Instinctul de conservare, primul şi cel mai imperios dintre instincte, împinge omul sălbatic, la fel ca şi pe animal, ancestorul lui, să acapareze obiectele de care are nevoie; tot ceea ce poate apuca, el ia pentru a-şi satisface fie foamea, fie fantezia. El se comportă faţă de bunurile materiale în acelaşi mod în care savantul şi omul de litere se comportă faţă de bunurile intelectuale: el îşi ia bunul oriunde îl găseşte, după cum spune Molièrei) (1). Călătorii europeni care au fost victimele acestui instinct, s-au dedat la frumoase indignări morale şi l-au stigmatizat pe sălbatic cu epitetul de hoţ, ca şi cum ar fi fost posibil ca ideea de furt să fi intrat în mintea umană înainte de constituirea proprietăţii(2).
Potolirea acestui instinct de acaparare(3), care este transformarea unei esenţiale caracteristici a materiei organizate, pentru a-l subjuga şi a-l comprima pînă la sufocare, a fost unul din scopurile civilizaţiei. Pentru a subjuga instinctul de acaparare, omenirea a trecut prin mai multe faze decît a fost necesar pentru potoli şi a atenua pasiunea de răzbunare. Înrobirea acestui instinct primordial a fost utilă pentru stabilirea ideii de justiţie, prefigurată de domesticirea răzbunării.
Atît timp cît sălbaticul cutreieră în mici hoarde pe teritorii nelocuite, de-a lungul mării şi a fluviilor, oprindu-se acolo unde îşi găseşte hrana în abundenţă, el îşi exercită instinctul de acaparare fără vreun fel de restricţii. Dar, începînd din vremurile preistorice cele mai îndepărtate, necesitatea de a procura mijloace de existenţă l-a obligat pe sălbatic să delimiteze acest instinct. Din momentul în care populaţia unui ţinut a ajuns la o anumită densitate, triburile sălbatice care trăiesc acolo îşi împart pămîntul în teritorii de vînătoare sau păşuni, atunci cînd practică creşterea vitelor. Pentru a-şi prezerva sursele de existenţă - fructele naturale, vînatul, peştii şi uneori turmele de porci care cresc liber în păduri - naţiunile sălbatice şi barbare din vechea şi noua lume îşi delimitează teritoriile cu zone neutre(4). Oricare individ care depăşeşte limita teritoriului care aparţine tribului său este urmărit, hăituit şi uneori ucis de tribul vecin. În cadrul teritoriului, individul îşi poate lua liber ceea ce are nevoie, dar dincolo de această limită el nu face decît să rişte şi să se pună în pericol: violarea teritoriilor, adeseori încurajate pentru a exersa curajul şi abilitatea tinerilor luptători, sînt printre cele mai frecvente cauze de război între triburile vecine. Pentru a evita aceste războaie şi cu scopul de a trăi în pace cu vecinii lor, sălbaticii au fost nevoiţi să-şi potolească instinctul de acaparare şi să nu-i permită libera acţiune decît în propriul teritoriu, proprietatea comună a tuturor membrilor tribului.
Dar, chiar şi în limitele acestui teritoriu, necesitatea de a conserva mijloacele de existenţă îi obligă pe sălbatici să stăvilească instinctul lor de acaparare. Pe timp de foamete, Australienii interzic consumul de găini şi de porci, iar atunci cînd se prevede o recoltă sărăcăcioasă a fructelor provenite din pomi, ei interzic consumul de banane şi tuberculi; atunci cînd peştele devine rar, ei îl apără în strîmtori; din alte motive, Pieile Roşii din Canada nu omoară femelele castorilor. Chiar dacă mor de foame, sălbaticii nu se ating de plantele şi de animalele care sînt totem-uri pentru triburile lor, adică ancestori din care ei se pretind descendenţi. Pentru a fi mai eficace, aceste interdicţii îmbracă un caracter religios; obiectul interzis este tabu iar zeii preiau misiunea de a-i pedepsi pe cei care încalcă interdicţia.
Restricţiile asupra instinctului de acaparare sînt comuniste, ele nu sînt impuse decît în interesul tuturor membrilor tribului, iar sălbaticul şi barbarul se supun voluntar numai din acest motiv; dar, chiar şi la sălbatici există alte restricţii care nu au această caracteristică de interes general.
