„Cea mai mare greșeală a «Iskrei» în această privință — scrie B. Kricevski („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 30), învinuindu-ne de tendința „de a transforma teoria, prin izolarea ei de practică, într-o doctrină moartă“ — este «planul» ei cu privire la o organizație de partid pe întreaga Rusie“ (adică articolul „Cu ce să începem?“ *1). Și Martînov îi ține isonul, declarînd că „tendința «Iskrei» de a diminua importanța mersului progresiv al luptei mărunte de zi cu zi în comparație cu propagarea unor idei strălucite și desăvîrșite... a fost încununată de planul de organizare a partidului, pe care ea îl propune în nr. 4, în articolul «Cu ce să începem?»“ (op. cit., pag. 61). În sfîrșit, în ultimul timp celor pe care acest „plan“ (ghilimelele sînt menite să exprime o atitudine ironică față de el) îi indignează li s-a raliat și L. Nadejdin în broșura „Ajunul revoluției“ (editată de „grupul revoluționar-socialist“ Svoboda, despre care am mai vorbit), broșură pe care am primit-o chiar acum și în care se afirmă că „a vorbi acum despre o organizație ale cărei fire să pornească de la un ziar central înseamnă a plăsmui idei de cabinet și a duce o activitate de cabinet“ (pag. 126), înseamnă a face „literatură“ etc.
Faptul că teroristul nostru s-a dovedit a fi solidar cu apărătorii „mersului progresiv al luptei mărunte de zi cu zi“ nu ne poate mira după ce în capitolele referitoare la politică și la organizație am cercetat care sînt rădăcinile acestei apropieri. Dar se cuvine să relevăm chiar aici că L. Nadejdin este singurul care a încercat în mod conștiincios să urmărească firul ideilor acestui articol, care i-a displăcut, și a încercat să răspundă la el în fond, pe cînd „Rabocee Delo“ n-a spus absolut nimic în fond, ci a făcut numai în așa fel încît să încurce lucrurile printr-o serie întreagă de atacuri demagogice nedemne. Și, oricît de neplăcut ar fi, trebuie mai întîi să ne pierdem timpul cu curățirea acestor grajduri ale lui Augias.
Reproducem un buchet din expresiile și exclamațiile cu care „Rabocee Delo“ s-a năpustit asupra noastră. „Nu ziarul poate crea organizația de partid, ci invers“... „Un ziar care se situează deasupra partidului, în afara controlului lui, și care, grație unei rețele de agenți proprii, este independent față de el“... „Prin ce minune a uitat «Iskra» de existența reală a organizațiilor social-democrate ale partidului căruia îi aparține?“... „Posesorii principiilor ferme și ai planului corespunzător sînt și regulatori supremi ai luptei reale a partidului, dictînd partidului executarea planului lor“... „Planul izgonește organizațiile noastre vii și viabile în împărăția umbrelor și vrea să cheme la viață o rețea fantastică de agenți“... „Dacă planul «Iskrei» ar fi pus în aplicare, el ar duce la stîrpirea completă a oricăror urme ale Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia care s-a format la noi“... „Organul de propagandă devine legiuitorul autocrat și incontrolabil al întregii lupte revoluționare practice“... „Care trebuie să fie atitudinea partidului nostru față de ideea de a fi complet subordonat unei redacții autonome?“ etc. etc.
După cum își poate da seama cititorul din conținutul și tonul acestor citate, „Rabocee Delo“ s-a supărat. Dar nu s-a supărat pentru sine, ci pentru comitetele și organizațiile partidului nostru, pe care „Iskra“ ar vrea, chipurile, să le izgonească în împărăția umbrelor și chiar să stîrpească orice urme ale lor. Auzi, grozăvie! Numai un lucru e ciudat. Articolul „Cu ce să începem?“ a apărut în mai 1901, articolele din „Rabocee Delo“ au apărut în septembrie 1901, iar acum ne aflăm pe la mijlocul lunii ianuarie 1902. În aceste 5 luni (nici înainte de septembrie, nici după), nici un comitet și nici o organizație de partid n-a protestat în mod formal împotriva acestui monstru care vrea să izgonească comitetele și organizațiile în împărăția umbrelor! Și doar în timpul acesta atît în „Iskra“ cît și în numeroase alte publicații, locale și nelocale, au apărut zeci și sute de comunicări din toate colțurile Rusiei. Cum s-a putut întîmpla că cei amenințați să fie izgoniți în împărăția umbrelor n-au observat acest lucru și nu s-au supărat, și în schimb s-a supărat o terță persoană?
Aceasta s-a întâmplat deoarece comitetele și celelalte organizații sînt ocupate cu munca adevărată, și nu cu jocul „de-a democratismul“. Comitetele au citit articolul „Cu ce să începem?“, au văzut că este vorba de o încercare „de a elabora un anumit plan de organizație, astfel ca să putem păți din toate părțile la construirea ei“, și deoarece știau și vedeau prea bine că nici una dintre aceste „părți“ nu se va gîndi „să înceapă munca de construire“ înainte de a se fi convins de necesitatea ei și de justețea planului arhitectonic, firește că nici prin cap nu le-a trecut „să se supere“ de nemaipomenita îndrăzneală a oamenilor care și-au spus părerea în „Iskra“: „Date fiind importanța și urgența acestei chestiuni, ne permitem, în ce ne privește, să supunem atenției tovarășilor o schiță a planului pe care îl dezvoltăm mai amănunțit într-o broșură pe care o pregătim pentru tipar“ *3. Este oare cu putință ca un om de bună credință să nu înțeleagă că, dacă tovarășii vor accepta planul supus atenției lor, ei îl vor pune în aplicare nu în virtutea unei „subordonări“, ci din convingerea că este necesar cauzei noastre comune, iar dacă nu-l vor accepta, atunci „schița“ (ce cuvînt pretențios, nu-i așa?) nu va rămîne decît o simplă schiță? Nu este oare demagogie să combați o schiță de plan nu numai „făcînd-o una cu pămîntul“ și sfătuind pe tovarăși să respingă acest plan, ci și ațîțînd pe oamenii puțin experimentați în munca revoluționară împotriva autorilor acestei schițe, numai pentru că aceștia îndrăznesc „să legifereze“, să procedeze ca „regulatori supremi“, adică îndrăznesc să propună o schiță de plan?? Poate oare partidul nostru să se dezvolte și să progreseze dacă la încercarea de a ridica pe activiștii locali la nivelul unor concepții, sarcini, planuri etc. mai largi se va obiecta nu numai prin demonstrarea caracterului greșit al acestor concepții, dar și prin „supărări“ pentru motivul că se găsește cineva care „vrea“ să ne „ridice“? Iată că și L. Nadejdin „a făcut una cu pămîntul“ planul nostru, dar el nu s-a pretat la o demagogie care nu mai poate fi explicată numai prin naivitate sau prin primitivismul concepțiilor politice; el a respins de la bun început în mod categoric acuzația de „control asupra partidului“. De aceea lui Nadejdin putem și trebuie să-i răspundem în fond la critica făcută planului, în timp ce revistei „Rabocee Delo“ nu i se poate răspunde decît prin dispreț.
Dar disprețul față de un autor care se înjosește vociferînd despre „autocrație“ și „subordonare“ nu ne scutește de îndatorirea de a risipi confuzia pe care acești oameni o servesc cititorilor. Aici avem prilejul să arătăm concret tuturor de ce calitate sînt aceste fraze curente despre „democratismul larg“. Sîntem învinuiți că am dat uitării comitetele, că vrem să le izgonim în împărăția umbrelor etc. Cum să răspundem la aceste învinuiri dacă nu putem să spunem cititorului aproape nimic concret despre relațiile noastre reale cu aceste comitete, și n-o putem face din motive de ordin conspirativ? Oamenii care aruncă această învinuire șfichiuitoare, menită să ațîțe mulțimea, au, în raport cu noi, un avantaj datorită impertinenței lor, datorită atitudinii lor de desconsiderare față de îndatoririle revoluționarului, care ferește cu grijă de privirile străinilor relațiile și legăturile pe care le are, pe care le stabilește sau caută să le stabilească. Firește că refuzăm categoric să ne luăm la întrecere cu astfel de oameni pe tărîmul „democratismului“. Cît privește însă pe cititorul neinițiat în toate problemele de partid, singurul mijloc de a ne face datoria față de el este să-i relatăm nu ceea ce este și ceea ce este im Werden *4, ci o părticică din ceea ce a fost și despre care se poate vorbi ca despre ceva aparținînd trecutului.
Bundul lasă să se înțeleagă că am fi niște „impostori“ *5. „Uniunea“ din străinătate ne acuză de încercarea de a stîrpi orice urmă a partidului. Dați-ne voie, domnilor, vă vom da satisfacție deplină relatînd publicului patru fapte din trecut 81.
