Am spus că trebuie să insuflăm mişcării noastre, care este cu mult mai largă şi mai profundă decît mişcarea din deceniul al 8-lea, aceeaşi hotărîre şi energie plină de abnegaţie pe care a avut-o mişcarea de atunci. Într-adevăr, pînă acum se pare că nimeni încă nu s-a îndoit de faptul că forţa mişcării contemporane constă în deşteptarea maselor (şi, în primul rînd, a proletariatului industrial), iar slăbiciunea ei — în neîndestulătoarea conştiinţă şi iniţiativă a conducătorilor revoluţionari.
Dar în ultima vreme s-a făcut o descoperire uluitoare, care ameninţă să răstoarne toate părerile dominante pînă acum în problema dată. Această descoperire a fost făcută de „Rabocee Delo“, care, polemizînd cu „Iskra“ şi cu „Zarea“, nu s-a mulţumit numai cu obiecţii de amănunt, ci a încercat să găsească „divergenţei generale“ o rădăcină mai adîncă, şi anume „aprecierea diferită a însemnătății relative a elementului spontan şi a celui conştient «dirijat»“. Capul de acuzare al revistei „Rabocee Delo“ sună astfel: „subaprecierea însemnătăţii elementului obiectiv sau spontan al dezvoltării“ *1. La aceasta noi răspundem: chiar dacă polemica cu „Iskra“ şi „Zarea“ n-ar avea absolut nici un alt rezultat decît acela de a fi îmboldit revista „Rabocee Delo“ să ajungă la ideea acestei „divergenţe generale“, acest unic rezultat ar fi suficient pentru a ne da o mare satisfacţie, căci această teză este deosebit de semnificativă şi pune într-o lumină deosebit de vie întreaga esenţă a actualelor divergenţe teoretice şi politice dintre social-democraţii ruşi.
Iată de ce problema raportului dintre conştiinţă şi spontaneitate prezintă un imens interes general şi asupra acestei probleme trebuie să insistăm în modul cel mai amănunţit.
În capitolul precedent am relevat că pe la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut atracţia pentru teoria marxistă devenise un fenomen general în rîndurile tineretului rus cult. Un caracter tot atît de general au luat, cam tot pe atunci, şi grevele muncitoreşti după vestitul război industrial din Petersburg din anul 1896 40. Răspîndirea lor pe tot cuprinsul Rusiei este o dovadă evidentă a adîncimii mişcării populare care lua din nou avînt. Şi dacă e să vorbim de „elementul spontan“, desigur că spontană trebuie considerată în primul rînd tocmai această mişcare grevistă. Dar există spontaneitate şi spontaneitate. Greve au fost în Rusia şi în deceniul al 8-lea, şi în al 7-lea (ba chiar şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea), însoţite de distrugeri „spontane“ de maşini etc. În comparaţie cu aceste „răzvrătiri“, despre grevele din anii 1890—1900 se poate spune chiar că erau „conştiente“, atît de important este pasul înainte pe care l-a făcut în acest răstimp mişcarea muncitorească. Aceasta dovedeşte că „elementul spontan“ nu este în fond altceva decît forma embrionară a conştiinţei. Şi chiar răzvrătirile primitive exprimau o oarecare trezire a conştiinţei: muncitorii începeau să piardă credinţa străveche în imuabilitatea rînduielilor care-i apăsau, începeau... nu zic să înţeleagă, dar să simtă necesitatea unei împotriviri colective şi o rupeau hotărît cu supunerea de rob faţă de stăpînire. Totuşi, asta era mai mult o manifestare a deznădejdii şi a dorinţei de răzbunare decît o luptă. În grevele din anii 1890—1900 se observă mult mai multe licăriri de conştiinţă: se formulează anumite revendicări, se chibzuieşte dinainte care-i momentul mai prielnic, se discută cazuri şi exemple cunoscute din alte părţi etc. Dacă răzvrătirile însemnau numai revolta unor oameni asupriţi, în grevele sistematice îşi găseau expresia germeni ai luptei de clasă, dar nu mai mult decît germeni. Aceste greve, privite ca atare, reprezentau o luptă trade-unionistă, dar nu încă social-democrată; ele marcau trezirea antagonismului dintre muncitori şi patroni, dar muncitorii nu aveau şi nici nu puteau să aibă conştiinţa contradicţiilor de neîmpăcat dintre interesele lor şi întreaga orînduire politică şi socială actuală, adică o conştiinţă social-democrată. Din acest punct de vedere, grevele din anii 1890—1900, cu toate că însemnau un progres uriaş în comparaţie cu „răzvrătirile“, rămîneau o mişcare pur spontană.
Am spus că muncitorii nici nu puteau să aibă o conştiinţă social-democrată. Ea le putea fi adusă numai din afară. Istoria tuturor ţărilor arată că numai prin forţe proprii clasa muncitoare nu-şi poate forma decît o conştiinţă trade-unionistă, adică convingerea necesităţii de a se uni în sindicate, de a lupta împotriva patronilor, de a lupta pentru a obţine de la guvern cutare sau cutare lege necesară muncitorilor etc. *2 Învăţătura socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filozofice, istorice şi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai claselor avute, intelectualii. Fondatorii socialismului ştiinţific modern, Marx şi Engels, au aparţinut şi ei, prin situaţia lor socială, intelectualităţii burgheze. La fel şi în Rusia, învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul independent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti, a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gîndirii intelectualităţii revoluţionare socialiste. În perioada de care este vorba, adică pe la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, această învăţătură nu numai că devenise programul pe deplin închegat al grupului „Eliberarea muncii“, dar cîştigase de partea ei majoritatea tineretului revoluţionar din Rusia.
Aşadar, existau atît o trezire spontană a maselor muncitoare, trezire la o viaţă conştientă şi la o luptă conştientă, cît şi un tineret revoluţionar care era înarmat cu teoria social-democrată şi care tindea să se apropie de muncitori. În legătură cu aceasta e deosebit de important să relevăm un fapt, adeseori uitat (şi relativ puţin cunoscut), şi anume că primii social-democraţi din această perioadă, care se ocupau cu multă rîvnă de agitaţia economică (şi în această privinţă ţineau în totul seama de sfaturile cu adevărat folositoare cuprinse în broşura „Despre agitaţie“ 41, care pe atunci circula încă în manuscris), nu numai că nu considerau această agitaţie drept unica lor sarcină, dar, dimpotrivă, au formulat chiar de la început şi sarcinile istorice cele mai largi ale social-democraţiei ruse în general şi sarcina răsturnării absolutismului în special. Aşa, de pildă, grupul de social-democraţi din Petersburg care a întemeiat „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ 42 a întocmit încă la sfîrşitul anului 1895 primul număr al unui ziar intitulat „Rabocee Delo“. Acest număr, cînd era complet gata pentru tipar, a fost confiscat de jandarmi în cursul percheziţiei făcute în noaptea de 8 spre 9 decembrie 1895 la unul dintre membrii grupului, Anatolii Aleksandrovici Vaneev *3, astfel încît publicaţiei „Rabocee Delo“, în prima sa formă, nu i-a fost dat să apară. Articolul de fond al acestui ziar (pe care, poate, peste vreo 30 de ani o „Russkaia Starina“ oarecare îl va dezgropa din arhivele departamentului poliţiei) expunea sarcinile istorice ale clasei muncitoare din Rusia, punînd în fruntea acestor sarcini cucerirea libertăţii politice 43. Ziarul mai conţinea articolul „La ce se gîndesc miniştrii noştri?“ *4, în care se vorbea despre devastarea de către poliţie a Comitetelor de alfabetizare, şi o serie de corespondenţe nu numai din Petersburg, dar şi din alte localităţi ale Rusiei (de pildă, o corespondenţă în legătură cu măcelărirea muncitorilor din gubernia Iaroslavl 44). Aşadar, această, dacă nu ne înşelăm, „primă încercare“ a social-democraţilor ruşi din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea nu era un ziar cu caracter îngust local, şi cu atît mai puţin cu caracter „economist“, ci un ziar care căuta să unească lupta grevistă cu mişcarea revoluţionară îndreptată împotriva absolutismului şi să asigure social-democraţiei sprijinul tuturor celor asupriţi de politica obscurantismului reacţionar. Şi oricine cunoaşte cît de cît starea mişcării din acea vreme nu se va îndoi că un astfel de ziar ar fi fost primit cu toată simpatia atît de muncitorii din capitală cît şi de intelectualitatea revoluţionară şi ar fi cunoscut cea mai largă răspîndire. Iar dacă această iniţiativă a suferit un insucces, de aici nu reiese decît că social-democraţii din acea perioadă s-au dovedit a nu fi în stare să satisfacă cerinţa imperioasă a momentului, din cauză că nu aveau destulă experienţă revoluţionară şi pregătire practică. Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre „S.P.B. Rabocii Listok“ 45 şi mai cu seamă despre „Raboceaia Gazeta“ şi despre „Manifestul“ Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia 46, întemeiat în primăvara anului 1898. Se înţelege de la sine că nici prin cap nu ne trece să învinuim pe militanţii de atunci pentru această lipsă de pregătire. Dar pentru a putea folosi experienţa mişcării şi pentru a trage din această experienţă învăţăminte practice, trebuie să fim pe deplin conştienţi de cauzele şi de însemnătatea unui neajuns sau ale altuia. De aceea e extrem de important să stabilim că o parte (poate chiar majoritatea) a social-democraţilor, care au activat în anii 1895—1898, socoteau pe bună dreptate că e cu putinţă să formuleze chiar atunci, chiar la începutul mişcării „spontane“, un program foarte larg şi o tactică de luptă *5. Lipsa de pregătire a majorităţii revoluţionarilor însă, fiind un fenomen cu totul firesc, nu putea trezi prea multă îngrijorare. Din moment ce sarcinile erau just formulate, din moment ce exista suficientă energie pentru a repeta încercările de a îndeplini aceste sarcini, insuccesele trecătoare nu constituiau o mare nenorocire. Experienţa revoluţionară şi iscusinţa organizatorică sînt însuşiri care se dobîndesc. E destul să vrei să-ţi cultivi însuşirile necesare! E destul să fii conştient de lipsurile tale, căci în activitatea revoluţionară aceasta înseamnă că lipsurile sînt mai mult decît pe jumătate îndreptate!
Dar ceea ce nu constituia o mare nenorocire a devenit o adevărată nenorocire atunci cînd această conştiinţă a început să se întunece (şi ea fusese foarte vie la militanţii grupurilor amintite mai sus), atunci cînd s-au ivit oameni, ba chiar şi organe social-democrate, care erau gata să prezinte lipsurile drept virtuţi, care încercau chiar să fundamenteze din punct de vedere teoretic servilismul şi ploconirea lor în faţa spontaneităţii. E timpul să facem bilanţul acestui curent, al cărui conţinut e foarte inexact caracterizat prin termenul de „economism“, un termen prea îngust pentru definirea lui.
