şi în orice altă relaţie, şi pretinde ca astfel de bilanţuri să conducă la un profit activ.