Primul *6 fapt. Membrii uneia din „Uniunile de luptă“ care au participat în mod direct la întemeierea partidului nostru și la trimiterea unui delegat la Congresul de constituire al acestuia se înțeleg cu unul dintre membrii grupului „Iskra“ în privința înființării unei biblioteci muncitorești speciale care să deservească nevoile întregii mișcări. Înființarea bibliotecii muncitorești eșuează, iar broșurile „Sarcinile social-democraților ruși“ și „Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici“ *7, scrise pentru această bibliotecă, ajung pe căi ocolite și prin intermediul unor terțe persoane în străinătate, unde sînt publicate.
Al doilea fapt. Membrii Comitetului Central al Bundului adresează unuia dintre membrii grupului „Iskra“ propunerea de a organiza un „laborator literar“, cum se exprima Bundul atunci. Ei arată totodată că, dacă lucrul acesta nu va reuși, mișcarea noastră poate regresa simțitor. Rezultatul acestor tratative este broșura „Mișcarea muncitorească din Rusia“ *8.
Al treilea fapt. Comitetul central al Bundului se adresează, prin intermediul unei organizații dintr-un orășel de provincie, unuia dintre membrii „Iskrei“, propunîndu-i să ia asupra sa sarcina redactării publicației „Raboceaia Gazeta“, a cărei apariție urma să fie reluată. Propunerea este, bineînțeles, acceptată. Ulterior propunerea este modificată: se propune o colaborare în vederea unei noi combinații cu redacția. Și această propunere este, bineînțeles, acceptată. Se trimit următoarele articole (care au putut fi păstrate): „Programul nostru“, care conține un protest direct împotriva bernsteiniadei și împotriva cotiturii care a intervenit în literatura legală și în orientarea ziarului „Raboceaia Mîsl“; „Sarcina noastră imediată“ (crearea unui organ al partidului care să apară regulat și să fie strîns legat de toate grupurile locale; deficiențele „metodelor meșteșugărești“ dominante); „O problemă vitală“ (o analiză a obiecției că înainte de a se proceda la scoaterea unui organ central trebuie dezvoltată activitatea grupurilor locale; sublinierea importanței primordiale a „organizației revoluționare“ și a necesității de a ridica „la cel mai înalt grad de perfecțiune organizarea, disciplina și tehnica conspirativă revoluționară“) *9. Propunerea de a se relua publicarea ziarului „Raboceaia Gazeta“ nu se realizează și articolele rămîn nepublicate.
Al patrulea fapt. Un membru al comitetului care se ocupă de organizarea celui de-al doilea congres ordinar al partidului nostru transmite unui membru al grupului „Iskra“ programul congresului și propune candidatura acestui grup pentru funcția de redactare a publicației „Raboceaia Gazeta“, care urma să reapară. Demersul său, ca să zicem așa, preliminar este sancționat apoi și de comitetul din care făcea parte, și de Comitetul central al Bundului; grupul „Iskra“ primește o înștiințare referitoare la locul și la data congresului, dar (nefiind sigur, din anumite motive, că va reuși să trimită un delegat la acest congres) întocmește și un raport scris către congres. În acest raport se dezvoltă ideea că, limitîndu-ne doar la alegerea unui Comitet Central, nu numai că nu vom rezolva problema unificării într-o perioadă de totală confuzie ideologică cum este aceea prin care trecem în prezent, dar riscăm să compromitem măreața idee a creării partidului în cazul unei noi căderi rapide și totale, care în condițiile actualei lipse de conspirație este mai mult decît probabilă; că de aceea trebuie să începem prin a adresa o chemare tuturor comitetelor și tuturor celorlalte organizații, îndemnîndu-le să sprijine organul comun ce urmează să reapară, organ care va lega realmente toate comitetele printr-o legătură efectivă și va pregăti realmente un grup de conducători ai întregii mișcări, iar o dată ce acest grup creat de comitete se va fi format și întărit, comitetele și partidul vor putea ușor să-l transforme în Comitet Central. Dar din cauza unei serii de căderi, congresul nu se mai ține, iar din motive de conspirație raportul este distrus, după ce a fost citit numai de cîțiva tovarăși, printre care și de împuterniciții unui comitet.
Acum cititorul poate singur să califice asemenea procedee cum sînt aluzia Bundului că am fi impostori, sau afirmația revistei „Rabocee Delo“ că vrem să izgonim comitetele în împărăția umbrelor, „să înlocuim“ organizația partidului cu organizarea răspîndirii ideilor unui singur ziar. Dar noi tocmai comitetelor le-am expus, la cererea lor repetată, necesitatea adoptării unui plan precis de muncă comună. Tocmai pentru organizația de partid am elaborat noi acest plan în articolele ce urmau să fie publicate în „Raboceaia Gazeta“, precum și în raportul către congresul partidului, și aceasta tot la invitația unor oameni care dețineau o poziție atît de influentă în partid încît au luat inițiativa reconstituirii (efective) a partidului. Și numai după ce încercarea făcută în două rînduri de către organizația de partid de a reedita în mod oficial împreună cu noi organul central al partidului s-a soldat printr-un eșec, am considerat că este de datoria noastră directă să scoatem un organ neoficial, pentru ca la a treia încercare tovarășii să aibă în fața lor rezultatele precise ale unei experiențe, și nu numai presupuneri ipotetice. În momentul de față toată lumea poate vedea unele rezultate ale acestei experiențe și toți tovarășii au posibilitatea să judece dacă ne-am înțeles bine datoria și ce trebuie să se creadă despre niște oameni care — unii de necaz că le-am dovedit inconsecvența lor în problema „națională“, alții de necaz că le-am dovedit cît de inadmisibile sînt oscilările lor neprincipiale — caută să inducă în eroare pe cei care nu cunosc trecutul apropiat.
Miezul articolului „Cu ce să începem?“ constă tocmai în formularea acestei probleme și în soluționarea ei afirmativă. Singura încercare pe care o cunoaștem de a examina această problemă în fond și de a dovedi necesitatea soluționării ei negative a fost făcută de L. Nadejdin, ale cărui argumente le vom reproduce în întregime:
„...Ne place foarte mult cum pune «Iskra» (nr. 4) problema necesității unui ziar pe întreaga Rusie, dar nu putem fi nicidecum de acord că există vreo legătură între acest fel de a pune problema și titlul articolului «Cu ce să începem?» Este, fără îndoială, un lucru extrem de important, dar nu cu acesta, nici cu o serie întreagă de foi populare și nici cu un noian de proclamații se pot pune bazele unei organizații de luptă pentru momentul revoluționar. Trebuie să se pornească la formarea unor puternice organizații politice locale. Noi nu le avem, la noi munca s-a desfășurat mai ales în rîndurile muncitorilor culți, în timp ce masele au dus aproape exclusiv o luptă economică. Ce însemnătate poate avea un ziar central, fie el excelent organizat, dacă nu se vor forma organizații politice locale puternice? El va fi ca o tufă de mărăcini care arde fără să se stingă, dar și fără să aprindă pe nimeni! «Iskra» crede că în jurul acestui ziar, în munca dusă pentru el, se va aduna și se va organiza poporul. Dar poporului îi este mult mai la îndemînă să se adune și să se organizeze în jurul unei activități mai concrete! O astfel de activitate poate și trebuie să constea în organizarea de ziare locale pe scară largă, în pregătirea imediată de forțe muncitorești pentru demonstrații, în activitatea permanentă desfășurată de organizațiile locale printre șomeri (să se difuzeze în permanență în rîndurile lor foi volante și manifeste, să fie convocați la adunări, la acțiuni de rezistență împotriva guvernului etc.). Trebuie să înjghebăm o activitate politică locală vie, iar atunci cînd va deveni necesară unificarea pe această bază reală, ea nu va fi artificială, nu va fi numai pe hîrtie; nu prin ziare se poate realiza o asemenea unificare a activității locale într-o mișcare pe întreaga Rusie!“ („Ajunul revoluției“, pag. 54.)
Am subliniat în această tiradă plină de elocință pasajele care ne arată în chipul cel mai concret atît modul greșit în care autorul apreciază planul nostru cît și caracterul greșit al punctului său de vedere general, care este opus aici „Iskrei“. Dacă nu se vor forma puternice organizații politice locale, atunci chiar cel mai excelent ziar pe întreaga Rusie va fi lipsit de orice însemnătate. Perfect just. Dar tocmai aceasta e esența problemei că, în afară de un ziar pe întreaga Rusie, nu există alt mijloc de a forma organizații politice, puternice. Autorul a scăpat din vedere cea mai esențială declarație făcută de „Iskra“ înainte de a trece la expunerea „planului“ ei: e nevoie de „o chemare la formarea unei organizații revoluționare în stare să unească toate forțele și să conducă mișcarea nu numai cu numele, ci și în fapt, adică să fie întotdeauna gata să sprijine orice protest și orice izbucnire, folosindu-le pentru sporirea și întărirea forțelor de luptă apte pentru lupta hotărîtoare“. Din punct de vedere principial, acum, după evenimentele din februarie și martie, toată lumea va fi de acord cu această concluzie, continuă „Iskra“, dar noi avem nevoie nu de o rezolvare principială, ci de o rezolvare practică a problemei, noi trebuie să elaborăm imediat un plan al construcției atît de precis, încît toți să poată păși de îndată din diferite părți la înfăptuirea ei. Dar iată că sîntem iarăși trași înapoi de la rezolvarea practică spre adevărul în principiu just, incontestabil, măreț, dar absolut insuficient și cu desăvîrșire de neînțeles pentru marea masă a celor care activează: „să formăm organizații politice puternice“! Nu despre asta este vorba, stimate autor, ci despre modul cum anume trebuie să le formăm!
