Friedrich Engels

Principiile comunismului193

 


 

Scris: octombrie-noiembrie 1847
Publicat: pentru prima oară în 1914 ca broşură separată
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, Volumul 4, Editura politică, Bucureşti, 1958, p. 363-382 (pdf)
Transcriere: Liviu Iacob, iunie 2020

 


 

Întrebarea 1 : Ce este comunismul ?

Răspuns : Comunismul este învăţătura despre condiţiile eliberării proletariatului.

Întrebarea a 2-a : Ce este proletariatul ?

Răspuns : Proletariatul este acea clasă a societăţii care obţine cele necesare traiului exclusiv din vînzarea muncii ei, şi nu din profitul de pe urma vreunui capital; este clasa a cărei soartă, viaţă şi moarte, a cărei întreagă existenţă depinde de cererea de muncă, adică de alternare a conjuncturilor bune sau rele, de oscilaţiile unei concurenţe fără frîu. Proletariatul sau clasa proletarilor este, într-un cuvînt, clasa muncitoare din secolul al XIX-lea.

Întrebarea a 3-a : Aşadar, n-au existat întotdeauna proletari ?

Răspuns : Nu. Clase sărace şi muncitoare au existat întotdeauna ; de altfel, îndeobşte clasele muncitoare au fost sărace. Dar săraci sau muncitori care să trăiască în condiţiile arătate mai sus, adică proletari, nu au existat întotdeauna, după cum nici concurenţa nu a fost întotdeauna liberă şi fără frîu.

Întrebarea a 4-a : Cum a luat naştere proletariatul?

Răspuns : Proletariatul a luat naştere datorită revoluţiei industriale care a avut loc în Anglia în ultima jumătate a secolului trecut şi care s-a repetat de atunci în toate ţările civilizate ale lumii. Această revoluţie industrială a fost provocată de inventarea maşinii cu aburi, a diferitelor maşini de filat, a războiului mecanic de ţesut şi a unei serii întregi de alte dispozitive mecanice. Aceste maşini, care erau foarte scumpe şi deci nu puteau fi procurate decît de marii capitalişti, au schimbat întregul mod de producţie de pînă atunci şi au înlăturat pe muncitorii de pînă atunci prin faptul că maşinile dădeau mărfuri mai ieftine şi mai bune decît puteau produce muncitorii cu roţile lor de tors şi războaiele lor de ţesut rudimentare. Aceste maşini au dat astfel industria în întregime pe mîna marilor capitalişti şi au depreciat cu totul puţina proprietate a muncitorilor (unelte, războaie de ţesut etc.), aşa că în scurtă vreme totul a încăput pe mîinile capitaliştilor, iar muncitorilor nu le-a mai rămas nimic. În felul acesta a fost introdus sistemul muncii de fabrică în confecţionarea ţesăturilor pentru îmbrăcăminte. Odată introdus maşinismul şi sistemul muncii de fabrică, acest sistem a fost folosit foarte curînd şi în toate celelalte ramuri industriale, în special în imprimeria de ţesături, în tipografie, în olărie şi în metalurgie. Diviziunea muncii între diferiţii muncitori a crescut, astfel încît muncitorul care mai înainte executa în întregime o lucrare făcea acum numai o parte din această lucrare. Diviziunea muncii a făcut posibil ca produsele să poată fi executate mai repede, deci şi mai ieftin. Ea a redus activitatea fiecărui muncitor la o singură operaţie mecanică foarte simplă, mereu repetată, care putea fi făcută nu numai tot atît de bine, dar chiar mult mai bine de către maşini. În felul acesta, toate aceste ramuri industriale s-au pomenit pe rînd sub dominaţia forţei aburului, a maşinilor şi a sistemului muncii de fabrică, întocmai cum s-a întîmplat cu filatura şi ţesătoria. Prin aceasta ele au ajuns însă pe de-a-ntregul în mîinile marilor capitalişti, iar muncitorilor li s-a răpit şi aici ultima rămăşiţă de independenţă. Treptat nu numai manufacturile propriu-zise, dar şi meseriile au ajuns tot mai mult sub dominaţia sistemului muncii de fabrică, datorită faptului că şi în acest domeniu marii capitalişti au înlăturat tot mai mult pe micii meseriaşi prin înfiinţarea de mari ateliere unde se economisesc multe cheltuieli şi unde de asemenea munca poate fi foarte mult divizată. Astfel s-a ajuns ca, în ţările civilizate, aproape în toate ramurile de producţie să fie introdus sistemul muncii de fabrică, iar meseriile şi manufacturile să fie înlăturate din aproape toate ramurile de producţie de către marea industrie. În consecinţă, pătura de mijloc de pînă atunci, în special micii meşteri, s-a ruinat din ce în ce mai mult, situaţia de odinioară a lucrătorului s-a schimbat în mod radical şi au luat naştere două clase noi, care înghit treptat toate celelalte clase, şi anume :

