Orice nouă formă socială, care, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, tinde să se generalizeze, apare mai întâi în rândul formelor tradiţionale sub formă de „exemple“ şi „modele“ ale noii metode. Astăzi se poate studia forma întreprinderii fără proprietate analizând industria construcţiilor de clădiri şi, în general, a lucrărilor publice, a căror pondere proporţională în economie tinde să crească tot mai mult.
Trebuie înlăturată figura „beneficiarului“, proprietar al terenului sau al clădirilor în care se lucrează şi care va deveni proprietarul lucrării finalizate, fiind indiferent dacă acesta este un particular, o entitate sau statul, în ceea ce priveşte dinamica economică a „întreprinderii contractante“.
Întreprinderea, sau „antreprenorul“ lucrărilor, prezintă aceste caracteristici:
1) Nu are un atelier, o fabrică sau un stabiliment propriu, ci instalează de fiecare dată „şantierul“ şi birourile pe amplasamentul pus la dispoziţie de beneficiar, care îşi asumă chiar şi în contabilitate o sumă pentru organizarea de şantier şi construcţiile provizorii.
2) Poate avea unele utilaje sau chiar maşini proprii, dar cel mai adesea, deplasându-se în localităţi diverse şi îndepărtate, fie le închiriază, fie le achiziţionează şi le revinde la faţa locului, fie reuşeşte să obţină decontarea integrală a amortizării lor.
3) În teorie, trebuie să dispună de un capital lichid pe care să-l avanseze pentru materii prime şi salarii, însă trebuie remarcat:
a) că îl obţine cu uşurinţă de la bănci când dovedeşte că i-a fost „adjudecată“ o lucrare bună, oferind ca garanţie mandatele de plată;
b) că, în formele moderne, de multe ori, ca efect al unor „legi speciale“, statul finanţează, avansează sume sau obligă instituţiile de credit să o facă;
c) că „preţurile unitare“ pe baza cărora sunt plătite întreprinderii lucrările evaluate prin măsurători (adică adevăratele produse ale industriei examinate, plasate şi tarifate de la început şi ferite de orice risc comercial, în timp ce ulterior este extrem de uşor să se obţină majorări ale acestora în faza de contabilitate) se stabilesc adăugând la toate cheltuielile şi o sumă pentru „dobânzile“ aferente capitalului avansat, la care se adaugă, abia după toate acestea, profitul întreprinzătorului.
În această formă tipică subzistă întreprinderea, plusvaloarea, profitul, care este în general foarte mare, în timp ce dispare orice proprietate asupra imobilelor, a utilajelor mobile şi chiar a numerarului.
Când toate aceste relaţii sunt în sarcina entităţilor publice şi a statului, capitalismul respiră cel mai bun oxigen, ratele de remunerare ating nivelul maxim, iar supracheltuiala se răsfrânge indirect asupra altor clase: în parte minimă pe cea a posesorilor de imobile şi a micilor proprietari, în parte maximă pe cea a celor lipsiţi de avere şi a clasei proletare.
De altfel, întreprinderea nu plăteşte impozit funciar pentru că nu deţine imobile, iar taxele pe mişcările mobiliare ale avuţiei îi sunt rambursate, chiar şi acestea, în faza de „analiză a preţurilor unitare“, fiind incluse la rubrica „cheltuieli generale“.
În aceste forme, clasa întreprinzătoare nu plăteşte nimic pentru întreţinerea statului.
Analogă cu antrepriza este concesiunea. Concesionarul primeşte o suprafaţă de teren, o clădire, uneori o instalaţie completă de la entitatea publică: o exploatează şi îşi însuşeşte produsele şi câştigurile. Are obligaţia de a realiza anumite lucrări, instalaţii sau îmbunătăţiri suplimentare şi plăteşte o anumită redevenţă în bani, o singură dată sau în rate periodice. După un anumit număr de ani, întotdeauna considerabil, întreaga proprietate, inclusiv noile lucrări şi transformări, va reveni entităţii concedente sau domeniului public, pe al cărui nume a rămas înregistrată în tot acest timp.
Calculul economic referitor la o asemenea relaţie demonstrează avantajul uriaş al acesteia pentru gestionar, dacă se iau în considerare: impozitele imobiliare pe care nu le plăteşte; dobânda sau renta considerabilă corespunzătoare valorii terenului şi instalaţiilor iniţiale, pe care nu a trebuit să le cumpere; ratele de „amortizare“ destinate să compenseze uzura şi învechirea, pe care nu trebuie să le pună deoparte, deoarece va restitui instalaţii nu noi, ci uzate şi exploatate timp îndelungat.
Concesiunea prezintă o absenţă aproape totală a riscurilor legate de investiţiile proprii, acelaşi profit ridicat ca şi cel al antreprizei şi caracteristica importantă de a se putea extinde la toate tipurile de producţie şi de furnizare ale industriilor chiar şi cu sediu fix; prin urmare, tendinţa, sub această formă, poate acoperi toate sectoarele economice, rămânând neschimbat principiul întreprinderii şi al profitului.
În realitate, statul modern nu are niciodată o activitate economică directă, ci întotdeauna una delegată, prin antreprize şi concesiuni, unor grupuri capitaliste. Nu este vorba despre un proces prin care capitalismul şi clasa burgheză sunt respinşi înapoi din poziţiile de privilegiu; acestei aparente abandonări de poziţii îi corespunde o creştere a masei de plusvaloare, de profit şi de acumulare, a atotputerniciei capitalului şi, prin toate acestea, a antagonismelor sociale.
Masa de capital industrial şi financiar acumulat, aflată la dispoziţia manevrelor de antrepriză ale clasei burgheze, este deci mult mai mare decât pare la însumarea titlurilor individuale de proprietate, atât asupra bunurilor imobile, cât şi mobile, aparţinând capitaliştilor şi posesorilor individuali, iar acest lucru este exprimat de teorema fundamentală a lui Marx, care descrie sistemul capitalist ca fapt şi ca producţie socială, încă de când acesta se afirmă sub armura dreptului personal.
Capitalismul este un monopol de clasă, iar întregul capital se acumulează tot mai mult ca dotare a unei clase dominante, şi nu ca cea a numeroase persoane şi firme. Odată introdus acest principiu, schemele şi ecuaţiile lui Marx privind reproducerea, acumularea şi circulaţia capitalului încetează să mai fie misterioase şi de neînţeles.