Nu este adevărat că „la noi munca s-a desfășurat mai ales în rîndurile muncitorilor culți, în timp ce masele au dus aproape exclusiv o luptă economică“. Formulată astfel, această afirmație păcătuiește prin aceea că opune pe muncitorii culți „masei“, lucru fundamental greșit și caracteristic pentru „Svoboda“. La noi, în ultimii ani, și muncitorii culți „au dus aproape exclusiv o luptă economică“. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte însă, niciodată masele nu vor învăța și ele să ducă o luptă politică atîta timp cît nu vom ajuta să se formeze conducători pentru această luptă atît din rîndurile muncitorilor culți cît și din rîndurile intelectualilor; asemenea conducători însă se pot forma numai prin analizarea și aprecierea sistematică de zi cu zi a tuturor laturilor vieții noastre politice, a tuturor încercărilor de protest și de luptă făcute de diferite clase cu diferite prilejuri. De aceea este pur și simplu ridicol să vorbești despre „formarea unor organizații politice“ și totodată să opui „activitatea pe hîrtie“ a ziarului politic „muncii politice vii pe teren“! „Planul“ de ziar propus de „Iskra“ se rezumă tocmai la „planul“ de a forma „hotărîrea de luptă“ necesară pentru a sprijini și mișcarea șomerilor, și răzvrătirile țăranilor și nemulțumirea zemților, și „revolta populației împotriva bașbuzucilor țarului, care-și fac de cap“ etc. Oricine cunoaște mișcarea știe foarte bine că imensa majoritate a organizațiilor locale nici nu se gîndește măcar la așa ceva, că multe dintre perspectivele de „muncă politică vie“ schițate aici nu au fost aplicate încă niciodată în practică de nici o organizație, că, de pildă, încercarea de a atrage atenția asupra creșterii nemulțumirii și a protestului în rîndurile intelectualilor din zemstve îi stîrnește un sentiment de nedumerire și dezorientare atît lui Nadejdin („dumnezeule, nu cumva ziarul acesta este destinat zemților?“, „Ajunul revoluției“, pag. 129) cît și în rîndurile „economiștilor“ (scrisoarea din „Iskra“ nr. 12) și ale multor practicieni. În condițiile acestea se poate „începe“ numai prin a determina pe oameni să se gîndească la toate acestea, prin a-i îmboldi să adune și să sintetizeze pînă și cele mai mici licăriri de frămîntare și de luptă activă. În epoca noastră de subapreciere a sarcinilor social-democrate, „o activitate politică vie“ poate începe numai printr-o agitație politică vie, iar aceasta nu este posibilă fără un ziar pe întreaga Rusie, care să apară des și să fie difuzat în mod regulat.
Oamenii care văd în „planul“ „Iskrei“ o manifestare de „literaturism“ n-au înțeles cîtuși de puțin însăși esența planului: ei consideră drept scop ceea ce este prezentat drept cel mai potrivit mijloc în momentul de față. Acești oameni nu și-au dat osteneala să reflecteze la cele două comparații prin care a fost ilustrat în mod concret planul propus. Înființarea unui ziar politic pe întreaga Rusie, se spunea în „Iskra“, trebuie să fie firul principal pe care, urmîndu-l, să putem dezvolta, adînci și lărgi necontenit această organizație (adică o organizație revoluționară care să fie întotdeauna gata să sprijine orice protest și orice izbucnire). Spuneți-mi, vă rog: cînd zidarii așază în diferite locuri pietrele unei construcții uriașe și nemaivăzute, nu cumva înseamnă că ei fac o muncă „pe hîrtie“ prin faptul că întind un fir care să-i ajute să găsească locul potrivit pentru așezarea pietrelor, care să arate țelul final al muncii comune, care să dea posibilitatea de a folosi nu numai fiecare piatră, dar și fiecare fărîmă de piatră, în așa fel încît, făcînd legătura cu pietrele dinainte și cu cele ce vor urma, să închege o linie desăvîrșită și atotcuprinzătoare? Și noi nu trecem oare în viața noastră de partid printr-un moment cînd avem și pietre și zidari, dar ne lipsește tocmai firul care să fie vizibil pentru toți și de care toți să se poată ține? N-au decît să strige că, întinzînd firul, noi am vrea să comandăm! Dacă am fi vrut să comandăm, domnilor, atunci, în loc de „Iskra nr. 1“, am fi scris „Raboceaia Gazeta nr. 3“, așa cum ne-au propus unii tovarăși și cum am fi avut tot dreptul să facem după evenimentele pe care le-am relatat mai sus. Dar noi n-am făcut acest lucru: am vrut să avem mîinile libere pentru a duce o luptă neîmpăcată împotriva pseudo-social-democraților de orice fel; am vrut ca firul nostru, dacă este just trasat, să fie respectat pentru justețea lui și nu pentru că a fost trasat de organul oficial.
„Problema unificării activității locale în cadrul unor organe centrale se învîrtește într-un cerc vicios — ne dăscălește L. Nadejdin; — pentru unificare se cere ca elementele să fie omogene, iar această omogenitate poate fi creată numai de un element unificator; dar acest element unificator poate fi produsul unor organizații locale puternice, care acum nu se disting cîtuși de puțin prin omogenitate“. Iată un adevăr tot atît de respectabil și de incontestabil ca și acela că trebuie formate organizații politice puternice. Și tot atît de sterp. Orice problemă „se învîrtește într-un cerc vicios“, deoarece întreaga viață politică este un lanț nesfîrșit, format dintr-un nesfîrșit șir de verigi. Toată iscusința omului politic constă tocmai în a găsi și în a se prinde cu toată puterea de veriga care este cel mai greu să-i fie smulsă dm mîini, care este cea mai importantă în momentul dat și care garantează în cea mai mare măsură posesorului ei posesiunea întregului lanț *10. Dacă am avea un detașament de zidari cu experiență și a căror muncă să fie atît de bine coordonată încît să poată așeza pietrele acolo unde trebuie și fără fir (vorbind în mod abstract, acest lucru nu este nicidecum imposibil), atunci am putea, probabil, să ne prindem și de o altă verigă. Dar tocmai asta este nenorocirea, că nu avem încă zidari cu experiență și a căror muncă să fie coordonată, că pietrele sînt așezate adesea fără nici o socoteală, nu sînt așezate după un fir comun, ci într-un mod atît de împrăștiat, încît dușmanul le suflă de parcă n-ar fi pietre, ci niște firicele de nisip.
Cealaltă comparație: „Ziarul nu este numai un propagandist colectiv și un agitator colectiv, ci și un organizator colectiv. În această privință el poate să fie asemuit cu schelăria care se ridică în jurul unei clădiri în construcție și care îi fixează contururile, înlesnește legătura între diferiții constructori, îi ajută să repartizeze munca și să cuprindă dintr-o privire întregul ansamblu al rezultatelor obținute prin munca organizată“ *11. Așa e că asta seamănă foarte mult cu exagerarea rolului propriu de către un literat, de către un om care face muncă de cabinet? Pentru locuința propriu-zisă nici nu e nevoie de schelărie; schelăria este confecționată din material de cea mai proastă calitate; ea se ridică pentru scurt timp și este pusă pe foc îndată ce construcția este isprăvită în roșu. Cît privește construirea organizațiilor revoluționare, experiența dovedește că uneori ele pot fi construite și fără schelărie; luați exemplul anilor 1870—1880. Dar astăzi la noi nici nu se poate măcar concepe posibilitatea de a ridica fără schelărie construcția de care avem nevoie.