În triburile sălbatice, sexele sînt separate în mod clar prin funcţiile fiecăruia: bărbatul este războinic şi vînător, femeia hrăneşte şi creşte copilul, care îi aparţine ei şi nu tatălui, în general necunoscut sau nesigur; femeia ia asupra ei conservarea proviziilor, prepararea şi distribuirea alimentelor, confecţionarea veşmintelor, a ustensilelor de gospodărie, etc. şi se îngrijeşte de agricultură de la început. Această separaţie, bazată pe diferenţe organice, introdusă pentru a împiedica relaţii sexuale promiscue şi menţinută prin funcţiile atribuite fiecărui sex, a fost întărită prin ceremonii religioase şi practici misterioase specifice fiecărui sex, interzise persoanelor de celălalt sex cu pedeapsa cu moartea, şi prin crearea unui limbaj care era înţeles numai de iniţiaţii unui sex. În mod inevitabil, separaţia dintre sexe a cauzat antagonismul dintre ele, care s-a concretizat prin interdicţii impuse instinctului acaparator, care nu mai au un caracter general, ci un caracter particular al sexului, am putea spune al clasei fiindcă, după cum remarcă Marx[d], lupta dintre clase se manifestă mai întîi sub forma luptei dintre sexe. Iată cîteva din interdicţiile bazate pe sex: triburile canibale interzic de obicei femeilor să participe la festinurile antropografice; anumite soiuri de carne căutată, cum ar fi carnea de castor, de emu etc., sînt rezervate special pentru războinici în Australia; datorită unui sentiment asemănător, Grecii şi Romanii din timpurile istorice au interzis femeilor să facă uz de vin.
Restricţiile impuse instinctului acaparator vor deveni mai numeroase odată cu constituirea proprietăţii colective familiale. Atît timp cît teritoriul clanului rămîne proprietatea neîmpărţită a tuturor membrilor, care îl cultivă în comun, după cum vînează şi pescuiesc în comun, proviziile încredinţate în paza femeilor căsătorite rămîn proprietăţi comune, după cum raportează Morgani); de asemenea, în cadrul delimitărilor teritoriale ale clanului său, sălbaticul îşi ia în mod liber cele de care are nevoie: Catlini) relatează că într-un sat de Piei Roşii, fiecare individ, bărbat, femeie sau copil, are dreptul să intre în oricare colibă, chiar şi în cea a şefului militar al naţiunii şi să mănînce acolo pînă la saturaţie. Conform spuselor lui Aristoteli), Spartanii au păstrat aceste obiceiuri comuniste. Dar, împărţirea pămînturilor arabile ale clanului va introduce alte obiceiuri.
Împărţirea pămînturilor nu ar fi putut avea loc decît cu condiţia să fie complet satisfăcut sentimentul de egalitate invidioasă care umplea sufletul oamenilor primitivi; acest sentiment solicită în mod imperios ca toţi să aibă aceleaşi lucruri, conform formulei pe care Tezeui), legislatorul mitic al Atenei, a dat-o ca bază a dreptului. Orice distribuţie a bunurilor sau a prăzii de război între oamenii primitivi era făcută în modul cel mai egalitar şi nu se putea concepe să fie făcută altfel; partajul egal este pentru ei fatalitatea, după cum termenul grec Moirai), care înseamnă partea care se cuvine unui comesean la o masă, a ajuns să semnifice suprema zeiţă a destinului faţă de care sînt supuşi oamenii şi zeii, iar termenul Dikei), folosit la început pentru împărţirea egală, obişnuită, ajunge să fie numele purtat de zeiţa Justiţiei(5).
Dacă perfecta egalitate trebuie să fie primul considerent în distribuirea alimentelor, cu atît mai mult sentimentul egalitar va fi activ atunci cînd va fi vorba despre distribuirea pămînturilor, care produc bunurile pentru întreaga familie, fiindcă împărţirea pămînturilor se face pe familii, proporţional cu numărul membrilor masculi.
Pe bună dreptate s-a afirmat că inundaţiile Nilului i-au forţat pe Egipteni să inventeze primele elemente ale geometriei, pentru a putea redistribui cîmpurile ale căror graniţe au fost şterse de fluviul debordat. Punerea în comun a pămînturilor arabile în urma recoltei şi redistribuirea lor anuală au impus altor popoare aceleaşi necesităţi ca şi debordările Nilului. În toate ţările oamenii primitivi au fost nevoiţi să descopere singuri elementele de arpentaj1), fără să treacă prin şcoala Egiptenilor. Nu se poate măsura decît dacă numărarea este cunoscută. Probabil că turma a întărit idea de număr şi a dezvoltat funcţia de a număra, împărţirea pămînturilor a creat idea de măsură, iar vasul cea de capacitate.
