V. I. Lenin. Ce-i de făcut?

„... Lupta din cadrul partidului îi dă forță și vitalitate. Cea mai grăitoare dovadă de slăbiciune a unui partid o constituie dezlînarea lui și ștergerea granițelor precis conturate. Partidul se întărește prin curățirea rîndurilor sale.. .“ (Din scrisoarea lui Lassalle către Marx din 24 iunie 1852)

 

 

 

Prefaţă

Potrivit planului iniţial al autorului, broşura de faţă urma să fie consacrată dezvoltării amănunţite a ideilor expuse în articolul „Cu ce să începem?“ („Iskra“ 2 nr. 4, mai 1901) *1. Şi, înainte de toate, trebuie să cerem iertare cititorului pentru că ne îndeplinim cu întîrziere făgăduiala dată în acel articol (şi repetată ca răspuns la numeroase întrebări şi scrisori particulare). Una dintre cauzele acestei întîrzieri a fost încercarea, făcută în luna iunie a anului trecut (1901) 3, de unificare a tuturor organizaţiilor social-democrate din străinătate. Era firesc să aşteptăm rezultatele acestei încercări, căci, în caz de reuşită, am fi fost, poate, nevoiţi să expunem concepţiile organizatorice ale „Iskrei“ sub un unghi de vedere întrucîtva diferit; în orice caz, o asemenea reuşită promitea să pună foarte curînd capăt existenţei a două curente în cadrul social-democraţiei ruse. După cum ştie şi cititorul, încercarea aceasta a dat greş, şi, aşa cum vom căuta să dovedim mai jos, ea nu putea să sfîrşească altfel în urma noii cotituri spre „economism“ făcută de revista „Rabocee Delo“ 4 în nr. 10. Trebuia neapărat să pornim o luptă hotărîtă împotriva acestui curent confuz şi puţin precizat, dar cu atît mai rezistent şi capabil să renască sub diferite forme. În conformitate cu aceasta, planul iniţial al broşurii a fost schimbat şi considerabil extins.

Principala ei temă trebuia s-o constituie cele trei probleme ridicate in articolul „Cu ce să începem?“, şi anume: problema caracterului şi conţinutului principal al agitaţiei noastre politice, problema sarcinilor noastre organizatorice şi problema planului construirii simultane şi din diferite direcţii a unei organizaţii de luptă pe întreaga Rusie. Autorul este de multă vreme preocupat de aceste probleme, pe care a încercat să le ridice încă în „Raboceaia Gazeta“ 5, cu prilejul uneia dintre încercările nereuşite de a scoate din nou acest ziar (vezi cap. V). Dar ideea de la care a pornit autorul, de a se mărgini în broşură numai la analiza acestor trei probleme şi de a-şi expune concepţiile, pe cît posibil, într-o formă pozitivă, fără a recurge, sau aproape fără a recurge, la polemică, s-a dovedit cu desăvîrşire irealizabilă din două motive. Pe de o parte, „economismul“ s-a dovedit a fi cu mult mai viabil decît ne-am închipuit (folosim cuvîntul „economism“ în sensul lui larg, aşa cum a fost explicat în nr. 12 al „Iskrei“ (decembrie 1901) în articolul „De vorbă cu apărătorii economismului“, în care a fost schiţat, ca să zicem aşa, conspectul broşurii de faţă *2). A devenit neîndoielnic că punctele de vedere diferite în ceea ce priveşte rezolvarea acestor trei probleme se explică într-o măsură mult mai mare prin opoziţia fundamentală dintre cele două curente din cadrul social-democraţiei ruse decît prin divergenţe în probleme de amănunt. Pe de altă parte, nedumerirea pe care a stîrnit-o în rîndurile „economiştilor“ promovarea concretă a concepţiilor noastre în „Iskra“ constituia o dovadă evidentă că noi adeseori vorbim literalmente limbi diferite, că din această cauză nu vom putea ajunge la nici o înţelegere dacă nu vom începe ab ovo *3, că trebuie să încercăm „o explicaţie“ sistematică, într-o formă cît mai populară, ilustrată cu exemple cît mai numeroase şi mai concrete, cu toţi „economiştii“, asupra tuturor punctelor esenţiale ale divergenţelor noastre. Şi eu am hotărît să fac o asemenea încercare de „a ne explica“; îmi dădeam perfect de bine seama că aceasta va mări foarte mult proporţiile broşurii şi va întîrzia apariţia ei, dar, în acelaşi timp, nu vedeam nici o posibilitate de a-mi îndeplini altfel făgăduiala dată în articolul „Cu ce să începem?“. Aşadar, pe lîngă scuzele în legătură cu întîrzierea, trebuie să mai adaug şi scuze în legătură cu marile lipsuri pe care le prezintă forma literară a broşurii: a trebuit să lucrez în cea mai mare grabă, fiind şi mereu întrerupt de tot felul de alte munci.