Nadejdin nu este de acord cu aceasta și declară: „«Iskra» crede că în jurul acestui ziar, în munca dusă pentru el, se va aduna și se va organiza poporul. Dar poporului îi este mult mai la îndemînă să se adune și să se organizeze în jurul unei activități mai concrete!“ Da, da: „îi este mult mai la îndemînă în jurul unei activități mai concrete“... O zicală rusească spune: să nu scuipi în fîntînă, căci s-ar putea să bei și tu din ea. Există însă oameni care n-au nimic împotrivă să bea apă chiar și dintr-o fîntînă în care s-a scuipat. Cîte lucruri dezgustătoare n-au debitat admirabilii noștri „critici“ legali „ai marxismului“ și admiratorii nelegali ai ziarului „Raboceaia Mîsl“ în numele acestui caracter mai concret al activității! Cît de sugrumată este întreaga noastră mișcare de îngustimea, de lipsa de inițiativă și de timiditatea noastră, justificate prin argumentele tradiționale: „le este mult mai la îndemînă în jurul unei activități mai concrete“! Și Nadejdin — care se crede deosebit de sensibil la „pulsul vieții“, care condamnă cu o deosebită asprime pe oamenii „de cabinet“, care (pretinzîndu-se spiritual) învinuiește „Iskra“ că suferă de slăbiciunea de a vedea pretutindeni și în toate „economism“, care își închipuie că se situează mai presus de această împărțire în ortodocși și critici — nu-și dă seama că prin argumentele sale favorizează îngustimea care-l indignează, că bea dintr-o fîntînă în care s-a scuipat din plin! Da, cea mai sinceră indignare împotriva îngustimii, cea mai fierbinte dorință de a ridica pe oamenii care se ploconesc în fața ei nu sînt suficiente dacă cel cuprins de indignare se lasă purtat de valuri, fără cîrmă și fără pînze, și, tot atît de „spontan“ ca și revoluționarii din deceniul al 8-lea al secolului trecut, se agață de „teroare ca mijloc de excitare“, de „teroarea agrară“ de „alarmă“ etc. Priviți acest caracter „mai concret“ al activității în jurul căruia — crede el — oamenilor le „va fi mult mai la îndemînă“ să se adune și să se organizeze: 1. ziare locale; 2. pregătirea pentru demonstrații; 3. munca desfășurată în rîndurile șomerilor. De la prima vedere ne putem da seama că toate acestea sînt luate absolut la întîmplare, la nimereală, pentru a spune ceva, căci, oricum le-am privi, e cu totul absurd să vedem în ele ceva deosebit de potrivit pentru „a aduna și a organiza“. Căci chiar Nadejdin spune cu cîteva pagini mai departe: „e timpul să constatăm pur și simplu un fapt: în organizațiile locale se duce o activitate extrem de slabă, comitetele nu fac nici a zecea parte din ceea ce ar putea să facă... Centrele unificatoare pe care le avem astăzi sînt o ficțiune; ceea ce se face aici e birocratism revoluționar, o gratificate reciprocă cu titlul de general, și această situație va dăinui atîta timp cît nu vor crește organizații locale puternice“. Pe lîngă exagerări, aceste cuvinte conțin, incontestabil, mult adevăr plin de amărăciune; și oare Nadejdin nu vede legătura dintre activitatea slabă desfășurată în organizațiile locale și acea îngustime de orizont a activiștilor, acea îngustime a activității lor, inevitabile în condițiile lipsei de pregătire a activiștilor care se închistează în cadrul acestor organizații locale? Oare să fi uitat și el, așa cum a uitat și autorul articolului cu privire la organizație apărut în „Svoboda“, că trecerea la o presă locală pe scară largă (începînd din 1898) a fost însoțită de o deosebită accentuare a „economismului“ și a „metodelor primitive de muncă“? Dar chiar dacă ar fi posibilă organizarea cît de cît satisfăcătoare a unei „prese locale pe scară largă“ (și am arătat mai sus că, cu excepția unor cazuri or totul speciale, această organizare este imposibilă), nici atunci organele locale n-ar putea „să adune și să organizeze“ toate forțele revoluționarilor în vederea unui asalt general împotriva absolutismului, în vederea conducerii luptei unite. Nu uitați că aici este vorba numai de însemnătatea ziarului ca mijloc de „a aduna“ și de a organiza; și am putea să-i răspundem lui Nadejdin, care apără fărîmițarea, chiar cu întrebarea ironică pusă de el: „nu cumva am primit drept moștenire pe undeva vreo 200 000 de forțe organizatorice revoluționare?“ Mai departe, „pregătirea pentru demonstrații“ nu poate fi opusă planului „Iskrei“ chiar și pentru simplul motiv că în acest plan tocmai organizarea de demonstrații cît mai largi este prevăzută ca unul dintre țeluri; este vorba însă de alegerea unui mijloc practic. Aici Nadejdin se încurcă din nou: el scapă din vedere faptul că „pregătirea“ demonstrațiilor (care pînă acum, în marea majoritate a cazurilor, se produceau în mod cu totul spontan) o poate face numai o armată care este „adunată și organizată“; or, tocmai asta e că nu ştim să adunăm și să organizăm. „Munca desfășurată în rîndurile șomerilor“. Din nou aceeași confuzie, deoarece și aceasta constituie una dintre operațiile de luptă ale unei armate mobilizate, iar nu un plan de mobilizare a armatei. Cît de mult subapreciază Nadejdin și în cazul de față răul pricinuit de fărîmițarea noastră, de faptul că nu avem cele „200 000 de forțe“ rezultă din următoarele. Mulți (printre care și Nadejdin) au imputat „Iskrei“ că e săracă în informații cu privire la șomaj și că corespondențele referitoare la viața satului au un caracter întâmplător și tratează despre faptele cele mai obișnuite. Imputarea este întemeiată, dar în această privință „Iskra“ este „o vinovată fără vină“. Noi căutăm „să întindem un fir“ care să treacă și prin sate, dar acolo nu găsești aproape nicăieri zidari, și de aceea sîntem nevoiți să încurajăm pe oricine comunică chiar și un fapt obișnuit, în speranța că aceasta va înmulți numărul colaboratorilor pe acest tărîm și ne va învăța pe toți să alegem, în sfîrșit, și fapte cu adevărat izbitoare. Dar există atît de puțin material de studiu, încît, dacă nu-l generalizăm pe întreaga Rusie, n-avem de loc din ce învăța. Fără îndoială că un om care posedă măcar cu aproximație asemenea aptitudini agitatorice și o asemenea cunoaștere a traiului celor desculți care se observă la Nadejdin ar putea aduce mișcării servicii de neprețuit prin agitația desfășurată în rîndurile șomerilor; dar acest om și-ar îngropa în pămînt talantul său dacă nu s-ar îngriji să aducă la cunoștința tuturor tovarășilor din Rusia fiecare pas al muncii sale, ca să servească de învățătură și de exemplu oamenilor care, luați în masă, încă nu se pricep cum să se apuce de această muncă nouă.
Despre importanța unirii, despre necesitatea „de a aduna și a organiza“ vorbește astăzi absolut toată lumea, dar în majoritatea cazurilor nimeni nu are o idee precisă cu ce trebuie să începem și cum să ducem această muncă de unire. Toată lumea va fi, cred, de acord că, dacă „unim“ diferite cercuri — raionale, să zicem — dintr-un oraș oarecare, în acest scop este nevoie de instituții comune, adică nu numai de denumirea comună de „uniune“, ci de o muncă într-adevăr comună, de un schimb de materiale, de schimb de experiență și de forțe, de o repartizare a funcțiilor de data aceasta nu numai pe raioane, ci și pe specialitățile existente în activitatea pe întregul oraș. Oricine va fi de acord că un aparat conspirativ solid nu va fi rentabil (dacă ne e permis să folosim un termen comercial) dacă va dispune numai de „mijloacele“ (atît materiale cît și umane, bineînțeles) pe care i le poate oferi un singur raion, că pe acest tărîm îngust un specialist nu are posibilitatea de a face ca talantul său să sporească. Dar același lucru e valabil și în ceea ce privește unirea organizațiilor din diferite orașe, deoarece în istoria mișcării noastre social-democrate și un tărîm cum este o localitate oarecare se dovedește și s-a dovedit a fi mult prea îngust: acest lucru l-am demonstrat amănunțit mai sus atît prin exemplul agitației politice cît și prin acela al muncii organizatorice. Trebuie, trebuie neapărat și înainte de toate să lărgim acest tărîm, să creăm o legătură efectivă între orașe printr-o activitate comună regulată, căci fărîmițarea are un efect deprimant asupra oamenilor care „stau ca într-o văgăună“ (cum se exprimă autorul unei scrisori adresate „Iskrei“ 83), fără a ști ce se întîmplă pe lume, de la cine să învețe, cum să dobîndească experiență, cum să-și satisfacă dorința de a duce activitate pe scară largă. Și eu continui să susțin că putem începe să creăm această legătură efectivă numai cu ajutorul unui ziar central, ca unic for permanent, pe întreaga Rusie, care să adune rezultatele celor mai diverse genuri de activitate și care să îmboldească astfel pe oameni să meargă neîncetat înainte pe toate drumurile fără număr care duc la revoluție, așa cum toate drumurile duc la Roma. Dacă nu dorim unirea numai în vorbe, fiecare cerc local trebuie să repartizeze imediat, să zicem, un sfert din forțele sale muncii active pentru opera comună, și ziarul îi va arăta *12 dintr-o dată conturul general, proporțiile și caracterul acestei opere, îi va arăta care anume lacune se resimt mai puternic în ansamblul activității comune pe întreaga Rusie, îi va arăta unde nu se face agitație, unde sînt slabe legăturile, ce rotițe anume din marele mecanism general ar putea cercul respectiv să le repare sau să le înlocuiască cu altele mai bune. Un cerc care încă n-a lucrat, ci abia caută de lucru, ar putea să înceapă acum nu ca un meseriaș într-un mic atelier izolat — care nu cunoaște nici dezvoltarea „industriei“ pînă la el, nici starea generală a metodelor industriale de producție din ramura respectivă —, ci ca participant la o activitate vastă, care oglindește întregul asalt revoluționar general împotriva absolutismului. Și cu cît mai desăvîrșită ar fi cizelarea fiecărei rotițe, cu cît mai mare ar fi numărul activiștilor care fac o muncă de detaliu în cadrul activității comune, cu atît mai deasă ar deveni rețeaua noastră și cu atît mai puține perturbări ar provoca în rîndurile noastre inevitabilele căderi.