Pămînturile arabile erau împărţite în suprafeţe rectilinii, în paralelograme foarte lungi şi foarte stîimte: actus-ul, unitatea de măsură agrară a romanilor primitivi, avea 40 de metri lungime şi 1.50 m lăţime. Dar înainte de şti să măsoare suprafaţa paralelogramelor înmulţind baza cu înălţimea şi, în consecinţă, înainte de a putea să le egalizeze, oamenii primitivi nu puteau fi mulţumiţi decît dacă bucăţile de pămînt care reveneau fiecărei familii erau încadrate în linii drepte de lungime egală; ei obţineau aceste linii prin aplicarea pe sol a aceluiaşi baston, de acelaşi număr de ori(6). Bastonul care servea pentru a măsura lungimea liniilor era sacru; hieroglifele egiptene iau ca simbol al Justiţiei şi al Adevărului Cotul, adică unitatea de măsură: ceea ce a măsurat Cotul era just şi adevărat(7).
Loturile incluse între liniile drepte de lungime egală dădeau pace spiritului egalitar şi nu dădeau loc la contestaţii. Deci, linia dreaptă era o parte importantă a operaţiunii: odată ce au fost trasate, liniile drepte dădeau deplină satisfacţie sentimentelor egalitare şi din acest motiv termenul grec orthos care a însemnat întîi ceea ce este în linie dreaptă, are prin extensiune semnificaţia de ceea ce este adevărat, echitabil şi just(8). Dat fiind că posedă capacitatea de a domoli pasiunile sălbatice, linia dreaptă trebuia neapărat să aibă în ochii lor un caracter august; printr-un fenomen analog, Pitagoricienii, uimiţi de calităţile numerelor pe care le studiau, au atribuit decadei un caracter fatidic, iar toate popoarele au acordat primelor numere calităţi mistice. Este deci de înţeles că linia dreaptă reprezenta pentru oamenii primelor partaje agrare tot ceea ce părea just în viziunea lor.
Spiritul egalitar al oamenilor primitivi era atît de îndîrjit încît, pentru ca împărţirea pămînturilor, divizate în benzi înguste de lungime egală, să nu stîrnească certuri, distribuirea se făcea prin tragere la sorţi, cu ajutorul unor pietre, înainte de inventarea scrisului; de asemenea, cuvîntul grec kleros, care înseamnă piatră, primeşte prin extensie sensul de lot repartizat prin tragere la sorţi, iar apoi cel de patrimoniu, avere, condiţie, ţară.
Idea de justiţie era la origine atît de strîns legată de împărţirea pămînturilor, încît în limba greacă cuvîntul nomos, care înseamnă uz, obicei, lege, are ca rădăcină nem, care a dat naştere la o numeroasă familie de cuvinte care conţin ideea de păstorit şi de partaj(9).
Nomos, mai întîi folosit în mod exclusiv pentru păstorit, a luat în decursul timpurilor numeroase semnificaţii, neasemănătoare una cu alta (şedere, locuinţă, uz, obicei, lege) şi care sînt tot atîtea sedimente istorice depuse de evoluţia umană; dacă este derulată seria cronologică a acestor semnificaţii, sînt trecute în revistă principalele etape parcurse de populaţiile preistorice. Nomos, păstorit, reaminteşte de epoca pastorală şi vagaboandă; din momentul în care nomadul (nomas) se opreşte, nomos este folosit pentru şedere, locuinţă; dar de cînd popoarele de păstori se opresc şi îşi fac domiciliul într-un ţinut, ei sînt nevoiţi în mod inevitabil să împartă pămînturile şi atunci nomos primeşte sensul de partaj; de îndată ce împărţirile agricole au devenit uzuale, nomos îmbracă ultima sa semnificaţie de obicei, lege; — legea fiind la origine codificarea obiceiului; în limba greacă din perioada bizantină şi din epoca modernă, nomos îşi păstrează numai semnificaţia de lege. Din nomos derivă nomisma, ceea ce este stabilit prin obicei, practică religioasă; nomizô, a observa obiceiul, a gîndi, a judeca; nomisis, cult, religie; Nemesis, zeiţa Justiţiei distributive, etc., care sînt tot atîtea mărturii de acţiune exercitată prin partajurile agrare asupra gîndirii omeneşti.