Înainte de a trece la manifestările publicistice ale acestei ploconiri, vom releva următorul fapt caracteristic (ce ne-a fost comunicat din sursa amintită mai sus), fapt care aruncă o oarecare lumină asupra felului cum s-a ivit şi a crescut în rîndurile tovarăşilor care activau la Petersburg disensiunea dintre cele două orientări de mai tîrziu ale social-democraţiei ruse. La începutul anului 1897, înainte de a fi trimişi în deportare, A. A. Vaneev şi unii dintre tovarăşii săi au participat la o adunare neoficială, unde s-au întrunit membrii „bătrîni“ şi „tineri“ ai „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ 47. Discuţia s-a purtat mai ales în jurul problemei organizării, şi îndeosebi în jurul „statutului casei muncitoreşti“, care în forma sa definitivă a fost publicat în nr. 9—10 al publicaţiei „Listok «Rabotnika»“ 48 (pag. 46). Între cei „bătrîni“ („decembriştii“, cum le spuneau pe atunci în glumă social-democraţii din Petersburg) şi unii dintre „tineri“ (care ulterior au colaborat intens la „Raboceaia Mîsl“) s-au ivit de la început divergenţe categorice şi s-a încins o polemică aprinsă. „Tinerii“ susţineau principiile de bază ale statutului sub forma în care fusese publicat. „Bătrînii“ susţineau că nu de aceasta avem noi în primul rînd nevoie, ci de transformarea „Uniunii de luptă“ într-o organizaţie de revoluţionari căreia trebuie să-i fie subordonate diferitele case muncitoreşti, cercurile de propagandă în rîndurile tineretului studios etc. Se înţelege de la sine că oponenţii erau departe de gîndul de a vedea în aceste divergenţe începutul unei dezbinări. Ei, dimpotrivă, le socoteau ca un fenomen izolat şi întîmplător. Dar acest fapt arată că nici în Rusia apariţia şi răspîndirea „economismului“ n-a avut loc fără o luptă cu „bătrînii“ social-democraţi (lucru pe care economiştii de azi îl uită adeseori). Şi dacă această luptă, în cea mai mare parte, n-a lăsat urme „documentare“, singura cauză este faptul că compoziţia cercurilor care activau se schimba extrem de des şi nu se stabilea nici un fel de continuitate; de aceea nici divergenţele nu se fixau în nici un fel de documente.
Apariţia ziarului „Raboceaia Mîsl“ a scos „economismul“ la lumina zilei, dar tot nu dintr-o dată. Trebuie să-ţi faci o idee concretă despre condiţiile de muncă şi despre existenţa de scurtă durată a nenumăratelor cercuri din Rusia (şi o idee concretă îşi poate face numai acela care a trăit aceste lucruri), pentru a înţelege ce mare importanţă a avut factorul întîmplare în succesele sau insuccesele înregistrate de noul curent în diferitele oraşe şi cît de mult timp nici adepţii şi nici adversarii acestui curent „nou“ n-au putut stabili, literalmente n-au avut posibilitatea să stabilească, dacă era vorba într-adevăr de un curent deosebit sau pur şi simplu de o expresie a lipsei de pregătire a unora. De pildă, cele dintîi numere şapirografiate ale ziarului „Raboceaia Mîsl“ au rămas chiar cu desăvîrşire necunoscute imensei majorităţi a social-democraţilor; şi dacă astăzi ne putem referi la articolul de fond din primul lui număr, aceasta se datoreşte numai faptului că a fost reprodus în articolul lui V. I. („Listok «Rabotnika»“ nr. 9—10, pag. 47 şi urm.), care, bineînţeles, n-a pierdut prilejul să laude cu mult zel — cu un zel excesiv — noul ziar, care se deosebea într-un mod atît de categoric de ziarele şi de proiectele de ziare pe care le-am amintit mai sus *6. Şi merită să ne oprim asupra acestui articol de fond, care a exprimat atît de sugestiv întregul spirit al ziarului „Raboceaia Mîsl“ şi al „economismului“ în general.
După ce arată că pumnul jandarmului nu va putea să oprească în loc dezvoltarea mişcării muncitoreşti, articolul de fond continuă: „...Această vitalitate a mişcării muncitoreşti se datoreşte faptului că muncitorul îşi ia, în sfîrşit, soarta în propriile sale mîini, smulgînd-o din mîinile conducătorilor“, — şi această teză fundamentală este dezvoltată pe larg mai departe. În realitate, conducătorii (adică social-democraţii, organizatorii „Uniunii de luptă“) au fost smulşi de poliţie, s-ar putea spune, din mîinile muncitorilor *7; or, lucrurile sînt prezentate în aşa fel, ca şi cum muncitorii ar fi luptat împotriva acestor conducători şi s-ar fi eliberat de sub jugul lor! În loc de îndemnul de a merge înainte, spre întărirea organizaţiei revoluţionare şi spre extinderea activităţii politice, a început să se audă indemnul de a merge înapoi, spre o luptă exclusiv trade-unionistă. S-a declarat că „baza economică a mişcării este pusă în umbră de tendinţa de a nu uita nici un moment idealul politic“, că deviza mişcării muncitoreşti trebuie să fie: „lupta pentru situaţia economică“ (!) sau, şi mai bine, „muncitorii pentru muncitori“; s-a declarat că casele pentru ajutorarea greviştilor „sînt mai valoroase pentru mişcare decît o sută de alte organizaţii“ (comparaţi această afirmaţie, făcută în octombrie 1897, cu discuţia care a avut loc între „decembrişti“ şi „tineri“ la începutul anului 1897) etc. Cuvinte de felul acelora că pe primul plan nu trebuie pusă „crema“ muncitorilor, ci muncitorul „mijlociu“, muncitorul din masă, că „politicul urmează întotdeauna cu supunere economicul“ *8 etc. etc. au devenit o modă şi se bucurau de o influenţă irezistibilă asupra masei tineretului atras spre mişcare, tineret care în majoritatea cazurilor cunoştea numai frînturi din marxism, aşa cum a fost expus în publicaţiile legale.
Aceasta însemna o totală înăbuşire a conştiinţei de către spontaneitate — spontaneitatea „social-democraţilor“ care repetau „ideile“ d-lui V. V., spontaneitatea muncitorilor care se lăsau amăgiţi de argumentul că un spor de o copeică la o rublă este o cucerire mai imediată şi mai valoroasă decît orice socialism şi orice politică, că ei trebuie să ducă „lupta ştiind că nu luptă pentru nu ştiu care generaţii viitoare, ci pentru ei înşişi şi pentru copiii lor“ (articolul de fond din „Raboceaia Mîsl“ nr. 1). Asemenea fraze au constituit întotdeauna arma preferată a burghezilor din apusul Europei, care, fiind animaţi de ură împotriva socialismului, lucrau chiar ei (cum e cazul cu „social-politicul“ german Hirsch) la transplantarea trade-unionismului englez în patria lor, spunînd muncitorilor că lupta numai-sindicală *9 înseamnă tocmai lupta pentru ei înşişi şi pentru copiii lor, şi nu pentru nu ştiu care generaţii viitoare sau nu ştiu care socialism viitor. Şi „V. V. ai social-democraţiei ruse“ s-au apucat acum să repete aceste fraze burgheze. E important să relevăm aici trei împrejurări care ne vor înlesni foarte mult analiza divergenţelor actuale *10.
În primul rînd, înăbuşirea conştiinţei de către spontaneitate, de care am vorbit mai sus, s-a produs tot în mod spontan. Pare un calambur, dar, din păcate, este tristul adevăr. Această înăbuşire s-a produs nu pe calea unei lupte făţişe între două concepţii diametral opuse şi a victoriei uneia asupra celeilalte, ci prin „smulgerea“ de către jandarmi a unui număr tot mai mare de revoluţionari „bătrîni“ şi prin intrarea în scenă a unui număr tot mai mare de „tineri“ „V. V. ai social-democraţiei ruse“. Orice om, nu spun care să fi luat parte la mişcarea muncitorească contemporană, dar care măcar să fi respirat atmosfera acesteia, ştie foarte bine că aşa stau lucrurile. Şi dacă, totuşi, insistăm îndeosebi ca cititorul să-şi lămurească pe deplin acest fapt îndeobşte cunoscut, dacă pentru ilustrare, ca să zicem aşa, prezentăm date cu privire la „Rabocee Delo“ în prima sa formaţie şi cu privire la disputa dintre „bătrîni“ şi „tineri“ de la începutul anului 1897, o facem pentru că oamenii care se fălesc cu „democratismul“ lor speculează faptul că marele public (sau cei foarte tineri) nu ştie acest lucru. Vom reveni mai jos asupra acestei chestiuni.