Chiar și numai funcția de difuzare a ziarului (dacă acesta ar merita numele de ziar, adică ar apărea regulat, și nu o dată pe lună, cum apar revistele voluminoase, ci de vreo patru ori pe lună) ar începe să creeze o legătură efectivă. În prezent legăturile dintre orașe pentru nevoile activității revoluționare sînt un lucru foarte rar și, în orice caz, o excepție; pe cînd atunci aceste legături ar deveni o regulă și ar asigura, bineînțeles, nu numai difuzarea ziarului, ci și (ceea ce este mult mai important) schimbul de experiență, de materiale, de forțe și de mijloace. Activitatea revoluționară ar deveni dintr-o dată incomparabil mai amplă, iar succesul obținut într-o anumită localitate ar încuraja mereu spre noi perfecționări, ar trezi dorința de a folosi experiența dobîndită de tovarășul care activează la celălalt capăt al țării. Activitatea locală ar deveni mult mai bogată și mai variată decît este acum: demascările cu caracter politic și economic, adunate din întreaga Rusie, ar oferi hrană intelectuală muncitorilor de toate profesiunile și aflați pe toate treptele de dezvoltare, ar da material și prilej pentru convorbiri și lecturi cu privire la cele mai variate probleme, probleme ridicate prin aluzii și în presa legală, și în discuțiile din societate, și în „pudicele“ comunicate ale guvernului. Fiecare izbucnire, fiecare demonstrație ar fi apreciate și discutate sub toate aspectele în toate colțurile Rusiei, trezind dorința de a nu rămîne în urma altora, de a face mai bine decît alții (noi, socialiștii, nu respingem nicidecum, în general, orice întrecere, orice „concurență“!), de a pregăti în mod conștient ceea ce prima oară s-a produs oarecum spontan, de a profita de împrejurările prielnice din localitatea respectivă sau ale momentului respectiv pentru a modifica planul de atac etc. În același timp, această înviorare a activității locale n-ar duce la desperata încordare „supremă“ a tuturor forțelor și la punerea în joc a tuturor oamenilor, așa cum se întîmplă adeseori în prezent la fiecare demonstrație sau la apariția fiecărui număr de ziar local: pe de o parte, poliției îi este mult mai greu să descopere „rădăcinile“ din moment ce nu știe în ce localitate să le caute; pe de altă parte, munca comună sistematică i-ar învăța pe oameni să coordoneze forța atacului respectiv cu starea respectivă a forțelor din cutare detașament al armatei comune (astăzi aproape nimeni nu se gîndește niciodată la o astfel de coordonare, pentru că în nouă cazuri din zece aceste atacuri se produc în mod spontan) și ar înlesni „transportarea“ din altă localitate nu numai a literaturii, ci și a forțelor revoluționare.
Acum, în cele mai multe cazuri, aceste forțe se sleiesc într-o activitate locală îngustă, pe cînd atunci s-ar ivi posibilitatea și ar exista întotdeauna prilejuri de a deplasa pe un agitator sau pe un organizator cît de cît capabil dintr-o parte a țării într-alta. Începînd cu o scurtă călătorie pentru treburi de partid pe socoteala partidului, oamenii s-ar obișnui să fie întreținuți complet de partid, să devină revoluționari de profesie, să se formeze ca adevărați conducători politici.
Și dacă am reuși într-adevăr să facem ca toate comitetele, grupurile și cercurile locale, sau marea lor majoritate, să pornească în mod activ la munca comună, am putea organiza în viitorul cel mai apropiat editarea unui ziar săptămînal care să fie difuzat regulat în zeci de mii de exemplare în întreaga Rusie. Acest ziar ar deveni o părticică a unor foale uriașe care ar preface fiecare scînteie a luptei de clasă și a revoltei poporului într-un incendiu general. În jurul acestei munci, care în sine este încă foarte inofensivă și încă foarte redusă, dar regulată și comună în sensul deplin al cuvîntului, s-ar aduna și s-ar instrui sistematic o armată permanentă de luptători încercați. Pe schelăria acestei construcții organizatorice comune din rîndurile revoluționarilor noștri s-ar urca și s-ar evidenția curînd Jeleabovii social-democrați, iar din rîndurile muncitorilor noștri — Bebelii ruși, care ar păși în fruntea armatei mobilizate și ar ridica întregul popor la luptă pentru a scăpa Rusia de blestemul și rușinea care apasă asupra ei.
Iată la ce trebuie să visăm!
„Trebuie să visăm!“ Am scris aceste cuvinte și m-am înspăimîntat. Mi-am imaginat că mă aflu la „consfătuirea de unificare“ și că în fața mea stau redactorii și colaboratorii revistei „Rabocee Delo“. Și iată că se ridică tovarășul Martînov și mă apostrofează amenințător: „Dați-mi voie să vă pun o întrebare: o redacție autonomă mai are dreptul să viseze fără a consulta în prealabil comitetele partidului?“ Iar după el se ridică tovarășul Kricevski și (aprofundîndu-l filozofic pe tovarășul Martînov, care de multă vreme l-a aprofundat pe tovarășul Plehanov) continuă pe un ton și mai amenințător: „Eu merg mai departe și întreb: oare, în general, un marxist are dreptul să viseze fără să uite că, potrivit spuselor lui Marx, omenirea își pune întotdeauna sarcinile pe care le poate realiza și că tactica este un proces de creștere a sarcinilor care cresc o dată cu partidul?“
Numai la gîndul acestor întrebări amenințătoare mă trec fiori reci și mă gîndesc unde aș putea să mă ascund. Am să încerc să mă ascund în spatele lui Pisarev.
„Există discordanțe și discordanțe — scria Pisarev în legătură cu problema discordanței dintre vis și realitate. — Visul meu poate s-o ia înaintea mersului firesc al evenimentelor sau poate s-o ia razna într-o parte, într-o direcție pe care nici un mers firesc al evenimentelor n-ar putea-o urma vreodată. În primul caz visul nu pricinuiește nici un rău: el are chiar darul să stimuleze și să intensifice energia omului muncitor... În aceste visuri nu există nimic de natură să deformeze sau să paralizeze puterea de muncă. Ba chiar dimpotrivă. Dacă omul ar fi cu totul lipsit de capacitatea de a visa în felul acesta, dacă el n-ar putea din cînd în cînd s-o ia înainte și să contempleze în închipuirea sa imaginea închegată și desăvîrșită a operei care abia începe să se înfiripe sub mîinile sale, nu-mi pot nici cum închipui ce mobil l-ar putea determina să întreprindă și să ducă la capăt lucrări vaste și istovitoare pe tărîmul artei, al științei și al vieții practice... Discordanța dintre vis și realitate nu pricinuiește nici un rău dacă cel care visează crede serios în visul său, dacă, contemplînd cu atenție viața, compară constatările sale cu creațiile închipuirii sale și în general muncește conștiincios la realizarea fanteziei sale. Cînd între vis și viață există un oarecare punct de contact, totul e în ordine“ 84.
Din păcate, asemenea visări sînt puțin numeroase în mișcarea noastră. Și cei mai vinovați de acest lucru sînt reprezentanții criticii legale și ai „codismului“ ilegal, care se fălesc că sînt lucizi, că „le este la îndemînă“ „ceea ce este concret“.
Din cele spuse pînă acum, cititorul poate vedea că „tactica-plan“ preconizată de noi constă în negarea chemării imediate la un asalt, în cerința de a organiza „un asediu în toată regula al fortăreței inamicului“ sau, cu alte cuvinte, în cerința de a depune toate eforturile pentru a aduna, a organiza și a mobiliza o armată permanentă. Cînd am luat în rîs revista „Rabocee Delo“ pentru saltul ei de la „economism“ la urlete despre asalt (care au răsunat în aprilie 1901 în nr. 6 din „Listok «Rabocevo Dela»“ 85), ea s-a năpustit, bineînțeles, asupra noastră, acuzîndu-ne de „doctrinarism“, de neînțelegere a datoriei revoluționare, de apel la prudență etc. Din gura unor oameni lipsiți de orice principii și care cred că pot scăpa enunțînd prea-înțeleapta lor „tactică-proces“, firește, aceste învinuiri nu ne-au mirat cîtuși de puțin, după cum nu ne-a mirat nici faptul că aceste învinuiri au fost repetate de Nadejdin, care în general manifestă un dispreț suveran pentru principiile programatice și tactice stabile.
