„Libertatea criticii“ — aceasta este, fără îndoială, lozinca cea mai la modă în momentul de faţă şi cel mai des folosită în disputele dintre socialiştii şi democraţii din toate ţările. La prima vedere s-ar părea că e greu să-ţi imaginezi ceva mai ciudat decît aceste referiri solemne ale uneia dintre părţile oponente la libertatea criticii. E oare cu putinţă ca din mijlocul partidelor înaintate să se fi ridicat glasuri împotriva acestei legi constituţionale, care în majoritatea ţărilor europene asigură libertatea ştiinţei şi a cercetării ştiinţifice? „Aici ceva nu-i în regulă!“ — îşi va spune, desigur, orice om străin de această problemă care a auzit lozinca la modă repetată la toate răspîntiile, dar care n-a pătruns încă fondul divergenţelor dintre oponenţi. „Lozinca aceasta este, pare-se, una dintre acele expresii convenţionale care, ca şi poreclele, sînt consfinţite prin folosire şi devin aproape nume comune“.
Într-adevăr, nu este pentru nimeni un secret că în rîndurile social-democraţiei internaţionale contemporane *1 s-au format două curente şi că lupta dintre ele ba se întețește şi izbucneşte ca o flacără puternică, ba se domoleşte şi mocneşte sub cenuşa unor impresionante „rezoluţii de armistiţiu“. În ce constă „noul“ curent care are o atitudine „critică“ faţă de „vechiul“ marxism „dogmatic“, — aceasta a spus-o cît se poate de limpede Bernstein şi a demonstrat-o Millerand.
Social-democraţia trebuie să se transforme dintr-un partid al revoluţiei sociale într-un partid democratic al reformelor sociale. Bernstein a sprijinit această cerinţă politică cu un arsenal întreg de argumente şi considerente „noi“, destul de armonios închegate. El a negat posibilitatea de a fundamenta ştiinţific socialismul şi de a dovedi, din punctul de vedere al concepţiei materialiste a istoriei, necesitatea şi inevitabilitatea lui; a tăgăduit faptul că mizeria creşte, că are loc un proces de proletarizare şi că contradicţiile capitaliste se ascut; a declarat inconsistentă însăşi noţiunea de „scop final“ şi a respins fără nici o rezervă ideea dictaturii proletariatului; a negat opoziţia principială dintre liberalism şi socialism; a negat teoria luptei de clasă, care, pretindea el, ar fi inaplicabilă la o societate strict democratică, condusă în conformitate cu voinţa majorităţii etc.
Aşadar, cerinţa unei cotituri hotărîte de la social-democraţia revoluţionară la social-reformismul burghez a fost însoţită de o cotitură nu mai puţin hotărîtă spre critica burgheză a tuturor ideilor fundamentale ale marxismului. Şi întrucît această critică împotriva marxismului se desfăşoară de multă vreme şi de la tribuna politică, şi de la catedra universitară, şi printr-un mare număr de broşuri, şi printr-o serie întreagă de tratate savante, dat fiind că, timp de decenii, întregul tineret din rîndurile claselor culte a fost educat sistematic în spiritul acestei critici, nu e de mirare că „noul“ curent „critic“ din cadrul social-democraţiei a apărut, oarecum de la bun început, ca ceva desăvîrşit, întocmai cum a ieşit Minerva din capul lui Jupiter 11. Sub aspectul conţinutului său, acest curent n-avea nevoie să se dezvolte şi să se formeze; el a fost de-a dreptul transplantat din literatura burgheză în cea socialistă.
Mai departe. Dacă pentru unii critica teoretică făcută de Bernstein şi aspiraţiile lui politice au rămas încă neclare, francezii au avut grija să demonstreze în mod concret „noua metodă“. Franţa şi-a justificat şi de data aceasta vechea ei reputaţie de „ţară în istoria căreia lupta de clasă a fost dusă, mai mult ca oriunde, pînă la sfîrşitul decisiv“ (Engels, în prefaţa la lucrarea lui Marx: „Der 18 Brumaire“) 12. Socialiştii francezi nu s-au apucat să teoretizeze, ci au trecut de-a dreptul la acţiune; condiţiile politice din Franţa, mai dezvoltate din punct de vedere democratic, le-au permis să treacă dintr-o dată la „bernsteinismul practic“ cu toate consecinţele lui. Millerand a oferit un minunat model de asemenea bernsteinism practic, — nu degeaba şi Bernstein şi Vollmar s-au repezit cu atîta zel să-l apere şi să-l laude pe Millerand! Într-adevăr: dacă social-democraţia este în fond pur şi simplu un partid al reformelor şi trebuie să aibă curajul de a recunoaşte aceasta pe faţă, atunci socialiştii nu numai că sînt în drept să intre într-un guvern burghez, dar chiar trebuie să tindă întotdeauna la aceasta. Dacă democraţia înseamnă în fond desfiinţarea dominaţiei de clasă, de ce un ministru socialist să nu vrăjească întreaga lume burgheză cu cuvîntările lui despre colaborarea dintre clase? De ce să nu rămînă el în guvern chiar şi după ce asasinarea muncitorilor de către jandarmi a dovedit pentru a suta şi a mia oară adevăratul caracter al colaborării democratice dintre clase? De ce să nu participe personal la primirea ţarului, căruia acum socialiştii francezi nu-i mai spun altfel decît erou al cnutului, al spînzurătorii şi al deportării (knouteur, pendeur et déportateur)? Şi răsplata pentru această nespusă înjosire a socialismului care se scuipă singur în obraz în faţa întregii lumi, pentru pervertirea conştiinţei socialiste a maselor muncitoare — a singurei baze care ne poate asigura victoria —, răsplata pentru aceasta o constituie nişte proiecte bombastice de reforme mizere, atît de mizere încît chiar şi de la guvernele burgheze se putea obţine mai mult!
Numai cine închide dinadins ochii poate să nu vadă că noul curent „critic“ din cadrul socialismului nu este altceva decît o nouă varietate a oportunismului. Şi dacă judecăm oamenii nu după uniforma strălucitoare pe care şi-au pus-o singuri, nu după titlul răsunător pe care şi l-au luat ei înşişi, ci după ceea ce fac şi după ceea ce propovăduiesc ei în realitate, — atunci este limpede că „libertatea criticii“ înseamnă libertatea curentului oportunist în cadrul social-democraţiei, libertatea de a transforma social-democraţia într-un partid democratic al reformelor, libertatea de a infiltra în socialism idei burgheze şi elemente burgheze.
Libertatea e un cuvînt măreţ, dar sub steagul libertăţii industriei au fost duse cele mai prădalnice războaie, sub steagul libertăţii muncii au fost jefuiţi oamenii muncii. Aceeaşi falsitate lăuntrică se găseşte şi în folosirea actuală a expresiei „libertatea criticii“. Nişte oameni cu adevărat convinşi că au făcut să progreseze ştiinţa ar cere nu libertatea noilor concepţii de a fiinţa alături de cele vechi, ci înlocuirea acestora din urmă prin cele dintîi. Iar vociferările care se aud astăzi: „trăiască libertatea criticii!“ prea ne fac să ne gîndim la basmul cu butoiul gol.
Noi înaintăm în grup compact pe un drum abrupt şi anevoios, ţinîndu-ne strîns de mînă. Sîntem înconjuraţi din toate părţile de duşmani şi mai totdeauna sîntem nevoiţi să păşim sub focul lor. Ne-am unit de bunăvoie, tocmai pentru a lupta împotriva duşmanilor şi a nu aluneca în mlaştina vecină, ai cărei locuitori de la bun început ne-au reproşat că ne-am unit într-un grup deosebit, alegînd calea luptei, şi nu a împăciuirii. Şi iată că unii dintre noi încep să strige: să intrăm în această mlaştină! Iar cînd sînt mustraţi, răspund: cît sînteţi de înapoiaţi! Cum nu vă e ruşine să ne contestaţi libertatea de a vă chema pe un drum mai bun! — O, da, domnilor, sînteţi liberi nu numai să ne chemaţi, dar şi să vă duceţi unde vă place, fie chiar şi în mlaştină; ba chiar sîntem de părere că adevăratul vostru loc e tocmai în mlaştină, şi sîntem gata să facem tot ce ne stă în putinţă ca să vă ajutăm să vă mutaţi acolo. Numai că trebuie să daţi drumul mîinilor noastre, să nu vă agăţaţi de noi şi să nu întinaţi măreţul cuvînt de libertate, fiindcă şi noi sîntem „liberi“ să mergem unde vrem, sîntem liberi să luptăm nu numai împotriva mlaştinei, ci şi împotriva acelora care cotesc spre mlaştină!
Şi iată că tocmai lozinca aceasta („libertatea criticii“) este solemn proclamată în ultima vreme de către „Rabocee Delo“ (nr. 10), organul „Uniunii social-democraţilor ruşi“ 13 din străinătate, şi nu ca un postulat teoretic, ci ca o cerinţă politică, ca răspuns la întrebarea: „e oare cu putinţă unificarea organizaţiilor social-democrate care activează în străinătate?“ — „Pentru o unificare trainică este nevoie de libertatea criticii“ (pag. 36).
Din această declaraţie decurg două concluzii absolut precise: 1. „Rabocee Delo“ ia apărarea curentului oportunist din cadrul social-democraţiei internaţionale în general; 2. „Rabocee Delo“ revendică libertatea oportunismului în rîndurile social-democraţiei ruse. Să examinăm aceste concluzii.
Revistei „Rabocee Delo“ îi displace „îndeosebi“ „tendinţa ziarelor «Iskra» şi «Zarea» 14 de a proroci o ruptură între Muntele şi Gironda 15 social-democraţiei internaţionale“ *2.
„În general — scrie B. Kricevski, redactor al revistei „Rabocee Delo“ —, credem că a vorbi despre un Munte şi o Girondă în rîndurile social-democraţiei înseamnă a face o analogie istorică superficială, care pare stranie atunci cînd iese din pana unui marxist: Muntele şi Gironda nu reprezentau temperamente sau curente de gîndire diferite, cum ar putea să creadă istoricii-ideologi, ci clase sau pături diferite — burghezia mijlocie pe de o parte şi mica burghezie şi proletariatul pe de altă parte. Or, în mişcarea socialistă contemporană nu există o ciocnire a unor interese de clasă; mişcarea în întregul ei, în toate (subliniat de B. Kr.) varietăţile ei, inclusiv bernsteinienii cei mai înveteraţi, se situează pe terenul intereselor de clasă ale proletariatului, al luptei lui de clasă pentru eliberarea politică şi economică“ (pag. 32—33).
Îndrăzneaţă afirmaţie! Oare B. Kricevski n-a auzit de faptul de mult relevat că tocmai participarea pe scară largă a păturii „titraţilor“ la mişcarea socialistă din ultimii ani a făcut posibilă o răspîndire atît de rapidă a bernsteinismului? Şi mai ales: pe ce îşi întemeiază autorul nostru părerea că şi „bernsteinienii cei mai înveteraţi“ se situează pe terenul luptei de clasă pentru eliberarea politică şi economică a proletariatului? Nu se ştie. Apărarea fără rezerve a bernsteinienilor celor mai înveteraţi nu se sprijină absolut pe nici un argument şi pe nici un considerent. Autorul crede, probabil, că de vreme ce el repetă ceea ce spun înşişi bernsteinienii cei mai înveteraţi despre ei, afirmaţia lui nu mai are nevoie de dovezi. Dar se poate oare închipui ceva mai „superficial“ decît această apreciere a unui întreg curent pe baza celor ce spun despre ei reprezentanţii înşişi ai acestui curent? Se poate oare închipui ceva mai superficial decît „morala“, pe care o întîlnim mai departe, cu privire la două tipuri sau căi diferite şi chiar diametral opuse ale dezvoltării partidului (pag. 34—35 din „Rabocee Delo“)? Social-democraţii germani, vedeţi dv., admit deplina libertate a criticii, pe cînd francezii n-o admit, şi tocmai din exemplul lor se vede tot „răul intoleranţei“.
Tocmai din exemplul lui B. Kricevski — răspundem noi la aceasta — putem vedea că uneori îşi zic marxişti oameni care privesc istoria literalmente „à la Ilovaiski“. Pentru a explica unitatea partidului socialist german şi fărîmiţarea celui francez, nu e nicidecum nevoie să scotoceşti particularităţile istoriei celor două ţări, să confrunţi condiţiile semiabsolutismului militar cu cele ale parlamentarismului republican, să analizezi urmările Comunei şi ale legii excepţionale împotriva socialiştilor 17, să compari viaţa economică şi dezvoltarea economică, să-ţi aminteşti că „creşterea nemaipomenită a social-democraţiei germane“ a fost însoţită de o luptă energică, fără precedent în istoria socialismului, nu numai împotriva rătăcirilor teoretice (Mühlberger, Dühring *3, socialiştii de catedră 20), ci şi împotriva celor tactice (Lassalle) etc. etc. Toate acestea sînt de prisos! Francezii se ceartă fiindcă sînt intoleranţi, germanii sînt uniţi fiindcă sînt băieţi cuminţi.
