Paul Lafargue

Determinismul economic al lui Karl Marx

Mitul lui Prometeu

II. Cultul focului

Focul, generatorul forţei motrice şi principalul agent al producţiei capitaliste, este una din primele invenţii ale sălbăticiei: folosirea sa, mai mult decît întrebuinţarea pietrei sau a crengii de copac, ca arme şi instrumente, face distincţia dintre om şi maimuţa antropoidă. Utilitatea focului impresionează atît de puternic imaginaţia omului primitiv încît, de cînd se organizează în triburi, clanuri şi familii matriarhale şi patriarhale, îl slujeşte în cadrul unui cult care, în Grecia şi în Italia, persistă pînă la creştinism şi supravieţuieşte în cadrul catolicismului: lumînările care se aprind pe altare şi luminile care sînt menţinute zi şi noapte în faţa sfintelor imagini sînt rămăşiţele acestui cult sălbatic.

Conservarea focului, care se obţine cu greu prin frecare, este o datorie a femeilor din popoarele sălbatice; atunci cînd hoarda îşi schimbă locul taberei, ele transportă în scoarţă tăciunii, îngropaţi în cenuşă: în zilele noastre, pentru a avea foc întotdeauna, ciobanii din Sicilia au o bucată aprinsă de ferula, o plantă din familia umbeliferelor, a cărei măduvă se aprinde uşor, şi o păstrează sub cenuşă; după cele spuse de Hesiodi) şi Eschili), Prometeui) a ascuns într-o tulpină de ferula, narthex, tăciunele furat din Olimp. Vestibulul bazilicilor din cadrul Bisericii primitive purtau numele de narthex, probabil în amintirea rolului pe care planta l-a avut în conservarea focului din timpurile preistorice ale Eladei.

O zeiţă, Hestiai), al cărei nume înseamnă cămin şi, prin extensie, casă, locuinţă, şi care corespunde cu Vestai) la Romani, era la Greci păzitoarea focului sacru al fiecărei familii şi al fiecărei cetăţi: ea primea prima parte a tuturor sacrificiilor, iar la festinuri prima libaţie1) era făcută în cinstea ei. Altarul său de la Delfii) era obiectul unei veneraţii deosebite; acesta era «căminul comun» pentru toată Grecia, acolo se venea pentru a căuta un tăciune pentru a reaprinde focul din temple atunci cînd se stingea. În sanctuarele pe care le împărţea cu Zeusi) şi alţi zei, ea era cea căreia i se făceau primele ofrande şi holocausturi2), în calitate de divinitatea cea mai antică şi cea mai venerată; cu ocazia jocurilor de la Olympiai), primul sacrifiu pe care îl făcea Grecia reunită era pentru Hestia, iar cel de-al doilea pentru Zeus (Pausanias, V. 14). Hestia era primul născut între copiii lui Rheai) şi ai lui Cronosi) (Teogonia, v. 453). Dorind să urmeze exemplul lui Zeus, care s-a căsătorit cu sora sa Herai), Poseidoni) i-a propus să o ia de soţie: căsătoria dintre Hera şi Zeus, pe care Cretaniii) o denumeau drept căsătoria sfîntă, arată că uniunile sexuale aveau loc în mijlocul hoardei, între femei şi bărbaţi din aceeaşi generaţie, care se considerau drept fraţi şi surori; Mac Lennani), care a regăsit aceste obiceiuri în cetele australiene, le denumeşte endogamice. Hestia a rămas virgină; este drept, cu permisiunea lui Zeus, devenit şeful familiei din Olimpi). Calimahi), în Imnul lui Artemis, spune că această zeiţă a obţinut o permisiune asemănătoare, aidoma nimfelor care o însoţeau. A rămîne virgină, în timpurile preistorice, nu înseamnă a face jurămînt de virginitate şi de castitate, ci înseamnă a refuza supunerea la jugul căsătoriei patriarhale, pe care Zeus a întronat-o în Olimp. Femeile care, pe pămînt, nu acceptau obiceiul patriarhal îşi păstrau numele de virgine, cu toate că erau mame a numeroşi copii. Eschil le denumeşte virgine pe Amazoane (Prom. [Prometeu], v. 418); limba greacă reproduce această idee prepatriarhală atunci cînd spune despre un copil al unei tinere fete nemăritată că este fiul unei virgine, Παρθενίας.

Sălbaticii rătăcitori se adună în jurul focului ca să mănînce şi să doarmă; atunci cînd încetează să fie nomazi şi îşi construiesc locuinţe, acestea sînt comune şi adăpostesc întregul clan: căminul, aflat în mijlocul casei, devine centrul clanului, care nu are decît o locuinţă şi un cămin, atît timp cît persistă obiceiurile comuniste(1).