Se spune că istoria nu se repetă. Dar Nadejdin se străduiește din răsputeri s-o repete și-l copiază cu mult zel pe Tkacev, făcînd una cu pămîntul „culturalismul revoluționar“, strigînd că „clopotul cel mare dă alarma“, vociferînd despre „un punct de vedere“ deosebit „al ajunului revoluției“ etc. După cum se vede, el uită cunoscuta maximă potrivit căreia, dacă originalul unui eveniment istoric este o tragedie, copia lui nu este decît o farsă 86. Încercarea de a pune mîna pe putere — încercare pregătită prin cele propovăduite de Tkacev, care se realiza prin teroare ca mijloc „de înfricoșare“ și care într-adevăr a înfricoșat — a fost măreață, în timp ce teroarea „ca mijloc de excitare“ preconizată de Tkacev cel mic este de-a dreptul ridicolă și devine deosebit de ridicolă atunci cînd e completată cu ideea organizării muncitorilor mijlocii.
„Dacă «Iskra» — scrie Nadejdin — ar părăsi sfera literaturismului pe care-l profesează, ea ar vedea că acestea (manifestări de felul scrisorii unui muncitor, apărută în «Iskra» nr. 7 etc.) sînt simptome care arată că în foarte scurt timp va începe «asaltul», și a vorbi acum (sic!) despre o organizație ale cărei fire să se întindă de la un ziar pe întreaga Rusie înseamnă a plăsmui idei de cabinet și a face muncă de cabinet“. Priviți ce confuzie inimaginabilă: pe de o parte, teroare „ca mijloc de excitare“ și „organizarea muncitorilor mijlocii“ alături de părerea că „e mult mai la îndemînă“ a se aduna în jurul „unei activități mai concrete“, cum ar fi ziarele locale, iar pe de altă parte afirmația că a vorbi „acum“ despre o organizație pe întreaga Rusie înseamnă să plăsmuiești idei de cabinet, adică, vorbind mai de-a dreptul, „acum“ este prea tîrziu! Dar pentru „organizarea pe scară largă a unor ziare locale“ nu este prea tîrziu, stimabile L. Nadejdin? Și comparați cu acestea punctul de vedere și tactica „Iskrei“: teroarea ca mijloc de excitare e un moft; a vorbi despre organizarea tocmai a muncitorilor mijlocii și despre înființarea pe scară largă a unor ziare locale înseamnă a deschide larg porțile „economismului“. Trebuie să se vorbească despre o organizație de revoluționari unică pe întreaga Rusie, și a vorbi despre ea nu va fi prea tîrziu atîta timp cît nu a început încă adevăratul asalt, iar nu un asalt pe hîrtie.
„Da, în privința organizării la noi, lucrurile nu stau de loc strălucit — continuă Nadejdin —, da, «Iskra» are perfectă dreptate cînd spune că grosul forțelor noastre de luptă îl alcătuiesc voluntarii și insurgenții... E bine că priviți lucid situația forțelor noastre, dar de ce uitați că mulțimea nu-i de loc a noastră și că de aceea ea nu ne va întreba pe noi cînd să înceapă acțiunile de luptă și va porni la «răzmeriță»... Cînd se va pune în mișcare mulțimea însăși cu forța ei distructivă spontană, ea poate să dea peste cap, să măture «armata regulată» în care ați tot avut de gînd să introduceți o organizare cît se poate de sistematică, dar nu ați reușit“. (Subliniat de noi.)
Curioasă logică! Tocmai pentru că „mulțimea nu este a noastră“, este nerațional și reprobabil să vociferezi despre un „asalt“ imediat, căci asaltul este un atac dezlănțuit de o armată regulată, și nu o izbucnire spontană a mulțimii. Tocmai pentru că mulțimea poate să dea peste cap și să măture armata regulată, trebuie neapărat ca în munca noastră de „introducere a unei organizări cît se poate de sistematice“ în armata regulată „să reușim“ să ținem pasul cu avîntul spontan, căci cu cît mai mult „vom reuși“ să introducem o astfel de organizare, cu atît mai probabil este că armata regulată nu va fi dată peste cap de mulțime, ci va păși în fruntea mulțimii și o va conduce. Nadejdin se încurcă, deoarece își închipuie că această armată sistematic organizată are o îndeletnicire care o face să fie ruptă de mulțime, pe cînd, în realitate, ea se îndeletnicește exclusiv cu o agitație politică multilaterală și atotcuprinzătoare, adică tocmai o activitate care apropie şi contopește într-un singur tot forța distructivă spontană a mulțimii și forța distructivă conștientă a organizației de revoluționari. Dumneavoastră, domnilor, nu faceți decît să învinuiți pe alții de propriile voastre păcate, căci doar tocmai grupul „Svoboda“ este acela care, introducând în program teroarea, cheamă implicit la crearea unei organizații de teroriști; iar o astfel de organizație ar abate într-adevăr armata noastră de pe drumul apropierii de mulțime, care, din păcate, nu e încă a noastră, care, din păcate, nu ne întreabă încă sau ne întreabă în prea mică măsură cînd și cum să înceapă acțiunile de luptă.
„Noi vom scăpa din vedere revoluția însăși — continuă Nadejdin să sperie „Iskra“ —, după cum am scăpat din vedere recentele evenimente, care ne-au căzut ca o cărămidă în cap“. Pusă în legătură cu cele citate mai sus, această frază ne arată limpede toată absurditatea „punctului de vedere“ deosebit „al ajunului revoluției“ *13, născocit de „Svoboda“. „Punctul de vedere“ deosebit se reduce, dacă e să vorbim deschis, la ideea că „acum“ este prea tîrziu să discutăm și să facem pregătiri. Dacă este așa, prea stimate dușman al „literaturismului“, atunci ce nevoie a fost să scrii 132 de pagini de tipar „despre problemele teoriei *14 și tacticii“? Nu găsiți că, de vreme ce vorbiți de „punctul de vedere al ajunului revoluției“, ar fi fost mult mai nimerit să scoateți 132 000 de manifeste conținînd un scurt îndemn: „pe ei!“?
Cel care riscă mai puțin decît oricine să scape din vedere revoluția este tocmai acela care pune la baza întregului său program, la baza întregii sale tactici şi a întregii sale munci organizatorice agitația politică în rîndurile întregului popor, așa cum face „Iskra“. Oamenii care se ocupă în întreaga Rusie cu toarcerea firelor unei organizații ce se întinde de la ziarul central nu numai că n-au scăpat din vedere evenimentele din primăvară, ci, dimpotrivă, ne-au dat posibilitatea de a le prevedea. Ei n-au scăpat din vedere nici demonstrațiile, care sînt descrise în numerele 13 și 14 ale „Iskrei“ 87: dimpotrivă, au luat parte la ele, dîndu-și imediat seama că datoria lor este de a veni în ajutorul ridicării spontane a mulțimii și ajutînd în același timp, prin intermediul ziarului, pe toți tovarășii ruși să ia cunoștință de aceste demonstrații și să folosească experiența lor. Ei nu vor scăpa din vedere, dacă vor fi în viață, nici revoluția, care va cere de la noi, înainte de toate și mai presus de orice, experiență în materie de agitație, priceperea de a sprijini (de a sprijini în mod social-democrat) orice protest, priceperea de a îndruma mișcarea spontană, ferind-o atît de greșelile prietenilor cît și de cursele dușmanilor!
Am ajuns astfel la ultimul considerent care ne face să insistăm în mod deosebit asupra planului unei organizări în jurul unui ziar pe întreaga Rusie cu ajutorul muncii în comun pentru ziarul comun. Numai o astfel de organizare va asigura elasticitatea necesară unei organizații social-democrate de luptă, adică capacitatea de a se adapta imediat la condițiile de luptă cele mai variate și care se schimbă rapid, priceperea, „pe de o parte, să evite o bătălie în cîmp deschis cu un dușman covîrșitor prin forțele sale, atunci cînd și le-a concentrat într-un singur punct, iar pe de altă parte de a ști să profite de neîndemînarea acestui dușman și să-l atace în locul și în momentul cînd se așteaptă cel mai puțin“ *15. Ar fi cea mai mare greșeală să construim organizația de partid contînd numai pe explozii și pe lupte de stradă sau numai pe „mersul progresiv al luptei mărunte de zi cu zi“. Noi trebuie să ne ducem întotdeauna munca noastră de zi cu zi și să fim întotdeauna gata la orice, pentru că de cele mai multe ori este aproape imposibil să prevezi succesiunea perioadelor de explozie și a perioadelor de acalmie, iar în cazurile cînd acest lucru este posibil, n-am putea folosi această prevedere pentru reconstruirea organizației, căci într-o țară cu o orînduire absolutistă această succesiune se desfășoară uimitor de rapid, ea fiind legată cîteodată de o singură descindere nocturnă a ienicerilor țariști 88. Nici revoluția însăși nu trebuie nicidecum să ne-o închipuim sub forma unui act unic (după cum i se pare, pesemne, lui Nadejdin), ci sub forma cîtorva succesiuni rapide de explozii mai mult sau mai puțin violente și de stări de acalmie mai mult sau mai puțin totală. De aceea principalul conținut al activității organizației noastre de partid, focarul acestei activități trebuie să fie o muncă care este și posibilă și necesară atît în perioada celei mai puternice explozii cît și a celei mai depline acalmii, și anume munca de agitație politică, unită în cadrul întregii Rusii, cate să reflecte toate laturile vieții și să fie orientată spre masele cele mai largi. Iar munca aceasta nu poate fi concepută în Rusia de astăzi fără un ziar central, care să apară foarte des. Organizația care se încheagă de la sine în jurul acestui ziar, organizația colaboratorilor lui (în înțelesul larg al cuvîntului, adică organizația tuturor celor care muncesc la scoaterea lui) va fi o organizație gata la orice, începînd cu salvarea onoarei, a prestigiului și a continuității partidului în momentele de maximă „asuprire“ a revoluționarilor, și sfîrșind cu pregătirea, fixarea datei și înfăptuirea insurecției armate a întregului popor.