În al doilea rînd, chiar de la prima manifestare publicistică a „economismului“ putem observa fenomenul — cum nu se poate mai specific şi extrem de caracteristic pentru înţelegerea tuturor divergenţelor din rîndurile social-democraţilor de astăzi — că partizanii „mişcării pur muncitoreşti“, adepţii înflăcăraţi ai unei legături cît se poate de strînse şi de „organice“ (expresia este a revistei „Rabocee Delo“) cu lupta proletară, adversarii oricărei intelectualităţi nemuncitoreşti (chiar dacă este vorba de intelectualitatea socialistă), sînt nevoiţi, pentru a-şi apăra poziţia, să recurgă la argumentele „numai trade-unioniste“ ale burghezilor. Aceasta ne dovedeşte că „Raboceaia Mîsl“, chiar de la începutul existenţei ei, a pornit — fără să-şi dea nici ea seama de acest lucru — să înfăptuiască programul „Credo“-ului. Aceasta dovedeşte (lucru pe care „Rabocee Delo“ nu poate să-l înţeleagă cu nici un chip) că orice ploconire în faţa spontaneităţii mişcării muncitoreşti, orice diminuare a rolului „elementului conştient“, a rolului social-democraţiei înseamnă implicit — absolut independent de faptul dacă cel care diminuează acest rol o doreşte sau nu — o creştere a influenţei ideologiei burgheze asupra muncitorilor. Toţi cei care vorbesc despre „supraaprecierea ideologiei“ *11, despre exagerarea rolului elementului conştient *12 etc. îşi închipuie că mişcarea pur-muncitorească ar putea ea însăşi să-şi formeze şi îşi va forma o ideologie proprie, cu singura condiţie ca muncitorii „să-şi smulgă soarta din mîinile conducătorilor“. Dar aceasta e o eroare profundă. În completarea celor spuse mai sus, vom mai cita şi cuvintele foarte juste şi foarte importante spuse de K. Kautsky cu privire la proiectul noului program al partidului social-democrat austriac *13:
„Mulţi dintre criticii noştri revizionişti cred că Marx a susţinut că dezvoltarea economică şi lupta de clasă creează nu numai condiţiile pentru producţia socialistă, dar în mod nemijlocit generează şi conştiinţa (subliniat de K. K.) necesităţii ei. Şi aceşti critici obiectează că Anglia, ţara cu cea mai înaltă dezvoltare capitalistă, este cea mai străină de această conştiinţă. Din examinarea proiectului, s-ar putea deduce că şi comisia care a elaborat programul austriac împărtăşeşte acest punct de vedere pretins ortodox marxist şi respins în modul arătat. În proiect se spune: «Cu cît dezvoltarea capitalismului face să crească rîndurile proletariatului, cu atît mai mult proletariatul este silit şi capătă posibilitatea de a duce lupta împotriva capitalismului. El ajunge la conştiinţa» posibilităţii şi necesităţii socialismului. Aşadar, conştiinţa socialistă e prezentată aici ca o urmare necesară şi directă a luptei de clasă proletare. Or, această părere este absolut greşită. Fireşte că socialismul, ca teorie, îşi are, la fel ca şi lupta de clasă a proletariatului, rădăcinile în relaţiile economice moderne, că decurge, la fel ca şi aceasta, din lupta împotriva sărăciei şi mizeriei maselor, generate de capitalism; dar socialismul şi lupta de clasă iau naştere una alături de cealaltă şi nu una din cealaltă, ele iau naştere pe baza unor premise diferite. Conştiinţa socialistă modernă poate lua naştere numai pe baza unor cunoştinţe profunde ştiinţifice. Într-adevăr, ştiinţa economică modernă este o condiţie a producţiei socialiste tot aşa ca şi, să zicem, tehnica modernă; iar proletariatul, oricît ar dori, nu poate crea nici una, nici alta; amîndouă se nasc din procesul social modern. Exponentul ştiinţei nu este proletariatul, ci intelectualitatea burgheză (subliniat de K. K.): căci şi socialismul modern s-a născut în mintea unora dintre membrii acestei pături, şi ei l-au transmis proletarilor celor mai ridicaţi din punct de vedere intelectual, care îl introduc apoi acolo unde condiţiile o permit, în lupta de clasă a proletariatului. Conştiinţa socialistă este, aşadar, ceva introdus din afară (von aussen Hineingetragenes) în lupta de clasă a proletariatului, iar nu ceva care se naşte în mod spontan (urwüchsig) din ea. În conformitate cu aceasta, vechiul program de la Hainfeld spunea pe bună dreptate că sarcina social-democraţiei este de a introduce în rîndurile proletariatului (textual: a umple proletariatul) conştiinţa situaţiei sale şi conştiinţa sarcinilor sale. N-ar fi nevoie de acest lucru dacă această conştiinţă ar decurge de la sine din lupta de clasă. Or, noul proiect de program a luat această teză din vechiul program şi a lipit-o de teza citată mai sus. Dar prin aceasta s-a rupt cu desăvîrşire firul ideii...“
Dacă nici vorbă nu poate fi de o ideologie proprie elaborată de masele muncitoreşti înseşi în cursul mişcării lor *14, atunci problema se poate pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie socialistă. În această privinţă nu există cale de mijloc (pentru că omenirea n-a elaborat nici un fel de „a treia“ ideologie; şi, în general, într-o societate sfîşiată de contradicţii de clasă nu poate exista niciodată o ideologie în afară de clase sau deasupra claselor). De aceea orice diminuare a ideologiei socialiste, orice îndepărtare de ea înseamnă implicit o întărire a ideologiei burgheze. Se vorbeşte de spontaneitate. Dar dezvoltarea spontană a mişcării muncitoreşti duce tocmai la subordonarea ei faţă de ideologia burgheză, are loc tocmai potrivit programului „Credo“-ului, pentru că mişcarea muncitorească spontană este trade-unionism, este Nur-Gewerkschaftlerei, iar trade-unionism nu înseamnă altceva decît înrobirea ideologică a muncitorilor de către burghezie. De aceea sarcina noastră, sarcina social-democraţiei, este de a lupta împotriva spontaneităţii, de a abate mişcarea muncitorească de la tendinţa ei spontană trade-unionistă de a se pune sub aripa burgheziei şi a o atrage sub aripa social-democraţiei revoluţionare. De aceea afirmaţia autorilor scrisorii „economiste“ din nr. 12 al „Iskrei“, că nici un efort al ideologilor celor mai inspiraţi nu poate să abată mişcarea muncitorească de pe calea determinată de influenţa reciprocă dintre elementele materiale şi mediul material, echivalează pe deplin cu o renunţare la socialism. Şi dacă autorii acestei scrisori ar fi în stare să se gîndească pînă la capăt, fără teamă şi consecvent la ceea ce spun, aşa cum trebuie să-şi aprofundeze bine ideile oricine păşeşte pe arena activităţii publicistice şi sociale, nu le-ar rămîne altceva de făcut decît „să-şi încrucişeze pe piept braţele lor inutile“ şi... şi să cedeze cîmpul de acţiune celor de teapa d-lor Struve şi Prokopovici, care trag mişcarea muncitorească „pe linia minimei rezistenţe“, adică pe linia trade-unionismului burghez, sau celor de teapa d-lui Zubatov, care o trag pe linia „ideologiei“ jandarmo-popeşti.
Amintiţi-vă de exemplul Germaniei. ce consta meritul istoric al lui Lassalle faţă de mişcarea muncitorească din Germania? În faptul că a abătut această mişcare de pe calea trade-unionismului şi a cooperativismului progresist, pe care se îndrepta în mod spontan (cu participarea binevoitoare a lui Schulze-Delitzsch şi a celor de teapa lor). Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost nevoie de ceva care nu aduce nici pe departe cu vorbăria despre subaprecierea elementului spontan, despre tactica-proces, despre interacţiunea dintre elemente şi mediu etc. Pentru aceasta a fost nevoie de o lupta înverşunată împotriva spontaneității, şi numai ca urmare a acestei lupte, care a durat ani şi ani de zile, s-a obţinut, de pildă, ca populaţia muncitorească din Berlin, dintr-un sprijin al partidului progresist, să ajungă unul dintre cele mai puternice bastioane ale social-democraţiei. Şi lupta aceasta n-a încetat de fel nici pînă în prezent (cum ar putea să creadă cei care studiază istoria mişcării muncitoreşti germane după Prokopovici, iar filozofia ei după Struve 51). Şi acum clasa muncitoare germană este, dacă ne putem exprima astfel, împărţită între cîteva ideologii: o parte dintre muncitori sînt grupaţi în sindicatele catolice şi monarhiste, o alta în cele hirsch-dunkeriste 52, înfiinţate de admiratorii burghezi ai trade-unionismului englez, iar a treia parte — în sindicatele social-democrate. Această ultimă parte e incomparabil mai numeroasă decît toate celelalte; dar ideologia social-democrată a putut să dobîndească şi va putea să păstreze această întîietate numai printr-o luptă neobosită împotriva tuturor celorlalte ideologii.
Dar — va întreba cititorul — de ce mişcarea spontană, mişcarea pe linia minimei rezistenţe, duce neapărat la dominaţia ideologiei burgheze? Pentru simplul motiv că ideologia burgheză, prin originea ei, este cu mult mai veche decît cea socialistă, că ea este elaborată mai multilateral şi dispune de infinit mai multe mijloace de răspîndire *15. Şi de aceea, cu cît într-o ţară oarecare mişcarea socialistă este mai tînără, cu atît mai energică trebuie să fie lupta împotriva tuturor încercărilor de a statornici ideologia nesocialistă, cu atît mai hotărît trebuie să fie puşi în gardă muncitorii împotriva răilor sfătuitori care ţipă împotriva „supraaprecierii elementului conştient“ etc. Autorii scrisorii „economiste“ tună şi fulgeră, la unison cu „Rabocee Delo“, împotriva intoleranţei caracteristice perioadei de copilărie a mişcării. La aceasta noi vom răspunde: da, mişcarea noastră se găseşte într-adevăr în perioada copilăriei şi, ca să se maturizeze mai repede, ea trebuie tocmai să înveţe să fie intolerantă faţă de cei ce îi frînează creşterea prin ploconirea lor în faţa spontaneităţii. Nimic nu e mai ridicol şi mai dăunător decît să-ţi dai aere de bătrîn care a trecut de mult prin toate fazele hotărîtoare ale luptei!
În al treilea rînd, primul număr al ziarului „Raboceaia Mîsl“ ne dovedeşte că denumirea de „economism“ (la care nu ne gîndim, bineînţeles, să renunţăm, căci într-un fel sau altul această denumire s-a şi statornicit) nu redă destul de exact esenţa noului curent. „Raboceaia Mîsl“ nu neagă în mod absolut lupta politică: în statutul casei muncitoreşti, publicat în nr. 1 al ziarului „Raboceaia Mîsl“, se vorbeşte de luptă împotriva guvernului. Numai că „Raboceaia Mîsl“ consideră că „politicul urmează întotdeauna cu supunere economicul“ (iar „Rabocee Delo“ prezintă o variantă a acestei teze, susţinînd în programul ei că „în Rusia, mai mult decît în oricare altă ţară, lupta economică e indisolubil legată de lupta politică“). Aceste teze ale publicaţiilor „Raboceaia Mîsl“ şi „Rabocee Delo“ sînt cu desăvîrşire greşite dacă prin politică se înţelege politica social-democrată. Foarte des lupta economică a muncitorilor e legată (deşi nu indisolubil) de politica burgheză, clericală etc., după cum am văzut mai înainte. Tezele lui „Rabocee Delo“ sînt juste dacă prin politică se înţelege politica trade-unionistă, adică năzuinţa comună tuturor muncitorilor de a lupta pentru a obţine de la stat anumite măsuri îndreptate împotriva mizeriei inerente situaţiei lor, dar care încă nu înlătură această situaţie, adică nu desfiinţează subordonarea muncii faţă de capital. Această năzuinţă e într-adevăr comună şi trade-unionurilor engleze, care sînt ostile socialismului, şi muncitorilor catolici, şi muncitorilor „zubatovişti“ etc. Există politică şi politică. Vedem, aşadar, că şi în ceea ce priveşte lupta politică, la „Raboceaia Mîsl“ se constată nu atît o negare a acestei lupte, cît o ploconire în faţa spontaneităţii ei, în faţa lipsei ei de conştiinţă. Recunoscînd pe deplin lupta politică (mai bine zis: dezideratele şi revendicările politice ale muncitorilor) născută în mod spontan din însăşi mişcarea muncitorească, „Raboceaia Mîsl“ renunţă cu desăvîrşire la elaborarea de sine stătătoare a unei politici specific social-democrate care să corespundă sarcinilor generale ale socialismului şi condiţiilor actuale din Rusia. Mai jos vom arăta că aceeaşi greşeală o face şi „Rabocee Delo“.
Am analizat atît de amănunţit articolul de fond puţin cunoscut, şi astăzi aproape uitat, din primul număr al ziarului „Raboceaia Mîsl“, pentru că el a exprimat, cel dintîi şi în modul cel mai sugestiv, acel torent general care a ieşit apoi la suprafaţă transformîndu-se în nenumărate pîrîiaşe. V. I. a avut perfectă dreptate atunci cînd, lăudînd primul număr şi articolul de fond al ziarului „Raboceaia Mîsl“, a spus că acesta e scris „tăios, cu patimă“ („Listok «Rabotnika»“ nr. 9—10, pag. 49). Orice om convins de justeţea părerii sale şi care crede că aduce ceva nou scrie „cu patimă“ şi scrie în aşa fel, încît îşi exprimă sugestiv părerile sale. Numai oamenii deprinşi să stea în două luntri sînt lipsiţi de orice „patimă“, numai ei sînt în stare ca, după ce au lăudat ieri ziarul „Raboceaia Mîsl“ pentru patima sa, să-l atace astăzi pentru că „polemizează cu patimă“ împotriva adversarilor lui.