Şi observaţi că prin această extraordinară profunzime de gîndire „se înlătură“ faptul care răstoarnă cu totul apărarea bernsteinienilor. Se situează ei oare pe terenul luptei de clasă a proletariatului? Această problemă poate fi dezlegată definitiv şi irevocabil numai de experienţa istorică. Prin urmare, în această privinţă cea mai mare însemnătate o are tocmai exemplul Franţei, singura ţară în care bernsteinienii au încercat să stea pe propriile lor picioare, fiind aprobaţi cu căldură de colegii lor germani (iar în parte şi de oportuniştii ruşi: vezi „Rabocee Delo“ nr. 2—3, pag. 83—84). Referirea la „intoleranţa“ francezilor — în afară de semnificaţia ei „istorică“ (în sens nozdrevian) — se dovedeşte a fi pur şi simplu o încercare de a cocoloşi prin vorbe mînioase nişte fapte foarte neplăcute.
Dar nici pe germani n-avem de gînd să-i dăruim lui B. Kricevski şi celorlalţi numeroşi apărători ai „libertăţii criticii“. Dacă „bernsteinienii cei mai înveteraţi“ mai sînt încă toleraţi în rîndurile partidului german, ei sînt toleraţi numai în măsura în care se supun rezoluţiei de la Hanovra, care a respins cu hotărîre „corectările“ lui Bernstein 21, şi celei de Lübeck, care (cu tot caracterul ei diplomatic) conţine un avertisment direct la adresa lui Bernstein 22. Se poate discuta, din punct de vedere al intereselor partidului german, în ce măsură diplomaţia aceasta a fost la locul ei, dacă în cazul de faţă o pace strîmbă e mai bună decît o ceartă dreaptă; într-un cuvînt, pot exista păreri deosebite în aprecierea justeţei unui mod sau a altuia de a respinge bernsteinismul; dar nu se poate ignora faptul că partidul german a respins în două rînduri bernsteinismul. De aceea a socoti că exemplul germanilor este o confirmare a tezei potrivit căreia „bernsteinienii cei mai înveteraţi se situează pe terenul luptei de clasă a proletariatului pentru eliberarea lui economică şi politică“ înseamnă a nu înţelege de loc ceea ce se petrece în văzul tuturor *4.
Mai mult. După cum am mai arătat, revista „Rabocee Delo“ prezintă în faţa social-democraţiei ruse cerinţa „libertăţii criticii“ şi susţine bernsteinismul. Se vede treaba că ea a ajuns la convingerea că „criticii“ şi bernsteinienii noştri au fost jigniţi pe nedrept. Dar care anume? De către cine? Unde? Cînd? Şi în ce a constat această nedreptăţire? Asupra acestei chestiuni „Rabocee Delo“ păstrează tăcerea şi nu mai pomeneşte nici măcar o singură dată de vreun critic sau bernsteinian rus! Nu ne rămîn decît două presupuneri posibile. Ori partea jignită pe nedrept nu e altcineva decît însăşi „Rabocee Delo“ (ceea ce se confirmă prin aceea că în amîndouă articolele din nr. 10 se vorbeşte numai despre jignirile pe care „Zarea“ şi „Iskra“ le-au adus revistei „Rabocee Delo“). Dar atunci cum se explică faptul straniu că „Rabocee Delo“, care întotdeauna s-a lepădat cu atîta îndîrjire de orice solidaritate cu bernsteinismul, n-a găsit altă modalitate de a se apăra decît punînd o vorbă bună în favoarea „bernsteinienilor celor mai înveteraţi“ şi a libertăţii criticii? Ori jignite pe nedrept au fost alte persoane. Atunci care pot fi motivele care au îndemnat-o să le treacă sub tăcere?
Vedem deci că „Rabocee Delo“ continuă acelaşi joc de-a v-aţi ascunselea pe care l-a practicat (aşa cum vom arăta mai jos) chiar de la apariţia ei. Şi apoi observaţi această primă folosire efectivă a mult trîmbiţatei „libertatea criticii“. În realitate, ea s-a redus imediat nu numai la lipsa oricărei critici, dar şi la lipsa, în general, a oricărei judecăţi independente. Aceeaşi „Rabocee Delo“ care trece sub tăcere bernsteinismul rus ca pe o boală secretă (după expresia fericită a lui Starover 24), pentru lecuirea acestei boli propune să se copieze pur şi simplu ultima reţetă germană împotriva varietăţii germane a bolii! În locul libertăţii criticii, o imitare servilă... mai rău chiar: o maimuţăreală! Oportunismul internaţional din zilele noastre, care are pretutindeni acelaşi conţinut social-politic, se manifestă într-o varietate sau alta, în funcţie de particularităţile naţionale. Într-o ţară, grupul oportuniştilor a acţionat de multă vreme sub un steag propriu; în alta, oportuniştii, desconsiderînd teoria, au dus în practică politica radical-socialiştilor; într-o a treia, cîţiva membri ai partidului revoluţionar au dezertat în lagărul oportunismului şi caută să-şi atingă scopurile nu printr-o luptă făţişă pentru principii şi pentru o tactică nouă, ci încetul cu încetul, pe nesimţite, printr-o corupere treptată şi, dacă putem spune aşa, nepedepsită a partidului lor; într-o a patra, transfugi de acelaşi soi folosesc aceleaşi procedee în bezna sclaviei politice, stabilind un raport cu totul original între activitatea „legală“ şi cea „ilegală“ etc. Să te apuci însă să vorbeşti de libertatea criticii şi a bernsteinismului ca de o condiţie a unirii social-democraţilor ruşi şi, în acelaşi timp, să nu cercetezi prin ce anume s-a manifestat şi ce roade specifice a dat bernsteinismul rus, — aceasta înseamnă să te apuci să vorbeşti pentru a nu spune nimic.
Să încercăm deci noi să spunem, fie şi numai în cîteva cuvinte, ceea ce „Rabocee Delo“ n-a voit să spună (sau, poate, nici n-a putut să înţeleagă).
Din punctul de vedere de care ne ocupăm, principala particularitate a Rusiei constă în faptul că, pe de o parte, însuşi începutul mişcării muncitoreşti spontane şi, pe de altă parte, cotitura spre marxism a opiniei publice progresiste au fost marcate prin unirea unor elemente vădit eterogene sub un steag comun şi în vederea luptei împotriva duşmanului comun (concepţia social-politică învechită). Ne referim la luna de miere a „marxismului legal“. Acesta a fost în general un fenomen extrem de original, în a cărui posibilitate n-ar fi putut să creadă nimeni în deceniul al 9-lea sau începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Într-o ţară absolutistă, cu o presă complet încătuşată, în epoca unei reacţiuni politice feroce, care prigonea pînă şi cele mai slabe manifestări de nemulţumire politică şi de protest, îşi croieşte pe neaşteptate drum, într-o literatură supusă cenzurii, teoria marxismului revoluţionar, expusă într-o limbă esopică, dar inteligibilă pentru toţi cei pe care aceasta „îi interesează.“ Guvernul era obişnuit să considere primejdioasă numai teoria curentului „Narodnaia Volea“ (revoluţionar), şi neobservînd, cum se întîmplă de obicei, evoluţia ei lăuntrică, se bucura de orice critică îndreptată împotriva acestei teorii. Pînă să-şi dea seama guvernul, pînă cînd armata greoaie a cenzorilor şi a jandarmilor să descopere pe noul duşman şi să se năpustească asupra lui, a trecut o bună bucată de vreme (după socoteala noastră rusească). Şi în timpul acesta apăreau una după alta cărţi marxiste, se fondau reviste şi ziare marxiste, toţi deveneau, pe capete, marxişti, marxiştii erau tămîiaţi, marxiştilor li se făcea curte, editorii erau încîntaţi de cererea neobişnuit de mare de cărţi marxiste. E de la sine înţeles că printre marxiştii începători înconjuraţi de această atmosferă ameţitoare erau şi destui din categoria unui „scriitor căruia i s-au urcat fumuri în cap“... 25
În prezent despre această perioadă se poate vorbi cu calm, ca de una care aparţine trecutului. Nu este pentru nimeni un secret că înflorirea de scurtă durată a marxismului la suprafaţa literaturii noastre a fost determinată de alianţa unor elemente extremiste cu elemente foarte moderate. În fond, aceştia din urmă erau democraţi burghezi şi această concluzie (confirmată pînă la evidenţă de evoluţia lor „critică“ ulterioară), s-a impus unora încă de pe vremea cînd „alianţa“ era intactă *5.
Şi dacă aşa stau lucrurile, oare cea mai mare răspundere pentru „confuzia“ de mai tîrziu nu o poartă tocmai social-democraţii revoluţionari care au intrat în această alianţă cu viitorii „critici“? Această întrebare, împreună cu răspunsul afirmativ, o auzim uneori din partea unor oameni care privesc problema într-un mod peste măsură de simplist. Dar aceşti oameni n-au cîtuşi de puţin dreptate. Numai cine nu este sigur de el însuşi se poate teme de alianţe vremelnice, fie chiar şi cu oameni nesiguri; nici un partid politic n-ar putea exista fără asemenea alianţe. Iar unirea cu marxiştii legali a fost, în felul ei, prima alianţă într-adevăr politică a social-democraţiei ruse. Datorită acestei alianţe s-a ajuns uimitor de repede la victoria asupra narodnicismului şi la o foarte mare răspîndire în lărgime a ideilor marxiste (deşi într-o formă vulgarizată). De altfel, alianţa n-a fost încheiată chiar fără nici un fel de „condiţii“. Dovadă: culegerea marxistă „Materiale cu privire la problema dezvoltării economice a Rusiei“, care a fost arsă de cenzură în 1895. Dacă acordul pe tărîm publicistic cu marxiştii legali poate fi comparat cu o alianţă politică, această carte poate fi comparată cu o convenţie politică.
Ruptura a fost provocată, bineînţeles, nu de faptul că „aliaţii“ s-au dovedit a fi democraţi burghezi. Dimpotrivă, reprezentanţii acestui curent sînt aliaţi fireşti şi de dorit ai social-democraţiei, în măsura în care este vorba de sarcinile ei democratice, puse pe primul plan de situaţia actuală a Rusiei. Dar condiţia necesară într-o asemenea alianţă este ca socialiştii să aibă deplina posibilitate de a dezvălui în faţa clasei muncitoare contradicţia antagonistă dintre interesele ei şi interesele burgheziei. Or, bernsteinismul şi curentul „critic“, la care au aderat pe capete majoritatea marxiştilor legali, au făcut să dispară această posibilitate şi au pervertit conştiinţa socialistă, vulgarizînd marxismul, propovăduind teoria atenuării contradicţiilor sociale, declarînd că ideea revoluţiei sociale şi a dictaturii proletariatului este o absurditate, reducînd mişcarea muncitorească şi lupta de clasă la un trade-unionism îngust şi la o luptă „realistă“ pentru reforme mărunte şi treptate. Aceasta echivala pe deplin cu negarea, din partea democraţiei burgheze, a dreptului socialismului la independenţă şi, prin urmare, a dreptului său la existenţă; aceasta însemna în practică tendinţa de a face din mişcarea muncitorească, aflată în faza de început, un apendice al liberalilor.
Se-nţelege că în asemenea condiţii ruptura era necesară. Dar particularitatea „originală“ a Rusiei şi-a găsit expresia în faptul că această ruptură a însemnat pur şi simplu îndepărtarea social-democraţilor din publicistica „legală“, cea mai accesibilă tuturor şi cea mai răspîndită. În această publicistică s-au cuibărit „foştii marxişti“, care au pornit la atac „sub semnul criticii“ şi au dobîndit aproape monopolul „executării“ marxismului. Strigătele de „jos ortodoxia“ şi „trăiască libertatea criticii“ (pe care le-a reluat acum „Rabocee Delo“ au devenit dintr-o dată o modă. Şi acestei mode nu i-au rezistat nici cenzorii, nici jandarmii, după cum se vede din asemenea fapte ca apariţia a trei ediţii în limba rusă a cărţii celebrului Bernstein 27 (de o celebritate herostratică), sau ca recomandarea de către Zubatov a cărţilor lui Bernstein, ale d-lui Prokopovici etc. („Iskra“ nr. 10) 28. Social-democraţilor le revenea acum sarcina de a lupta împotriva noului curent, sarcină destul de grea ca atare şi pe care piedici pur exterioare o făceau nespus de grea. Dar acest curent nu se limita la domeniul publicisticii. Cotitura spre „critică“ a fost însoţită de înclinarea spre „economism“ a social-democraţilor practicieni.