I. Clasa marilor capitalişti, care în toate ţările civilizate se află încă de pe acum, aproape în mod exclusiv, în posesia tuturor mijloacelor de subzistenţă, precum şi a materiilor prime şi a uneltelor (maşini, fabrici) necesare producerii mijloacelor de subzistenţă. Aceasta este clasa burghezilor sau burghezia.

II. Clasa celor complet neavuţi, care sînt siliţi să vîndă burghezilor munca lor pentru a primi în schimb mijloacele de subzistenţă necesare întreţinerii lor. Această clasă se numeşte clasa proletarilor sau proletariatul.

Întrebarea a 5-a : În ce condiţii are loc această vînzare a muncii proletarilor către burghezie ?

Răspuns : Munca este o marfă ca oricare alta, de aceea preţul ei este determinat exact de aceleaşi legi ca şi preţul oricărei alte mărfi. Sub dominaţia marii industrii sau a liberei concurenţe, ceea ce — după cum vom vedea — este unul şi acelaşi lucru, preţul unei mărfi este în medie întotdeauna egal cu cheltuielile de producţie ale acestei mărfi. Preţul muncii este, aşadar, de asemenea egal cu cheltuielile de producţie ale muncii. Cheltuielile de producţie ale muncii constau în atîtea mijloace de subzistenţă cîte sînt necesare ca muncitorul să rămînă apt de muncă şi ca clasa muncitoare să nu piară. Muncitorul nu va primi deci pentru munca sa mai mult decît este necesar în acest scop ; preţul muncii sau salariul va fi, aşadar, cît mai scăzut, adică minimul necesar pentru existenţă. Deoarece afacerile merg cînd mai prost, cînd mai bine, muncitorul va primi cînd mai mult, cînd mai puţin, întocmai cum fabricantul primeşte cînd mai mult, cînd mai puţin pentru marfa sa. Dar, după cum fabricantul, indiferent dacă afacerile merg bine sau prost, nu primeşte în medie nici mai mult, nici mai puţin pentru marfa sa decît cheltuielile sale de producţie, nici muncitorul nu va primi în medie nici mai mult, nici mai puţin decît tocmai acest minim. Această lege economică a salariului se va aplica cu atît mai riguros, cu cît marea industrie va pune tot mai mult stăpînire pe toate ramurile de producţie.

Întrebarea a 6-a : Ce clase muncitoare au existat înainte de revoluţia industrială ?

Răspuns : În funcţie de diferitele trepte de dezvoltare a societăţii, clasele muncitoare au trăit în condiţii diferite şi au avut poziţii diferite faţă de clasele posedante şi dominante. În antichitate oameni muncii au fost sclavii stăpînilor, aşa cum mai sînt şi azi în multe ţări înapoiate şi chiar în sudul Statelor Unite. În evul mediu ei au fost iobagii nobilimii funciare, aşa cum mai sînt şi azi în Ungaria, în Polonia şi în Rusia. În afară de aceştia existau la oraşe în evul mediu şi pînă la revoluţia industrială calfe care lucrau la meşteri mici burghezi, iar o dată cu dezvoltarea manufacturilor au apărut treptat muncitorii din manufactură, care munceau deja pentru capitaliști mai mari.

Întrebarea a 7-a : Prin ce se deosebeşte proletarul de sclav ?