Analiza celor trei probleme amintite mai sus rămîne principala temă a broşurii. Dar a trebuit să încep cu două probleme mai generale: de ce o lozincă atît de „nevinovată“ şi de „firească“ cum e „libertatea criticii“ constituie pentru noi un adevărat semnal de luptă? de ce nu putem să ne înţelegem nici măcar în problema fundamentală a rolului social-democraţiei faţă de mişcarea spontană de masă? Apoi, expunerea părerilor asupra caracterului şi conţinutului agitaţiei politice s-a transformat într-o explicare a deosebirii dintre politica trade-unionistă şi cea social-democrată, iar expunerea părerilor asupra sarcinilor organizatorice s-a transformat într-o explicare a deosebirii dintre metodele primitive de muncă, cu care se mulţumesc „economiştii“, şi organizaţia de revoluţionari, pe care noi o considerăm necesară. Apoi, asupra „planului“ unui ziar politic pe întreaga Rusie insist cu atît mai mult, cu cît mai neîntemeiate au fost obiecţiile aduse împotriva lui şi cu cît mai puţin mi s-a răspuns, în fond, la întrebarea pusă în articolul meu „Cu ce să începem?“: cum am putea să păşim simultan din toate direcţiile la construirea organizaţiei de care avem nevoie? În sfîrşit, în partea finală a broşurii sper să dovedesc că am făcut tot ce a depins de noi pentru a preveni o ruptură definitivă cu „economiştii“, ruptură care s-a dovedit însă a fi inevitabilă; — că „Rabocee Delo“ a căpătat o însemnătate deosebită, „istorică“, dacă vreţi, prin faptul că a exprimat în modul cel mai complet şi mai sugestiv nu un „economism“ consecvent, ci confuzia şi oscilările care au constituit trăsătura specifică a unei întregi perioade din istoria social-democraţiei ruse; — că de aceea şi polemica cu „Rabocee Delo“, care la prima vedere pare prea amănunţită, capătă însemnătate; căci nu putem merge înainte dacă nu lichidăm definitiv această perioadă.

Februarie 1902

N. Lenin

 

 


 

*1. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 1—13. — Nota red.

*2. Vezi op. cit., pag. 360—367. — Nota red.

*3. — de la început. — Nota trad.

 


 

2. „Iskra“ („Scînteia“) — primul ziar marxist ilegal pe întreaga Rusie, a fost înfiinţat de V. I. Lenin în 1900 şi a jucat un rol hotărîtor în crearea partidului revoluţionar marxist al clasei muncitoare.