Într-adevăr, închipuiți-vă cazul unei căderi totale într-una sau în cîteva localități, caz cît se poate de obișnuit la noi. Întrucît nu există o activitate sistematică comună unică în toate organizațiile locale, aceste căderi sînt adeseori însoțite de întreruperea activității pe timp de mai multe luni. Dacă însă ar exista o activitate comună în toate organizațiile, atunci chiar și după căderea cea mai masivă, cîteva săptămîni de activitate depusă de 2—3 oameni energici ar fi suficiente pentru a lega de centrul comun noile cercuri de tineret, care, după cum se știe, apar foarte repede chiar și acum; iar atunci cînd această activitate comună, care are de suferit de pe urma căderii, se află în văzul tuturor, cercurile noi pot răsări și pot intra și mai repede în legătură cu acest centru comun.
Pe de altă parte, închipuiți-vă o insurecție populară, în momentul de față, toată lumea este, cred, de acord că trebuie să ne gîndim la ea și să ne pregătim în vederea ei. Dar cum să ne pregătim? Doar nu se va apuca Comitetul Central să numească în toate localitățile agenți pentru pregătirea insurecției! Chiar dacă am avea un Comitet Central, în condițiile care există astăzi în Rusia, el n-ar obține absolut nimic prin asemenea numiri. Dimpotrivă, rețeaua de agenți *16 care se formează de la sine în munca de organizare și de difuzare a ziarului comun n-ar trebui „să stea și să aștepte“ lozinca insurecției, ci ar desfășura tocmai o astfel de activitate sistematică care i-ar garanta cele mai multe șanse de succes în caz de insurecție. Tocmai o astfel de activitate ar întări legăturile atît cu cele mai largi mase de muncitori cît și cu toate păturile nemulțumite de absolutism, lucru atît de important pentru insurecție. Tocmai printr-o astfel de activitate s-ar putea forma capacitatea de a aprecia just situația politică generală și, prin urmare, capacitatea de a alege momentul potrivit pentru insurecție. Tocmai o astfel de activitate ar deprinde toate organizațiile locale să reacționeze simultan la aceleași probleme, întîmplări și evenimente politice care frămîntă întreaga Rusie, să răspundă la aceste „evenimente“ cît se poate de energic, de uniform și de eficace; or, în fond, „răspunsul“ cel mai energic, cel mai uniform și cel mai eficace pe care întregul popor îl dă guvernului este insurecția. În sfîrșit, tocmai o astfel de activitate ar deprinde toate organizațiile revoluționare din toate colțurile Rusiei să întrețină cele mai permanente și, în același timp, mai conspirative legături, care să creeze unitatea efectivă a partidului, iar fără asemenea legături este imposibil ca planul insurecției să fie dezbătut în mod colectiv și în ajunul insurecției să se ia măsurile pregătitoare necesare, în privința cărora trebuie păstrat cel mai strict secret.
Într-un cuvînt, „planul unui ziar politic pe întreaga Rusie“ nu numai că nu este o plăsmuire de cabinet a unor oameni molipsiți de doctrinarism și de literaturism (cum li se părea acelora care nu l-au aprofundat cum se cuvine), ci, dimpotrivă, este planul cel mai practic pentru a începe din toate părțile și imediat pregătiri pentru insurecție, fără a uita în același timp nici un moment munca necesară de zi cu zi.
*1. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 1—13. — Nota red.
*2. În culegerea „În 12 ani“, V. I. Lenin a omis paragraful „a“ din capitolul cinci și a dat următoarea notă: „Paragraful «a) Cine s-a supărat pentru articolul „Cu ce să începem?“?» — este omis în ediția de față, căci el conține numai o polemică cu «Rabocee Delo» și cu Bundul în legătură cu încercările «Iskrei» de a «comanda» etc. În acest paragraf se spunea, printre altele, că Bundul însuși a cerut (în 1898—1899) membrilor «Iskrei» să reia editarea O.C. al partidului și să organizeze «un laborator publicistic»“. — Nota red.
*3. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 9. — Nota red.
*4. — în devenire. — Nota trad.
*5. „Iskra“ nr. 8, răspunsul Comitetului central al Uniunii generale a muncitorilor evrei din Rusia și din Polonia la articolul nostru cu privire la problema națională.
*6. În mod intenționat prezentăm faptele în altă ordine decît cea în care s-au petrecut în realitate.
*7. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediția a doua, pag. 427—463 și 253—305. — Nota red.
*8. În treacăt fie zis, autorul acestei broșuri mă roagă să menționez că, la fel ca și broșurile sale anterioare, această broșură a fost trimisă „Uniunii“ cu credința că publicațiile acestei „Uniuni“ sînt redactate de grupul „Eliberarea muncii“ (din pricina anumitor condiții în care se afla el atunci, adică în februarie 1899, nu putea ști că redacția s-a schimbat). Broșura va fi reeditată în curînd de către Ligă 82.
*9. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 176—180, 181—186, 187—193. — Nota red.
*10. Tovarășe Kricevski și tovarășe Martînov! Vă atrag atenția asupra acestei manifestări scandaloase de „autocratism“, de „autoritarism incontrolabil“, de „reglementare de sus“ etc. Auzi: vrea să posede întregul lanț!! Întocmiți repede o plîngere! Uite o temă pe care se pot scrie două articole de fond pentru nr. 12 al revistei „Rabocee Delo“!
*11. Reproducând în „Rabocee Delo“ (nr. 10, pag. 62) prima frază din acest pasaj, Martînov a omis tocmai fraza a doua, ca și cum prin aceasta ar fi vrut să sublinieze că nu dorește să pătrundă în fondul chestiunii sau că nu este în stare să-l înțeleagă.
*12. Cu o rezervă: dacă cercul local simpatizează cu orientarea ziarului și consideră că este în folosul cauzei să devină colaboratorul lui, înțelegînd prin aceasta nu numai colaborarea publicistica, ci în general orice colaborare revoluționară. Notă pentru „Rabocee Delo“: între revoluționarii care prețuiesc munca, și nu jocul de-a democratismul, la care „simpatia“ implică partiaparea cea mai activă și mai vie, această rezervă este de la sine înțeleasă.
*13. „Ajunul revoluției“, pag. 62.
*14. De altfel, L. Nadejdin, în a sa „trecere în revistă a problemelor teoretice“, n-a adus aproape nimic nou în problemele de teorie, exceptînd următorul pasaj, foarte ciudat din „punctul de vedere al ajunului revoluției“: „În momentul de față bernsteiniada în ansamblu își pierde pentru noi caracterul acut, tot așa cum este indiferent dacă d-l Adamovid va dovedi că d-l Struve și-a meritat decorația sau, dimpotrivă, dacă d-l Struve îl va dezminți pe d-l Adamovid și nu va consimți să-și dea demisia, — toate acestea sînt absolut lipsite de orice interes din moment ce bate «ceasul revoluției»“ (pag. 110). Ar fi greu să înfățișezi în chip mai sugestiv dezinteresul total de care dă dovadă L. Nadejdin față de problemele teoriei. Am proclamat „ajunul revoluției“, și de aceea „este absolut indiferent“ dacă ortodocșii vor reuși sau nu să alunge definitiv pe critici de pe pozițiile lor!! Și înțeleptul nostru nu sesizează că tocmai în timpul revoluției vom avea nevoie de rezultatele luptei teoretice împotriva criticilor, pentru a putea duce o luptă hotărîtă împotriva pozițiilor lor practice!
*15. „Iskra“ nr. 4: „Cu ce să începem?“. — „Pe culturaliștii revoluționari care nu împărtășesc punctul de vedere al ajunului revoluției, faptul că munca are un caracter de lungă durată nu-i înspăimîntă de loc“, scrie Nadejdin (pag. 62). În legătură cu aceasta remarcăm: dacă nu vom ști să făurim o tactică politică și un plan organizatoric care să fie neapărat calculate în vederea unei munci de foarte lungă durată și în același timp să asigure partidului nostru prin însuşi procesul acestei munci capacitatea de a se afla oricînd la postul său și de a-și îndeplini datoria în fața oricărei surprize, la orice precipitare a mersului evenimentelor, atunci nu vom fi altceva decît niște jalnici aventurieri politici. Numai Nadejdin, care a început de foarte curînd să-și zică social-democrat, poate uita că scopul social-democrației este transformarea radicală a condițiilor de viață ale întregii omeniri și că de aceea unui social-democrat nu-i este îngăduit „să se sperie“ de faptul că munca are un caracter de lungă durată.
