[...] constituie dobînzile la capitalul său 190. Prin urmare, muncitorul este o întruchipare subiectivă a faptului că capitalul este omul care s-a pierdut cu desăvîrşire pe sine însuşi, după cum capitalul este o întruchipare obiectivă a faptului că munca este omul care s-a pierdut pe sine însuşi. Din nenorocire însă pentru muncitor, el este capital viu, care are deci trebuinţe şi care în fiecare moment de inactivitate îşi pierde dobîndă şi deci existenţa. În calitate de capital, valoarea muncitorului creşte în funcţie de cerere şi de ofertă, şi chiar fiziceşte existenţa lui, viaţa lui a fost şi este privită ca o ofertă de marfă, cum se întîmplă cu orice altă marfă. Muncitorul produce capitalul, capitalul îl produce pe muncitor; prin urmare, muncitorul se produce pe sine însuşi, iar produsul acestui întreg ciclu este omul ca muncitor, ca marfă. Pentru omul care nu mai e decît muncitor — şi în această calitate de muncitor —, însuşirile sale omeneşti există numai în măsura în care există pentru capital, care îi este străin. Şi deoarece capitalul şi muncitorul îşi sînt străini unul altuia şi de aceea se află în relaţii indiferente, exterioare şi accidentale, este inevitabil ca această înstrăinare să apară de asemenea ca ceva real. De aceea, de îndată ce capitalului îi trece prin minte — în virtutea unei necesităţi sau din capriciu — să înceteze de a mai exista pentru muncitor, acesta din urmă încetează să existe pentru sine: el n-are de lucru şi de aceea n-are salariu, şi deoarece există nu ca fiinţă umană, ci numai ca muncitor, el poate foarte bine să se lase înmormîntat, să moară de foame etc. Muncitorul există ca muncitor numai atunci cînd există pentru el însuşi în calitate de capital, şi numai atunci este el capital, cînd un capital există pentru el. Existenţa capitalului este existenţa lui, viaţa lui, după cum tot ea îi determină conţinutul vieţii într-o manieră care îi e indiferentă. De aceea economia politică nu cunoaşte pe muncitorul neocupat, nu cunoaşte pe omul muncii în măsura în care el se află în afara acestei relaţii de muncă. Pungaşul, escrocul, cerşetorul, şomerul, omul muncii lihnit de foame, ros de mizerie şi certat cu legea sînt figuri care nu există pentru economia politică, ci pentru alţi ochi, pentru ochii medicului, ai judecătorului, ai groparului, ai starostelui de cerşetori etc.; ei sînt nişte fantome care sălăşluiesc în afara sferei preocupărilor economiei politice. De aceea, nevoile muncitorului nu sînt pentru ea decît nevoia de a-l întreţine pe muncitor în timpul cînd lucrează, şi aceasta numai în măsura necesară pentru a se evita stingerea neamului muncitoresc. Salariul are deci exact aceeaşi semnificaţie ca şi întreţinerea, păstrarea în bună stare a oricărei alte unelte de producţie, ca şi consumul de capital în genere, necesar pentru reproducerea lui cu dobîndă, sau ca şi uleiul folosit pentru ungerea roţilor. Iată de ce salariul face parte din cheltuielile necesare ale capitalului şi ale capitalistului şi nu trebuie să depăşească limitele acestei necesităţi. De aceea procedau foarte consecvent fabricanţii englezi care înainte de Amendment Bill din 1834 scădeau din salariul muncitorului ajutoarele pe care acesta le primea de la caritatea publică pe seama impozitului în folosul săracilor şi pe care ei le considerau ca parte integrantă a salariului.
