Ansamblul nenumăratelor manifestări moderne prin care statul pare să reglementeze fapte şi activităţi de natură economică în producţie, schimb şi consum este considerat în mod eronat ca o reducere şi o îngrădire a caracterelor capitaliste ale societăţii actuale.
Doctrina abţinerii statului de la asumarea de funcţii economice şi de la efectuarea de intervenţii în producerea şi circulaţia bunurilor nu este altceva decât o mască ideologică potrivită pentru perioada în care capitalismul a trebuit să îşi facă loc ca forţă revoluţionară, spărgând cercul tuturor obstacolelor sociale şi legale care îl împiedicau să îşi manifeste potenţialul productiv.
Pentru marxism, statul burghez, chiar şi abia format, garantând însuşirea bunurilor şi a produselor de către cei care dispun de bani acumulaţi, codificând dreptul de proprietate individuală şi ocrotirea acestuia, exercită o funcţie economică deschisă şi nu se limitează să asiste din exterior la o pretinsă spontaneitate „naturală“ a fenomenelor economiei private. În aceasta rezidă întreaga istorie a acumulării primitive, leagăn al capitalismului modern.
Pe măsură ce tipul de organizare capitalistă invadează ţesutul social şi teritoriile lumii şi provoacă, prin concentrarea bogăţiei şi spolierea claselor de mijloc, contradicţiile şi conflictele de clasă moderne, ridicând împotriva sa clasa proletară, fostul său aliat în lupta antifeudală, burghezia transformă tot mai mult legătura de clasă dintre elementele sale dintr-o trâmbiţată pură solidaritate ideologică, filozofică şi juridică într-o unitate de organizare pentru controlul desfăşurării relaţiilor sociale, şi nu ezită să admită deschis că acestea nu izvorăsc din opinii, ci din interese materiale.
Prin urmare, statul începe să acţioneze în domeniul productiv şi, în general, în cel economic, sub impulsul şi în vederea scopurilor de clasă ale capitaliştilor, întreprinzători de activităţi economice şi iniţiatori de afaceri pe o bază tot mai largă.
Orice măsură economico-socială a statului, chiar şi atunci când ajunge să impună în mod efectiv preţurile produselor alimentare sau ale mărfurilor, nivelul salariilor, obligaţii în sarcina angajatorului pentru „asigurări sociale“ etc. etc., răspunde unei mecanici în care capitalul serveşte ca motor, iar statul ca maşină „de lucru“.
De exemplu, antreprenorul unei lucrări publice sau concesionarul, să zicem, al unei reţele feroviare sau electrice sunt gata să plătească salarii şi contribuţii sociale mai mari, deoarece acestea se regăsesc automat în calculul „preţurilor unitare“ sau al „tarifelor publice“. Profitul, fiind calculat ca procent din total, creşte, plusvaloarea creşte ca masă şi creşte ca rată, întrucât şi salariaţii plătesc impozite de stat şi folosesc calea ferată şi energia electrică, iar indicele salariilor rămâne întotdeauna în urmă faţă de celelalte.
În plus, sistemul încurajează tot mai mult întreprinderile ale căror realizări şi produse finite sunt de puţin folos sau nu servesc la nimic, sau care dezvoltă tipuri de consum mai mult sau mai puţin morbide şi antisociale, alimentând iraţionalitatea şi anarhia producţiei, contrar accepţiunii vulgare care vede în acesta un principiu de organizare ştiinţifică şi o victorie a celebrului „interes general“.
Nu este vorba despre o subordonare parţială a capitalului faţă de stat, ci de o subordonare ulterioară a statului faţă de capital. Şi, în măsura în care se realizează o mai mare subordonare a capitalistului individual faţă de ansamblul capitaliştilor, decurge de aici o forţă şi o putere mai mari ale clasei dominante şi o mai mare supunere a micului privilegiat faţă de cel mare.
Conducerea economică de către stat răspunde, mai mult sau mai puţin eficient în diferite perioade şi locuri, cu valuri de progrese şi reculuri, multiplelor cerinţe de clasă ale burgheziei: evitarea sau depăşirea crizelor de subproducţie şi supraproducţie, prevenirea şi reprimarea rebeliunilor clasei exploatate, înfruntarea înfricoşătoarelor efecte economico-sociale ale războaielor de expansiune, de cucerire, de dispută pentru dominaţia mondială şi bulversarea profundă a perioadelor care le urmează.
Teoria proletară nu vede în intervenţionismul de stat o anticipare a socialismului, care să justifice sprijinul politic acordat reformatorilor burghezi şi încetinirea luptei de clasă; consideră statul burghez politico-economic un duşman mai dezvoltat, mai călit şi mai feroce decât abstractul stat pur juridic, şi îi urmăreşte distrugerea, însă nu opune acestei dezvoltări moderne şi aşteptate a capitalismului revendicări liberale sau liber-schimbiste, sau teorii hibride bazate pe virtuţile unităţilor productive, autonome faţă de conexiunile sistematice centrale şi conectate în cadrul schimbului prin înţelegeri contractuale libere (sindicalism, economia comitetelor de întreprindere).