*16. Vai, vai! Iar mi-a scăpat îngrozitorul cuvînt „agent“, care zgîrie atît de neplăcut urechea democrată a Martînovilor! Mi se pare foarte ciudat că acest cuvînt, care nu supăra pe corifeii din deceniul al 8-lea, îi supără pe meșteșugarii primitivi din deceniul al 10-lea. Mie îmi place acest cuvînt, pentru că indică clar și precis cauza comună căreia toți agenții îi subordonează gîndurile și acțiunile lor. Și dacă trebuie să înlocuim acest cuvînt cu un altul, m-aș opri numai la cuvîntul „colaborator“, dacă acesta n-ar avea un oarecare iz de literaturism și n-ar fi cam vag. Or, noi avem nevoie de o organizație militară de agenți. De altfel, numeroșii Martînovi (numeroși mai ales în străinătate) cărora le place să se ocupe „de gratificarea reciprocă cu titlul de general“ ar fi în stare ca, în loc de „agent pentru pașapoarte“, să spună „director general al serviciului special pentru aprovizionarea cu pașapoarte a revoluționarilor“ etc.
81. V. I. Lenin se referă la următoarele fapte din istoria P.M.S.D.R.:
Primul fapt. În vara anului 1897, „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“ din Petersburg s-a adresat lui Lenin, care se afla pe atunci în deportare în Siberia (în satul Șușenskoe), propunîndu-i să colaboreze la înființarea unei biblioteci muncitorești speciale, pentru care Lenin a scris broșurile menționate în text (ambele au fost publicate la Geneva: „Sarcinile social-democraților ruși“ în 1898, și „Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici“ în 1899).
Al doilea fapt. În 1898, L. Martov (I. O. Țederbaum), care se afla în deportare la Turuhansk, din însărcinarea C.C. al Bundului, a scris broșura „Problema muncitorească în Rusia“ (publicată la Geneva în 1899).
Al treilea fapt. În 1899, din inițiativa C.C. al Bundului, s-a făcut încercarea de a se relua editarea ziarului „Raboceaia Gazeta“. Articolele menționate au fost scrise de Lenin pentru nr. 3 din „Raboceaia Gazeta“.
Al patrulea fapt. La începutul anului 1900, din inițiativa Comitetului din Ekaterinoslav al P.M.S.D.R. și cu sprijinul Bundului și al „Uniunii social-democraților ruși din străinătate“, s-a făcut tentativa de a se convoca Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., de a restabili C.C. al partidului şi de a se relua editarea organului central — „Raboceaia Gazeta“. În februarie 1900 a venit la Moscova, pentru a duce tratative cu V. I. Lenin, un membru al Comitetului din Ekaterinoslav, I. H Lalaianț, care în 1893 făcuse parte din cercul marxiștilor din Samara, condus de Lenin; Lalaianț a propus grupului „Iskra“ — Lenin, Martov și Potresov — să participe la congres și să ia asupra lor redactarea ziarului „Raboceaia Gazeta“. Lenin și membrii grupului „Eliberarea muncii“ considerau că convocarea congresului nu este oportună (vezi Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 317—319), dar grupul „Eliberarea muncii“ n-a putut refuza invitația de a participa la congres și l-a însărcinat pe Lenin să-l reprezinte, trimițîndu-i mandatul din străinătate. Din pricina arestărilor în masă efectuate de poliție în aprilie—mai 1900, congresul nu a avut loc; la Smolensk, unde în primăvara anului 1900 trebuia să-și înceapă lucrările congresul, s-au întrunit numai reprezentanții Bundului, ai redacției ziarului „Iujnîi Rabocii“ și ai „Uniunii social-democraților ruși“ din străinătate.
Așadar, faptele au fost menționate de Lenin exact în ordinea în care s-au petrecut în realitate.
82. Este vorba de „Liga din străinătate a social-democraţiei revoluționare ruse“, întemeiată în octombrie 1901, din inițiativa lui V. I. Lenin. Din ea făceau parte secția din străinătate a organizației „Iskra“ și organizația revoluționară „Soțial-demokrat“ (care cuprindea și grupul „Eliberarea muncii“). Liga și-a pus ca sarcină să răspîndească ideile social-democrației revoluționare și să sprijine formarea unei organizații de luptă social-democrate. Liga (conform statutului ei) era secția din străinătate a organizației „Iskra“. Ea recruta partizani ai „Iskrei“ din rîndurile social-democraților ruși din străinătate, acorda sprijin material ziarului, organiza transportul lui în Rusia și edita literatură marxistă de popularizare. Congresul al II-lea al P.M.S.D.R, a confirmat Liga ca unica organizație de partid din străinătate cu drepturi statutare de comitet și i-a trasat sarcina de a activa sub conducerea și controlul C.C. al P.M.S.D.R.
După Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., în Liga din străinătate s-au consolidat menșevicii, care au dus de aici lupta împotriva lui Lenin, împotriva bolșevicilor. La cel de-al doilea Congres al Ligii din străinătate, care a avut loc în octombrie 1903, menșevicii au adoptat noul Statut al Ligii, îndreptat împotriva Statutului partidului adoptat la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R, Din acel moment Liga a devenit un bastion al menșevișinului; a dăinuit pînă în 1905.
83. În „Raportul prezentat de organizația «Iskra» la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R.“, scris de N. K. Krupskaia, se spunea: „Or, pretutindeni s-a recunoscut, într-o formă mai mult sau mai puțin limpede, necesitatea de a extinde cadrul muncii locale. «Stau ca într-o văgăună fără să știe nimic din ceea ce se petrece în altă parte», scria un corespondent despre Comitetul din Kiev. Nu știu în ce măsură această observație era întemeiată în ceea ce privește Comitetul din Kiev, dar, în general vorbind, pentru acel moment «șederea în văgăună» era mai mult decît suficientă“ („Rapoartele comitetelor social-democrate la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R.“, Moscova—Leningrad, 1930, pag. 31).
84. V. I. Lenin citează articolul lui D. I. Pisarev „Greșelile unei gîndiri necoapte“ (vezi D. I. Pisarev. Opere, vol. 3, 1956, pag. 147, 148 și 149).
85. „Listok «Rabocevo Dela»“ — supliment neperiodic la revista „Rabocee Delo“, editat la Geneva din iunie 1900 pînă în iulie 1901; în total au apărut 8 numere din „Listok“. În articolul „Cu ce să începem?“, V. I. Lenin numea eclectism lipsit de principii îndemnurile redacției revistei „Rabocee Delo“ cuprinse în articolul „O cotitură istorică“ („Listok «Rabocevo Dela»“ nr. 6 din aprilie 1901) de „a schimba radical tactica“ social-democrației în legătură cu demonstrațiile politice de masă ale muncitorilor și studenților care au avut loc în numeroase orașe din Rusia în februarie—martie 1901 și de a participa la asaltul împotriva absolutismului care, chipurile, începea (vezi Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 5—8). Redacția revistei „Rabocee Delo“ a răspuns criticii făcute de V. I. Lenin prin articolul lui B. Kricevski „Principiile, tactica și lupta“ („Rabocee Delo“ nr. 10 din septembrie 1901).
86. V. I. Lenin se referă la următorul pasaj din lucrarea lui K. Marx „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“:
„Hegel face undeva observația că toate marile evenimente și personalități care au o importanță istorică mondială apar, ca să zicem așa, de două ori. El a uitat să adauge: prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă“ (K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 8, Editura politică, 1960, pag. 119).
87. În noiembrie—decembrie 1901, Rusia a fost cuprinsă de un val de demonstrații studențești, susținute de muncitori. Corespondențele despre demonstrațiile de la Nijni-Novgorod (în legătură cu expulzarea lui Maxim Gorki), de la Moscova (cu un protest împotriva interzicerii comemorării lui N. A. Dobroliubov), de la Ekaterinoslav, precum și despre întrunirile și tulburările studențești de la Kiev, Harkov, Moscova și Petersburg au fost publicate în „Iskra“ nr. 13 din 20 decembrie 1901 și în nr. 14 din 1 ianuarie 1902 la rubrica „Din viața noastră socială“; acestor demonstrații le-au fost consacrate, de asemenea, și articolul lui V. I. Lenin „Începutul demonstrațiilor“ („Iskra“ nr. 13 — vezi Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, pag. 369—372) și al lui G. V. Plehanov „În legătură cu demonstrațiile“ („Iskra“ nr. 14).
88. Ienicerii — infanteria regulată din Turcia sultanilor, înființată în secolul al XIV-lea. Ea constituia principala forță polițienească a regimului sultanilor. Ienicerii se caracterizau printr-o cruzime nemaipomenită. Regimentele de ieniceri au fost desființate în 1826. V. I. Lenin asemuia poliția țaristă cu ienicerii.