Cum a apărut şi a devenit tot mai strînsă legătura şi interdependenţa dintre critica legală şi „economismul“ ilegal, această problemă interesantă ar putea forma obiectul unui articol separat. Noi ne mulţumim să relevăm aici existenţa neîndoielnică a acestei legături. Faimosul „Credo“ *6 şi-a dobîndit o celebritate bine meritată, tocmai pentru că a formulat făţiş această legătură şi a divulgat tendinţa politică fundamentală a „economismului“: muncitorii să ducă lupta economică (mai exact ar fi să se spună: lupta trade-unionistă, căci aceasta cuprinde şi politica specific muncitorească), iar intelectualii marxişti să se contopească cu liberalii în vederea „luptei“ politice. Activitatea trade-unionistă „în rîndurile poporului“ a însemnat îndeplinirea primei jumătăţi, iar critica legală îndeplinirea celei de-a doua jumătăţi a acestei sarcini. Această declaraţie a fost o armă atît de minunată împotriva „economismului“, încît, dacă „Credo“ n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat.
„Credo“ n-a fost născocit, dar a fost publicat fără voia, ba poate chiar împotriva voinţei autorilor lui. În orice caz, autorul acestor rînduri, care a luat parte la publicarea noului „program“ *7, a avut prilejul să audă plîngeri şi imputări în legătură cu faptul că rezumatul concepţiilor oratorilor, făcut de ei, a fost răspîndit în copie, că i s-a dat eticheta de „Credo“ şi că a apărut chiar în presă împreună cu protestul! Amintim de acest episod pentru că el dezvăluie o trăsătură extrem de curioasă a „economismului“ nostru: frica de publicitate. Aceasta e trăsătura caracteristică a „economismului“ în general şi nu numai a autorilor „Credo“-ului; trăsătura aceasta au manifestat-o atît „Raboceaia Mîsl“ 31, adeptul cel mai făţiş şi cel mai cinstit al „economismului“, cît şi „Rabocee Delo“ (pe care l-a indignat publicarea documentelor „economiste“ în „Vademecum“ *8) şi Comitetul din Kiev, care n-a vrut acum doi ani să încuviinţeze ca „Profession de foi“ 33 a lui să fie publicată împreună cu dezminţirea scrisă împotriva ei *9, şi încă mulţi, mulţi reprezentanţi ai „economismului“.
Această teamă de critică pe care o manifestă adepţii libertăţii criticii nu poate fi explicată numai prin şiretenie (deşi pe ici, pe colo nu lipseşte, fără îndoială, nici şiretenia: nu e prudent să expui mlădiţele încă fragede ale noului curent la un atac din partea adversarilor!). Nu! Cei mai mulţi economişti sînt absolut sinceri în ostilitatea cu care privesc (şi, dată fiind esenţa „economismului“, trebuie să privească) orice dispute teoretice, divergenţe fracţioniste, probleme politice ample, proiecte de a organiza pe revoluţionari etc. „Toate acestea ar trebui să fie lăsate pe seama străinătăţii!“ — îmi spunea o dată un economist destul de consecvent, şi prin aceasta el exprimă o părere foarte răspîndită (şi de asemenea pur trade-unionistă): ceea ce ne interesează pe noi este mişcarea muncitorească, organizaţiile muncitoreşti de aici, de la noi; toate celelalte sînt plăsmuiri ale doctrinarilor, o „supraapreciere a ideologiei“, cum s-au exprimat autorii scrisorii din nr. 12 al „Iskrei“ în unison cu nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“.
Acum se pune întrebarea: date fiind aceste particularităţi ale „criticii“ ruse şi ale bernsteinismului rus, care trebuia să fie sarcina acelora care voiau, în fapt, şi nu numai în vorbe, să fie adversari ai oportunismului? În primul rînd, ei trebuiau să se îngrijească de reluarea acelei munci teoretice care, abia începută în epoca marxismului legal, a căzut acum din nou în sarcina militanţilor ilegali; fără o asemenea muncă, dezvoltarea cu succes a mişcării era cu neputinţă. În al doilea rînd, trebuiau să pornească o luptă activă împotriva „criticii“ legale, care perverteşte profund minţile. În al treilea rînd, trebuiau să pornească o luptă activă împotriva haosului şi şovăielilor din cadrul mişcării practice, demascînd şi respingînd toate încercările de a diminua, conştient sau inconştient, programul nostru şi tactica noastră.
Că „Rabocee Delo“ n-a făcut nimic din toate acestea, asta se ştie, — şi, mai jos, noi vom trebui să lămurim în amănunt, sub aspectele cele mai diferite, acest adevăr cunoscut. Acum vrem numai să arătăm în ce contradicţie flagrantă este cerinţa de „libertate a criticii“ cu particularităţile criticii de la noi şi ale „economismului“ rus. Într-adevăr, aruncaţi o privire asupra textului rezoluţiei prin care „Uniunea social-democraţilor ruşi din străinătate“ a aprobat punctul de vedere al revistei „Rabocee Delo“.
„În vederea dezvoltării ideologice continue a social-democraţiei, considerăm ca absolut necesară libertatea de a critica teoria social-democrată în publicistica de partid, în măsura în care această critică nu vine în contradicţie cu caracterul de clasă şi revoluţionar al acestei teorii!“ („Două congrese“, pag. 10).
Şi motivarea: rezoluţia „coincide în prima ei parte cu rezoluţia Parteitag-ului de la Lübeck în legătură cu Bernstein“... În naivitatea lor, „aliaţii“ nici nu-şi dau seama ce testimonium paupertatis (certificat de paupertate) îşi dau ei singuri prin această copiere!... „dar... în a doua parte a ei îngrădeşte cu mai multă rigurozitate libertatea criticii decît a făcut-o Parteitag-ul de la Lübeck“.
Aşadar, rezoluţia „Uniunii“ e îndreptată împotriva bernsteinienilor ruşi? Altfel ar fi cu desăvîrşire absurd să se refere la Lübeck! Dar nu este adevărat că ea „îngrădeşte cu rigurozitate libertatea criticii“. Prin rezoluţia lor de la Hanovra, germanii au respins punct cu punct tocmai acele corectări pe care le propusese Bernstein, iar prin rezoluţia de la Lübeck i-au dat lui Bernstein personal un avertisment, menţionîndu-i numele în rezoluţie. Pe cînd „liberii“ noştri imitatori nu fac nici cea mai mică aluzie la nici una dintre manifestările specifice ale „criticii“ ruse şi ale „economismului“ rus; dată fiind această trecere sub tăcere, simpla referire la caracterul de clasă şi revoluţionar al teoriei lasă mult mai mult loc interpretărilor false, mai ales dacă „Uniunea“ refuză să încadreze în oportunism „aşa-zisul economism“ („Două congrese“, pag. 8, punctul 1). Dar aceasta numai în treacăt. Important este însă faptul că în Germania şi în Rusia poziţiile oportuniştilor faţă de social-democraţii revoluţionari sînt diametral opuse. În Germania, social-democraţii revoluţionari se pronunţă, după cum se ştie, pentru menţinerea a ceea ce există: pentru vechiul program şi pentru vechea tactică, cunoscute de toţi şi pe care o experienţă de cîteva decenii le-au lămurit în toate amănuntele. „Criticii“ însă vor să introducă schimbări, şi cum ei alcătuiesc o minoritate infimă, iar tendinţele lor revizioniste sînt foarte timide, se pot înţelege motivele pentru care majoritatea se mărgineşte la o simplă respingere a „inovaţiei“. Pe cînd la noi, în Rusia, criticii şi „economiştii“ sînt aceia care susţin menţinerea a ceea ce există: „criticii“ vor să fie consideraţi în continuare marxişti şi să li se asigure „libertatea criticii“ de care s-au folosit pînă acum în toate sensurile (căci, în fond, ei niciodată n-au recunoscut nici un fel de legătură de partid *10 şi nici n-a existat la noi un organ de partid unanim recunoscut care să fi putut „să îngrădească“ măcar cu un sfat libertatea criticii); „economiştii“ vor ca revoluţionarii să recunoască „drepturile depline ale mişcării prezente“ („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 25), adică „legitimitatea“ existenţei a ceea ce există; ei vor ca „ideologii“ să nu încerce „să abată“ mişcarea de pe drumul care „e determinat de interacţiunea dintre elementele materiale şi mediul material“ („Scrisoarea“ din nr. 12 al „Iskrei“); ei vor să se admită că este de dorit să se ducă „singura“ luptă „pe care muncitorii au posibilitatea s-o ducă în împrejurările date“ şi că posibilă este acea luptă „pe care aceştia o duc în realitate în momentul de faţă“ („Suplimentul special al ziarului «Raboceaia Mîsl»“, pag. 14). Dimpotrivă, noi, social-democraţii revoluţionari, sîntem nemulţumiţi de această ploconeală în faţa spontaneităţii, adică în faţa a ceea ce există „în momentul de faţă“; noi cerem schimbarea tacticii dominante în ultimii ani; declarăm că „înainte de a ne uni şi pentru a ne uni, trebuie să ne delimităm în mod categoric şi riguros“ (din declaraţia cu privire la editarea „Iskrei“) *11. Într-un cuvînt, germanii rămîn la ceea ce există şi resping orice schimbare, pe cînd noi cerem schimbarea celor existente, respingînd ploconeala şi resemnarea în faţa lor.
„Liberii“ noştri copişti de rezoluţii ale germanilor au scăpat din vedere această „mică“ diferenţă!
„Dogmatismul, doctrinarismul“, „anchilozarea partidului — pedeapsă inevitabilă pentru încătuşarea gîndirii“ — iată duşmanii împotriva cărora campionii „libertăţii criticii“ duc o luptă cavalerească în „Rabocee Delo“. — Sîntem foarte bucuroşi că această problemă a fost pusă la ordinea zilei şi am propune numai să fie completată cu o altă problemă:
Dar judecători cine sînt?
Avem în faţa noastră două declaraţii cu privire la editarea de publicaţii. Prima este „Programul organului periodic al Uniunii social-democraţilor ruşi «Rabocee Delo»“ (extras din „Rabocee Delo“ nr. 1). Cealaltă este „Declaraţia cu privire la reluarea activităţii publicistice a grupului «Eliberarea muncii»“ 34. Ambele datează din anul 1899, cînd „criza marxismului“ se afla de mult la ordinea zilei. Şi ce se constată? În zadar aţi căuta în prima declaraţie vreo indicaţie cu privire la această criză şi o expunere precisă a poziţiei pe care noul organ intenţionează s-o adopte în această problemă. Despre activitatea teoretică şi sarcinile ei esenţiale în momentul de faţă nu găsim nici un cuvînt, nici în acest program, nici în completările lui adoptate de Congresul al treilea al „Uniunii“ în 1901 35 („Două congrese“, pag. 15—18). În tot acest răstimp redacţia revistei „Rabocee Delo“ a lăsat la o parte problemele teoretice, cu toate că ele frămîntau pe toţi social-democraţii din lumea întreagă.
Cealaltă declaraţie, dimpotrivă, vorbeşte înainte de toate despre slăbirea în ultimii ani a interesului pentru teorie, cerînd insistent să se dea „toată atenţia laturii teoretice a mişcării revoluţionare a proletariatului“ şi îndemnînd la o „critică necruţătoare a tendinţelor bernsteiniene şi a celorlalte tendinţe antirevoluţionare“ din mişcarea noastră. Numerele apărute ale publicaţiei „Zarea“ sînt o dovadă de felul cum s-a îndeplinit acest program.
Vedem, prin urmare, că frazele răsunătoare împotriva anchilozării gîndirii etc. ascund o lipsă de preocupare şi o neputinţă în ceea ce priveşte dezvoltarea gîndirii teoretice. Exemplul social-democraţilor ruşi ilustrează cum nu se poate mai pregnant un fenomen european general (de mult semnalat şi de marxiştii germani), şi anume că faimoasa libertate a criticii înseamnă nu înlocuirea unei teorii prin alta, ci o renunţare la orice teorie unitară şi bine chibzuită, înseamnă eclectism şi lipsă de principii. Cine cunoaşte cît de cît situaţia de fapt a mişcării noastre nu poate să nu vadă că larga răspîndire a marxismului a fost însoţită de o oarecare scădere a nivelului teoretic. La mişcare, avînd în vedere însemnătatea ei practică şi succesele ei practice, au aderat mulţi oameni foarte puţin sau chiar de loc pregătiţi teoreticeşte. De aceea ne putem da seama de ce lipsă de tact dă dovadă „Rabocee Delo“ atunci cînd, cu un aer triumfător, invocă cuvintele lui Marx: „fiecare pas făcut de mişcarea reală este mai important decît o duzină de programe“ 36. A repeta aceste cuvinte într-o epocă de disensiuni teoretice este ca şi cum cineva, văzînd un cortegiu funebru, ar striga: „azi unul, mîine zece!“ De altfel cuvintele de mai sus sînt luate din scrisoarea lui Marx în legătură cu programul de la Gotha 37, scrisoare în care el condamnă cu vehemenţă eclectismul în formularea principiilor: dacă trebuie să vă uniţi — scria Marx fruntaşilor partidului —, atunci încheiaţi acorduri în vederea atingerii scopurilor practice ale mişcării , dar nu vă pretaţi la o tîrguială cu principiile, nu faceţi „concesii“ teoretice. Aceasta era ideea lui Marx; iar la noi se găsesc oameni care, în numele lui, caută să diminueze însemnătatea teoriei!