Împărţirea pămînturilor comune ale clanului deschide porţile unei lumi noi pentru imaginaţia oamenilor preistorici; acest lucru le bulversează instinctele, pasiunile, ideile şi obiceiurile într-un mod mai energic şi mai profund decît ceea ce ar provoca în zilele noastre revenirea în comunitate a proprietăţii capitaliste. Pentru a face să le pătrundă în creier ideea străină şi anti-naturală că nu mai era voie ca fructele şi recoltele de pe un cîmp străin să fie atinse, oamenii primitivi au fost nevoiţi să facă recurs la orice vrăjitorie pe care şi-o puteau imagina.
Orice cîmp, alocat unei familii prin tragere la sorţi, era înconjurat de o zonă neutră, ca şi teritoriul tribului; legea romană a celor Douăsprezece Tablei) o fixa la cinci picioare; borne de hotar îi marcau limitele, acestea fiind la început numai grămezi de pietre sau trunchiuri de arbori, forma de piloni cu cap uman, la care se adăugau uneori braţe, a fost introdusă mai tîrziu. Aceste mormane de piatră şi aceste bucăţi de lemn erau Zei pentru Greci şi Latini şi se jura să nu fie mişcate din loc(10); ţăranul2) nu trebuia să se apropie [de limita teritoriului] de spaimă că «Dumnezeu, simţindu-se lezat de brazda plugului, să nu-i strige: Opreşte-te, aici este cîmpul meu, uite-l pe al tău». (Ovidiui), Fastele) — «Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său - şi tot poporul să răspundă: Amin», tună Iehova (Deuteronom, XXVII, 17). Etruscii puneau toate blestemele pe capul vinovatului: «Cel care va muta borna de hotar, spune una din anatemele lor sacre, va fi condamnat de Zei, casa sa va dispare, rasa sa se va stinge, iar pămîntul său nu va mai produce fructe; grindina, rugina [cerealelor], focurile de caniculă vor distruge recoltele sale; membrele sale se vor acoperi de ulcere şi vor cădea în descompunere.» Dacă proprietatea a adus omenirii Justiţia, ea a izgonit Fraternitatea.
În toţi anii, cu ocazia Terminalelor, proprietarii învecinaţi din Labium ornau bornele de hotar, făcînd ofrande de miere, de grîu şi de vin şi sacrificau un miel pe un altar construit pentru această ocazie, fiindcă era o crimă să pătezi cu sînge borna sacră.
Dacă este adevărat, după cum spune un poet latin, că frica a creat Zeii, este cu atît mai adevărat că de cînd a fost instituită proprietatea, Zeii nu sînt inventaţi decît pentru a inspira teroare: Grecii au creat teribile zeiţe pentru a potoli instinctul acaparator şi pentru a îngrozi violatorii bunului altuia. Dike şi Nemesis fac parte din această categorie de divinităţi: ele s-au născut după introducerea împărţirilor agrare, după cum ne indică numele lor; ele au fost însărcinate să păstreze noile obiceiuri şi să mustre pe cei care le încalcă. Dike la fel de teribilă ca şi Eriniilei), cu care se aliază pentru a teroriza şi pedepsi, se îmbună pe măsură ce oamenii se obişnuiesc să respecte noile obiceiuri agricole; încetul cu încetul, ea se dezbară de aspectul său respingător. Nemesis prezida partajele şi avea grijă ca distribuirea pămînturilor să se facă în mod echitabil. Pe basorelieful care reproduce moartea lui Meleagrosi), Nemesis este reprezentată cu un pergament în mînă, fără îndoială pergamentul pe care erau înscrise loturile atribuite fiecărei familii; piciorul său este pus pe roata Norocului. Pentru a înţelege acest simbolism, trebuie să ne aducem aminte că loturile de pămînt erau trase la sorţi(11).
Grecii erau atît de convinşi că cultivarea şi împărţirea pămînturilor au creat legile şi Justiţia, încît din Demetrai), zeiţa păstorilor din Arcadia, unde purta numele de Erinnys şi care nu are nici un rol în cele două poeme homerice, au făcut zeiţa pămîntului roditor, care a iniţiat oamenii în misterele agriculturii şi a stabilit pacea între ei, dîndu-le obiceiuri şi legi. Monumentele de cel mai vechi stil o reprezintă pe Demetra cu o coroană de spini pe cap, ţinînd în mînă instrumentele de arat şi maci care, datorită nenumăratelor seminţe, sînt simbolul fecundităţii; dar, în cele mai recente reprezentări, care o arată ca legislatoare (thesmophora), Demetra înlocuieşte vechile sale atribute cu un stilet, care serveşte la gravarea obiceiurilor şi a legilor care reglementează împărţirea pămîntului precum şi cu pergamentul pe care sînt înscrise titlurile de proprietate(12).