Întrucît, din cauza prigoanei poliţieneşti, nu era posibilă în Rusia scoaterea unui ziar revoluţionar, Lenin, încă de pe cînd se afla deportat în Siberia, a elaborat în toate amănuntele planul editării unui asemenea ziar în străinătate. La expirarea termenului de deportare (ianuarie 1900), Lenin a trecut fără întîrziere la înfăptuirea acestui plan. În februarie 1900, la Petersburg, el a dus cu V. I. Zasulici, care venise clandestin din străinătate, tratative cu privire la participarea grupului „Eliberarea muncii“ la editarea unui ziar marxist pe întreaga Rusie. La sfîrşitul lunii martie — începutul lunii aprilie 1900 a avut loc aşa-zisa „Consfătuire de la Pskov“ a lui V. I. Lenin, I. O. Martov, A. N. Potresov, S. I. Radcenko cu „marxiştii legali“ P. B. Struve şi M. I. Tugan-Baranovski, la care a fost discutat proiectul de declaraţie a redacţiei, întocmit de Lenin, cu privire la programul şi sarcinile unui ziar pe întreaga Rusie („Iskra“) şi ale unei reviste politice-ştiinţifice („Zarea“). Lenin a cutreierat o serie de oraşe din Rusia (Moscova, Petersburg, Riga, Smolensk, Nijni-Novgorod, Ufa, Samara, Sîzran), unde a stabilit legături cu grupuri social-democrate şi cu diferiţi social-democraţi, care s-au angajat să sprijine viitoarea „Iskră“. În august 1900, după sosirea lui Lenin în Elveţia, a avut loc o consfătuire a lui V. I. Lenin şi A. N. Potresov cu membrii grupului „Eliberarea muncii“, în cadrul căreia au fost discutate programul şi sarcinile ziarului şi ale revistei, lista eventualilor colaboratori, componenţa şi sediul redacţiei. La un moment dat aceste tratative erau cît pe-aci să se termine cu o ruptură (Vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 326—344), dar pînă la urmă s-a ajuns la un acord cu grupul „Eliberarea muncii“ în toate problemele litigioase.

Primul număr al „Iskrei“ leniniste a apărut în decembrie 1900, la Leipzig; numerele următoare au apărut la München; începînd din iulie 1902, ziarul a apărut la Londra, iar din primăvara anului 1903 — la Geneva. La organizarea editării ziarului „Iskra“ au dat un ajutor preţios social-democraţii germani C. Zetkin, A. Braun şi alţii, revoluţionarul polonez I. Marchlevski, care trăia pe atunci la München, şi H. Quelch, unul dintre conducătorii Federaţiei social-democrate din Anglia. Din redacţia ziarului „Iskra“ făceau parte V. I. Lenin, G. V. Plehanov, I. O. Martov, P. B. Akselrod, A. N. Potresov şi V. I. Zasulici. Secretar de redacţie a fost la început I. G. Smidovici-Leman, iar mai tîrziu, din primăvara anului 1901 — N. K. Krupskaia, care purta şi întreaga corespondenţă a „Iskrei“ cu organizaţiile social-democrate din Rusia.

În centrul atenţiei ziarului „Iskra“ se aflau problemele luptei revoluţionare a proletariatului şi a tuturor oamenilor muncii din Rusia împotriva absolutismului ţarist; o atenţie deosebită se atribuia celor mai importante evenimente din viaţa internaţională, şi mai ales a mişcării muncitoreşti internaţionale. Lenin a fost redactor-şef şi conducătorul de fapt al „Iskrei“. În coloanele „Iskrei“, el a publicat articole în toate problemele fundamentale ale construcţiei de partid şi ale luptei de clasă a proletariatului din Rusia.

„Iskra“ a devenit un centru în jurul căruia se grupau forţele partidului, un centru de adunare şi educare a cadrelor partidului. Într-o serie de oraşe din Rusia (Petersburg, Moscova, Samara etc.) au fost create grupuri şi comitete ale P.M.S.D.R. cu orientare iskristă-leninistă, iar în ianuarie 1902, la congresul de la Samara al iskriştilor, a fost creată organizaţia din Rusia a „Iskrei“. Organizaţiile iskriste se creau şi activau sub conducerea directă a discipolilor şi tovarăşilor de luptă ai lui V. I. Lenin: N. E. Bauman, I. V. Babuşkin, S. I. Gusev, M. I. Kalinin, P. A. Krasiltov, G. M. Krjijanovski, F. V. Lengnik , P. N. Lepeşinski, I. I. Radcenko ş.a.