Grecii au plasat căminul comun al cetăţii, adică altarul Hestiei, în Pritaneu3), care în amintirea lăcaşurilor primitive, era circular, la fel ca templul zeiţei Vesta la Roma. În continuare, Pritaneul a devenit sediul autorităţilor publice şi a tribunalelor, precum şi locul de recepţie a oaspeţilor şi a ambasadorilor. Era situat la Atena, în apropiere de Agora4), la poalele Acropolei5); la început, era în vîrful său, acolo unde sălăşluia tribul sălbatic. Un foc etern era întreţinut pe altarul său; era căminul cetăţii, έστία πολεως spuneau Grecii, focus sau penetrale urbis, spuneau Latinii: după cum ne relatează Titus Liviusi), ei credeau că destinul Romei era legat de acest cămin. Seara focul se acoperea cu cenuşă, iar dimineaţa era înnoit cu crengi de arbori speciali, fiindcă nu trebuia să fie alimentat cu orice fel de lemn: dacă se întîmpla ca acest foc să se stingă, se putea aprinde din nou numai prin procedeul sălbatic, adică prin frecarea a două bucăţi de lemn. Cine nu era cetăţean nu putea asista la sacrificiile făcute pe altarul căminului cetăţii; chiar şi numai privirea unui străin pîngărea actul religios: dacă un duşman cucerea un oraş, iar cetăţenii îl recucereau, în primul rînd templele trebuiau să fie purificate; toate căminele familiilor şi ale oraşului erau stinse şi aprinse din nou; atingerea străinului le profanase(2).

Cînd clanul nu mai trăieşte în comunitate şi se segmentează în familii private, fiecare familie îşi construieşte o casă şi aprinde un cămin cu un tăciune luat din căminul casei comune; acest foc era menţinut în mod religios; atunci cînd înceta să mai ardă, acest lucru semnifica dispariţia întregii familii: la Greci,  foc stins şi familie stinsă erau sinonime.

În epoca istorică, emigranţii care plecau să înfiinţeze o colonie, duceau un tăciune din pritaneul cetăţii pe care o părăseau pentru a aprinde căminul oraşului pe care ei trebuiau să-l fondeze; în cazul în care focul acestui nou pritaneu se stingea, nu era permis să fie aprins din nou; era necesar să se revină la căminul metropolei pentru a căuta un tăciune, care era sursa focului sacru al familiilor şi coloniilor. O armată care intra în luptă lua un tăciune din focul sacru, iar piroforul îl purta pe cap: funcţia sa îi dădea un caracter sacru; învingătorul îl cruţa.

Focul sacru al pritaneului era sursa de autoritate; pritanul este sinonim cu şef, magistrat, rege; în Mileti), în Corinti) şi în toate Statele greceşti, pritanii erau primii magistraţi ai oraşului; la Atena, ei erau cei cincizeci de senatori, aleşi de către cele zece triburi, care prezidau pe rînd senatul şi adunările populare şi supravegheau executarea decretelor.

Familia din Olimp, aidoma cetăţilor şi familiilor omeneşti, avea căminul său, care era «sursa focului». Pindari) îl numeşte pe Zeus «pritanul tunetului şi al fulgerelor», iar Eschil «pritanul celor preafericiţi» (Prom., v. 173). Focul pe care Prometeu l-a răpit de la «sursa focului» (ib., v. 109-110) nu este focul obişnuit pe care muritorii îl cunosc, ci un tăciune al focului sacru pe care Zeus refuza să-l dea «oamenilor muritori» (Teog. [Teogonia], v. 564), fără de care nu se avea dreptul de a aprinde un cămin familial.

Prometeu nu este personificarea invenţiei focului; dar, episoadele mitului său, povestite de Hesiod şi Eschil, sînt amintirea luptelor care au destrămat triburile Eladei preistorice, atunci cînd au înlocuit familia matriarhală cu familia patriarhală, la fel ca evenimentele care au dezagregat familia patriarhală şi au pregătit ecloziunea familiei burgheze, compusă dintr-un singur menaj, care continuă să mai existe.

 

 

 


 

(1). Hestia, έστιά, numele zeiţei căminului, are drept rădăcină στα, care crează cuvinte cu implicaţia de a se opri, a se stabili şi de unde provine latinul stare şi francezul station. [Nota lui Lafargue]

(2). Evreii aveau şi ei cultul focului. Iosefi) povesteşte că erau atît de legaţi de acest cult încît pe vremea sa a izbucnit o răscoală la Ierusalim, fiindcă guvernatorul roman Florus interzisese «sărbătoarea numită Xylophorie, în cursul căreia se aduce la templu o cantitate foarte mare de lemne, cu scopul de a menţine un foc care nu trebuie niciodată să se stingă.» Istoria războiului Evreilor, cartea II, cap. XXXI [XVII]. [Nota lui Lafargue]

 

 


 

1). Libaţie - (în antichitate) act ritual care consta în gustarea şi apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc. în cinstea zeilor.

2). Holocaust - (în antichitate) jertfă adusă zeilor, în care animalul sacrificat era ars în întregime. 

3). Pritaneu - edificiu public în cetăţile greceşti antice, unde se întruneau pritanii, primii magistraţi ai oraşului. 

4)Agora - piaţă publică în oraşele din Grecia antică, unde se aflau principalele instituţii şi se ţineau adunările publice.

5)Acropolă - citadelă în oraşele din Grecia antică, aşezată pe o înălţime, care adăpostea principalele edificii publice.