Răspuns : Sclavul este vîndut odată pentru totdeauna ; proletarul trebuie să se vîndă singur în fiecare zi şi în fiecare ceas. Prin faptul că sclavul este proprietatea unui stăpîn, el are, în virtutea intereselor acestui stăpîn, o existenţă asigurată, fie ea cît de mizeră ; proletarul este, ca să zicem aşa, proprietatea întregii clase a burghezilor; munca lui este numai atunci cumpărată cînd are cineva nevoie de ea, de aceea el nu are o existenţă asigurată. Asigurată este numai existenţa întregii clase a proletarilor. Sclavul se află în afara concurenţei, proletarul este supus concurenţei, fiind expus tuturor oscilaţiilor ei. Sclavul este socotit un obiect, şi nu un membru al societăţii civile ; proletarul este recunoscut drept persoană, drept membru al societăţii civile. Sclavul poate avea deci o existenţă mai bună decît proletarul, dar proletarul aparţine unei societăţi care se află pe o treaptă mai înaltă de dezvoltare şi se află el însuşi pe o treaptă mai înaltă decît sclavul. Sclavul se eliberează desfiinţînd dintre toate relaţiile de proprietate privată numai relaţia de sclavie, devenind el însuşi prin acest fapt proletar ; proletarul se poate elibera numai desfiinţînd proprietatea privată în general.

Întrebarea a 8-a : Prin ce se deosebeşte proletarul de iobag ?

Răspuns : Iobagul are în posesiunea şi folosinţa lui o unealtă de producţie, o bucată de pămînt, în schimbul cedării unei părţi din produs sau în schimbul prestării de muncă. Proletarul munceşte cu uneltele de producţie ale altuia în folosul altuia, primind în schimb o parte din venit. Iobagul dă, proletarului i se dă. Iobagul are o existenţă asigurată, proletarul nu. Iobagul se află în afara concurenţei. proletarul este supus concurenţei. Iobagul se eliberează fie fugind la oraş şi devenind acolo meseriaş, fie dînd moşierului bani în loc de muncă şi produse şi devenind arendaş liber, fie izgonindu-l pe seniorul său feudal şi devenind el însuşi proprietar ; într-un cuvînt, el se eliberează intrînd într-un fel sau altul în rîndurile  clasei posedante şi în sfera concurenţei.

Proletarul se eliberează desfiinţînd concurenţa, proprietatea privată şi toate deosebirile de clasă.

Întrebarea a 9-a : Prin ce se deosebeşte proletarul de meseriaş ? *1

Întrebarea a 10-a : Prin ce se deosebeşte proletarul de muncitorul din manufactură ?

Răspuns : Muncitorul din manufacturile din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea mai poseda încă, aproape pretutindeni, unelte de producţie, războiul său de ţesut, roţile de tors necesare familiei sale, un mic ogor, pe care-l cultiva în orele libere. Proletarul nu are nimic din toate acestea. Muncitorul din manufactură trăieşte mai întotdeauna la ţară şi are relaţii mai mult sau mai puţin patriarhale cu moşierul sau cu patronul său ; proletarul trăieşte în majoritatea cazurilor în oraşe mari şi relaţiile dintre el şi patronul său sînt relaţii pur băneşti. Muncitorul din manufactură este smuls de către marea industrie din relaţiile sale patriarhale, pierde ceea ce mai avea, şi abia atunci devine proletar.

Întrebarea a 11-a : Care au fost urmările imediate ale revoluţiei industriale şi ale scindării societăţii în burghezi şi proletari?