Nu ne vom opri la „Suplimentul special al ziarului «Raboceaia Mîsl»“ (vom avea prilejul să ne referim mai jos, în legătură cu diverse chestiuni, la această scriere, care exprimă în modul cel mai consecvent ideile „economiştilor“) şi vom vorbi pe scurt despre „Apelul grupului autoeliberării muncitorilor“ (martie 1899, reprodus în nr. 7 din iulie 1899 al revistei „Nakanune“ 54 din Londra). Autorii acestui apel afirmă cu drept cuvînt că „Rusia muncitorească abia se trezeşte, abia priveşte în jur şi se agaţă instinctiv de primele mijloace de luptă care îi ies în cale“. Dar de aici ei trag aceeaşi concluzie greşită ca şi „Raboceaia Mîsl“, uitînd că a te călăuzi după instincte înseamnă tocmai lipsa de conştiinţă (spontaneitatea), căreia trebuie să-i vină în ajutor socialiştii, că „primele mijloace de luptă care îi ies în cale“ în societatea contemporană vor fi întotdeauna mijloacele trade-unioniste de luptă şi că „prima“ ideologie „care îi iese în cale“ va fi ideologia burgheză (trade-unionistă). Tot astfel autorii aceştia nu „neagă“ nici politica, dar spun numai (numai!), ca şi V. V., că politica este o suprastructură şi de aceea „agitaţia politică trebuie să fie o suprastructură a agitaţiei în favoarea luptei economice, trebuie să se dezvolte pe terenul acestei lupte şi s-o urmeze“.
Cît despre „Rabocee Delo“, această revistă şi-a început activitatea de-a dreptul cu „apărarea“ „economiştilor“. După ce chiar în primul ei număr (nr. 1, pag. 141—142) a spus pur şi simplu un neadevăr că ea, vedeţi dv., „nu ştie despre ce tovarăşi tineri a vorbit Akselrod“, care, în cunoscuta sa broşură *16 îi avertizează pe „economişti“, „Rabocee Delo“ a trebuit să recunoască, în polemica ce s-a încins între ea, pe de o parte, şi Akselrod şi Plehanov, pe de altă parte, în jurul acestui neadevăr, că, „sub forma unei nedumeriri, a vrut să apere pe toţi social-democraţii mai tineri din străinătate de această învinuire nedreaptă“ (învinuirea de îngustime adusă de Akselrod „economiştilor“) 55. În realitate, învinuirea aceasta era pe deplin îndreptăţită, şi „Rabocee Delo“ ştia foarte bine că ea viza între alţii şi pe V. I., membru al redacţiei revistei „Rabocee Delo“. În treacăt ţin să relev că Akselrod a avut perfectă dreptate în polemica amintită şi că „Rabocee Delo“ a interpretat cu totul greşit broşura mea „Sarcinile social-democraţilor ruşi“ *17. Această broşură a fost scrisă în 1897, încă înainte de apariţia ziarului „Raboceaia Mîsl“, cînd socoteam şi eram în drept să socot că orientarea dominantă este orientarea iniţială a „Uniunii de luptă“ din Petersburg, pe care am caracterizat-o mai sus. Şi, cel puţin pînă la jumătatea anului 1898, această orientare era într-adevăr dominantă. De aceea „Rabocee Delo“ n-avea absolut nici un drept să invoce, pentru a contesta existenţa şi primejdia „economismului“, o broşură care expune concepţii înlăturate la Petersburg în 1897—1898 de concepţiile „economiste“ *18.
Dar „Rabocee Delo“ nu numai că „i-a apărat“ pe „economişti“, dar ea însăşi a alunecat într-una pe panta greşelilor fundamentale ale acestora. Cauza acestei alunecări este înţelegerea echivocă a următoarei teze din programul lui „Rabocee Delo“: „noi socotim că fenomenul cel mai însemnat din viaţa rusă, fenomenul care va determina în primul rînd sarcinile (subliniat de noi) şi caracterul activităţii publicistice a Uniunii, este mişcarea muncitorească de masă (subliniat de „Rabocee Delo“) care a apărut în ultimii ani“. Nu încape discuţie că mişcarea de masă este un fenomen extrem de însemnat. Dar problema este cum trebuie să înţelegem „determinarea sarcinilor“ de către această mişcare de masă. Ea poate fi înţeleasă în două feluri: ori în sensul ploconirii în faţa spontaneităţii acestei mişcări, cu alte cuvinte, în sensul de a reduce rolul social-democraţiei la acela de simplu instrument al mişcării muncitoreşti ca atare (aşa cum înţeleg ziarul „Raboceaia Mîsl“, „Grupul autoeliberării“ şi ceilalţi „economişti“); ori în sensul că mişcarea de masă pune în faţa noastră noi sarcini teoretice, politice şi organizatorice, mult mai complexe decît acelea cu care ne puteam mulţumi în perioada dinaintea apariţiei mişcări de masă. „Rabocee Delo“ a înclinat şi înclină tocmai spre primul mod de a înţelege, deoarece ea n-a spus nimic precis despre vreo sarcină nouă, ci tot timpul a prezentat lucrurile în aşa fel ca şi cum această „mişcare de masă“ ne-ar scuti de necesitatea de a cunoaşte temeinic şi de a îndeplini sarcinile pe care ea ni le pune în faţă. E de ajuns să amintim că „Rabocee Delo“ a socotit că nu e cu putinţă să se pună ca primă sarcină a mişcării muncitoreşti de masă răsturnarea absolutismului şi a redus această sarcină (în numele mişcări de masă) la sarcina de a lupta pentru revendicări politice imediate („Răspuns“, pag. 25).
Lăsînd la o parte articolul redactorului revistei „Rabocee Delo“, B. Kricevski — „Lupta economică şi politică în mişcarea rusă“, articol apărut în „Rabocee Delo“ nr. 7 şi în care găsim aceleaşi greşeli *19 —, să trecem de-a dreptul la nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“. N-o să ne apucăm, fireşte, să analizăm una cîte una obiecţiile ridicate de B. Kricevski şi de Martinov împotriva publicaţiilor „Zarea“ şi „Iskra“. Aici ne interesează numai poziţia principială pe care s-a situat „Rabocee Delo“ în nr. 10 al său. Nu vom examina, de pildă, faptul ciudat că „Rabocee Delo“ vedea o „totală contradicţie“ între teza:
„Social-democraţia nu-şi leagă mîinile, nu-şi îngustează activitatea, limitîndu-se la un singur plan sau la o singură metodă de luptă politică dinainte întocmite, — ea admite toate mijloacele de luptă, cu condiţia ca ele să corespundă forţelor de care dispune partidul“ etc. (nr. 1 al „Iskrei“) *20
şi teza:
„Dacă nu există o organizaţie puternică, încercată în lupta politică dusă în orice situaţii şi în orice perioade, nici vorbă nu poate fi de un plan de activitate sistematic, elaborat în lumina unor principii bine statornicite şi aplicat fără şovăire, singurul care merită numele de tactică“ (nr. 4 al „Iskrei“) *21.
A confunda admiterea în principiu a oricăror mijloace de luptă, a oricăror planuri şi metode, numai cu condiţia să fie raţionale, cu cerinţa ca într-un moment politic dat să te călăuzeşti după un plan aplicat fără şovăire, dacă vrei să vorbeşti de tactică, ar însemna acelaşi lucru ca şi cînd ai confunda faptul că ştiinţa medicală admite sisteme de tratament diferite cu cerinţa de a urma un anumit sistem de tratament atunci cînd e vorba de o anumită boală. Dar tocmai asta e, că „Rabocee Delo“, care suferă ea însăşi de boala pe care am numit-o ploconire în faţa spontaneităţii, nu vrea să admită nici un „sistem de tratament“ al acestei boli. De aceea a făcut remarcabila descoperire că „tactica-plan este în contradicţie cu spiritul fundamental al marxismului“ (nr. 10, pag. 18), că tactica este „un proces de creştere a sarcinilor partidului care cresc o dată cu partidul“ (pag. 11, subliniat de „Rabocee Delo“). Maxima aceasta din urmă are toate şansele să devină o maximă celebră, un monument nepieritor al „orientării“ revistei „Rabocee Delo“. La întrebarea: „încotro să mergem?“ — acest organ de îndrumare răspunde: mişcarea este un proces de modificare a distanţei dintre punctul de plecare şi punctele următoare ale mişcării. Această cugetare, de o profunzime incomparabilă, nu e însă numai o simplă ciudăţenie (dacă ar fi aşa, n-ar merita să insistăm îndeosebi asupra ei), dar este şi programul unui întreg curent, anume programul pe care R. M. (în „Suplimentul special al ziarului «Raboceaia Mîsl»“) 1-a expus astfel: de dorit este acea luptă care este posibilă, şi posibilă este aceea care se dă în momentul de faţă. Aceasta nu este altceva decît orientarea oportunismului nemărginit care se adaptează pasiv la spontaneitate.
„Tactica-plan este în contradicţie cu spiritul fundamental al marxismului!“ Dar aceasta este o clevetire a marxismului, este transformarea lui în aceeaşi caricatură pe care ne-o opuneau narodnicii în războiul pe care-l duceau împotriva noastră. Aceasta înseamnă a minimaliza importanţa iniţiativei şi energiei militanţilor conştienţi, pe cînd marxismul dă, dimpotrivă, un uriaş impuls iniţiativei şi energiei social-democratului, deschizîndu-i cele mai largi perspective, punîndu-i (dacă ne putem exprima astfel) la dispoziţie forţele viguroase ale milioanelor şi milioanelor de muncitori care se ridică „spontan“ la luptă! Întreaga istorie a social-democraţiei internaţionale abundă în planuri preconizate de un conducător politic sau altul, planuri care confirmă clarviziunea şi temeinicia vederilor politice şi organizatorice ale unuia sau care dau la iveală miopia şi greşelile politice ale altuia. Cînd Germania a cunoscut una dintre cele mai importante cotituri din istoria ei — formarea imperiului, înfiinţarea Reichstagului, acordarea votului universal —, Liebknecht a avut un anumit plan de politică social-democrată şi de activitate în general, iar Schweitzer alt plan. Cînd asupra socialiştilor germani s-a abătut legea excepţională, un plan au avut Most şi Hasselmann, care erau gata să îndemne pur şi simplu la acte de violenţă şi de teroare, şi alt plan au avut Höchberg, Schramm şi (în parte) Bernstein, care au început să predice social-democraţilor că prin dîrzenia şi revoluţionarismul lor nesăbuit au provocat această lege şi că acum, printr-o purtare exemplară, trebuie să se învrednicească de iertare; un al treilea plan l-au avut cei care pregăteau şi realizau editarea unui organ ilegal 56. Aruncînd o privire înapoi acum, după ani de zile de la încheierea luptei pentru alegerea drumului şi după ce istoria şi-a spus ultimul cuvînt în legătură cu justeţea drumului ales, e uşor, desigur, să-ţi arăţi înţelepciunea prin maxime profunde privitoare la creşterea sarcinilor partidului care cresc o dată cu partidul. Dar într-un moment de haos *22, cînd „criticii“ şi „economiştii“ ruşi vor să coboare social-democraţia la nivelul trade-unionismului şi cînd teroriştii propovăduiesc cu zel adoptarea unei „tactici-plan“ care să repete vechile greşeli, într-un asemenea moment a te mărgini la astfel de cugetări profunde înseamnă a-ţi da singur un „certificat de paupertate“. Într-un moment cînd numeroşi social-democraţi ruşi suferă tocmai de lipsă de iniţiativă şi energie, de lipsă de „amploare a propagandei, agitaţiei şi organizării politice “ *23, de lipsa unor „Planuri“ de organizare mai amplă a muncii revoluţionare, — într-un asemenea moment a spune că „tactica-plan este în contradicţie cu spiritul fundamental al marxismului“, înseamnă nu numai să vulgarizezi din punct de vedere teoretic marxismul, dar şi să tîrăşti partidul înapoi din punct de vedere practic.
