V. I. Lenin. Ce-i de făcut?

Încheiere

Istoria social-democrației ruse se împarte în trei perioade distincte.

Prima perioadă cuprinde vreo zece ani, aproximativ anii 1884—1894. Aceasta a fost perioada apariției și consolidării teoriei și a programului social-democrației. Adepții noului curent în Rusia se numărau pe degete. Social-democrația exista fără o mișcare muncitorească, trecînd, în calitate de partid politic, printr-un proces de dezvoltare uterină.

A doua perioadă cuprinde vreo trei, patru ani, anii 1894—1898. Social-democrația își face apariția ca mișcare socială, ca un avînt al maselor populare, ca partid politic. Aceasta este perioada de copilărie și de adolescență. Cu iuțeala unei epidemii se răspîndește în rîndurile intelectualilor pasiunea generală pentru lupta împotriva narodnicismului și pentru activitatea în rîndurile muncitorilor, precum și pasiunea generală a muncitorilor pentru greve. Mișcarea face progrese uriașe. Majoritatea conducătorilor sînt oameni foarte tineri; ei erau departe de a atinge „vîrsta de 35 de ani“, pe care N. Mihailovski o considera un fel de hotar natural. Din pricina tinereții lor, ei se dovedesc a fi nepregătiți pentru munca practică și părăsesc uimitor de repede scena. Dar, în cea mai mare parte, ei au desfășurat o activitate vastă. Mulți dintre ei au început să gîndească în chip revoluționar ca narodovolți. În prima tinerețe aproape toți s-au închinat, plini de admirație, în fața eroilor terorii. Pentru a se elibera de farmecul exercitat de această tradiție eroică a fost nevoie de luptă și de ruptura cu oamenii care țineau cu orice preț să rămînă credincioși curentului „Narodnaia volea“ și pentru care tinerii social-democrați aveau o înaltă considerație. Lupta îi silea să învețe, să citească literatura ilegală a tuturor curentelor, să studieze foarte serios problemele narodnicismului legal. Social-democrații formați în această luptă intrau în mișcarea muncitorească fără a uita „nici un moment“ nici de teoria marxismului, a cărei lumină strălucitoare s-a răsfrînt asupra lor, nici de sarcina de a doborî absolutismul. Înființarea partidului, în primăvara anului 1898, a fost cea mai de seamă și în același timp cea din urmă acțiune a social-democraților din această perioadă.

A treia perioadă este pregătită, după cum am văzut, în 1897 și ia definitiv locul perioadei a doua în 1898 (1898—?) Aceasta este o perioadă de disensiuni ideologice, de destrămare, de oscilări. În timpul adolescenței i se schimbă omului vocea. Și social-democrației din această perioadă a început să i se schimbe vocea, a început să sune fals — pe de o parte în operele d-lor Struve și Prokopovici, Bulgakov și Berdeaev, pe de altă parte la V. I—n și la R.M., la B. Kricevski și Martînov. Dar cei care erau dezbinați și mergeau înapoi erau numai conducătorii: mișcarea continua să crească și să facă pași uriași înainte. Lupta proletară cuprindea noi pături de muncitori și se răspîndea în toată Rusia, influențînd în același timp indirect și asupra înviorării spiritului democratic în rîndurile studențimii și ale altor pături ale populației. Dar conștiința conducătorilor a capitulat în fața amploarei și forței avîntului spontan; în rîndurile social-democraților precumpănea acum altă generație, o generație de militanți care s-au format aproape exclusiv pe baza literaturii marxiste „legale“, iar această literatură era cu atît mai insuficientă, cu cît spontaneitatea masei reclama din partea lor un grad mai înalt de conștiință. Conducătorii nu numai că rămîneau în urmă atît din punct de vedere teoretic („libertatea criticii“) cît și din punct de vedere practic („metode primitive de muncă“), dar încercau să-și apere starea de înapoiere prin tot felul de argumente emfatice. Și brentaniștii în literatura legală și codiștii în cea ilegală au coborît social-democratismul la nivelul trade-unionismului. Programul „Credo“-ului a început să fie înfăptuit mai ales atunci cînd „metodele primitive de muncă“ ale social-democraților au dus la o înviorare a curentelor revoluționare nesocial-democrate.

Și dacă cititorul îmi va reproșa că m-am ocupat prea pe larg de o „Rabocee Delo“ oarecare, îi voi răspunde: „Rabocee Delo“ a căpătat o însemnătate „istorică“ pentru că a oglindit în chipul cel mai plastic „spiritul“ acestei a treia perioade *1. Nu consecventul R.M., ci nestatornicii Kricevski și Martînov și cei de o seamă cu ei puteau să exprime în modul cel mai pregnant confuzia și oscilările, înclinarea de a face concesii și „criticii“, și „economismului“, și terorismului. Nu disprețul suveran pentru practică manifestat de vreun adorator oarecare al „absolutului“ este caracteristic pentru această perioadă, ci tocmai îmbinarea practicismului mărunt cu o totală nepăsare față de teorie. Eroii acestei perioade se dedau nu atît la negarea directă a „vorbelor mari“, cît la vulgarizarea lor: socialismul științific a încetat de a mai fi o teorie revoluționară unitară și s-a transformat într-un mișmaș diluat „după plac“, cu vorbărie extrasă din orice nou manual german; lozinca „luptei de clasă“ nu a constituit un imbold pentru o activitate tot mai largă, tot mai energică, ci a servit ca un mijloc de liniștire, căci „lupta economică este în mod indisolubil legată de lupta politică“; ideea de partid nu a servit drept îndemn la crearea unei organizații combative de revoluționari, ci a justificat un fel de „birocratism revoluționar“ și un joc copilăresc de-a formele „democratice“.

Cînd va lua sfîrșit perioada a treia și va începe cea de-a patra (pe care, în orice caz, o prevestesc numeroase indicii) — nu știm. Din domeniul istoriei, noi trecem aci în domeniul prezentului, în parte în cel al viitorului. Dar sîntem ferm convinși că perioada a patra va duce la consolidarea marxismului militant, că social-democrația rusă va ieși din criză întărită și maturizată, că „în locul“ ariergărzii de oportuniști va veni detașamentul cu adevărat de avangardă al clasei celei mai revoluționare.

Ca un îndemn la această „înlocuire“ și rezumînd toate cele expuse mai sus, la întrebarea ce-i de făcut? putem da un răspuns scurt:

Să lichidăm perioada a treia.

 

 


 

*1. Aș putea să răspund și prin zicătoarea germană: Den Sack schlägt man, den Esel meint man, adică: bate șaua să priceapă iapa. Nu numai „Rabocee Delo“, ci masa largă a practicienilor şi a teoreticienilor se pasiona pentru „critica“ la modă, se încurca în chestiunea spontaneității și aluneca de la înțelegerea social-democrată la înțelegerea trade-unionistă a sarcinilor noastre politice şi organizatorice.