Dar zeiţele cele mai înspăimîntătoare şi imprecaţiile şi anatemele cele mai oribile, care afectează atît de profund fantastica şi naiva imaginaţie a popoarelor infantile, s-au dovedit incapabile să înfrîneze instinctul acaparator şi obiceiul înveterat de a pune mîna pe lucrurile de care este nevoie, a fost necesar să se facă recurs la pedepse corporale de o incredibilă ferocitate, în opoziţie cu sentimentele şi obiceiurile sălbaticilor şi ale barbarilor care, chiar dacă în mod voluntar îşi dădeau lovituri pentru a se pregăti de viaţa lor în care sînt lupte neîncetate, nu le dădeau caracterul de pedeapsă; sălbaticul nu-şi loveşte copilul, părinţii proprietari sînt cei care au inventat oribilul percept: Cine iubeşte mult, pedepseşte bine. Atentatele împotriva proprietăţii au fost pedepsite mai aspru decît crimele împotriva persoanelor: abominabilele coduri nedrepte de Justiţie au intrat în istorie în urma şi drept consecinţă a însuşirii familiale a pămîntului.
Proprietatea şi-a marcat apariţia învăţîndu-i pe barbari să calce în picioare nobilele lor sentimente de egalitate şi fraternitate; legi care prevăd pedeapsa cu moartea sînt declarate împotriva celor care atentează la proprietate.
Legea celor Douăsprezece Table ordonă ca «cel care, noaptea, a tăiat pe furiş sau a păscut recoltele produse prin arat, dacă este puber va fi sacrificat în favoarea lui Ceres şi ucis; dacă nu este puber, va fi bătut cu nuiele după cum va găsi de cuviinţă magistratul şi va fi condamnat să plătească o despăgubire dublă. Hoţul evident, adică prins în flagrant delict, dacă este om liber, va fi bătut cu nuiele şi dat în robie... Cine va incendia un stog de grîu va fi biciuit şi ucis prin foc». (Tabla VIII, 9, 19, 14). Legea Burgunzilor depăşeşte ferocea lege romană: ea condamnă la sclavie femeia şi copiii în vîrstă de mai mult de paisprezece ani care nu îşi denunţă imediat soţul şi tatăl, vinovat de furt de cai sau de boi (XLVII, 1. 2). Proprietatea a introdus delaţiunea în sînul familiei.
De cînd şi-a făcut apariţia, proprietatea privată asupra lucrurilor mobile şi imobile a dat naştere la instincte, sentimente, pasiuni şi idei, care sub influenţa sa s-au dezvoltat pe măsura transformărilor acesteia şi vor persista atît timp cît proprietatea privată va continua să existe.
Talionul a depus în mintea umană germenul ideii de Justiţie, pe care împărţirea pămînturilor, care a pus bazele proprietăţii imobiliare private, trebuia să o fecundeze şi s-o facă să fructifice. Talionul l-a învăţat pe om să-şi potolească pasiunea sa pentru răzbunare şi să o supună la o reglementare; sub jugul religiei şi al legilor, proprietatea şi-a încovoiat instinctul acaparator. Rolul proprietăţii în elaborarea dreptului a fost atît de preponderent încît a întunecat influenţa iniţială a talionului, pînă într-atît încît un popor atît de subtil ca Grecii sau spirite atît de perspicace cum ar fi Hobbes şi Lockei) nu au realizat această influenţă: de fapt, poetica Greacă atribuie invenţia legilor numai zeiţelor care dispun de împărţirea şi cultura pămînturilor; Hobbes gîndeşte că înainte de constituirea proprietăţii, «în stadiul naturii, nu exista nedreptate în ceea ce făcea un om faţă de altul», iar Locke afirmă că «acolo unde nu există proprietate, nu există nedreptate este o propoziţie la fel de certă ca oricare demonstraţie a lui Euclidi): ideea de proprietate este dreptul la un lucru, iar idea la care corespunde cuvîntul injustiţie este invadarea sau violarea acestui drept»(13). Grecii şi gînditori lor profunzi, hipnotizaţi de proprietate şi uitînd fiinţa umană, cu instinctele şi pasiunile sale, au suprimat primul şi cel mai important factor al istoriei. Evoluţia omului şi a societăţilor sale nu poate fi înţeleasă şi explicată decît dacă se ţine cont de acţiunile şi reacţiunile reciproce a energiilor umane şi ale forţelor economice şi sociale.