„Sarcina revoluţionarului social-democrat — ne învaţă mai departe „Rabocee Delo“ — este numai să grăbească prin activitatea sa conştientă dezvoltarea obiectivă, şi nu s-o suprime sau s-o înlocuiască prin planuri subiective. În teorie, «Iskra» ştie toate acestea. Dar imensa însemnătate pe care marxismul o acordă pe drept cuvînt activităţii revoluţionare conştiente o împinge în practică, datorită punctului ei de vedere doctrinar în ceea ce priveşte tactica, să subaprecieze însemnătatea elementului obiectiv sau spontan al dezvoltării“ (pag. 18).
Iarăşi o enormă confuzie teoretică, demnă de V. V. şi consorţii. L-am întreba pe filozoful nostru: în ce se poate exprima „subaprecierea“ dezvoltării obiective din partea unuia care întocmeşte planuri subiective? Evident, în aceea că el scapă din vedere faptul că această dezvoltare obiectivă creează sau întăreşte, suprimă sau slăbeşte anumite clase, pături, grupuri, anumite naţiuni, grupuri de naţiuni etc., determinînd prin aceasta cutare sau cutare grupare politică a forţelor pe plan internaţional, cutare sau cutare poziţie a partidelor revoluţionare etc. Dar vina unui asemenea autor de planuri va consta atunci nu în subaprecierea elementului spontan, ci, dimpotrivă, în subaprecierea elementului conştient, pentru că el nu este destul de „conştient“ pentru a înţelege just dezvoltarea obiectivă. De aceea chiar faptul că se vorbeşte despre „aprecierea însemnătăţii relative“ (subliniat de „Rabocee Delo“) a spontaneităţii şi a conştiinţei dovedeşte o totală lipsă de „conştiinţă“. Dacă anumite „elemente spontane ale dezvoltării“ sînt în general accesibile conştiinţei omeneşti, greşita apreciere a acestora va echivala cu o „subapreciere a elementului conştient“. Iar dacă nu sînt accesibile conştiinţei, atunci nu le cunoaştem şi nu putem vorbi despre ele. Dar despre ce vorbeşte B. Kricevski? Dacă consideră că „planurile subiective“ ale „Iskrei“ sînt greşite (şi el le declară tocmai ca fiind greşite), atunci ar trebui să arate care anume fapte obiective sînt ignorate în aceste planuri, şi pentru această ignorare să învinovăţească „Iskra“ de insuficientă conştiinţă, de „subaprecierea elementului conştient“, ca să folosim limbajul ui. Dacă însă el, fiind nemulţumit de planurile subiective, n-are alte argumente decît invocarea „subaprecierii elementului spontan“ (!!), el nu dovedeşte prin aceasta decît: (1) că din punct de vedere teoretic înţelege marxismul à la Kareev şi Mihailovski, atît de ridiculizaţi de către Beltov, şi (2) că din punct de vedere practic e pe deplin mulţumit cu „elementele spontane ale dezvoltării“ care au atras pe marxiştii noştri legali spre bernsteinism, iar pe social-democraţii noştri spre „economism“ şi că e „supărat foc“ pe aceia care s-au hotărît să abată cu orice preţ social-democraţia rusă de pe drumul dezvoltării „spontane“.
Urmează apoi nişte lucruri amuzante de tot. „Aşa cum, cu toate progresele ştiinţelor naturii, oamenii vor continua să se înmulţească aşa cum au apucat din bătrîni, — tot aşa şi apariţia unei noi ordini sociale, cu toate progresele ştiinţelor sociale şi cu toată creşterea numărului luptătorilor conştienţi, va fi şi pe viitor rezultatul mai ales al unor explozii spontane“ (19). După cum înţelepciunea din bătrîni spune: ca să faci copii, nu e nevoie de prea multă minte, — tot aşa şi înţelepciunea „socialiştilor moderni“ (à la Narcis Tuporîlov 57) spune: ca să participi la apariţia spontană a unei ordini sociale noi, nu e nevoie de prea multă minte. Şi noi sîntem de părere că nu e nevoie de prea multă minte. Pentru o asemenea participare este suficient să cedezi în faţa „economismului“ atunci cînd domneşte „economismul“ şi în faţa terorismului atunci cînd a apărut terorismul. Astfel, în primăvara acestui an, cînd era atît de necesar de a pune în gardă împotriva înclinaţiei spre terorism, „Rabocee Delo“ stătea nedumerită în faţa acestei probleme, „nouă“ pentru ea. Iar acum, după ce au trecut şase luni şi problema a încetat de a mai fi atît de actuală, ea ne serveşte în acelaşi timp şi declaraţia: „noi credem că sarcina social-democraţiei nu poate fi şi nu trebuie să fie aceea de a se opune accentuării tendinţelor teroriste“ („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 23), şi rezoluţia congresului: „Congresul consideră că teroarea ofensivă sistematică este inoportună“ („Două congrese“, pag. 18). Cîtă claritate şi cîtă coerenţă! Nu ne opunem, dar declarăm că este inoportună, şi declarăm în aşa fel, încît teroarea nesistematică şi defensivă să nu fie cuprinsă în „rezoluţie“. Trebuie să recunoaştem că o asemenea rezoluţie nu este de loc periculoasă şi că e cu totul ferită de erori, aşa cum e ferit de erori un om care a vorbit pentru a nu spune nimic! Şi pentru a întocmi o asemenea rezoluţie e nevoie de un singur lucru: să ştii să te ţii de coada mişcării. Atunci cînd „Iskra“ şi-a bătut joc de faptul că „Rabocee Delo“ a declarat că problema terorii este o problemă nouă *24, „Rabocee Delo“ i-a reproşat „Iskrei“ pe un ton mînios că „are pretenţia pur şi simplu de necrezut de a impune partidului o rezolvare a problemelor de tactică, dată cu mai bine de 15 ani în urmă de un grup de publicişti emigraţi“ (pag. 24). Într-adevăr, ce pretenţie şi ce exagerare a elementului conştient: să rezolvi mai întîi o problemă în mod teoretic, pentru a convinge apoi şi organizaţiile, şi partidul, şi masele de justeţea acestei rezolvări! *25 Altceva e să repeţi pur şi simplu lucruri arhicunoscute şi, fără „să impui“ nimănui nimic, să te supui oricărei „cotituri“ atît spre „economism“ cît şi spre terorism. „Rabocee Delo“ generalizează chiar acest important precept al înţelepciunii practice, învinuind „Iskra“ şi „Zarea“ că „contrapun mişcării programul lor ca un spirit care pluteşte deasupra haosului amorf“ (pag. 29). Dar care este rolul social-democraţiei dacă nu de a fi un „spirit“ care nu numai să plutească deasupra mişcării spontane, dar s-o şi ridice pe aceasta pînă la înălţimea „programului său“? Căci rolul ei n-o fi să se tîrască în coada mişcării; fiindcă, în cazul cel mai bun, acest lucru este nefolositor pentru mişcare, iar în cazul cel mai rău este foarte, foarte dăunător. „Rabocee Delo“ însă nu numai că urmează această „tactică-proces“, dar o şi ridică la rangul de principiu, aşa că ar fi mai just ca şi orientarea ei să fie numită nu oportunism, ci codism (de la cuvintul coadă). Şi nu putem să nu recunoaştem că nişte oameni ferm hotărîţi să meargă întotdeauna în urma mişcării, în calitate de coadă a ei, vor fi întotdeauna şi în mod absolut la adăpost de orice „subapreciere a elementului spontan al dezvoltării“.
Aşadar, am putut să ne convingem că greşeala fundamentală a „noului curent“ din cadrul social-democraţiei ruse constă în ploconirea în faţa spontaneităţii, în neînţelegerea faptului că spontaneitatea masei cere de la noi, social-democraţii, o foarte mare conştiinţă. Cu cît e mai mare avîntul spontan al maselor, cu cît mişcarea ia mai multă amploare, cu atît se cere mai multă conştiinţă, şi într-o proporţie incomparabil mai mare, atît în activitatea teoretică cît şi în cea politică şi organizatorică a social-democraţiei.
Avîntul spontan al maselor din Rusia a crescut (şi continuă să crească) într-un asemenea ritm, încît tineretul social-democrat s-a dovedit nepregătit pentru îndeplinirea acestor sarcini uriaşe. Această lipsă de pregătire este păcatul nostru comun, păcatul tuturor social-democraţilor ruşi. Avîntul maselor a crescut şi s-a extins permanent şi continuu; el nu numai că nu a încetat acolo unde a pornit, dar a cuprins şi noi regiuni şi noi pături ale populaţiei (sub influenţa mişcării muncitoreşti s-au accentuat frămîntările în rîndurile tineretului studios, ale intelectualilor în general şi chiar în rîndurile ţărănimii). Revoluţionarii însă au rămas în urma acestui avînt şi în „teoriile“ lor, şi în activitatea lor; ei n-au izbutit să creeze o organizaţie permanentă cu o activitate continuă, în stare să conducă întreaga mişcare.
În primul capitol am constatat că „Rabocee Delo“ minimalizează sarcinile noastre teoretice şi că repetă „spontan“ lozinca la modă a „libertăţii criticii“; celor care o repetau le lipsea „conştiinţa“ necesară pentru a înţelege opoziţia fundamentală dintre poziţiile „criticilor“ oportunişti şi ale revoluţionarilor din Germania şi poziţiile pe care se situează aceştia în Rusia.
În capitolele următoare vom analiza cum s-a manifestat această ploconire în faţa spontaneităţii în domeniul sarcinilor politice şi în activitatea organizatorică a social-democraţiei.
*1. „Rabocee Delo“ nr. 10, septembrie 1901, pag. 17 şi 18. Sublinierea aparţine revistei „Rabocee Delo“.
*2. Trade-unionismul nu exclude nicidecum orice „politică“, cum se crede uneori. Trade-unionurile au făcut întotdeauna o anumită agitaţie politică şi au dus o anumită luptă politică (dar nu social-democrată). Despre deosebirea dintre politice trade-unionistă şi cea social-democrată vom vorbi în capitolul următor.
*3. A. A. Vaneev a murit în 1899 în Siberia răsăriteană, de tuberculoză, boală pe care a contractat-o în cursul unei detenţiuni celulare în arestul preventiv. De aceea am considerat că putem publica informaţiile pe care le dăm în text, de a căror autenticitate garantăm, întrucît le deţinem de la persoane care l-au cunoscut personal şi îndeaproape pe A. A. Vaneev.
*4. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediţia a doua, pag. 75—80. — Nota red.