Fără teorie revoluţionară nu poate să existe nici mişcare revoluţionară. Oricît am insista asupra acestei idei, nu ar fi prea mult într-o perioadă cînd moda propovăduirii oportunismului merge mînă în mînă cu înclinaţia excesivă pentru formele cele mai înguste ale activităţii practice. Iar pentru social-democraţia rusă însemnătatea teoriei creşte datorită următoarelor trei împrejurări, care adeseori sînt date uitării: în primul rînd, faptul că partidul nostru abia se încheagă, abia îşi formează fizionomia şi este încă departe de a-şi fi încheiat socotelile cu celelalte curente ale gîndirii revoluţionare care ameninţă să abată mişcarea de la calea cea dreaptă. Dimpotrivă, tocmai timpul din urmă a fost marcat (aşa cum Akselrod le-a prezis-o de mult „economiştilor“ 38) de o înviorare a curentelor revoluţionare nesocial-democrate. În asemenea condiţii, o greşeală, „neînsemnată“ la prima vedere, poate avea urmările cele mai dureroase, şi numai nişte miopi pot socoti discuţiile dintre fracţiuni şi delimitarea strictă a nuanţelor ca fiind inoportune sau de prisos. De consolidarea unei „nuanţe“ sau a alteia poate să depindă viitorul social-democraţiei pentru ani şi ani de zile.
În al doilea rînd, mişcarea social-democrată este internaţională prin însăşi esenţa ei. Aceasta înseamă nu numai că trebuie să luptăm împotriva şovinismului naţional. Aceasta înseamnă că şi mişcarea care începe într-o ţară tînără poate fi încununată cu succes numai cu condiţia ca ea să folosească experienţa celorlalte ţări. Pentru aceasta însă numai simpla cunoaştere a acestei experienţe sau simpla copiere a ultimelor rezoluţii nu sînt suficiente. Pentru aceasta este nevoie de priceperea de a aprecia critic această experienţă şi de a o verifica tu însuţi. Numai cine îşi dă seama ce proporţii uriaşe a luat mişcarea muncitorească contemporană şi cît de mult s-a ramificat, poate înţelege ce rezerve de forţe teoretice şi de experienţă politică (precum şi revoluţionară) sînt necesare pentru îndeplinirea acestei sarcini.
În al treilea rînd, în faţa social-democraţiei ruse se pun asemenea sarcini naţionale cum nu s-au mai pus în faţa nici unui alt partid socialist din lume. Vom avea prilejul mai departe să vorbim despre obligaţiile politice şi organizatorice pe care ni le impune sarcina de a dezrobi întregul popor de sub jugul absolutismului. Acum însă vrem numai să arătăm că rolul de luptător de avangardă îl poate îndeplini numai un partid călăuzit de o teorie înaintată. Iar pentru ca cititorul să-şi facă o idee cît de cît concretă ce înseamnă aceasta, să-şi amintească de premergătorii social-democraţiei ruse, Herţen, Belinski, Cernîşevski şi strălucita pleiadă de revoluţionari din deceniul al 8-lea al secolului trecut; să se gîndească la importanţa mondială pe care o capătă în prezent literatura rusă, să... dar e destul şi atît!
Vom cita observaţiile făcute în 1874 de Engels cu privire la importanţa teoriei în mişcarea social-democrată. Engels consideră că există nu două forme ale marii lupte a social-democraţiei (lupta politică şi cea economică) — cum e obiceiul să se considere la noi —, ci trei, punînd alături de ele şi lupta teoretică. Sfaturile date de el mişcării muncitoreşti germane, care se întărise sub raport practic şi politic, sînt atît de instructive din punctul de vedere al problemelor şi disputelor actuale, încît nădăjduim că cititorul nu ne va lua în nume de rău acest lung extras din prefaţa broşurii „Der deutsche Bauernkrieg“ *12, devenită de mult o mare raritate bibliografică:
„Muncitorii germani au două avantaje esenţiale faţă de muncitorii din restul Europei. În primul rînd, faptul că ei aparţin poporului cu cel mai dezvoltat spirit teoretic din Europa şi că au păstrat acest spirit teoretic, pe care aşa-numitele clase «culte» din Germania l-au pierdut aproape cu desăvîrşire. Dacă n-ar fi fost precedat de filozofia germană, în special de filozofia lui Hegel, socialismul ştiinţific german, singurul socialism ştiinţific care a existat vreodată, n-ar fi apărut niciodată. Dacă muncitorii n-ar fi avut acest spirit teoretic, socialismul ştiinţific nu le-ar fi intrat niciodată atît de mult în sînge cum s-a întîmplat acum. Ce avantaj imens reprezintă acest fapt, o dovedeşte, pe de o parte, indiferenţa faţă de orice teorie, care este una dintre principalele cauze ce fac ca mişcarea muncitorească engleză să progreseze atît de încet, cu toată organizarea excelentă a diferitelor meserii, şi, pe de altă parte, confuzia şi şovăielile pe care le-a semănat proudhonismul, sub forma lui iniţială, printre francezi şi belgieni, şi sub forma caricaturizată pe care i-a dat-o Bakunin — printre spanioli şi italieni.
Al doilea avantaj constă în faptul că germanii au început aproape printre cei din urmă să participe la mişcarea muncitorească. După cum socialismul teoretic german nu va uita niciodată că se sprijină pe umerii lui Saint-Simon, Fourier şi Owen — trei gînditori care, cu toate fanteziile şi cu tot utopismul doctrinelor lor, se numără printre minţile cele mai de seamă ale tuturor timpurilor şi care au anticipat în mod genial nenumărate adevăruri a căror justeţe noi o dovedim acum în mod ştiinţific —, tot astfel mişcarea muncitorească germană practică nu trebuie să uite niciodată că s-a dezvoltat sprijinindu-se pe mişcarea engleză şi franceză, că a avut posibilitatea să beneficieze pur şi simplu de experienţa pe care acestea au plătit-o atît de scump, să evite acum greşelile lor, care, în majoritatea cazurilor, atunci n-au putut fi evitate. Unde am fi noi acum fără modelul trade-unionurilor engleze şi al luptelor politice ale muncitorilor francezi, fără giganticul impuls pe care l-a dat în special Comuna din Paris?
Trebuie să recunoaştem că muncitorii germani au ştiut să folosească cu o rară pricepere avantajele situaţiei lor. Pentru prima oară de cînd există o mişcare muncitorească, lupta se duce în mod unitar, coerent şi sistematic în cele trei direcţii ale ei: cea teoretică, cea politică şi cea practic-economică (împotrivirea faţă de capitalişti). În acest atac, ca să zicem aşa, concentric stă forţa şi invincibilitatea mişcării germane.
Pe de o parte, datorită situaţiei lor avantajoase, pe de altă parte ca urmare a particularităţilor insulare ale mişcării engleze şi înăbuşirii prin violenţă a celei franceze, muncitorii germani au ajuns în momentul de faţă în fruntea luptei proletare. Cît timp le vor permite evenimentele să ocupe acest post de onoare nu se poate prevedea. Sperăm însă că, atîta timp cît îl vor ocupa, ei îşi vor îndeplini cum se cuvine obligaţiile ce decurg de aici. Pentru aceasta este necesar un efort dublu în toate domeniile luptei şi agitaţiei. Îndeosebi va fi datoria conducătorilor de a se lămuri din ce în ce mai mult asupra tuturor problemelor teoretice; de a se elibera din ce în ce mai mult de sub influenţa frazelor tradiţionale, care aparţin vechii concepţii despre lume, şi de a avea întotdeauna în vedere că, de cînd a devenit o ştiinţă, socialismul cere să şi fie tratat ca o ştiinţă, adică să fie studiat. Ei vor trebui să depună tot mai mult zel pentru ca conştiinţa astfel dobîndită şi mereu mai luminată să devină un bun al masei muncitorilor, iar partidul, ca şi sindicatele, să devină organizaţii tot mai închegate...
...Dacă muncitorii germani vor merge tot astfel înainte pe acest drum, ei nu vor merge în fruntea mişcării — de altfel nici nu este în interesul mişcării ca muncitorii unei singure naţiuni să meargă în fruntea ei —, dar vor ocupa un loc de cinste în rîndul luptătorilor; şi dacă încercări neaşteptat de grele sau evenimente mari le vor cere mai mult curaj, mai multă hotărîre şi energie, ei vor fi pe deplin pregătiţi pentru aceasta“ 39.
Cuvintele lui Engels s-au dovedit a fi profetice. Cîţiva ani mai tîrziu muncitorii germani au avut de înfruntat pe neaşteptate încercări grele sub forma legii excepţionale împotriva socialiştilor. Şi muncitorii germani le-au întîmpinat într-adevăr pe deplin pregătiţi şi au reuşit să iasă biruitori din aceste încercări.
Proletariatul rus va avea de înfruntat încercări incomparabil mai grele. El va trebui să lupte împotriva unui monstru, faţă de care legea excepţională dintr-o ţară constituţională pare un adevărat pigmeu. Istoria a pus acum în faţa noastră o sarcină imediată, care este cea mai revoluţionară dintre toate sarcinile imediate ale proletariatului din oricare altă ţară. Îndeplinirea acestei sarcini, doborîrea celui mai puternic bastion al reacţiunii nu numai europene, dar (putem spune acum) şi asiatice, ar face din proletariatul rus avangarda proletariatului revoluţionar internaţional. Şi sîntem îndreptăţiţi să credem că vom dobîndi acest titlu de onoare, pe care l-au meritat încă înaintaşii noştri, revoluţionarii din deceniul al 8-lea, dacă vom şti să insuflăm mişcării noastre, care este de o mie de ori mai largă şi mai profundă, aceeaşi hotărîre şi energie plină de abnegaţie.
*1. În treacăt fie zis, in istoria socialismului modern se petrece un fenomen aproape unic si în felul lui foarte consolator: pentru prima oară, discordia dintre diferitele curente din rîndurile socialismului a depăşit cadrul naţional şi a devenit internaţională. Odinioară disputele dintre lassalleieni şi eisenachieni 6, dintre guesdişti şi posibilişti 7, dintre fabieni şi social-democraţi 8, dintre narodovolţi 9 şi social-democraţi rămîneau dispute pe plan pur naţional; ele reflectau particularităţi pur naţionale, se desfăşurau, ca să spunem aşa, pe planuri diferite. Astăzi (acest lucru se vede acum limpede) fabienii englezi, ministerialiştii francezi, bernsteinienii 10 germani, criticii ruşi alcătuiesc cu toţii o singură familie, toţi se laudă unii pe alţii, învaţă unii de la alţii şi se ridică toţi ca unul împotriva marxismului „dogmatic“. Poate în această primă bătălie cu adevărat internaţională cu oportunismul socialist, social-democraţia revoluţionară internaţională se va întări îndeajuns pentru a pune capăt reacţiunii politice oare domneşte de mult în Europa?
*2. Comparația între cele două curente din rîndurile proletariatului revoluţionar (curentul revoluţionar şi cel oportunist) şi cele două curente din rîndurile burgheziei revoluţionare din secolul al XVIII-lea (curentul iacobin — „Muntele“ — şi curentul girondin) a fost făcută în articolul de fond din nr. 2 al „Iskrei“ (februarie 1901). Autorul acestui articol este Plehanov. Şi cadeţilor, şi „bezzaglavţilor“ 16, şi menşevicilor pînă în ziua de azi le place foarte mult să vorbească despre „iacobinismul“ din social-democraţia rusă. Cît despre faptul că Plehanov a fost primul care a lansat această noţiune împotriva aripii drepte a social-democraţiei — acest lucru ei preferă să-l treacă astăzi sub tăcere sau să-l... uite. (Nota autorului la ediţia din 1907. — Nota red.).