Din iniţiativa lui Lenin şi cu participarea lui directă, redacţia „Iskrei“ a elaborat un proiect de program al partidului (publicat în nr. 21 al „Iskrei“) şi a făcut pregătirile necesare pentru Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., care a avut loc în iulie-august 1903. În momentul convocării congresului, majoritatea organizaţiilor social-democrate locale din Rusia s-au alăturat „Iskrei“, aprobînd tactica, programul şi planul ei organizatoric şi recunoscînd-o drept organul lor conducător. Într-o rezoluţie specială, congresul a subliniat rolul excepţional al „Iskrei“ în lupta pentru crearea partidului şi a declarat-o Organ Central al P.M.S.D.R. Congresul al II-lea a stabilit că redacţia „Iskrei“ va fi formată din Lenin, Plehanov şi Martov. În pofida hotărîrii adoptate de congresul partidului, Martov, insistînd ca toţi cei şase redactori care au lucrat pînă atunci să fie menţinuţi, a refuzat să facă parte din noua redacţie; numerele 46—51 ale „Iskrei“ au apărut sub îngrijirea lui Lenin şi Plehanov. Ulterior Plehanov a trecut pe poziţiile menşevismului şi a cerut să fie incluşi în redacţia „Iskrei“ toţi vechii redactori menşevici, care fuseseră respinşi de congres. Neputînd accepta o asemenea pretenţie, la 19 octombrie (1 noiembrie) 1903, Lenin s-a retras din redacţia „Iskrei“; el a fost cooptat în C.C., în cadrul căruia a dus lupta împotriva oportuniştilor menşevici. Numărul 52 al „Iskrei“ a apărut sub îngrijirea exclusivă a lui Plehanov. La 13 (26) noiembrie 1903, Plehanov, cu de la sine putere, încălcînd voinţa congresului, a cooptat în redacţia „Iskrei“ pe foştii ei redactori menşevici. Începînd cu nr. 52, menşevicii au transformat „Iskra“ într-un organ al lor.

3. În primăvara şi în vara anului 1901, între organizaţiile social-democrate din străinătate („Uniunea social-democraţilor ruşi“, Comitetul din străinătate al Bundului, organizaţia revoluţionară „Soţial-Demokrat“ şi secţia din străinătate a organizaţiei „Iskra“ şi „Zarea“), cu ajutorul şi din iniţiativa grupului „Borba“, au avut loc tratative în vederea stabilirii unui acord şi a unificării. În scopul pregătirii congresului, la care trebuia să aibă loc unificarea, în iunie 1901 a fost convocată la Geneva o conferinţă a reprezentanţilor acestor organizaţii (de aici provine denumirea ei de Conferinţa din „iunie“ sau „de la Geneva“). La această conferinţă a fost elaborată rezoluţia („acordul principial“) prin care se recunoştea necesitatea unificării tuturor forţelor social-democrate din Rusia şi, în special, a unificării tuturor organizaţiilor social-democrate din străinătate şi se condamna oportunismul în toate manifestările şi nuanţele lui: „economismul“, bernsteinismul, millerandismul etc. (Vezi „Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 22—24). Totuşi, noua cotitură a „Uniunii social-democraţilor ruşi“ şi a organului ei „Rabocee Delo“ spre oportunism (articolul lui B. Kricevski „Principii, tactică şi luptă“ şi al lui A. Martinov „Literatura de demascare şi lupta proletară“, publicate în nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“, septembrie 1901, precum şi amendamentele oportuniste adoptate de Congresul al III-lea al „Uniunii“ la rezoluţia Conferinţei din iunie) au determinat insuccesul încercărilor de unificare.

Congresul „de unificare“ al organizaţiilor din străinătate ale P.M.S.D.R. a avut loc în zilele de 21—22 septembrie (4—5 octombrie) 1901, la Zürich. La congres au participat 6 membri ai secţiei din străinătate a organizaţiei „Iskra“ şi „Zarea“ (V. I. Lenin, N. K. Krupskaia, I. O. Martov şi alţii), 8 membri ai organizaţiei revoluţionare „Soţial-Demokrat“ (dintre care 3 membri ai grupului „Eliberarea muncii“: G. V. Plehanov, P. B. Akselrod şi V. I. Zasulici), 16 membri ai „Uniunii social-democraţilor ruşi“ (dintre care 5 membri ai Comitetului din străinătate al Bundului) şi 3 membri ai grupului „Borba“. La prima problemă de pe ordinea de zi: „Acordul principial şi instrucţiuni pentru redacţii“, V. I. Lenin, care participa la congres sub pseudonimul „Frei“, a ţinut o cuvîntare strălucită (vezi Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 271—275). Aceasta a fost prima cuvîntare publică ţinută de V. I. Lenin în mijlocul social-democraţilor ruşi din străinătate. La congres s-a dat citire amendamentelor şi adăugirilor oportuniste la rezoluţia din iunie, adoptate de Congresul al III-lea al „Uniunii social-democratilor ruşi“. Ţinînd seama de aceasta, elementele revoluţionare participante la congres — membrii organizaţiei „Iskra“ şi „Zarea“, precum şi ai organizaţiei „Soţial-Demokrat“ — au declarat că unificarea este imposibilă şi au părăsit congresul. Din iniţiativa lui V. I. Lenin, în octombrie 1901, aceste organizaţii s-au unit în Liga din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse.