*5. „Avînd o atitudine negativă faţă de activitatea social-democraţilor de la sfîrşitul ultimului deceniu al secolului trecut, „Iskra“ ignorează faptul că în acea vreme nu existau condiţiile necesare pentru o altă activitate în afară de lupta pentru revendicări mărunte“ — declară economiştii în a lor „Scrisoare către organele social-democrate ruse“ („Iskra“ nr. 12). Faptele citate în text dovedesc că această afirmaţie, potrivit căreia „nu existau condiţii“, e diametral opusă adevărului. Nu numai la sfîrşitul ultimului deceniu al secolului trecut, ci şi pe la mijlocul acestui deceniu existau toate condiţiile necesare pentru o altă activitate în afară de lupta pentru revendicări mărunte, — toate condiţii, în afară de o pregătire suficientă a conducătorilor. Şi în loc de a recunoaşte făţiş această pregătire insuficientă a noastră, a ideologilor, a conducătorilor, „economiştii“ vor să arunce totul pe seama faptului că „nu existau condiţii“, pe seama influenţei exercitate de mediul material, care determină drumul de la care nici un fel de ideologi n-ar putea abate mişcarea. Ce este aceasta dacă nu servilism în faţa spontaneităţii, dacă nu o îndrăgostire a „ideologilor“ de propriile lor lipsuri?
*6. De altminteri, această laudă adusă ziarului „Raboceaia Mîsl“ în noiembrie 1898, cînd „economismul“ se precizase pe deplin, mai ales în străinătate, este opera aceluiaşi V. I., care curînd după aceea a devenit unul dintre redactorii revistei „Rabocee Delo“. Şi „Rabocee Delo“ mai tăgăduia că în cadrul social-democraţiei ruse există două curente, după cum continuă să tăgăduiască şi astăzi!
*7. Că această comparaţie e întemeiată, se poate vedea din următorul fapt caracteristic. Cînd, după arestarea „decembriştilor“, printre muncitorii din şoseaua Schlüsselburgului s-a răspîndit ştirea că la această cădere a contribuit agentul provocator N. N. Mihailov (dentist), care avusese legături cu un grup ce era în contact cu „decembriştii“, muncitorii au fost atît de revoltaţi, încît au hotărît să-l ucidă pe Mihailov.
*8. Din acelaşi articol de fond al primului număr al ziarului „Raboceaia Mîsl“. De aici se poate vedea care era pregătirea teoretică a acestor „V. V. ai social-democraţiei ruse“, care repetau vulgarizarea grosolană a „materialismului economic“ tocmai în momentul cînd marxiştii se războiau în publicistică cu autenticul domn V. V., supranumit de mult „meşter în materie de reacţionarism“ pentru acelaşi fel de a înţelege raportul dintre politic şi economic!
*9. Germanii au chiar un cuvînt special: „Nur-Gewerkschaftler“, care desemnează pe partizanii luptei „numai-sindicale“.
*10. Subliniem cuvîntul actuale avînd în vedere pe cei care ridică fariseic din umeri spunînd: acum este uşor să faci una cu pămîntul „Raboceaia Mîsl“, dar asta-i arhaism! Mutato nomine de te fabula narratur (sub alt nume, de tine este vorba. — Nota trad.), le vom răspunde noi acestor farisei de astăzi şi mai jos vom dovedi totalul lor servilism faţă de ideile ziarului „Raboceaia Mîsl“.
*11. Scrisoarea „economiştilor“ în nr. 12 al „Iskrei“.
*12. „Rabocee Delo“ nr. 10.
*13. „Neue Zeit“ 49, 1901—1902, XX, I, nr. 3, pag. 79. Proiectul comisiei despre care vorbeşte K. Kautsky a fost adoptat de Congresul de la Viena (la sfîrşitul anului trecut) într-o formă întrucîtva modificată 50.
*14. Asta nu înseamnă, desigur, că muncitorii nu participă la această elaborare. Dar ei participă nu în calitate de muncitori, ci în calitate de teoreticieni ai socialismului, în calitate de Proudhoni şi Weillingi, cu alte cuvinte participă numai atunci cînd şi numai în măsura în care reuşesc să-şi însuşească într-un grad mai mare sau mai mic ştiinţa veacului lor şi s-o facă să progreseze. Dar pentru ca muncitorii să reuşească mai des să facă acest lucru, trebuie să ne îngrijim cît mai mult de ridicarea nivelului de conştiinţă al muncitorilor în general, trebuie ca muncitorii să nu se închidă în cadrul artificial îngustat al „literaturii pentru muncitori“, ci să înveţe să-şi însuşească din ce în ce mai mult literatura generală. Ar fi chiar mai just ca, în loc de „să nu se închidă“, să spunem să nu fie închişi, pentru că muncitorii înşişi citesc şi vor să citească totul, şi ceea ce se scrie pentru intelectuali; şi numai unii intelectuali (proşti) îşi închipuie că „pentru muncitori“ e de ajuns să povesteşti despre rînduielile din fabrici şi să rumegi lucruri de mult cunoscute.
*15. Se spune adeseori: clasa muncitoare e atrasă spontan spre socialism. Asta e perfect adevărat în sensul că teoria socialistă defineşte mai profund şi mai just decît oricare alta cauzele suferinţelor clasei muncitoare, si tocmai de aceea muncitorii şi-o însuşesc cu atîta uşurinţă, numai dacă această teorie însăşi nu capitulează în faţa spontaneităţii, numai dacă ea îşi subordonează spontaneitatea. De obicei acest lucru se înţelege de la sine. Dar „Rabocee Delo“ uită şi denaturează tocmai acest lucru de la sine înţeles. Clasa muncitoare este atrasă în mod spontan spre socialism; totuşi, ideologia burgheză, care este mai răspîndită (şi renaşte mereu sub formele cele mai variate), se impune spontan în cea mai mare măsură muncitorului.
*16. „Despre sarcinile actuale şi despre tactica social-democraţilor ruşi“, Geneva 1898. Două scrisori către „Raboceaia Gazeta“ scrise în 1897.
*17. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediţia a doua, pag. 427—463. — Nota red.
*18. „Rabocee Delo“, pentru a se apăra, a completat primul neadevăr („noi nu ştim despre care tovarăşi tineri a vorbit P. B. Akselrod“) printr-un al doilea neadevăr, scriind în „Răspuns“: „De cînd a fost scrisă recenzia la «Sarcini» în rîndul unor social-democraţi ruşi a apărut sau s-a precizat mai mult sau mai puţin limpede tendinţa spre unilateralitatea economistă, care înseamnă un pas înapoi în comparaţie cu situaţia mişcării noastre înfăţişată în «Sarcini»“ (pag. 9). Asta o spune „Răspunsul“, care a apărut în 1900. Iar primul număr al revistei „Rabocee Delo“ (în care s-a publicat recenzia) a apărut în aprilie 1899. Să fi apărut oare „economismul“ abia în 1899? Nu, în 1899 s-a făcut auzit pentru prima oară protestul social-democraţilor ruşi împotriva „economismului“ (protestul împotriva „Credo“-u1ui). (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 157—170). „Economismul“ însă a apărut în 1897, lucru pe care „Rabocee Delo“ îl ştie foarte bine, căci V. I. a lăudat ziarul „Raboceaia Mîsl“ încă în noiembrie 1898 („Listok «Rabotnika»“ nr. 9—10).
*19. „Teoria stadiilor“ sau teoria „zigzagului timid“ în lupta politică, de pildă, este formulată în acest articol astfel: „Revendicările politice, care prin caracterul lor sînt aceleaşi pentru întreaga Rusie, trebuie totuşi în primele timpuri“ (aceste cuvinte au fost scrise în august 1900!) „să corespundă experienţei dobîndite în cursul luptei economice de pătura dată (sic!) a muncitorilor. Numai (!) pe baza acestei experienţe se poate trece şi trebuie să se treacă la agitaţie politică etc. (pag. 11). La pag. 4, autorul, ridicîndu-se împotriva învinuirilor, cu totul neîntemeiate după părerea lui, de erezie economică, exclamă patetic: „Care social-democrat nu ştie că, potrivit doctrinei lui Marx şi Engels, interesele economice ale diferitelor clase joacă un rol hotărîtor în istorie şi că, deci, în special lupta proletariatului pentru interesele sale economice trebuie să aibă o însemnătate primordială pentru dezvoltarea lui ca clasă şi pentru lupta lui de eliberare?“ (subliniat de noi). Acest „deci“ este absolut deplasat. Din faptul că interesele economice au un rol hotărîtor nu rezultă nicidecum vreo concluzie în privinţa însemnătăţii primordiale a luptei economice (= sindicale), deoarece interesele de clasă cele mai esenţiale, „hotărîtoare“ pot fi satisfăcute numai prin prefaceri politice radicale în general; îndeosebi interesul economic fundamental al proletariatului poate fi satisfăcut numai printr-o revoluţie politică, care să înlocuiască dictatura burgheziei prin dictatura proletariatului. B. Kricevski reia raţionamentul „V. V.-ilor social-democraţiei ruse“ (— politicul urmează economicul etc.) şi al bernsteinienilor social-democraţiei germane (de pildă, Woltmann căuta să dovedească tocmai prin astfel de raţionamente că muncitorii trebuie să dobîndească mai întîi „puterea economică“ şi apoi să se gîndească la revoluţia politică).
*20. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 368. — Nota red.
*21. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 6—7. — Nota red.
*22. Ein Jahr der Verwirrung (un an de haos), aşa şi-a intitulat Mehring paragraful din „Istoria social-democraţiei germane“, în care descrie şovăielile şi nehotărîrea manifestate la început de socialişti în alegerea unei „tactici-plan“ corespunzătoare noilor condiţii.
*23. Din articolul de fond din nr. 1 al „Iskrei“. (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 366. — Nota red.)
*24. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 7—8. — Nota red.
*25. Nu trebuie să uităm, de asemenea, că, rezolvînd „în mod teoretic“ problema terorii, grupul „Eliberarea muncii“ a sintetizat experienţa mişcării revoluţionare premergătoare.
40. Vorbind despre „vestitul război industrial din Petersburg din anul 1896“, V. I. Lenin se referă la greva de masă a muncitorilor textilişti care a avut loc la Petersburg în mai-iunie 1896. Această grevă a fost provocată de refuzul fabricanţilor de a plăti în întregime muncitorilor salariile pentru zilele declarate nelucrătoare cu ocazia încoronării lui Nicolaie al II-lea. Greva a început la Manufactura rusă de filare a bumbacului (Kalinkinskaia) şi a cuprins repede toate filaturile şi ţesătoriile de bumbac din Petersburg, iar după aceea şi marile uzine constructoare de maşini şi alte întreprinderi. Proletariatul din Petersburg s-a ridicat pentru prima oară în front larg la luptă împotriva exploatatorilor. La grevă au participat peste 30 000 de muncitori. Greva s-a desfăşurat sub conducerea „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg, ce scotea manifeste în care muncitorii erau îndemnaţi să-şi apere cu fermitate şi strîns uniţi drepturile. „Uniunea de luptă“ a tipărit şi a difuzat principalele revendicări ale greviştilor („Ce cer muncitorii de la filaturile de bumbac din Petersburg“): reducerea zilei de muncă la 10 ore şi jumătate, majorarea tarifelor, achitarea la timp a salariilor etc. Grevele din Petersburg au contribuit la dezvoltarea mişcării greviste în întreaga Rusie şi au silit guvernul ţarist să accelereze revizuirea legislaţiei pentru reglementarea muncii în fabrici şi să emită legea din 2 (14) iunie 1897 cu privire la reducerea zilei de muncă în fabrici şi uzine la 11 ore şi jumătate. Grevele, după cum a scris mai tîrziu Lenin, „au deschis era mişcării muncitoreşti... mişcare care a crescut apoi continuu“ (Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 82).