*3. Atunci cînd Engels l-a atacat pe Dühring, un număr destul de mare de reprezentanţi ai social-democraţiei germane înclinau spre concepţiile acestuia din urmă, şi asupra lui Engels a început să plouă cu acuzaţii de vehemenţă, de intoleranţă, de polemică netovărăşească etc. chiar şi în mod public, la congresul partidului. Most şi tovarăşii săi au propus (la congresul din 1877 18) să nu se publice în „Vorwärts“ 19 articolele lui Engels, întrucît „nu prezintă interes pentru imensa majoritate a cititorilor“, iar Vahlteich a declarat că publicarea acestor articole a făcut un mare rău partidului, că Dühring a adus şi el servicii social-democraţiei: „noi trebuie să-i folosim pe toţi în interesul partidului, iar dacă profesorii polemizează între ei, nu în «Vorwärts» trebuie să-şi găsească locul asemenea polemici“ („Vorwärts“ nr. 65 din 6 iunie 1877). După cum vedeţi, este şi acesta un exemplu de apărare a „libertăţii criticii“. Şi n-ar strica de loc dacă criticii noştri legali şi oportuniştii noştri ilegali, cărora le place atît de mult să se refere la germani, ar reflecta puţin asupra acestui exemplu!
*4. Trebuie să remarcăm că, în problema bernsteinismului din partidul german, „Rabocee Delo“ s-a mărginit întotdeauna la o simplă înşirate a faptelor, „abţinîndu-se“ cu desăvîrşire de la a face aprecieri proprii asupra lor. Vezi, de pildă, în nr. 2—3, pag. 66, relatările despre Congresul de la Stuttgart 23; toate divergentele sînt reduse la „tactică“, făcîndu-se doar constatarea că imensa majoritate a rămas credincioasă vechii tactici revoluţionare. Sau în nr. 4—5, pag. 25 şi urm. — o simplă expunere a cuvîntărilor rostite la Congresul de la Hanovra şi reproducerea rezoluţiei lui Bebel; expunerea şi critica vederilor lui Bernstein sînt amînate şi de astă dată (ca şi în nr. 2-3) „sine die“. E curios că la pag. 33 din nr. 4-5 putem citi: „...de partea concepţiilor expuse de Bebel se situează imensa majoritate a congresului“, iar ceva mai jos: „...David a susţinut concepţiile lui Bernstein... Înainte de toate, el a căutat să dovedească că... Bernstein şi prietenii lui se situează totuşi (sic!) pe terenul luptei de clasă...“ Aceste cuvinte au fost scrise în decembrie 1899, iar în septembrie 1901 „Rabocee Delo“ nu mai crede, probabil, în justețea concepţiilor lui Bebel şi repetă părerea lui David ca fiind propria ei părere!
*5. Aluzie la articolul publicat înainte de K. Tulin împotriva lui Struve, articol alcătuit dintr-un referat intitulat: „Oglindirea marxismului în literatura burgheză“. Vezi prefaţa 26. (Nota autorului la ediţia din 1907. — Nota red.)
*6. — simbol al credinţei, program, expunerea concepţiei despre lume. — Nota trad.
*7. Este vorba de protestul celor 17 împotriva „Credo“-ului. Autorul rîndurilor de faţă a luat parte la întocmirea acestui protest (la sfîrşitul anului 1899). Protestul a fost tipărit împreună cu „Credo“ în străinătate, în primăvara anului 1900 29. În prezent, din articolul doamnei Kuskova (publicat, pare-se, în revista „Bîloe“ 30) s-a aflat că ea a fost autoarea „Credo“-ului şi că dintre „economiştii“ aliaţi în străinătate în acea vreme, d-l Prokopovici a jucat un rol foarte important. (Nota autorului la ediţia din 1907. — Nota red.)
*8. — în „Călăuza“ 32. — Nota trad.
*9. După cîte ştim, între timp compoziţia Comitetului din Kiev s-a schimbat.
*10. Chiar si numai această lipsă a unei legături de partid legale şi a unei tradiţii de partid constituie o deosebire cardinală între Rusia şi Germania, o deosebire care ar trebui să pună în gardă pe orice socialist cu judecată împotriva unei imitări orbeşti. Or, iată o pildă din care se vede pînă unde poate ajunge „libertatea criticii“ în Rusia. Criticul rus d-l Bulgakov face următoarea mustrare criticului austriac Hertz: „Cu toată independenţa concluziilor sale, e evident totuşi că în punctul acesta (cu privire la cooperaţie) Hertz rămîne prea legat de părerile partidului său, şi, fiind în dezacord în probleme de amănunt, nu se hotărăşte să se despartă de principiul comun“ („Capitalism şi agricultură“, vol. II, pag. 287). Supusul unei ţări înrobite politiceşte, în care 999/1 000 din populaţie e pervertită pînă în măduva oaselor de servilismul politic şi de o absolută lipsă de înţelegere a onoarei de partid şi a legăturii de partid, îl mustră cu aroganţă pe cetăţeanul unui stat constituţional că e prea „legat de părerile partidului“! Numai asta le şi rămîne organizaţiilor noastre ilegale, să se apuce să întocmească rezoluţii asupra libertăţii criticii...
*11. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 349. — Nota red.
*12. Dritter Abdruck. Leipzig, 1875. Verlag der Genossenschaftsbuchdruckerei („Războiul ţărănesc german“. Ediţia a treia, Leipzig, 1875. Editura cooperativă. — Nota trad.)
6. Lassalleienii şi eisenachienii — două partide în mişcarea muncitorească germană din deceniul al 7-lea şi începutul deceniului al 8-lea al secolului trecut. Între aceste partide s-a dus o luptă înverşunată în special în problemele de tactică, şi mai ales în problema cea mai arzătoare a vieţii politice a Germaniei din acea vreme: problema căilor de unificare a Germaniei.
Lassalleienii — partizanii şi discipolii socialistului mic-burghez german F. Lassalle, membri ai Uniunii generale a muncitorilor germani, întemeiată la Leipzig, în 1863, la congresul uniunilor muncitoreşti, pentru a contracara acţiunile progresiştilor burghezi care tindeau să supună clasa muncitoare influenţei lor. Primul preşedinte al Uniunii generale a muncitorilor germani a fost Lassalle, care a formulat programul şi bazele tactice ale Uniunii. Lupta pentru votul universal a fost proclamată programul politic al Uniunii generale a muncitorilor germani, iar înfiinţarea unor asociaţii muncitoreşti de producţie subvenţionate de stat — programul ei economie. În activitatea sa practică, Lassalle, partizanii şi urmaşii săi, obişnuindu-se cu ideea hegemoniei Prusiei, susţineau politiea de mare putere a lui Bismarck; „obiectiv — scria F. Engels lui K. Marx la 27 ianuarie 1865 —, aceasta a fost o ticăloşie şi o trădare în folosul prusienilor a întregii mişcări muncitoreşti“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. XXIII, 1932, pag. 232). În repetate rînduri, K. Marx şi F. Engels au criticat cu vehemenţă principiile teoretice, tactice şi organizatorice ale lassalliaanismului, pe care-l considerau un curent oportunist în mişcarea muncitorească germană.
Eisenachienii — membrii Partidului muncitoresc social-democrat din Germania, întemeiat în 1869, la Congresul de constituire de la Eisenach. Conducătorii eisenachienilor au fost A. Bebel şi W. Liebknecht, care se aflau sub influenţa ideologică a lui K. Marx şi F. Engels. În programul de la Eisenach se arăta că Partidul muncitoresc social-democrat din Germania se consideră „ca o secţie a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor şi împărtăşeşte năzuinţele ei“. Datorită sfaturilor şi criticii primite în permanenţă din partea lui Marx şi Engels, eisenachienii au dus o politică revoluţionară cu mult mai consecventă decît Uniunea generală a muncitorilor germani, condusă de Lassalle; îndeosebi în problemele unificării Germaniei, ei susţineau „calea democratică şi proletară, luptînd împotriva celor mai mici concesii făcute prusacismului, bismarckismului, naţionalismului“ (V. I. Lenin. Opere, vol. 19, E.S.P.L.P. 1957, pag. 288).
Crearea imperiului german în 1871 a înlăturat principala divergenţă tactică dintre lassalleieni şi eisenachieni, iar în 1875, sub influenţa avîntului mişcării muncitoreşti şi a intensificării represiunilor guvernamentale, ambele partide s-au unit, la Congresul de la Gotha, într-un partid unic — Partidul muncitoresc socialist din Germania (ulterior Partidul social-democrat din Germania). Cu privire la programul adoptat la Congresul de la Gotha, vezi adnotarea 37.
7. Guesdiştii şi posibiliştii — curent revoluţionar şi curent oportunist din mişcarea socialistă franceză, care au dat naştere la două partide în 1882, în urma sciziunii produse în cadrul Partidului muncitoresc din Franţa la Congresul de la Saint-Étienne.
Guesdiştii — adepţii lui J. Guesde şi P. Lafargue — curent marxist de stînga, care a susţinut politica revoluţionară independentă a proletariatului. Guesdiştii au păstrat denumirea de „Partidul muncitoresc din Franţa“ şi au rămas credincioşi programului partidului adoptat la Hâvre în 1880, a cărei parte teoretică a fost scrisă de K. Marx. Ei se bucurau de o mare influenţă în centrele industriale din Franţa şi grupau elementele înaintate ale clasei muncitoare.
Posibiliştii (P. Brousse, B. Malon şi alţii) — curent mic-burghez, reformist, care tindea să abată proletariatul de la metodele revoluţionare de luptă. Posibiliştii au înfiinţat „Partidul social-revoluţionar muncitoresc“; ei respingeau programul revoluţionar şi tactica revoluţionară a proletariatului, estompau ţelurile socialiste ale mişcării muncitoreşti şi propuneau să limiteze lupta muncitorilor în cadrul „posibilului“ — de aici vine şi denumirea acestui partid. Posibiliştii se bucurau de influenţă în regiunile înapoiate din punct de vedere economic ale Franţei şi în păturile puţin dezvoltate ale clasei muncitoare.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea — începutul secolului al XX-lea, în urma intrării „socialistului“ Millerand în guvernul burghez, în rîndurile socialismului francez a avut loc o nouă regrupare a forţelor: adepţii luptei de clasă revoluţionare, în frunte cu J. Guesde, au întemeiat în 1901 Partidul socialist din Franţa (ai cărui membri s-au numit guesdişti, după numele conducătorului lor); reformiştii, adepţii colaborării cu burghezia şi ai participării la organele de conducere ale statului burghez („ministerialiştii“) au întemeiat în 1902 Partidul socialist francez, în frunte cu J. Jaurès. În 1905, ambele partide s-au unit, formînd un singur partid, Partidul socialist francez. În timpul războiului imperialist din 1914—1918, conducerea acestui partid (Guesde, Sembat şi alţii), trădînd cauza clasei muncitoare, au trecut pe poziţiile social-şovinismului.
8. Fabienii — membrii Societăţii fabiene, organizaţie reformistă engleză întemeiată în 1884 şi denumită astfel după numele conducătorului de oşti roman din secolul al III-lea î.e.n., Fabius Maximus, poreclit „Cunctator“ („Încetinitorul“), cunoscut prin tactica lui de expectativă, prin eschivarea de la lupte decisive în războiul cu Hanibal. Societatea fabiană era formată în special din reprezentanţi ai intelectualităţii burgheze — oameni de ştiinţă, scriitori, oameni politici (ca, de pildă, S. şi B. Webb, B. Shaw, R. Macdonald etc.). Ei negau necesitatea luptei de clasă a proletariatului şi a revoluţiei socialiste şi afirmau că trecerea de la capitalism la socialism este posibilă numai pe calea micilor reforme, a transformărilor treptate ale societăţii. Ostilă marxismului, Societatea fabiană a jucat şi joacă rolul de purtător al influenţei burgheze în rîndurile clasei muncitoare, de pepinieră a ideilor oportuniste şi social-şoviniste în mişcarea muncitorească engleză. V. I. Lenin a caracterizat fabianismul drept „un curent al oportunismului extrem“ (Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 352). În 1900, Societatea fabiană a intrat în partidul laburist. „Socialismul fabian“ este unul dintre izvoarele ideologice ale laburiştilor.
Social-democraţi. — Lenin se referă la membrii Federaţiei social-democrate din Anglia, fondată tot în 1884. Alături de reformişti (Hyndtnan şi alţii) şi anarhişti, din Federaţia social-democrată făcea parte şi grupul de social-democraţi revoluţionari, adepţi ai marxismului (H. Quelch, T. Mann, E. Eveling, Eleonora Marx şi alţii), care formau aripa de stînga a mişcării socialiste din Anglia. F. Engels a criticat cu vehemenţă Federaţia social-democrată pentru dogmatism şi sectarism, pentru că s-a rupt de mişcarea muncitorească de masă din Anglia şi ignorează particularităţile ei. În 1907, Federaţia social-democrată a primit denumirea de Partid social-democrat; în 1911, acest partid împreună cu elementele de stînga ale Partidului muncitoresc independent au întemeiat Partidul socialist britanic; în 1920, majoritatea membrilor acestui partid a luat parte la înfiinţarea Partidului Comunist al Marii Britanii.