Producţia îl produce pe om nu numai ca marfă, ca marfă umană, ca om cu destinaţie de marfă; ea îl produce, potrivit cu această destinaţie, ca fiinţă dezumanizată atît sub raport spiritual cît şi sub raport fizic. — Imoralitate, degenerare, tîmpirea muncitorilor şi a capitaliştilor —. Produsul ei este marfa înzestrată cu conştiinţă de sine şi capabilă de activitate proprie..., omul-marfă... Ricardo, Mill s.a. au făcut un mare pas înainte, în comparaţie cu Smith şi cu Say, declarînd indiferentă şi chiar dăunătoare problema existenţei fiinţei umane, a productivităţii umane mai mari sau mai mici a acestei mărfi. Ceea ce interesează cu adevărat producţia nu este, spun ei, cîţi muncitori poate să întreţină un capital, ci cît cîştig aduce el, suma totală a economiilor anuale. Un mare pas înainte şi totodată un pas consecvent din partea economiei politice engleze mai noi a fost de asemenea faptul că ea, care a ridicat munca la rangul de principiu unic al economiei politice, a dezvăluit totodată cît se poate de clar raportul invers dintre salariu şi cîştigul la capital şi a arătat că, de regulă, capitalistul îşi poate mări cîştigul numai prin reducerea salariilor şi viceversa. Potrivit acestei economii politice, nu înşelarea consumatorului ar fi relaţia normală, ci tendinţa reciprocă a capitalistului şi a muncitorului de a ciupi unul de la celălalt.
Relaţia de proprietate privată conţine într-o formă latentă relaţia de proprietate privată ca muncă, precum şi relaţia de proprietate privată ca capital, ca şi relaţia reciprocă dintre acestea două. Pe de o parte, producerea activităţii umane ca muncă, deci ca activitate cu totul străină sieşi, cu totul străină omului şi naturii şi deci cu totul străină conştiinţei şi manifestării de viaţă, existenţa abstractă a omului exclusiv oa om al muncii, care în virtutea acestui fapt poate fi zilnic azvîrlit din neantul său umplut în neantul său absolut, în non-existenţa sa socială şi deci reală; iar pe de altă parte, producerea obiectului activităţii umane ca capital, în care toate determinările naturale şi sociale ale obiectului se sting, iar proprietatea privată îşi pierde calităţile naturale și sociale (îşi pierde, prin urmare, toate iluziile politice şi sociale şi nu se împleteşte cu nici un lei de relaţii aparent umane); în cele mai variate forme de existenţă naturală şi socială, unul şi acelaşi capital rămîne acelaşi, cu totul indiferent faţă de conţinutul său real. Această opoziţie dintre muncă şi capital, dusă la extrem, înseamnă inevitabil punctul culminant, limita maximă şi pieirea întregii relaţii de proprietate privată.
De aceea, un alt mare merit al economiei politice engleze mai noi este acela că ea a definit renta funciară ca diferenţă între cîştigul adus de cultivarea pămîntului de cea mai proastă calitate şi a pămîntului de cea mai bună calitate, a spulberat iluziile romantice ale proprietarului funciar — pretinsa lui importanţă socială şi pretinsa identitate a intereselor sale cu cele ale societăţii, cum mai afirmă încă Adam Smith, mergînd pe urmele fiziocraţilor — şi a anticipat şi pregătit acea mişcare reală care-l va transforma pe proprietarul funciar într-un capitalist cît se poate de obişnuit şi de prozaic, iar prin aceasta va simplifica şi ascuţi contradicţia dintre muncă şi capital şi va grăbi lichidarea ei. Pămîntul ca pămînt şi renta funciară ca rentă funciară şi-au pierdut astfel distincţia de castă şi s-au transformat în capital şi cîştig care nu spun nimic sau, mai bine zis, nu vorbesc decît limbajul banilor.
