În ţările cele mai avansate din punct de vedere industrial, clasa întreprinzătoare găseşte limite în calea investirii capitalului acumulat fie în lipsa de materii prime locale, fie în cea de forţă de muncă metropolitană, fie în cea de pieţe de cumpărare.
Cucerirea de pieţe externe, angajarea de lucrători străini, importul de materii prime sau, în sfârşit, desfăşurarea întregii activităţi a întreprinderii capitaliste în ţări străine, cu elemente şi factori locali, sunt procese care, în lumea capitalistă, nu pot fi desfăşurate prin simple mijloace economice — cum ar fi jocul concurenţei, încercarea de a reglementa şi controla preţurile de vânzare şi de cumpărare —, ci, treptat, prin privilegiile şi protecţiile obţinute prin măsuri de stat sau convenţii interstatale. Prin urmare, expansionismul economic devine colonialism deschis sau disimulat, susţinut prin mijloace militare puternice. Forţa este cea care decide rivalităţile pentru acapararea coloniilor şi dominaţia asupra statelor mici şi slabe, fie că este vorba despre controlul marilor zăcăminte miniere, al maselor ce trebuie proletarizate sau al categoriilor de consumatori capabile să absoarbă produsele industrialismului capitalist. În lumea modernă, acestea sunt totuşi constituite în mare parte nu doar din consumatorii proletari şi capitalişti ai ţărilor avansate, ci şi din păturile sociale mijlocii, cum sunt cele agrare şi meşteşugăreşti, şi din populaţiile ţărilor cu economie necapitalistă, care formează astăzi atâtea insule ce ies succesiv dintr-un ciclu local şi autarhic de economie şi sunt ca şi cufundate şi înconjurate de ţesutul general al economiei capitaliste internaţionale. În aceasta rezidă cadrul general dificil al reproducerii şi acumulării capitalului, al crizelor de supraproducţie, al saturării posibilităţilor de desfacere a produselor în întreaga lume pe baza distribuţiei mercantile şi monetare.
Pentru orice marxist este evident că un raport istoric atât de complex dintre metropolele superindustriale şi ţările înapoiate, de rasă albă şi de alte rase, nu poate decât să genereze conflicte neîncetate, nu doar între colonizatori şi colonizaţi, ci mai ales între grupuri de state cuceritoare.
Teoria proletară respinge următoarele teze ca fiind contrarevoluţionare: A) că s-ar putea şi ar trebui frânată răspândirea în lume a tehnicii industriale şi a marilor reţele organizate de comunicaţii şi transporturi (liberalism şi liber-schimbism mic-burghez rezidual); B) că ar trebui sprijinite social şi politic acţiunile coloniale şi imperiale ale burgheziei (oportunism social-democrat, coruperea liderilor sindicali şi a unei „aristocraţii proletare“); C) că sistemul colonial bazat pe capitalism ar putea conduce la un echilibru economic şi politic între puterile imperialiste sau la un centru imperial unic şi stabil, evitând cursa progresivă a înarmărilor şi militarismul, precum şi consolidarea sistemelor opresive şi represive de poliţie de clasă (fals internaţionalism şi federalism între statele burgheze, bazat pe simulata autonomie şi autodeterminare a popoarelor şi pe sistemele de securitate şi de prevenire a „agresiunilor“).
„Imperialismul... generează pretutindeni tendinţe spre dominaţie, şi nu spre libertate“.
„În realitatea capitalistă..., alianţele «interimperialiste» sau «ultraimperialiste» — indiferent dacă s-ar încheia sub forma unei coaliţii imperialiste împotriva alteia sau sub forma unei coaliţii generale a tuturor puterilor imperialiste — sunt inevitabil doar «răgazuri» între războaie“ (Lenin).
Singura cale de ieşire a imperialismului mondial este o revoluţie mondială.