9. Narodovolţii — membrii organizaţiei politice secrete „Narodnaia volea“ („Libertatea poporului“), a narodnicilor terorişti, are a luat fiinţă în august 1879, în urma scindării organizaţiei narodnice „Zemlea i volea“ („Pămînt şi libertate“). În fruntea organizaţiei „Narodnaia volea“ se afla un Comitet executiv format din A. I. Jeleabov, A. D. Mihailov, M. F. Frolenko, N. A. Morozov, V. N. Figner, S. L. Perovskaia, A. A. Kveatkovski şi alţii. Rămînînd pe poziţiile socialismului utopic narodnicist, narodovolţii îşi puneau, totodată, ca sarcină cucerirea libertăţii politice. Programul lor prevedea organizarea unei „reprezentanţe populare permanente“, aleasă pe baza votului universal, proclamarea libertăţilor democratice, trecerea pămîntului în mîinile poporului şi elaborarea unor măsuri în vederea trecerii fabricilor şi uzinelor în mîinile muncitorilor. Scopul imediat al organizaţiei „Narodnaia volea“ era răsturnarea absolutismului ţarist. Dar, pornind de la teoria greşită a eroilor „activi“ şi a gloatei „pasive“, narodovolţii considerau că vor putea obţine transformarea societăţii fără participarea poporului, prin propriile lor forţe, pe calea terorii individuale.
După 1 martie 1881 (cînd a fost omorît Alexandru al II-lea), guvernul a reuşit prin execuţii, provocări şi crîncene persecuţii să zdrobească organizaţia „Narodnaia volea“. Repetatele încercări de a reînvia organizaţia „Narodnaia volea“, făcute în cursul deceniului al 9-lea, n-au dat nici un rezultat. Astfel, în 1886 a luat fiinţă un grup condus de A. I. Ulianov (fratele lui V. I. Lenin) şi de P. I. Şevîrev, care continua tradiţiile organizaţiei „Narodnaia volea“. În urma unei încercări nereuşite de a organiza un atentat împotriva lui Alexandru al III-lea, în 1887, grupul a fost descoperit, iar membrii săi activi au fost executaţi.
Criticînd programul greşit, utopic al narodovolţilor, V. I. Lenin vorbea, totodată, cu foarte mult respect de lupta plină de abnegaţie pe care au dus-o membrii organizaţiei „Narodnaia volea“ împotriva ţarismului. În 1899, în „Protestul social-democraţilor din Rusia“ el a arătat că „militanţii vechi a «Narodnaia volea» au ştiut să joace un rol de seamă în istoria Rusiei, cu toată îngustimea păturilor sociale care îi sprijineau pe puţinii eroi şi cu toate că nu teoria revoluţionară a fost steagul acestei mişcări“ (Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 169).
10. Bernsteinienii — reprezentanţi ai curentului antimarxist din social-democraţia germană şi internaţională; a apărut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, fiind denumit astfel după numele social-democratului E. Bernstein, exponentul cel mai făţiş al tendinţelor oportuniste de dreapta din Partidul social-democrat din Germania.
În anii 1896—1898, Bernstein a publicat în revista „Die Neue Zeit“, organul teoretic al Partidului social-democrat din Germania, o serie de articole sub titlul comun „Problemele socialismului“, în care sub steagul „libertăţii criticii“ a încercat să procedeze la revizuirea bazelor filozofice, economice şi politice ale marxismului revoluţionar şi să le înlocuiască cu teoriile burgheze de împăciuire a contradicţiilor de clasă şi de colaborare între clase. El a atacat învăţătura lui Marx despre pauperizarea clasei muncitoare, despre creşterea contradicţiilor de clasă, despre crize, despre prăbuşirea inevitabilă a capitalismului, despre revoluţia socialistă şi dictatura proletariatului şi a lansat programul social-reformismului, exprimat în formula „mişcarea este totul, scopul final nu este nimic“. În 1899, articolele lui Bernstein au apărut în volum sub titlul „Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei“. Cartea a fost primită favorabil de aripa dreaptă a social-democraţiei germane şi de elementele oportuniste din celelalte partide ale Internaţionalei a II-a, inclusiv de „economiştii“ din Rusia.
La congresele Partidului social-democrat din Germania — de la Stuttgart (octombrie 1898), Hanovra (octombrie 1899) şi Lübeck (septembrie 1901) —, bernsteinismul a fost condamnat, dar partidul, situîndu-se pe o poziţie împăciuitoristă, nu s-a delimitat de Bernstein. Bernsteinienii au continuat să propage făţiş ideile revizioniste în revista „Sozialistische Monatshefte“ şi în organizaţiile de partid.
Numai partidul bolşevic, în frunte cu V. I. Lenin, a dus o luptă consecventă şi hotărîtă împotriva bernsteinismului şi a adepţilor lui din Rusia. Lenin s-a afirmat ca adversar al bernsteinienilor încă din 1899, în „Protestul social-democraţilor din Rusia“ şi în articolul „Programul nostru“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 157—170 şi 176—180). De asemenea, lucrările sale „Marxism şi revizionism“ (vezi Opere, vol. 15, E.S.P.L.P. 1957, pag. 17—27), „Divergenţele din sînul mişcării muncitoreşti europene“ (vezi Opere, vol. 16, E.S.P.L.P. 1957, pag. 345—350), precum şi altele au fost consacrate demascării revizionismului.
11. Jupiter şi Minerva — zei din panteonul Romei antice. Jupiter — zeul cerului, luminii, ploii şi trăsnetului; ulterior, zeul suprem al statului roman. Minerva — zeiţa războiului şi protectoarea meseriilor, ştiinţelor şi artelor. În mitologia romană, Jupiter şi Minerva sînt identici cu zeii greci Zeus şi Atena; la ei se referă toate miturile despre Zeus şi Atena, inclusiv mitul despre Atena, care s-a născut din capul lui Zeus, înarmată pînă în dinţi.
12. V. I. Lenin citează în traducere proprie un extras din prefaţa lui Engels la ediţia a treia în limba germană a lucrării lui K. Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. 1, E.S.P.L.P. 1955, ed. a II-a, pag. 241).
13. „Uniunea social-democraţilor ruşi din străinătate“ a fost întemeiată în 1894, din iniţiativa grupului „Eliberarea muncii“, pe baza recunoaşterii programului grupului de către toţi membrii ei. Grupul „Eliberarea muncii“ a fost însărcinat cu redactarea publicaţiilor „uniunii“, iar în martie 1895 el a cedat acesteia folosinţa tipografiei sale. În vara anului 1895, în timpul şederii lui V. I. Lenin în străinătate, s-a hotărît ca „Uniunea“ să editeze culegerea „Rabotnik“, iar social-democraţii ruşi, în urma propunerii cărora se hotărîse această publicare, au cerut ca respectiva culegere să fie redactată de grupul „Eliberarea muncii“. „Uniunea“ a scos 6 numere din „Rabotnik“, 10 numere din „Listok « Rabotnika »“, a editat lucrarea lui V. I. Lenin „Explicarea legii amenzilor“ (1897), lucrarea lui G. V. Plehanov „O nouă campanie împotriva social-democraţiei ruse“ (1897) etc.
Congresul I al P.M.S.D.R. (martie 1898) a recunoscut „Uniunii“ calitatea de reprezentant al partidului în străinătate. Ulterior, în cadrul „Uniunii“ au început să precumpănească elementele oportuniste — „economiştii“, sau aşa-zişii „tineri“. Majoritatea oportunistă de la primul congres al „Uniunii social-democraţilor ruşi din străinătate“, care a avut loc la Zürich în noiembrie 1898, a refuzat să se declare solidară cu „Manifestul“ Congresului I al P.M.S.D.R. În noiembrie 1898, la primul Congres al „Uniunii“, grupul „Eliberarea muncii“ a declarat că refuză să redacteze publicaţiile „Uniunii“, cu excepţia numărului 5—6 al culegerii „Rabotnik“ şi a broşurilor lui V. I. Lenin „Sarcinile social-democratilor ruşi“ şi „Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici“, a căror editare şi-o asumase. Din aprilie 1899, „Uniunea“ a început să editeze revista „Rabocee Delo“, în a cărei redacţie au intrat „economiştii“ B. N. Kricevski, V. P. Ivanşin (care a colaborat la redactarea ziarului „Raboceaia Mîsl“) şi P. P. Teplov. „Uniunea“ a făcut declaraţii de simpatie la adresa lui E. Bernstein, a millerandiştilor etc. Lupta din cadrul „Uniunii“ a continuat pînă la cel de-al II-lea Congres al ei (aprilie 1900, Geneva) şi în cadrul congresului. Ca urmare a acestei lupte, grupul „Eliberarea muncii“ şi adepţii lui s-au retras de la congres şi au creat organizaţia de sine stătătoare „Soţial-demokrat“.
La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., reprezentanţii „Uniunii“ au adoptat o poziţie ultraoportunistă şi s-au retras de la congres după ce acesta a recunoscut Liga din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse drept singura organizaţie din străinătate a partidului. Congresul al II-lea a hotărît dizolvarea „Uniunii social-democraţilor ruşi“ (vezi „Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 57).
14. „Zarea“ — revistă ştiinţifică-politică marxistă; a apărut în 1901—1902 la Stuttgart, editată de redacţia „Iskrei“. În total au apărut patru numere (dintre care unul dublu): nr. 1 — în aprilie 1901 (de fapt a apărut la 23 martie stil nou); nr. 2 — 3 — în decembrie 1901; nr. 4 — în august 1902.
Sarcinile revistei „Zarea“ au fost stabilite în proiectul de declaraţie al redacţiei ziarului „Iskra“ şi revistei „Zarea“, scris de V. I. Lenin în Rusia (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 315—325). Întrucît la discutarea problemei editării acestor două organe în străinătate, împreună cu grupul „Eliberarea muncii“, s-a hotărît ca „Zarea“ să apară legal, iar „Iskra“ ilegal, în declaraţia redacţiei ziarului „Iskra“, publicată în octombrie 1900 revista „Zarea“, nu a mai fost pomenită.
Revista „Zarea“ a adoptat o atitudine critică faţă de revizionismul internaţional şi faţă de cel rus şi a apărat bazele teoretice ale marxismului. Acestei probleme i-au fost consacrate lucrările lui Lenin apărute în „Zarea“: „Note ocazionale“, „Prigonitorii zemstvelor şi Hanibalii liberalismului“, „D-nii «critici» în problema agrară“ (primele patru capitole ale lucrării „Problema agrară şi «criticii lui Marx»“), „Cronica internă“, „Programul agrar al social-democraţiei ruse“, precum şi lucrările lui G. V. Plehanov: „Critica criticilor noştri. Partea I. D-l Struve în rolul de critic al teoriei dezvoltării sociale a lui Marx“, „Cant împotriva lui Kant, sau testamentul spiritual al d-lui Bernstein“ etc.
15. Muntele şi Gironda — denumirea celor două grupări politice ale burgheziei din perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Muntele — iacobinii — sub această denumire erau desemnaţi reprezentanţii cei mai hotărîţi ai clasei revoluţionare din acea vreme — burghezia —, care susţineau necesitatea lichidării absolutismului şi feudalismului. Spre deosebire de iacobini, girondinii au oscilat între revoluţie şi contrarevoluţie şi au păşit pe calea tranzacţiilor cu monarhia.
„Gironda socialistă“ denumea V. I. Lenin curentul oportunist din cadrul social-democraţiei; „Munte“ — iacobini-proletari — pe social-democraţii revoluţionari. După scindarea P.M.S.D.R. în bolşevici şi menşevici, Lenin a subliniat adeseori faptul că menşevicii reprezintă curentul girondin în mişcarea muncitorească.
16. „Bezzaglavţî“ — grup semicadet şi semimenşevic al intelectualilor burghezi din Rusia (S. N. Prokopovici, E. D. Kuskova, V. I. Bogucearski, V. V. Portugalov, V. V. Hijneakov şi alţii), înfiripat în perioada începutului de declin al revoluţiei din 1905—1907. Grupul a primit denumirea de la săptămînalul politic „Bez Zaglaviia“ („Fără titlu“), care a apărut la Petersburg din ianuarie pînă în mai 1906 sub îngrijirea lui Prokopovici; mai tîrziu, „bezzaglavţii“ s-au grupat în jurul ziarului cadet de stînga „Tovarişci“. Camuflîndu-se sub neapartenenţa lor formală la nici un partid, „bezzaglavţii“ erau în fapt promotorii ideilor liberalismului burghez şi oportunismului şi susţineau pe revizioniştii social-democraţiei ruse şi internaţionale.