Deosebirea dintre capital şi pămînt, dintre profit şi rentă funciară, dintre acestea două şi salariu, dintre industrie şi agricultură, dintre proprietatea privată imobiliară şi cea mobiliară nu-şi are rădăcinile în însăşi esenţa lucrurilor, ci are un caracter doar istoric, reprezentînd un moment cristalizat al formării şi apariţiei opoziţiei dintre capital şi muncă. În industrie etc., în opoziţia ei cu proprietatea funciară imobiliară, şi-au găsit expresia doar modul de apariţie al industriei şi opoziţia în care ea s-a dezvoltat faţă de agricultură. Ca fel de muncă particular, ca deosebire esenţială, importantă şi care îmbrăţişează toate aspectele vieţii, această deosebire subzistă numai atîta timp cît industria (viaţa citadină) se formează în contrast cu proprietatea funciară (cu viaţa nobiliară feudală), şi, sub formă de monopol, breaslă, ghildă, corporaţie etc., mai păstrează în sine caracterul feudal al antipodului său; în limitele acestor determinări munca mai are o semnificaţie aparent socială, semnificaţia de activitate în cadrul unei colectivităţi [Gemeinwesen] reale, şi n-a devenit încă indiferentă faţă de conţinutul său, n-a atins încă stadiul deplinei fiinţări pentru sine, adică stadiul abstractizării de orice altă fiinţare şi deci nici stadiul de capital descătuşat.
Dar industria descătuşată şi ca atare constituită pentru sine, precum şi capitalul descătuşat reprezintă un stadiu de dezvoltare necesar al muncii. Puterea industriei asupra opusului ei — proprietatea funciară — se manifestă îndată în apariţia agriculturii ca ramură de activitate cu adevărat industrială, pe cînd înainte principala muncă era lăsată în seama pămîntului şi a robului său, prin intermediul căruia el se cultiva. O dată cu transformarea robului într-un muncitor liber, adică într-un năimit, proprietarul funciar s-a transformat de fapt într-un capitalist, transformare care la început se realizează printr-o verigă intermediară, prin intermediul arendaşului. Dar arendaşul este reprezentantul proprietarului funciar, misterul său dezvăluit; numai lui îşi datorează proprietarul funciar existenţa sa economică, existenţa sa ca proprietar privat, căci numai mulţumită concurenţei dintre arendaşi aduce pămîntul său rentă funciară. În persoana arendaşului, aşadar, proprietarul funciar a şi devenit, în fond, un capitalist de tip obişnuit. Şi această transformare trebuie să aibă loc şi în realitate: capitalistul care se ocupă cu agricultura — arendaşul — trebuie să devină proprietar funciar sau viceversa. Activitatea industrială a arendaşului este totodată şi a proprietarului funciar, căci existenţa celui dintîi condiţionează existenţa celui de-al doilea.
Dar amintindu-şi de originile lor diametral opuse, de provenienţa lor, proprietarul funciar ve'de iîn capitalist pe robul său de ieri, insolent, dezrobit şi îmbogăţit, iar pe sine însuşi, în calitate de capitalist, se vede ameninţat de acesta; la rîndul său, capitalistul vede în proprietarul funciar pe seniorul de ieri, trîndav, crud şi egoist; el ştie că lui, în calitate de capitalist, proprietarul funciar îi aduce prejudicii, cu toate că datorează industriei întreaga sa semnificaţie socială actuală, averea sa şi viaţa sa plină de desfătări; capitalistul vede în proprietatea funciară ceva diametral opus industriei libere şi capitalului liber, independent de orice determinare naturală. Această polemică dintre capital şi proprietatea funciară este extrem de înverşunată şi ambele părţi îşi spun una alteia adevărul. E suficient să citim atacurile proprietăţii imobiliare împotriva celei mobiliare, şi invers, ca să ne dăm clar seama de infamia amîndurora. Proprietarul funciar se prevalează de aristocratismul ereditar al proprietăţii sale, de suveniruri şi reminiscenţe, de poezia amintirilor sale, de fiinţa sa visătoare, de importanţa