Pentru a atenua pasiunea de răzbunare, spiritul egalitar al oamenilor primitivi nu a ştiut şi nu a putut să găsească decît talionul; începînd cu împărţirea alimentelor, a prăzii şi a pămînturilor, acest spirit egalitar solicita în mod imperios părţi egale pentru toţi, cu scopul ca «toţi să aibă aceleaşi lucruri», conform formulei lui Tezeu.
Singurele idei de justiţie pe care le puteau concepe primii oameni erau lovitură pentru lovitură, compensaţie egală pentru prejudiciul cauzat şi părţi egale în distribuirea de bunuri şi pămînturi; această idee de Justiţie era exprimată de Pitagoricieni prin axioma nu trebuie depăşit echilibrul balanţei; imediat după ce a fost inventată, această idee a devenit atributul Justiţiei.
Dar ideea de Justiţie, care la origine nu este decît o manifestare a spiritului egalitar, sub influenţa proprietăţii la formarea căreia a contribuit, va consacra inegalităţile pe care le creează proprietatea între oameni.
De fapt, proprietatea nu se poate consolida decît dacă cîştigă dreptul de a se pune la adăpost de instinctul acaparator, iar acest drept, odată cîştigat, devine o forţă socială independentă şi automotrică, care domină omul şi se întoarce împotriva lui.
Dreptul la proprietate a cucerit o asemenea legitimitate încît Aristotel identifică Justiţia cu respectul legilor care îl apără şi injustiţia cu încălcarea acelor legi; încît Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a burghezilor revoluţionari din 1789 ridică proprietatea la rangul de «drept natural şi imprescriptibil al omului» (art. II), iar papa Leon al XIII-leai), în celebra sa enciclică despre soarta muncitorilor, transformă proprietatea în dogmă a Bisericii catolice. — Materia conduce spiritul.
Barbarul a substituit proprietatea sîngelui vărsat; proprietatea s-a substituit cu omul, care în societăţile civilizate nu posedă decît drepturile pe care i le conferă proprietatea.
La fel ca insectele care imediat după naştere îşi devoră mama, Justiţia distruge spiritul egalitar care a creat-o şi consacră subjugarea omului.
Prin suprimarea proprietăţii private şi alocarea «aceloraşi lucruri la toată lumea», revoluţia comunistă va elibera omul şi va aduce la renaşterea spiritului egalitar; atunci vor dispare din capul oamenilor ideile de Justiţie care îi obsedează începînd de la constituirea proprietăţii private, ca cel mai oribil coşmar care a torturat vreodată trista umanitate civilizată.
(1). Hobbesi) declara că «natura a dat fiecăruia dintre noi dreptul egal asupra tuturor lucrurilor... În stadiul Naturii, fiecare are dreptul să facă şi să posede tot ceea ce îi place. De aici provine zicală populară că Natura a dat toate lucrurile tuturor şi de aici rezultă concluzia că în stadiul Naturii, utilitatea este regula Dreptului.» (De Cive, cartea I, cap. I). Hobbes şi filozofii care vorbesc despre Dreptul natural, Religie naturală, Filozofie naturală acordă doamnei Natură noţiunile lor de drept, de religie şi de filozofie, care nu sînt cu nimic mai puţin decît naturale. Ce am spune despre matematicianul care ar atribuii Naturii noţiunile sale despre sistemul metric şi ar face filozofie despre Metrul şi Milimetrul naturali? Măsurile de lungime, legile, zeii şi ideile filozofice sînt de fabricaţie umană: oamenii le-au inventat, modificat şi transformat pe măsura nevoilor lor private şi sociale. [Nota lui Lafargue]
(2). Proudhoni), care şi-a atribuit idea proprietăţii de la termenul lui Brissoti), făcea aceeaşi greşeală atunci cînd dădea drept axiomă socială expresia sa La Proprieté c'est le vol [Proprietatea este furt], fiindcă furtul este consecinţa proprietăţii şi nu cauza sa determinantă. Originea istorică a proprietăţii atît mobiliare cît şi imobiliare demonstrează că, la primele ei începuturi, ea nu a avut un caracter de jaf, — nu putea fi altfel. [Nota lui Lafargue]
(3). [În original instinct préhenseur] Termenul préhenseur există în limbajul zoologiei. Littréi) îl defineşte: cine are capacitatea de a apuca, de a lua cu forţa. [Nota lui Lafargue]