17. Legea excepţională împotriva socialiştilor a fost introdusă în Germania în 1878 de guvernul lui Bismarck în vederea luptei împotriva mişcării muncitoreşti şi socialiste. Prin această lege au fost interzise toate organizaţiile partidului social-democrat, organizaţiile muncitoreşti de masă, presa muncitorească şi se confisca literatura socialistă; în anii cînd a fost în vigoare legea excepţională au fost dizolvate circa 350 de organizaţii social-democrate, circa 900 de social-democraţi au fost expulzaţi din Germania, 1 500 aruncaţi în închisori şi sute de gazete, reviste şi publicaţii neperiodice au fost interzise. Dar persecuţiile şi represiunile nu au distrus partidul social-democrat, a cărui activitate a fost reorganizată şi adaptată condiţiilor existenţei în ilegalitate: a fost organizată apariţia în străinătate a Organului Central al partidului, ziarul „Sozial-Demokrat“, iar congresele partidului s-au ţinut regulat (în 1880, 1883 şi 1887); în Germania au fost rapid refăcute, în condiţii de ilegalitate, organizaţiile şi grupurile social-democrate, în fruntea cărora se alia C.C. ilegal. Activînd în ilegalitate, partidul a folosit pe scară largă posibilităţile legale pentru a întări legăturile cu masele. Influenţa lui a crescut neîncetat, numărul de voturi întrunite de social-democraţi în alegerile pentru Reichstag a crescut din 1878 pînă în 1890 de peste trei ori. Un mare ajutor primeau social-democraţii germani din partea lui K. Marx şi F. Engels. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, care devenea din ce în ce mai puternică, în 1890 legea excepţională împotriva socialiştilor a fost abrogată.
18. La 27—29 mai (st. n.) 1877 a avut loc la Gotha congresul ordinar al Partidului muncitoresc socialist din Germania. La congres, discutîndu-se problema presei de partid, au fost respinse încercările unor delegaţi (Most, Vahlteich) de a aduce imputări organului central al partidului, ziarul „Vorwärts“ („Înainte“), pentru publicarea articolelor lui Engels împotriva lui Dühring (apărute în 1878 în cartea intitulată „Anti-Dühring. Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“) şi lui Engels pentru vehemenţa tonului polemic. Totodată, din considerente practice, congresul a hotărît să continue discutarea problemelor teoretice nu în ziar, ci în suplimentul lui ştiinţific.
19. „Vorwärts“ („Înainte“) — cotidian, organul central al social-democraţiei germane; a apărut la Leipzig cu începere din 1876, sub îngrijirea lui W. Liebknecht ş.a.; după o întrerupere, provocată de introducerea în 1878 a legii excepţionale împotriva socialiştilor, apariţia ziarului „Vorwärts“ a fost reluată la Berlin în 1891. În coloanele acestui ziar, F. Engels a combătut diversele manifestări de oportunism. Începînd din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut, după moartea lui F. Engels, redacţia ziarului „Vorwärts“ a încăput pe mîinile aripii drepte a partidului şi a publicat regulat articole scrise de oportunişti. Prezentînd în mod tendenţios lupta care se ducea în cadrul P.M.S.D.R. împotriva oportunismului şi revizionismului, „Vorwärts“ i-a sprijinit pe „economişti“, iar mai tîrziu, după scindarea partidului, pe menşevici. În anii reacţiunii, „Vorwärts“ a publicat articole calomnioase scrise de Troţki, fără a da lui Lenin şi bolşevicilor posibilitatea de a le dezminţi şi de a înfăţişa în mod obiectiv starea de lucruri din partid. În perioada primului război mondial, „Vorwärts“ s-a situat pe poziţiile social-şovinismului; după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a devenit unul dintre centrele de propagandă antisovietică. În 1933 ziarul şi-a încetat apariţia.
20. Socialiştii de catedră — reprezentanţii unuia dintre curentele din economia politică burgheză din deceniile al 8-lea şi al 9-lea ale secolului trecut. De pe catedrele universităţilor reprezentanţii acestui curent propovăduiau drept socialism un reformism burghezo-liberal. Apariţia socialismului de catedră a fost determinată de teama claselor exploatatoare în faţa răspîndirii marxismului şi a creşterii mişcării muncitoreşti, precum şi de tendinţa ideologilor burghezi de a găsi noi mijloace pentru a-i menţine în stare de supunere pe oamenii muncii.
Reprezentanţii socialismului de catedră (A. Wagner, G. Schmoller, L. Brentano, W. Sombart şi alţii) afirmau că statul burghez se situează deasupra claselor, este capabil de a împăca clasele vrăjmaşe şi de a introduce în mod treptat „socialismul“, fără a prejudicia interesele capitalismului şi ţinînd pe cît posibil seama de revendicările oamenilor muncii. Ei propuneau legalizarea reglementării poliţieneşti a muncii salariate şi reînvierea corporaţiilor medievale. Esenţa reacţionară a socialismului de catedră a fost demascată de Marx şi Engels. Lenin îi numea pe socialiştii de catedră ploşniţele „ştiinţei universitare poliţiste-burgheze“ (Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 24), care urăsc teoria revoluţionară a lui Marx. În Rusia, concepţiile socialiştilor de catedră erau propagate de „marxiştii legali“.
21. V. I. Lenin se referă la rezoluţia Congresului de la Hanovra al Partidului social-democrat din Germania, care a avut loc între 9 şi 14 octombrie (st. n.) 1899, rezoluţie intitulată „Atacurile împotriva concepţiilor fundamentale şi a tacticii partidului“. În rezoluţie au fost condamnate încercările aripii oportuniste a social-democraţiei germane al cărei conducător ideologic era E. Bernstein, de a revizui tezele fundamentale ale marxismului şi de a obţine schimbarea tacticii partidului social-democrat, transformarea lui într-un partid al reformelor democratice. Raportul oficial în această problemă a fost prezentat de A. Bebel. „Cuvîntările lui împotriva oportuniştilor rostite la congresele de la Hanovra şi Dresda ale partidului — a scris Lenin — vor rămîne pentru multă vreme un model de apărare a concepţiilor marxiste şi de luptă pentru caracterul cu adevărat socialist al partidului muncitoresc“ (Opere, vol. 19, E.S.P.L.P. 1957, pag. 290). Cunoscutul oportunist E. David şi-a asumat sarcina de a-l apăra pe Bernstein şi bernsteinismul. Cu o majoritate covîrşitoare, congresul a aprobat rezoluţia propusă de Bebel, în care se spunea: „Dezvoltarea societăţii burgheze pînă în zilele noastre nu oferă partidului nici un motiv de a renunţa la concepţiile sale fundamentale cu privire la această societate, sau de a şi le schimba. Partidul continuă să se situeze pe terenul luptei de clasă, potrivit căreia eliberarea clasei muncitoare poate fi numai propria sa operă. De aceea, partidul consideră că sarcina istorică a clasei muncitoare este cucerirea puterii politice pentru ca, cu ajutorul ei, să asigure o cît mai mare prosperitate generală prin socializarea mijloacelor de producţie şi introducerea modului socialist de producţie şi de schimb“. Fără a respinge blocurile provizorii cu partidele burgheze în scopul realizării unor anumite rezultate practice, „...partidul îşi păstrează în toată activitatea sa deplina libertate de acţiune şi independenţa şi consideră orice succes obţinut ca un pas care-l apropie de ţelul final“. Şi în încheiere: „...partidul n-are nici un motiv să-şi modifice principalele sale revendicări şi concepţiile fundamentale, sau tactica, sau denumirea sa...; partidul respinge cu hotărîre orice încercare de a voala sau schimba atitudinea faţă de orînduirea de stat şi socială existentă, cît şi faţă de partidele burgheze“.
Aşadar, Congresul de la Hanovra din 1899 a condamnat revizuirea bazelor teoretice şi tactice ale social-democraţiei; dar faptul că rezoluţiile congresului nu conţineau o critică riguroasă a revizionismului şi a exponenţilor săi concreţi a provocat nemulţumirea social-democraţilor de stînga (R. Luxemburg şi alţii). Partizanii lui Bernstein au votat pentru această rezoluţie.
22. V. I. Lenin se referă la rezoluţia Congresului de la Lübeck al Partidului social-democrat din Germania (22—28 septembrie (st. n.) 1901) îndreptată împotriva lui E. Bernstein, care după Congresul de la Hanovra din 1899 nu numai că nu şi-a încetat atacurile împotriva programului şi tacticii social-democraţiei, ci, dimpotrivă, le-a înteţit şi le-a transpus într-un mediu dinafara partidului. În cursul discuţiilor şi în rezoluţia propusă de Bebel şi adoptată cu o majoritate covîrşitoare de către congres, lui Bernstein i s-a dat un avertisment direct. „Congresul recunoaşte, fără îndoială, necesitatea autocriticii pentru continua dezvoltare spirituală a partidului nostru. Dar caracterul extrem de unilateral al criticii practicate de tov. Bernstein în ultimii ani, fără o critică a societăţii burgheze şi a reprezentanţilor ei, l-a pus într-o situaţie dubioasă şi a provocat nemulţumirea majorităţii tovarăşilor. În speranţa că tov. Bernstein va recunoaşte acest lucru şi că-şi va schimba în mod corespunzător atitudinea, congresul trece la problemele următoare de pe ordinea de zi“. A fost respinsă contrarezoluţia propusă de oportunistul Heine, care cerea „libertatea criticii“ şi trecea sub tăcere problema lui Bernstein. Cu toate acestea, Congresul de la Lübeck n-a pus în mod principial problema incompatibilităţii revizuirii marxismului cu rămînerea în rîndurile partidului social-democrat.
23. Congresul de la Stuttgart al Partidului social-democrat din Germania, care a avut loc între 3 şi 8 octombrie (st.n.) 1898, a discutat pentru prima oară problema revizionismului din rîndurile social-democraţiei germane. La congres s-a dat citire unei declaraţii trimise special de E. Bernstein, care se afla în emigraţie, declaraţie în care el îşi expunea şi apăra concepţiile oportuniste, exprimate anterior în seria de articole „Problemele socialismului“, publicate în revista „Die Neue Zeit“. La congres n-a existat o unitate în rîndurile adversarilor lui Bernstein: unii, în frunte cu Bebel şi Kautsky, s-au străduit să îmbine lupta principială împotriva bernsteinismului cu tactica prudentă din cadrul partidului, temîndu-se de o sciziune în partid. Alţii (R. Luxemburg, Parvus), care formau minoritatea, s-au situat pe o poziţie cu mult mai hotărîtă, căutînd să se ajungă la o extindere şi o adîncire a discuţiei, fără să se teamă de o eventuală sciziune. Congresul nu a adoptat nici o hotărîre în această problemă, dar din desfăşurarea discuţiilor, precum şi din alte hotărîri reieşea limpede că majoritatea congresului rămăsese credincioasă ideilor marxismului revoluţionar.
24. Este vorba de articolul lui A. N. Potresov (Starover) „Ce s-a întîmplat?“, publicat în revista „Zarea“ nr. 1 din aprilie 1901.
25. „Povestea unui scriitor căruia i s-au urcat fumuri în cap“ — titlul uneia dintre povestirile lui A. M. Gorki (vezi M. Gorki. Opere complete, vol. 5, E.S.P.L.A. 1960, pag. 352—362).
26. V. I. Lenin se referă la articolul său „Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea d-lui Struve (Oglindirea marxismului în literatura burgheză)“, publicat în 1895 în culegerea „Materiale pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice“ şi inclus în 1907 în culegerea de articole ale lui Lenin „În 12 ani“ (vezi Opere complete, vol. 1, Editura politică, 1960, ediţia a doua, pag. 335—510), şi la prefaţa la culegerea „În 12 ani“ (vezi Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 82—101), unde sînt caracterizate condiţiile şi istoria apariţiei acestui articol.
Culegerea „Materiale pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice“, care, în afară de articolul lui Lenin, cuprindea şi articolele lui G. V. Plehanov „Pesimismul ca reflectare a realităţii economice“ şi „Cîteva cuvinte adversarilor noştri (Materiale pentru istoria civilizaţiei în literatura rusă)“, al lui P. Struve „Criticilor mei“ şi altele, a fost publicată în aprilie 1895, într-o tipografie legală; tirajul a fost de 2 000 de exemplare; guvernul ţarist a oprit difuzarea acestei culegeri, a ţinut-o un an întreg sub interdicţie, a confiscat-o şi, pînă la urmă, a ars-o. N-au putut fi salvate decît vreo 100 de exemplare, care au fost difuzate pe ascuns printre social-democraţii din Petersburg şi din alte oraşe.
