Întreprinzătorul are nevoie, pe lângă fabrică şi maşini, de un capital bănesc lichid pe care îl avansează pentru a achiziţiona materii prime şi a plăti salarii, iar apoi îl recuperează vânzând produsele. Asemenea stabilimentului şi instalaţiilor, el poate să nu fie proprietar titular nici al acestui capital. Fără ca acest întreprinzător sau firmă întreprinzătoare să îşi piardă titularitatea asupra întreprinderii, ocrotită de lege, el primeşte acest capital furnizat de bănci în schimbul unei rate anuale a dobânzii.
Burghezul ajuns la forma sa ideală ni se înfăţişează de acum dezgolit şi lipsit de proprietate imobiliară sau mobiliară, lipsit de bani şi, mai ales, lipsit de scrupule. El nu mai investeşte şi nu mai riscă nimic din ceea ce este al său, dar masa de produse îi rămâne legal în mâini, şi prin urmare şi profitul. El însuşi s-a debarasat de proprietate, obţinând din aceasta destul de multe alte avantaje; poziţia sa strategică este cea care trebuie smulsă. Este o poziţie socială, istorică şi juridică, ce cade doar prin revoluţia politică, premisă a celei economice.
Clasa burgheză, prin aparenta separare a capitalului industrial de cel financiar, îşi strânge în realitate legăturile. Predominanţa operaţiunilor financiare face ca marile sindicate să le controleze pe cele mici şi întreprinderile mai mici, pentru ca ulterior să le înghită, pe plan naţional şi internaţional.
Oligarhia financiară, care concentrează în puţine mâini capitaluri imense şi le exportă şi le investeşte dintr-o ţară în alta, face parte integrantă din aceeaşi clasă a întreprinzătorilor, centrul a cărei activitate se deplasează tot mai mult de la tehnica productivă la manevra de afaceri.
Pe de altă parte, prin sistemul societăţilor pe acţiuni, capitalul întreprinderii industriale, constituit din imobile, utilaje şi numerar, aparţine în mod oficial deţinătorilor de acţiuni care iau locul eventualului proprietar imobiliar, al locatorului de utilaje şi al băncii care avansează capitalul. Chiriile, taxele de închiriere şi dobânda sumelor avansate iau forma unui profit întotdeauna modest sau „dividend“ distribuit acţionarilor de către „gestiune“, adică de către întreprindere. Aceasta este o entitate în sine, care îşi trece capitalul pe acţiuni la pasivul bilanţului şi care, prin diverse manevre, îşi jefuieşte creditorii — adevărata formă centrală a acumulării. Manevra bancară, realizată la rândul ei cu capitaluri pe acţiuni, îndeplineşte pe seama grupurilor industriale şi de afaceri acest serviciu de prădare a micilor deţinători de bani.
Producerea de ultraprofituri creşte uriaş pe măsură ce ne îndepărtăm de figura căpitanului de industrie, care, prin competenţa sa tehnică, aducea inovaţii utile din punct de vedere social. Capitalismul devine tot mai parazitar, adică, în loc să câştige şi să acumuleze puţin, producând mult şi făcând să se consume mult, câştigă şi acumulează enorm, producând puţin şi satisfăcând prost consumul social.