(4). Sălbaticii rudimentari din Ţara de Foc îşi delimitează teritoriile cu mari spaţii neocupate; Cezari) menţionează că Suevii sînt mîndri de a-şi înconjura teritoriile cu vaste solitudini. Spaţiul neutru dintre două sau mai multe triburi era denumit pădure limitrofă de Germani şi pădure protectoare de către Slavi. Morgani) spune că în America de Nord acest spaţiu era mai strîmt între triburile de aceeaşi limbă, de obicei înrudite şi aliate, şi mai mare între triburile cu idiomuri diferite. [Nota lui Lafargue]
(5). Un fragment al lui Heraclide din Ponti), discipol al lui Platon, conţine o descriere a meselor comuniste ale Dorienilor. La Andreies (masa comună a bărbaţilor), fiecare persoană primea o porţie egală, cu excepţia Arhont-ului, membru în sfatul bătrînilor, care avea dreptul la o porţie de patru ori mai mare: una în calitate de cetăţean, a doua în calitatea sa de preşedinte al mesei şi încă două pentru întreţinerea sălii, care probabil trebuiau să fie rezervate servitorilor. Fiecare masă era sub supravegherea unei matriarhe, care împărţea bunurile comesenilor. Aceasta funcţie de distribuitoare rezervată femeii i-a impresionat atît de puternic pe Grecii preistorici, încît au personificat Destinul şi Destinele prin zeiţele Moira, Aissa, Keresi), nume care semnifică prin cine este făcută împărţirea bunurilor sau a prăzii. [Nota lui Lafargue]
(6). Paul Tanneryi) spune că «procedeurile de arpentaj ale Egiptenilor sînt mai puţin perfecţionate decît cele ale savanţilor greci şi uneori revin la formule metrice destul de incorecte. Astfel, Egiptenii măsoară suprafaţa unui patrulater făcînd produsul semi-sumelor a două laturi opuse. Această formulă, ca şi altele la fel de false, transmise în evul mediu de către urmaşii agrimensorilor3) romani, s-au perpetuat în Europa în tratatele elementare pînă în epoca Renaşterii.» Pour l'histoire de la Science hellène [Pentru istoria ştiinţei elene], 1887 [Nota lui Lafargue]
(7). Haxthauseni) raportează în curioasa sa lucrare Voyage en Russie [Călătorie în Rusia] că în ţinutul Jaroslaf a văzut prăjini venerate ca măsuri sacre ale arpentajului. Lungimea prăjinilor este în funcţie inversă faţă de calitatea pămînturilor; prăjina cea mai scurtă serveşte la măsurarea celui mai bun pămînt, iar cea mai lungă scurtă este pentru măsurarea pămînturilor de calitate inferioară: «de la început, toate loturile sînt inegale ca mărime şi egale ca valoare». [Nota lui Lafargue]
(8). În limba greacă, rădăcina or ia parte la formarea a trei serii de cuvinte, care par contradictorii, dar care sînt complementare şi sînt legate de împărţirea pămînturilor.
1° Idea de a merge în linie dreaptă:
Or-thos drept, vertical, adevărat, echitabil, just; — or-mè mişcare în sus, zbor, elan, pasiune; — or-numi, or-inô, a pune în mişcare, a excita; — or-ugma, şanţ, galerie subterană; — or-ux, hîrleţ; — or-thoô, a redresa; — or-thosios Zeus, Jupiter care îndreaptă pagubele;
2° Idea de a pune graniţă, de a limita:
Or-os, graniţă, frontieră; — or-izô, a pune graniţă, a limita, a defini, a legifera; — or-ios, ceea ce serveşte ca limită; — Zeus or-ios, Jupiter protectorul limitelor; — theos or-ios, cuvînt pentru Dumnezeu;
3° Idea de vigilenţă:
Our-os, pază, paznic; — pul-or-os, paznicul porţilor; — tima-or-os, cel care pedepseşte, cel care răzbună; — or-omai, a supraveghea, a păzi. [Nota lui Lafargue]
(9). Nemô, a împărţi, a distribui, apoi a trata pe cineva conform legii; — nomé, păstorit, partaj, lot; — nomas, nomad vagabond care cutreieră ducînd la păscut o turmă; — nomos, în mod primitiv, păşune, apoi şedere, domiciliu, partaj şi, în ultimă instanţă, uz, lege; — nomizô, a păstra obiceiul, legea, a gîndi, a crede, a judeca; — nomisma, lucru stabilit prin obicei, prin lege, practică religioasă, monedă; — nomisis, cult, religie, credinţă; — Némésis, furia Zeilor împotriva celor care se ating de drepturile altuia, zeiţa Justiţiei distributive; — epi-nomia, dreptul de păstorit; — pro-nomia, privilegiu.