27. Cartea lui E. Bernstein „Die Voraussetzungen des Sozialismus und die Aufgaben der Sozialdemokratie“ („Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei“) a fost editată în limba rusă, în 1901, sub diferite denumiri: 1) „Materialismul istoric“. Traducere de L. Kanţel. Petersburg, „Znanie“; 2) „Probleme sociale“. Traducere de P. S. Kogan, Moscova; 3) „Problemele socialismului şi sarcinile social-democraţiei“. Traducere de K. I. Butkovski, Moscova, editura Efimov.
28. În scrisoarea adresată redacţiei ziarului „Iskra“ — „Despre zubatovism“ — se făcea cunoscută recomandarea dată de Zubatov muncitorilor de a citi cărţile lui Bernstein şi Prokopovici. Această scrisoare a fost folosită de Martov în articolul „Încă o dată despre corupţia politică din zilele noastre“ („Iskra“ nr. 10 din noiembrie 1901).
29. Este vorba de „Protestul social-democraţilor din Rusia“, scris de V. I. Lenin în august 1889, după ce a primit din Petersburg, prin A. I. Ulianova-Elimova, documentul pe care ea l-a denumit „Credo-ul tinerilor“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 157—170). Proiectul „Protestului“ împotriva „Credo“-ului bernsteinienilor din Rusia a fost discutat la o adunare ţinută în satul Ermakovskoe (locul de deportare al lui A. A. Vaneev, P. N. Lepeşinski, M. A. Silvin ş.a.), la care au participat 17 social-democraţi deportaţi în districtul Minussinsk. „Protestul“ a fost adoptat în unanimitate şi semnat de V. I. Lenin, N. K. Krupskaia, V. V. Starkov, A. M. Starkova, G. M. Krjijanovski, Z. P. Krjijanovskaia-Nevzorova, F. V. Lengnik, E. V. Baramzin, A. A. Vaneev, D. V. Vaneeva, M. A. Silvin, V. K. Kurnatovski, P. N. Lepeşinski, O. B. Lepeşinskaia şi de muncitorii petersburghezi O. A. Engberg, A. S. Şapovalov şi N. N. Panin. La „Protest“ s-au raliat şi I. L. Prominski, M. D. Efimov, Cekalski şi Kovalevski, care nu luaseră parte la adunare, precum şi colonia de deportaţi din Turuhansk (I. O. Martov şi alţii). Împotriva „Credo“-ului „economiştilor“ a luat, de asemenea, atitudine şi colonia celor șaptesprezece social-democraţi deportaţi din orașul Orlov, gubernia Veatka (V. V. Vorovski, N. E. Bauman, A. N. Potresov şi alţii).
30. „Bîloe“ — revistă istorică consacrată mai ales istoriei narodnicismului şi mişcărilor sociale anterioare, fondată de V. L. Burţev. În 1900—1904 a apărut la Londra; în 1906—1907 la Petersburg, sub îngrijirea lui V. I. Bogucearski şi P. E. Şcegolev, cu concursul lui Burţev. În 1907, guvernul ţarist a interzis editarea revistei „Bîloe“, şi în locul nr. 11 şi 12 s-a scos culegerea de articole cu caracter istoric, „Naşa Strana“. În 1908, în locul revistei „Bîloe“ a apărut revista „Minuvşie Godî“, iar în 1908 — culegerea istorică „Minuvşee“. În 1908, Burţev a reluat editarea revistei „Bîloe“ în străinătate (la Paris), care a continuat pînă în 1912. În Rusia, editarea revistei „Bîloe“ a fost reluată în 1917 şi a continuat pînă în 1926. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, ea a apărut sub îngrijirea lui P. E. Şcegolev.
31. „Raboceaia Mîsl“ („Gîndirea muncitorească“) — ziar, organ de presă al „economiştilor“; a apărut din octombrie 1897 pînă în decembrie 1902. Au apărut 16 numere. Primele două numere s-au tipărit la mimeograf, la Petersburg; numerele 3—11 au apărut în străinătate, la Berlin; numerele 12, 13, 14 şi 15 au fost tipărite la Varşovia; ultimul număr, nr. 16, a apărut în străinătate. Ziarul era redactat de K. M. Tahtarev şi alţii.
Critica concepţiilor propagate de ziarul „Raboceaia Mîsl“, ca variantă rusă a oportunismului internaţional, a fost făcută de Lenin în articolul „O orientare retrogradă în social-democraţia rusă“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 235—267), într-o serie de articole publicate în ziarul „Iskra“ şi în cartea „Ce-i de făcut?“.
32. „Vademecum pentru redacţia revistei «Rabocee Delo». Culegere de materiale editate de grupul «Eliberarea muncii» cu o prefaţă de G. V. Plehanov“ (Geneva, februarie 1900) era îndreptat împotriva oportunismului din rîndurile P.M.SD.R., mai ales împotriva „economismului“ „Uniunii social-democraţilor ruşi“ din străinătate şi a organului acesteia — revista „Rabocee Delo“.
33. „Profession de foi“ („Profesiune de credinţă“) — foaie volantă care expunea concepţiile oportuniste ale Comitetului din Kiev al P.M.S.D.R.; a fost întocmită la sfîrşitul anului 1899. Conţinutul acestei foi volante în multe privinţe este identic cu cunoscutul „Credo“ al „economiştilor“. Lenin a criticat acest document în articolul său „În legătură cu «Profession de foi»“ (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 304—314), care a fost difuzat în foi volante scrise de mînă sau dactilografiate.
34. Grupul „Eliberarea muncii“ — primul grup marxist rus, întemeiat de G. V. Plehanov în 1883 în Elveţia. Afară de Plehanov, din acest grup au făcut parte P. B. Akselrod, L. G. Deutsch, V. I. Zasulici, V. N. Ignatov.
Grupul „Eliberarea muncii“ a desfăşurat o vastă activitate de propagare a marxismului în Rusia, traducînd în limba rusă, editînd în străinătate şi difuzînd în Rusia diferite lucrări ale lui K. Marx şi F. Engels: „Manifestul Partidului Comunist“, „Muncă salariată şi capital“, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ etc. şi popularizînd marxismul în publicaţiile sale. Grupul „Eliberarea muncii“ a dat o serioasă lovitură narodnicismului, care constituia principala piedică ideologică în calea răspîndirii marxismului şi a dezvoltării mişcării social-democrate în Rusia. În lucrările sale „Socialismul şi lupta politică“ (1883), „Divergenţele noastre“ (1885) etc., Plehanov a supus unei critici marxiste teoriile narodnice cu privire la calea necapitalistă de dezvoltare a Rusiei, concepţia subiectiv-idealistă a narodnicilor asupra rolului personalităţii în istorie, negarea rolului de avangardă al proletariatului în mişcarea revoluţionară etc. Cele două proiecte de program al social-democraţilor ruşi (din 1883 şi 1885) scrise de Plehanov şi publicate de grupul „Eliberarea muncii“ au constituit un pas important în direcţia pregătirii şi creării unui partid social-democrat în Rusia. Un rol deosebit de important în răspîndirea concepţiilor marxiste, în fundamentarea şi apărarea materialismului dialectic şi a materialismului istoric a avut cartea lui Plehanov (N. Beltov) „Contribuţii la dezvoltarea concepţiei moniste asupra istoriei“ (1895), care „a educat o întreagă generaţie de marxişti ruşi“ (V. I. Lenin. Opere, vol. 16, E.S.P.L.P. 1957, pag. 266). Grupul a editat şi a răspîndit în Rusia 4 numere din culegerea „Soţial—Demokrat“, precum şi o serie de broşuri de popularizare pentru muncitori.
F. Engels a salutat apariţia grupului „Eliberarea muncii“, „care a adoptat cu sinceritate şi fără rezerve măreţele teorii economice şi istorice ale lui Marx“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. XXVII, ed. rusă, 1935, pag. 461). G. V. Plehanov şi V. I. Zasulici au întreţinut relaţii de prietenie cu F. Engels şi ani de-a rîndul au fost în corespondenţă cu el. Grupul „Eliberarea muncii“ a stabilit legături cu mişcarea muncitorească internaţională şi, începînd cu primul Congres al Internaţionalei a II-a, din 1889 (Paris), a reprezentat, în tot cursul existenţei sale, social-democraţia din Rusia la toate congresele Internaţionalei. Grupul „Eliberarea muncii“ a avut însă şi greşeli serioase: supraaprecierea rolului burgheziei liberale şi subaprecierea capacităţii revoluţionare a ţărănimii ca rezervă a revoluţiei proletare. Aceste greşeli au constituit germenele concepţiei menşevice de mai tîrziu a lui Plehanov şi a altor membri ai acestui grup. V. I. Lenin a arătat că grupul „Eliberarea muncii“ „a fondat doar teoreticeşte social-democraţia şi a făcut primul pas în întîmpinarea mişcării muncitoreşti“ (Opere, vol. 20, Editura politică, 1959, pag. 275).
În 1894, din iniţiativa grupului „Eliberarea muncii“, a fost întemeiată „Uniunea social-democraţilor ruşi din străinătate“. În 1900, membrii grupului „Eliberarea muncii“ şi partizanii lor au ieşit din „Uniune“ şi au întemeiat organizaţia revoluţionară „Soţial-demokrat“. Membrii acestui grup, G. V. Plehanov, P. B. Akselrod şi V. I. Zasulici, au făcut parte din redacţia ziarului „Iskra“ şi a revistei „Zarea“. La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., care a avut loc în august 1903, grupul „Eliberarea muncii“ a declarat că-şi încetează existenţa.
„Declaraţia cu privire la reluarea ativităţii publicistice a grupului «Eliberarea muncii»“, scrisă de Akselrod în decembrie 1899, a fost publicată ca foaie volantă la începutul anului 1900, precum şi în „Vademecum pentru redacţia revistei «Rabocee Delo»“. Programul activităţii publicistice a grupului „Eliberarea muncii“, expus în „Declaraţie“, a fost realizat numai atunci cînd a început editarea revistei „Zarea“ şi a ziarului „Iskra“.
35. Congresul al III-lea al „Uniunii social-democraţilor ruşi“ a avut loc în a doua jumătate a lunii septembrie 1901, la Zürich; hotărîrile congresului au dovedit victoria definitivă a oportunismului în rîndurile „Uniunii“. La congres au fost adoptate amendamentele şi completările la proiectul de înţelegere principială şi de acord al organizaţiilor din străinătate ale social-democraţilor ruşi, elaborate la Conferinţa de la Geneva din iunie 1901, care aveau un caracter oportunist făţiş; aceasta a hotărît insuccesul Congresului „de unificare“ a organizaţiilor din străinătate ale P.M.S.D.R., întrunit la cîteva zile după Congresul al III-lea al „Uniunii“. La congres au fost sancţionate şi „Instrucţiunile pentru redacţia revistei «Rabocee Delo»“, instrucţiuni care în fapt încurajau pe revizionişti prin aceea că lupta dintre tendinţa revoluţionară şi cea oportunistă din rîndurile social-democraţiei internaţionale şi a celei ruse, precum şi necesitatea de a critica revizionismul şi de a fundamenta esenţa revoluţionară a marxismului erau trecute sub tăcere.
36. K. Marx. „Critica programului de la Gotha“, Editura politică, 1959, ediţia a II-a, pag. 8.
37. Programul de la Gotha — programul Partidului muncitoresc socialist din Germania, adoptat în 1875 la Congresul de la Gotha, cu prilejul fuzionării celor două partide socialiste germane, care pînă atunci fiinţaseră în mod separat: eisenachienii (care erau conduşi de Bebel şi Liebknecht şi se aflau sub influenţa ideologică a lui Marx şi Engels) şi lassalleienii. Programul acesta suferea de eclectism şi era oportunist, pentru că în problemele cele mai importante eisenachienii au cedat lassalleienilor şi au acceptat formulările prezentate de ei. K. Marx şi F. Engels au supus unei critici nimicitoare proiectul de program de la Gotha, considerînd că el prezintă un mare pas înapoi chiar în comparaţie cu programul din 1869 de la Eisenach (vezi K. Marx. „Critica programului de la Gotha“, Editura politică, 1959, ediția a II-a, pag. 5—45, 60—64).
38. Este vorba de broşura lui P. B. Akselrod „Despre sarcinile actuale şi despre tactica social-democraților ruşi“, Geneva, 1898.
39. V. I. Lenin reproduce în traducere proprie un extras din prefaţa lui F. Engels la lucrarea sa „Războiul ţărănesc german“ (vezi F. Engels. „Războiul ţărănesc german“, E.S.P.L.P. 1958, ediţia a III-a, pag. 24—26).