41. Broşura „Despre agitaţie“ a fost scrisă în 1894, la Vilno, de A. Kremer (ulterior unul dintre organizatorii Bundului) şi redactată de I. O. Martov; la început a fost răspîndită în copii scrise de mînă sau hectografiate, iar la sfîrşitul anului 1897 a fost tipărită la Geneva cu o prefaţă şi o postfaţă de P. B. Akselrod. Broşura, generalizînd experienţa activităţii social-democrate de la Vilno, a exercitat o influenţă puternică asupra social-democraţilor ruşi, întrucît ea cuprindea chemarea de a renunţa la propaganda dusă în cercuri închise şi de a trece la agitaţia în masă în rîndurile muncitorilor, luîndu-se ca bază nevoile şi revendicările lor de zi cu zi. Dar exagerarea rolului şi însemnătăţii luptei pur economice în detrimentul agitaţiei politice, pe baza revendicărilor general-democratice, a constituit germenele viitorului „economism“. În postfaţa ediţiei de la Geneva a broşurii, P. B. Akselrod a relevat caracterul unilateral al „economismului de la Vilno“. În articolul „Încă o dată despre socialism şi despre lupta politică“ („Zarea“ nr. 1 din aprilie 1901, pag. 1—32), G. V. Plehanov a supus unei analize critice broşura „Despre agitaţie“.
42. „Uniunea de luptă pentru eliberarea dani muncitoare“ a fost organizată de Lenin în toamna anului 1895; ea cuprindea vreo 20 de cercuri muncitoreşti marxiste din Petersburg. Întreaga muncă a „Uniunii de luptă“ avea la bază principiile centralismului şi ale unei discipline severe. În fruntea „Uniunii de luptă“ se afla un Grup central, format din V. I. Lenin, A. A. Vaneev, P. K. Zaporoieţ, G. M. Krjijanovski, N. K. Krupskaia, I. O. Martov, M. A. Silvin, V. V. Starkov şi alţii. Conducerea nemijlocită a întregii munci era concentrată în mîinile a cinci membri din acest grup, în frunte cu Lenin. Organizaţia era împărţită în grupuri raionale. Muncitorii conştienţi şi înaintaţi (I. V. Babuşkin, V. A. Şelgunov şi alţii) ţineau legătura între aceste grupuri şi întreprinderile industriale. În uzine existau organizatori însărcinaţi cu strîngerea informaţiilor şi răspîndirea publicaţiilor; în marile întreprinderi au fost create cercuri muncitoreşti.
În activitatea ei, „Uniunea de luptă“ a început să înfăptuiască, pentru prima oară în Rusia, unirea socialismului cu mişcarea muncitorească, trecînd de la propaganda marxismului în cadrul unui mic grup de muncitori înaintaţi, organizaţi în cercuri, la agitaţia politică în rîndurile maselor largi ale proletariatului. „Uniunea de luptă“ a condus mişcarea muncitorească, legînd lupta muncitorilor pentru revendicări economice cu lupta politică împotriva ţarismului. În noiembrie 1895, „Uniunea de luptă“ a organizat greva de la fabrica de postav „Thornton“. Sub conducerea „Uniunii“ s-a desfăşurat, în vara anului 1896, vestita grevă a textiliştilor din Petersburg, la care au luat parte peste 30 000 de muncitori. „Uniunea de luptă“ a tipărit manifeste şi broşuri pentru muncitori. Redactorul publicaţiilor „Uniunii de luptă“ a fost V. I. Lenin, sub a cărui conducere s-au făcut pregătirile pentru scoaterea ziarului politic al muncitorilor „Rabocee Delo“. Influenţa „Uniunii de luptă“ se întindea dincolo de cadrul oraşului Petersburg. Exemplul ei a fost urmat de cercurile muncitoreşti din Moscova, Kiev, Ekaterinoslav şi din alte oraşe şi regiuni ale Rusiei.
În decembrie 1895, guvernul ţarist a dat „Uniunii de luptă“ o grea lovitură: în noaptea de 8 spre 9 (20 spre 21) decembrie 1895 au fost arestaţi o mare parte dintre activiştii „Uniunii“, în frunte cu V. I. Lenin; a fost confiscat şi primul număr al ziarului „Rabocee Delo“, care fusese pregătit pentru tipar.
La prima adunare ţinută de membrii grupului la cîteva zile după efectuarea arestărilor s-a hotărît ca organizaţia social-democraţilor din Petersburg să poarte denumirea de „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“. La 15 (27) decembrie 1895, ca răspuns la arestarea lui Lenin şi a altor membri ai „Uniunii de luptă“, membrii rămaşi în libertate au lansat o foaie volantă cu temă politică, scrisă de muncitori.
Aflîndu-se în închisoare, V. I. Lenin a continuat să conducă activitatea „Uniunii“, ajutînd-o cu sfaturi, trimiţind tovarăşilor aflaţi în libertate scrisori şi manifeste cifrate; tot acolo a scris el broşura „Despre greve“ (care încă n-a fost găsită) şi „Proiect de program al partidului social-democrat şi explicarea programului“ (vezi Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediţia a doua, pag. 81—109).
Importanţa „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg consta în aceea că „Uniunea“, după cum a spus Lenin, a constituit germenele unui partid revoluţionar, care se sprijină pe mişcarea muncitorească şi conduce lupta de clasă a proletariatului.
Vechii membri ai „Uniunii“ care au reuşit să scape de arestare au participat la pregătirea şi desfăşurarea Congresului I al P.M.S.D.R. şi la elaborarea „Manifestului“, editat în numele congresului. Dar absenţa îndelungată a întemeietorilor „Uniunii de luptă“, care se aflau în deportare în Siberia, şi în primul rînd absenţa lui V. I. Lenin, a înlesnit promovarea politicii oportuniste a „tinerilor“ „economişti“, care în 1897, prin intermediul ziarului „Raboceaia Mîsl“, propagau în Rusia ideile trade-unionismului şi bernsteinismului. Începînd din a doua jumătate a anului 1898, „Uniunea de luptă“ a încăput pe mîinile celor mai făţişi „economişti“ — adepţii ziarului „Raboceaia Mîsl“.
43. Articolul de fond „Către muncitorii ruşi“, scris de V. I. Lenin pentru gazeta „Rabocee Delo“, nu a fost găsit pînă în momentul de faţă.
„Russkaia Starina“ — revistă istorică, fondată de M. I. Semevski; a apărut lunar la Petersburg din 1870 pînă în 1918. În revista „Russkaia Starina“, un loc de seamă îl ocupau amintirile, jurnalele, însemnările, scrisorile bărbaţilor de stat ai Rusiei şi reprezentanţilor culturii ruse, precum şi diferite materiale documentare.
44. Este vorba de reprimarea din 27 aprilie (9 mai) 1895 a muncitorilor grevişti de la Marea manufactură din Iaroslavl. Greva, la care au participat peste 4 000 de muncitori, a izbucnit din cauză că administraţia a introdus un tarif nou care făcea să scadă cîştigul muncitorilor. Pentru înăbuşirea grevei au fost chemate 10 companii din regimentul Fanagoria; s-a făcut uz de arme. Rezultatul a fost un muncitor mort şi 14 răniţi. Pe raportul ce i-a fost prezentat de comandantul regimentului cu privire la reprimarea muncitorilor de la Marea manufactură, Nicolaie al II-lea a scris: „Exprim mulţumiri bravilor ostaşi ai regimentului Fanagoria pentru comportarea lor fermă în timpul dezordinilor muncitoreşti de la Iaroslavl“.
Pînă în momentul de faţă nu a fost găsit articolul scris de V. I. Lenin despre greva de la Iaroslavl din 1895.
45. „S.-Peterburgskii Rabocii Listok“ — organ al „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg. Au apărut două numere: nr. 1 — în februarie (datat ianuarie) 1897, tipărit în Rusia la mimeograf într-un tiraj de 300—400 de exemplare, şi nr. 2 — în septembrie 1897, la Geneva, tipărit la tipografie.
Ziarul a trasat sarcina de îmbinare a luptei economice a clasei muncitoare cu revendicările politice largi, subliniind, totodată, necesitatea creării unui partid muncitoresc.
46. Este vorba de „Manifestul Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia“, publicat în 1898 din însărcinarea Congresului I al P.M.S.D.R. şi în numele Comitetului Central al P.M.S.D.R. (vezi „Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 11—14). „Manifestul“ punea drept sarcină principală a social-democraţiei din Rusia lupta pentru libertatea politică şi răsturnarea absolutismului, legînd lupta politică de sarcinile generale ale mişcării muncitoreşti.
47. Este vorba de consfătuirile „bătrînilor“ — întemeietorii „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg: V. I. Lenin, A. A. Vaneev, G. M. Krjijanovski, I. O. Martov şi alţii — cu reprezentanţii noii componenţe a „Uniunii de luptă“, consfătuiri care au avut loc la Petersburg, în locuinţele lui S. I. Radcenko şi I. O. Martov, între 14 şi 17 februarie (26 februarie şi 1 martie) 1897, cînd vechii membri ai „Uniunii de luptă“ au fost eliberaţi din închisoare, înainte de a fi trimişi în deportare în Siberia. La aceste consfătuiri s-au ivit divergenţe serioase în problemele organizatorice şi tactice. A. A. Iakubova, care între 1893 şi 1895 făcea parte din grupul „bătrînilor“, la consfătuiri a susţinut punctul de vedere al „economismului“ ce lua naştere; în acelaşi timp, „tînărul“ membru al „Uniunii de luptă“ B. I. Gorev (Goldman) l-a susţinut pe V. I. Lenin, pe „bătrîni“. Despre acest fapt a scris V. I. Lenin în nota la „Scrisoarea către redacţie“, semnată Un Petersburghez (K. M. Tahtarev) şi publicată în „Iskra“ nr. 40 din 15 mai 1903: „Şi anume: lipsa de precizie în împărţirea făcută de mine constă în aceea că «tînărul», după cum s-a văzut, i-a susţinut atunci (în discuţie) pe «bătrîni», iar unul dintre «bătrîni» — pe «tineri»“.
48. „Listok «Rabotnika»“ — publicaţie neperiodică a „Uniunii social-democraţilor ruşi din străinătate“; a fost editată la Geneva din 1896 pînă în 1898. Au apărut 10 numere din „Listok“, dintre care nr. 1—8 sub îngrijirea grupului „Eliberarea muncii“. Din cauză că majoritatea membrilor „Uniunii“ cotiseră spre „economism“, grupul „Eliberarea muncii“ a refuzat să mai redacteze publicaţiile „Uniunii“. Numărul 9—10 din „Listok“ (noiembrie 1898) a apărut sub îngrijirea „economiştilor“.