sa politică etc., iar atunci cînd foloseşte limbajul economiei politice, el spune: singură agricultura este productivă. Totodată el îl zugrăveşte pe adversarul său ca fiind viclean, tarabagiu, samsar, şarlatan, hrăpăreţ, venal, sediţios, fără inimă şi fără spirit, nepăsător faţă de binele public, ale cărui interese le speculează fără remuşcare — cămătar, codoş, slugarnic, maleabil, ipocrit, escroc, om sec care generează, alimentează şi cultivă concurenţa şi deci pauperismul şi criminalitatea, provocînd totodată destrămarea tuturor legăturilor sociale, ticălos vîndut banului, fără principii, lipsit de poezie şi de substanţă, lipsit de orice (vezi, printre altele, scrierile fiziocratului Bergasse, pe care Camille Desmoulins l-a stigmatizat în săptămînalul său „Révolutions de France et de Braibant“ 191; vezi von Vincke, Lancizolle, Haller, Leo, Kosegarten *1, precum şi Sismondi). La rîndul ei, proprietatea mobiliară invocă minunile industriei şi ale mişcării; ea este vlăstarul epocii moderne, fiul ei autentic şi legitim; ea îşi deplînge adversarul ca pe un om imbecil nelămurit asupra esenţei sale (lucru perfect adevărat), care în locul capitalului moral şi al muncii libere ar vrea să pună imorala forţă brutală şi șerbia; ea-l înfăţişează ca pe un Don Quijote, care, sub aparenţa francheţii, a cumsecădeniei, a slujirii interesului general, a statorniciei, îşi ascunde incapacitatea de a evolua, goana hrăpăreaţă după plăceri, egoismul, interesul particular, reaua-credinţă; ea-l califică drept monopolist rafinat; ea îi estompează reminiscenţele, poezia şi visările printr-o enumerare istorică şi sarcastică a mîrşăviei, a cruzimilor, a îngîmfării dispreţuitoare, a prostituţiei, infamiei, anarhiei şi răzvrătirii care au sălăşluit între zidurile romanticelor castele.
Proprietatea mobiliară pretinde că a dat poporului libertate politică, a sfărîmat cătuşele societăţii civile, a unit continentele între ele, a creat comerţul — prieten al omului, morala pură, cultura care dăruieşte desfătare; a dat poporului trebuinţe civilizate în locul celor primitive, precum și mijloacele pentru satisfacerea lor, în timp ce proprietarul funciar, acest trîndav şi supărător cămătar de grîne, scumpeşte articolele de primă necesitate pentru popor, silindu-l prin aceasta pe capitalist să urce salariile fără a fi în măsură să mărească și productivitatea, punînd astfel piedici în calea creşterii venitului anual al naţiunii, în calea acumulării capitalurilor, limitînd, aşadar, posibilitatea de a da poporului de lucru şi ţării bogăţie, desfiinţînd pînă la urmă cu totul această posibilitate, provocînd un declin general şi exploatînd cămătăreşte toate avantajele pe care le oferă civilizaţia modernă, fără a face nimic pentru ea, ba chiar fără a renunţa la prejudecăţile sale feudale. În sfîrşit, n-are decît să se uite la arendaşul său — el, pentru care agricultura şi pămîntul însuşi nu există decît ca un izvor de bani primit în dar — şi să spună dacă nu este el însuşi un escroc şiret, fantast, filistin, care în sufletul său şi în realitate aparţine de mult liberei industrii şi simpaticului comerţ, oricît de vehement ar protesta şi oricît ar pălăvrăgi despre amintiri istorice şi ţeluri morale sau politice. Tot ceea ce invocă efectiv în favoarea sa este adevărat doar pentru agricultor (pentru capitalist şi pentru muncitorii agricoli), cărora proprietarul funciar le e mai curînd duşman; argumentele lui se întorc, aşadar, împotriva lui însuşi. Fără capital, proprietatea funciară este materie moartă, lipsită de valoare. Victoria civilizatoare a capitalului constă tocmai în aceea că el a descoperit şi a chemat la viaţă, în locul lucrului mort, munca omenească ca izvor al avuţiei (vezi Paul-Louis Courier, Saint-Simon, Ganilh, Ricardo, Mill, MacCulloch, Destutt de Tracy şi Michel Chevalier).