Răspuns : În primul rînd, prin faptul că munca mecanizată făcea să scadă preţurile produselor industriale, în toate ţările lumii vechiul sistem al manufacturii sau al industriei bazate pe munca manuală a decăzut cu totul. În felul acesta, toate ţările semibarbare, care pînă atunci se ţinuseră mai mult sau mai puţin departe de dezvoltarea istorică şi a căror industrie se baza pînă atunci pe manufactură, au fost smulse cu forţa din izolarea lor. Ele au început să cumpere mărfurile mai ieftine ale englezilor şi i-au lăsat pradă ruinii pe propriii lor muncitori din manufactură. Astfel au fost revoluţionate din temelii ţări care de mii de ani nu înregistraseră nici un progres, ca de pildă India ; însăşi China se îndreaptă azi spre o revoluţie. S-a ajuns pînă acolo încît după trecere de un an de la inventarea unei maşini în Anglia milioane de muncitori din China ajung muritori de foame. De aici urmează că marea industrie a legat între ele toate popoarele pămîntului, a contopit toate micile pieţe locale într-o piaţă mondială, a pregătit peste tot terenul pentru civilizaţie şi progres şi a făcut ca tot ceea ce se întîmplă în ţările civilizate să se răsfrîngă asupra tuturor celorlalte ţări. Deci, dacă muncitorii din Anglia sau din Franţa se vor elibera acum, aceasta va provoca revoluţii în toate celelalte ţări, care, mai curînd sau mai tîrziu, vor duce de asemenea la eliberarea muncitorilor din acele ţări.

În al doilea rînd, pretutindeni unde marea industrie a înlocuit manufactura, revoluţia industrială a făcut să crească la maximum avuţia şi puterea burgheziei, a făcut din ea clasa de frunte a ţării. Urmarea a fost că, pretutindeni unde a avut loc acest proces, burghezia a pus mîna pe puterea politică şi a înlăturat clasele conducătoare de pînă atunci — aristocraţi a şi breslaşii precum şi monarhia absolută, care reprezenta aceste două clase. Burghezia a zdrobit puterea aristocraţiei, a nobilimii, desfiinţînd dreptul de primogenitură sau inalienabilitatea proprietăţii funciare şi toate privilegiile nobilimii. Ea a distrus puterea breslaşilor, desfiinţînd toate breslele şi privilegiile meşteşugarilor. În locul acestor două clase ea a pus libera concurenţă, adică acea stare a societăţii în care fiecare are dreptul să se îndeletnicească cu orice ramură industrială îi convine, fără ca ceva să-1 poată împiedica în afară de lipsa capitalului necesar. Introducerea liberei concurenţe înseamnă, aşadar, declaraţia făţişă că de acum încolo membrii societăţii sînt inegali numai în măsura în care capitalurile lor sînt inegale, că de acum încolo capitalul devine puterea hotărîtoare şi, prin urmare, capitaliştii, burghezii devin clasa de frunte în societate. În prima perioadă de dezvoltare a marii industrii, libera concurenţă este absolut necesară deoarece numai în condiţiile existenţei ei marea industrie se poate dezvolta. — Zdrobind puterea socială a nobilimii şi a breslaşilor, burghezia a zdrobit şi puterea lor politică. Şi de îndată ce a devenit clasă de frunte în societate, ea s-a proclamat clasă de frunte şi în politică. Ea a realizat aceasta prin introducerea sistemului reprezentativ bazat pe egalitatea burgheză în faţa legii şi pe recunoaşterea legală a liberei concurenţe, sistem care a fost introdus în ţările din Europa sub forma monarhiei constituţionale. În aceste monarhii constituţionale dreptul de vot îl au numai cei care posedă un anumit capital, deci numai burghezii; aceşti alegători burghezi aleg deputaţii, iar deputaţii burghezi, făcînd uz de dreptul de a refuza votarea impozitelor, aleg un guvern burghez.

În al treilea rînd, în aceeaşi măsură în care a contribuit la dezvoltarea burgheziei, revoluţia industrială a contribuit pretutindeni şi la dezvoltarea proletariatului. Cu cît burghezii deveneau mai bogaţi, cu atît proletarii deveneau mai numeroşi. Căci, deoarece numai capitalul poate să dea de lucru proletarilor, iar capitalul se măreşte numai atunci cînd foloseşte munca, creşterea proletariatului ţine pasul cu creşterea capitalului. În acelaşi timp revoluţia industrială concentrînd atît pe burghezi cit şi pe proletari în marile oraşe, unde industria se poate dezvolta în condiţii mai prielnice, dă, prin această aglomerare a unor mase mari într-un singur loc, proletarilor conştiinţa forţei lor. Apoi, cu cît revoluţia industrială ia mai mare amploare, cu cît sînt inventate mai multe maşini noi care înlătură munca manuală, cu atît marea industrie reduce, după cum am mai spus, salariul la minimum, ceea ce face ca situaţia proletariatului să devină din ce în ce mai insuportabilă. Astfel, pe de o parte, din cauza nemulţumirii crescînde a proletariatului, iar pe de altă parte din cauza puterii crescînde a acestuia, revoluţia industrială pregăteşte revoluţia socială, pe care o va înfăptui proletariatul.