49. „Die Neue Zeit“ („Timpuri noi“) — revistă teoretică a Partidului social-democrat din Germania; a apărut la Stuttgart din 1883 pînă în 1923. Pînă în octombrie 1917 a apărut sub îngrijirea lui K. Kautsky, iar după aceea sub îngrijirea lui H. Cunow. În „Die Neue Zeit“ au fost publicate pentru prima oară unele lucrări ale lui K. Marx şi F. Engels: „Critica programului de la Gotha“ de K. Marx (în nr. 18 din 1890—1891), „Contribuţii la critica proiectului programului social-democrat din 1891“ de F. Engels (în nr. 1 din 1901—1902) etc. Engels ajuta în permanenţă cu sfaturile sale redacţia revistei şi o critica adeseori pentru abaterile ei de la marxism. La „Die Neue Zeit“ au colaborat militanţi de seamă ai mişcării muncitoreşti germane şi internaţionale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: A. Bebel, W. Liebknecht, R. Luxemburg, F. Mehring, C. Zetkin, G. V. Plehanov, P. Lafargue, V. Adler etc. Începînd din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut, revista a publicat sistematic articole scrise de revizionişti, printre care şi seria de articole scrise de E. Bernstein, „Problemele socialismului“, care a netezit calea pentru ofensiva împotriva marxismului. În anii primului război mondial, revista s-a situat pe poziţii centriste, kautskiste, sprijinind în fapt social-şovinismul.
50. La Congresul de la Viena al Partidului social-democrat din Austria, care a avut loc între 2 şi 6 noiembrie (st.n.) 1901, a fost adoptat noul program al partidului în locul vechiului program de la Hainfeld (1888). În proiectul noului program, pregătit de o comisie specială (V. Adler şi alţii), din însărcinarea Congresului de la Brünn din 1899, s-au făcut concesii importante bernsteinismului, ceea ce a provocat o serie de observaţii critice; în special K. Kautsky, în articolul „Die Revision des Programms der Sozialdemokratie in Österreich“ („Revizuirea programului social-democraţiei din Austria“), publicat în revista „Die Neue Zeit“, 1901—1902, nr. 3, s-a pronunţat pentru păstrarea părţii principiale a programului de la Hainfeld, întrucît acolo este exprimat mai complet şi mai just modul în care înţelege social-democraţia desfăşurarea generală a procesului istoric şi sarcinile clasei muncitoare.
51. V. I. Lenin se referă la cartea lui S. N. Prokopovici „Mişcarea muncitorească din Occident. Studiu asupra unei cercetări critice. Vol. I. Germania şi Belgia“, Petersburg, 1899, şi la articolele publicate în revista „Archiv für soziale Gesetzgebung und Statistik“, XIV Band, Berlin, 1899 („Arhiva legislaţiei şi statisticii sociale“, vol. XIV, Berlin, 1899), P. B. Struve „Die Marxsche Theorie der sozialen Entwicklung“ („Teoria lui Marx cu privire la dezvoltarea socială“), recenzia scrisă de Struve la cartea lui E. Bernstein „Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei“ şi K. Kautsky „Bernstein şi programul social-democrat“.
Pentru cartea lui Prokopovici, pătrunsă de spirit reformist, este caracteristică studierea superficială a materialului, precum şi o atitudine duşmănoasă faţă de socialismul ştiinţific şi de activitatea social-democraţiei revoluţionare; el a încercat să demonstreze în cartea sa că în mişcarea muncitorească din Germania şi din Belgia lipsesc condiţiile necesare pentru o luptă revoluţionară şi pentru politica revoluţionară a social-democraţiei. În articolele sale, Struve a încercat, de asemenea, să combată de pe poziţiile bernsteinismului teoria generală a marxismului şi premisele lui filozofice, negînd caracterul inevitabil şi necesar al revoluţiei sociale şi al dictaturii proletariatului.
52. Sindicatele hirsch-dunckeriste — organizaţii sindicale reformiste din Germania, întemeiate în 1868 de M. Hirsch şi F. Duncker, militanţi ai partidului burghez progresist. Propovăduind ideea de „armonie“ între interesele muncii şi cele ale capitalului, organizatorii sindicatelor hirsch-dunckeriste considerau admisibilă primirea în sindicate nu numai a muncitorilor, ci şi a capitaliştilor, negau utilitatea luptei greviste. Ei susţineau că salvarea muncitorilor de jugul capitalist este posibilă în cadrul societăţii capitaliste cu ajutorul legislaţiei statului burghez şi al organizaţiei sindicale; ei considerau că principala sarcină a sindicatelor este de a fi mediatori între muncitori şi patroni şi de a strînge fonduri. Atitudinea negativă faţă de greve transforma sindicatele hirsch-dunckeriste în organizaţii de spărgători de grevă; activitatea lor se limita mai ales la casele de ajutor reciproc şi la organizaţiile cultural-educative. Sindicatele hirsch-dunckerisre, care au fiinţat pînă în mai 1933, nu au reprezentat niciodată o forţă importantă în mişcarea muncitorească din Germania, cu toate eforturile burgheziei şi cu tot sprijinul dat de organele guvernamentale. În 1933, militanţii oportunişti din sindicatele hirsch-dunckeriste au intrat în „frontul de muncă“ fascist.
53. „Grupul autoeliberării clasei muncitoare“ — mic grup de „economişti“ care a luat fiinţă la Petersburg în toamna anului 1898 şi a fiinţat cîteva luni. Grupul a publicat o chemare în care îşi expunea ţelurile (chemare datată martie 1899 şi tipărită în iulie 1899 în revista „Nakanune“), statutul şi cîteva proclamaţii către muncitori.
54. „Nakanune“ („În ajun“) — „cronică social-revoluţionară“, revistă lunară cu orientare narodnicistă; a fost editată în limba rusă la Londra din ianuarie 1899 pînă în februarie 1902 sub îngrijirea lui E. A. Serebreakov. Au apărut 37 de numere. În jurul revistei, care propaga concepţii general-democratice, se grupau reprezentanţi ai diferitelor partide şi curente mic-burgheze; caracteristic pentru „Nakanune“ era atitudinea sa duşmănoasă faţă de marxism în general şi faţă de social-democraţia revoluţionară în special.
55. Polemica dintre grupul „Eliberarea muncii“ şi redacţia revistei „Rabocee Delo“ a început cu publicarea în „Rabocee Delo“ nr. 1 din aprilie 1899 a recenziei la broşura lui V. I. Lenin „Sarcinile social-democraţilor ruşi“ (Geneva, 1898). Negînd caracterul oportunist al „Uniunii social-democraţilor ruşi din străinătate“ şi influenţa crescîndă a „economiştilor“ în organizaţiile social-democrate din Rusia, redacţia revistei „Rabocee Delo“ afirma în această recenzie că „expunerea esenţei broşurii coincide pe de-a-ntregul cu programul redacţional al revistei «Rabocee Delo»“, că redacţia nu ştie „despre care tovarăşi «tineri» vorbeşte Akselrod“ în prefaţa la broşură.
În „Scrisoarea adresată redacţiei revistei «Rabocee Delo»“, scrisă în august 1899, P. B. Akselrod arată netemeinicia încercărilor revistei „Rabocee Delo“ de a identifica poziţia social-democraţiei revoluţionare, expusă de Lenin în broşura „Sarcinile social-democraţilor ruşi“, cu poziţia „economiştilor“ din Rusia şi din străinătate. În februarie 1900, grupul „Eliberarea muncii“ a publicat culegerea „Vademecum pentru redacţia revistei «Rabocee Delo»“ cu o prefaţă de G. V. Plehanov. Publicarea acestui „Vademecum“ a fost determinată de apariţia postfeţei scrise de redacţia „Rabocee Delo“ la „Protestul social-democraţilor din Rusia“ (împotriva „Credo“-ului „economist“), scris de V. I. Lenin pe cînd se afla în deportare în Siberia şi publicat în „Rabocee Delo“ nr. 4—5 din decembrie 1899 (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 157—170). În această postfaţă, redacţia revistei „Rabocee Delo“ afirma că „Credo“ „nu reprezintă altceva decît părerea unor persoane izolate“ şi că teama că social-democraţia rusă s-ar putea dezvolta în direcţia luptei pur economice nu ar avea „o bază serioasă în dezvoltarea reală a mişcării muncitoreşti ruse“. Prin publicarea în „Vademecum“ a „Răspunsului“ lui S. N. Prokopovici, care circula sub formă de manuscris, la broşura lui Akselrod „Despre sarcinile actuale şi tactica social-democraţilor ruşi“, cît şi a unor scrisori „particulare“ cu conţinut politic ale lui E. D. Kuskova şi Grişin (T. M. Kopelsohn), Plehanov a dezminţit afirmaţiile redacţiei „Rabocee Delo“ şi a demonstrat dominaţia efectivă a elementelor şi ideilor oportuniste ale „economismului“ în rîndurile emigraţiei social-democrate ruse grupate în jurul „Uniunii social-democraţilor ruşi“ şi al revistei „Rabocee Delo“.
„Răspunsul redacţiei revistei «Rabocee Delo» la «Scrisoarea» lui P. Akselrod şi la «Vademecum» al lui G. Plehanov“, scris de B. Kricevski în februarie-martie 1900, a dezvăluit cît se poate de limpede oportunismul „rabocedelţilor“. Ulterior, polemica împotriva revistei „Rabocee Delo“ a fost continuată în paginile ziarului „Iskra“ şi ale revistei „Zarea“.
56. Este vorba de ziarul „Dar Sozialdemokrat“ („Social-democratul“) — organul central al Partidului social-democrat din Germania în timpul cînd era în vigoare legea excepţională împotriva socialiştilor; a apărut la Zürich de la 28 septembrie 1879 pînă la 22 septembrie 1888 şi la Londra de la 1 octombrie 1888 pînă la 27 septembrie 1890. Ziarul a fost redactat între 1879 şi 1880 de G. Vollmar, iar din ianuarie 1881 de E. Bernstein, care pe atunci se afla sub puternica influenţă a lui Friedrich Engels. Datorită conducerii ideologice a lui Friedrich Engels, ziarul „Sozialdemokrat“ a avut o orientare marxistă. Starea de spirit combativă a maselor muncitoare din Germania, care au învins prima derută provocată de aplicarea legii excepţionale, a fost de o mare însemnătate pentru activitatea ziarului. Ziarul „Sozialdemokrat“, cu toate greşelile făcute, a apărat ferm tactica revoluţionară şi a jucat un rol de seamă în unirea şi organizarea forţelor social-democraţiei germane. După abrogarea legii excepţionale împotriva socialiştilor, ziarul „Sozialdemokrat“ şi-a încetat apariţia. Organul central al partidului a devenit din nou „Vorwärts“.
57. Este vorba de poezia satirică „Imnul socialistului rus modern“, publicată în „Zarea“ nr. 1 din aprilie 1901, sub semnătura „Narcis Tuporîlov“. În această poezie erau ridiculizaţi „economiştii“, cu adaptarea lor la mişcarea spontană. Autorul poeziei era I. O. Martov.