Din procesul real al dezvoltării (de introdus aici) decurge cu necesitate victoria capitalistului, adică a proprietăţii private desăvîrşite asupra celei nedesăvîrşite, incomplete, adică asupra proprietarului funciar, aşa cum în genere mişcarea trebuie să triumfe asupra imobilităţii, josnicia făţişă, conştientă de sine asupra celei ascunse şi inconştiente, goana după cîştig asupra goanei după plăceri, egoismul mărturisit, abil şi neînfrînat al raţionalismului asupra egoismului local, prudent, cumsecade, leneş şi fantezist al superstiţiei, aşa cum banul trebuie să triumfe asupra oricărei alte forme de proprietate privată.
Statele care intuiesc primejdia dezvoltării depline a industriei libere, a moralei pure şi a comerţului prieten al omului încearcă — zadarnic însă — să ţină în loc capitalizarea proprietăţii funciare.
Spre deosebire de capital, proprietatea funciară este o proprietate privată, o formă de capital împovărată încă de prejudecăţi locale şi politice, este capitalul încă nedesăvîrşit şi care încă nu s-a degajat pe deplin din împletirea sa cu lumea înconjurătoare, pentru a se regăsi pe sine. În cursul dezvoltării sale universale, el trebuie să ajungă la expresia sa abstractă, adică pură.
Relaţia de proprietate privată este: muncă, capital şi corelaţia dintre ele.
Mişcarea pe care trebuie s-o parcurgă cei doi termeni ai acestei relaţii este următoarea:
În primul rînd, unitatea nemijlocită sau mijlocită a amîndurora.
La început, capitalul şi munca sînt încă reunite; apoi, deşi separate şi înstrăinate, ele se dezvoltă și se stimulează reciproc ca condiţii pozitive.
[În al doilea rînd], opoziţia dintre cei doi termeni: ei se exclud reciproc; muncitorul vede în capitalist (şi acesta în muncitor) propria sa non-existenţă; fiecare caută să-i smulgă celuilalt existenţa.
[În al treilea rînd], opoziţia fiecăruia faţă de sine însuşi. Capital = muncă acumulată = muncă. Capitalul ca atare se împarte în capital propriu-zis şi cîştigul său, după cum, la rîndul său, acesta din urmă se împarte în dobîndă şi profit. Sacrificarea integrală a capitalistului. El decade şi ajunge în rîndurile clasei muncitoare, după cum muncitorul — dar numai în mod excepţional — devine capitalist. Munca privită ca moment al capitalului, ca cheltuieli ale acestuia. Salariul este, prin urmare, un sacrificiu din partea capitalului.
Munca se împarte în muncă propriu-zisă şi salariu. Însuşi muncitorul e un capital, o marfă.
Opoziţie reciprocă antagonistă *2.
*1. Vezi la emfaticul teolog vechi-hegelian Funke, care, citindu-l pe d-l Leo, povesteşte cu lacrimi în ochi cum, la desfiinţarea şerbiei, un rob a declarat că nu vrea să înceteze de a mai fi proprietate mobiliară. Vezi şi „Fanteziile patriotice“ ale lui Justus Möser, care se disting prin aceea că nu depăşesc cîtuşi de puţin orizontul mărginit, mic-burghez „domestic“, obişnuit al filistinului de treabă, rămînînd totuşi pure himere. Această contradicţie le-a făcut atît de atrăgătoare pentru mentalitatea germană.
*2. Aici se încheie manuscrisul al doilea. — Nota red.
190. Cu aceste cuvinte începe pagina XL a celui de-al doilea manuscris al lui Marx. Începutul frazei nu-l cunoaştem, întrucît primele 39 de pagini nu s-au păstrat.
191. „Révolutions de France et de Brabant“ — săptămînal reprezentînd o serie de pamflete ale iacobinului Camille Desmoulins; a apărut la Paris din noiembrie 1789 pînă în iulie 1791.