Filiaţia filologică arată că ideile de partaj, domiciliu, uz, obicei, lege, gîndire, judecată, credinţă şi religie decurg din aceaşi sursă: necesitatea de a împărţi pămînturile. [Nota lui Lafargue]
(10). Platon spune în Legi: «Aceasta trebuie să fie prima noastră lege: nimeni să nu atingă borna de hotar care separă un cîmp de cel al vecinului, fiindcă ea trebuie să rămînă imobilă; nimeni să nu se gîndească să mişte piatra pe care s-a obligat prin jurămînt să o lase pe loc.» [Nota lui Lafargue]
(11). Agricultura a avut o acţiune decisivă asupra modului în care s-a dezvoltat mentalitatea oamenilor primitivi: de exemplu, ea a fost cea care le-a modificat opiniile despre diviziunile timpului. Orele, care Mitologia greacă nu reprezentau unităţi de timp ale Zilei, ci ale anului, erau în perioada primitivă în număr de două: Ora de primăvară, Thallô, al cărui nume semnifică a înverzi, a înflori şi Ora de toamnă, Karpos, care înseamnă fruct. Primăvara şi toamna sînt anotimpurile importante pentru sălbaticul care nu cultivă pămîntul, dar care se hrăneşte din fructele crescute în mod spontan. După împărţirea pămînturilor, numărul de Ore creşte la trei: Dike, Eunomia, al cărui nume înseamnă bun păstorit, echitate, păstrarea obiceiului, şi Eirene, care înseamnă pace. În lucrarea sa Teogonia, Hesiodi) descrie Orele drept cele care dau oamenilor obiceiuri şi stabileşte între ei pacea şi justiţia, precum Demetra Thesmophore.
Atîta timp cît oamenii trăiesc din vînat, pescuit şi cules, le este indiferent să fie în război într-un sezon sau în altul; dar atunci cînd au cîmpuri pe care trebuie să le însămînţeze şi să le culeagă, ei trebuie să suspende în anumite perioade ale anului războaiele dintre triburi şi să stabilească armistiţii pentru însămînţări, recolte şi alte munci agricole: ei au creat atunci Ora păcii, Eirene, şi au pus aceste armistiţii sub protecţia sa; catolicii din evul mediu au pus armistiţiile în paza lui Dumnezeu şi le-au denumit Armistiţiile Domnului. Eirene provine de la verbul eirô, a vorbi; în Lacedemonia eiren era denumit un tînăr de mai mult de douăzeci de ani, care avea dreptul să ia cuvîntul în adunările publice. În decursul perioadelor consacrate muncilor de cîmp, disputele dintre triburi şi sate nu se mai reglementau prin arme, ci prin cuvînt, de unde provine numele de Eirene, zeiţa care vorbeşte.
Este posibil ca agricultura să fi avut o influenţa asupra scrisului, după cum pare să demonstreze această manieră antică de a scrie de care s-au folosit Grecii, Chinezii, Scandinavii, etc., care constă în a scrie în mod alternativ de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga, revenind asupra paşilor făcuţi, asemenea boilor care muncesc. [Nota lui Lafargue]
(12). Lucrarea Galerie mythologique [Galerie mitologică] a lui Millin (Paris, 1811) reproduce numeroase medalioane, camee, basoreliefuri, etc., în care Demetra figurează cu diversele sale atribute. [Nota lui Lafargue]
(13). HOBBES, De Cive, remarcă adăugată la traducerea în franceză a lui Sorbièrei). — LOCKE, Essay on the human understanding [Eseu asupra înţelegerii umane]. [Nota lui Lafargue]
1). Arpentaj - măsurare a unui teren.
2). În original laboureur - termen specific Vechiului Regim, ce desemna un ţăran care poseda pămîntul pe care îl cultiva.
Vechiul Regim, perioadă istorică din Franţa cuprinsă între sec. 16-18, anterioară revoluţiei burgheze de la sfîrşitul sec. 18.
3). Agrimensor - specialist în tehnica măsurătorilor topografice ale terenurilor agricole.