O poziţie fundamentală a economiei burgheze este aceea că selecţia întreprinderilor celor mai utile din punct de vedere social este asigurată de fenomenele pieţei libere şi de echilibrarea preţurilor în funcţie de disponibilitatea şi nevoia de produse.
Marxismul a demonstrat că, chiar şi admiţând pentru un moment această economie de liberă concurenţă, producţie şi schimb — ficţiune burgheză şi iluzie mic-burgheză —, legile acumulării şi ale concentrării care acţionează în sânul ei o conduc la crize înfricoşătoare de supraproducţie, de distrugere a produselor şi a forţelor de muncă, de abandonare a instalaţiilor productive, de şomaj şi mizerie generală. Prin valurile acestor crize se acutizează antagonismul dintre clasa capitalistă bogată şi puternică şi mizeria maselor ocupate şi neocupate, împinse să se organizeze în clasă şi să se revolte împotriva sistemului care le oprimă.
Burghezia, clasă dominantă, a găsit mai întâi o bază suficientă pentru unitatea sa în statul politic şi administrativ, „comitetul care îi administrează treburile obşteşti“, în ciuda ficţiunii instituţiilor elective, în care guverna prin intermediul acelor partide care, ca opoziţii revoluţionare, conduseseră revoluţia antifeudală. Forţa acestei puteri a fost îndreptată imediat împotriva primelor manifestări ale presiunii de clasă a muncitorilor.
Organizarea muncitorilor în sindicate economice se mişcă în limitele luptei pentru reducerea ratei plusvalorii; organizarea ulterioară în partid politic exprimă capacitatea sa de a-şi propune, în calitate de clasă, obiectivul răsturnării puterii burgheziei, al desfiinţării capitalismului, cu reducerea radicală a cantităţii de muncă, creşterea consumului şi a bunăstării generale.
La rândul său, clasa burgheză antagonistă, neputând să nu accelereze acumularea capitalului, a căutat să facă faţă enormelor dispersări de forţe productive, consecinţelor crizelor periodice, efectelor organizării muncitoreşti, adoptând la un anumit moment al dezvoltării formele (cunoscute chiar de istoria acumulării primitive) ale înţelegerilor, acordurilor, asocierilor şi alianţelor dintre întreprinzători. Acestea s-au limitat mai întâi la relaţiile de piaţă, atât în desfacerea produselor, cât şi în cumpărarea forţei de muncă, cu angajamente de a respecta anumiţi indici, evitând concurenţa; apoi s-au extins la întregul angrenaj productiv: monopoluri, trusturi, carteluri, sindicate de întreprinderi care realizează produse similare (orizontale) sau care asigură transformările succesive ce duc la anumite produse (verticale).
Descrierea acestei faze a capitalismului, ca o confirmare a justeţii marxismului „care a dovedit că libera concurenţă generează concentrarea producţiei, iar această concentrare, pe o anumită treaptă a dezvoltării ei, duce la monopol“, este clasică în opera lui Lenin, Imperialismul.