4. „Rabocee Delo“ („Cauza Muncitorească“) — revistă, organ al „Uniunii social-democraţilor ruşi din străinătate“. A apărut la Geneva din aprilie 1899 pînă în februarie 1902 sub îngrijirea lui B. N. Kricevski, P. F. Teplov (Siberianul), V. P. Ivanşin, iar mai tîrziu şi a lui A. S. Martinov. Au apărut 12 numere, dintre care 3 duble. Redacţia revistei „Rabocee Delo“ era centrul din străinătate al „economiştilor“. „Rabocee Delo“ sprijinea lozinca bernsteiniană a „libertăţii criticii“ marxismului, se situa pe poziţii oportuniste în problemele de tactică şi în problemele organizatorice ale social-democraţiei ruse, nega posibilităţile revoluţionare ale ţărănimii etc. „Rabocedelţii“ propagau ideea oportunistă că lupta politică a proletariatului trebuie să fie subordonată celei economice, se ploconeau în faţa spontaneităţii mişcării muncitoreşti şi negau rolul conducător al partidului. Unul dintre redactorii de la „Rabocee Delo“, V. P. Ivanşin, participa la redactarea revistei „Raboceaia Mîsl“ — organ al „economiştilor“ făţişi —, pe care „Rabocee Delo“ îl sprijinea. La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., „rabocedelţii“ au reprezentat aripa de extremă dreaptă, ultraoportunistă, a partidului.

5. „Raboceaia Gazeta“ („Gazeta muncitorească“) — organ ilegal al grupului social-democrat din Kiev. A apărut la Kiev cu participarea şi sub îngrijirea lui B. L. Eidelman, P. L. Tuceapski, N. A. Vigdorcik etc. În total au apărut două numere: nr. 1 — în august 1897 şi nr. 2 — în decembrie (datat noiembrie) acelaşi an. P. L. Tuceapski, în timp ce se afla în străinătate, din însărcinarea redacţiei, i-a arătat lui G. V. Plehanov şi celorlalţi membri ai grupului „Eliberarea muncii“ primul număr al ziarului „Raboceaia Gazeta“ şi a obţinut din partea lor consimţămîntul de a colabora la ziar. Într-o scrisoare adresată membrilor redacţiei ziarului „Raboceaia Gazeta“, G. V. Plehanov a apreciat pozitiv apariţia acestui ziar ea organ social-democrat pe întreaga Rusie şi a arătat că este necesar să se acorde mai multă atenţie problemelor legate de lupta politică a proletariatului. Ca urmare a legăturii stabilite cu grupul „Eliberarea muncii“, nr. 2 al ziarului „Raboceaia Gazeta“ a avut un caracter politic mai pronunţat. Social-democraţii grupaţi în jurul organului „Raboceaia Gazeta“ au desfăşurat o activitate susţinută în vederea pregătirii Congresului I al P.M.S.D.R.

Primul Congres al P.M.S.D.R. (martie 1898) a recunoscut „Raboceaia Gazeta“ drept organ oficial al partidului. După congres, ca urmare a arestării membrilor Comitetului Central şi ai redacţiei ziarului „Raboceaia Gazeta“, precum şi a devastării tipografiei de către poliţie, nr. 3 al ziarului, care fusese pregătit pentru tipar, nu a mai apărut. În 1899 s-a făcut încercarea de a se relua editarea ziarului „Raboceaia Gazeta“; despre această încereare vorbeşte Lenin în punctul „a“ din capitolul al cincilea al cărţii „Ce-i de făcut?“ (vezi volumul de faţă, pag. 155).