Întrebarea a 12-a : Care au fost urmările ulterioare ale revoluţiei industriale ?

Răspuns : Creînd maşina cu aburi şi alte maşini, marea industrie a creat mijloacele care îi permiteau, în timp scurt şi cu cheltuieli puţine, să sporească la nesfîrşit producţia industrială. Datorită acestei producţii lesnicioase, libera concurenţă, care este o consecinţă necesară a marii industrii, a căpătat foarte curînd un caracter extrem de violent ; o mulţime de capitalişti s-au năpustit asupra industriei şi în scurt timp s-a produs mai mult decît se putea consuma. Urmarea a fost că mărfurile fabricate n-au putut fi vîndute şi că a survenit o aşa-numită criză comercială. Fabricile au trebuit să-şi înceteze lucrul, fabricanţii au dat faliment şi muncitorii au rămas fără pîine. Peste tot şi-a făcut apariţia cea mai neagră mizerie. După cîtva timp produsele excedentare au fost vîndute, fabricile au început din nou să lucreze, salariul a crescut şi treptat afacerile au început să meargă mai bine ca oricînd. Dar n-a trecut mult timp şi din nou s-au produs prea multe mărfuri şi a survenit o nouă criză, care s-a desfăşurat întocmai ca cea precedentă. În felul acesta, de la începutul acestui secol, situaţia industriei a oscilat în permanenţă între epoci de prosperitate şi epoci de criză, şi aproape în mod regulat, la fiecare 5—7 ani, a survenit o asemenea criză, însoţită de fiecare dată de cea mai neagră mizerie a muncitorilor, de o stare de spirit revoluţionară, primejduind în cel mai înalt grad rînduielile existente.

Întrebarea a 13-a : Ce rezultă din aceste crize comerciale care se repetă cu regularitate ?

Răspuns : În primul rînd, că în prezent marea industrie a depăşit libera concurenţă, deşi în prima ei perioadă de dezvoltare ea însăşi i-a dat naştere ; că concurenţa şi mai ales conducerea de către particulari a producţiei industriale a devenit pentru ea o cătuşă, pe care ea trebuie s-o sfărîme şi o va sfărîma ; că marea industrie, atîta timp cît e practicată după normele în vigoare astăzi, nu se poate menţine fără ca din 7 în 7 ani să ducă la o dezorganizare generală, care de fiecare dată periclitează întreaga civilizaţie şi aruncă în braţele mizeriei nu numai pe proletari, ci ruinează şi un mare număr de burghezi ; că trebuie, aşadar, să se renunţe la marea industrie, ceea ce este o absolută imposibilitate, sau să se recunoască că existenţa ei face necesară o organizare cu totul nouă a societăţii, în care producţia industrială să nu mai fie condusă de diferiţi fabricanţi care se concurează între ei, ci de întreaga societate, pe baza unui plan bine stabilit şi corespunzător nevoilor tuturor membrilor societăţii.

În al doilea rînd, că marea industrie şi extinderea necontenită a producţiei, pe care o determină, permit instaurarea unei orînduiri sociale în care să se producă atît de multe bunuri necesare traiului, încît fiecare membru al societăţii să-şi poată dezvolta şi exercita în mod absolut liber toate forţele şi aptitudinile sale. Aşadar, tocmai acea însuşire a marii industrii care în societatea actuală generează toată mizeria şi toate crizele comerciale, tocmai ea va fi aceea care într-o altă organizare socială va lichida această mizerie şi aceste oscilaţii care dau naştere la atîtea nenorociri.

S-a dovedit, prin urmare, în modul cel mai concludent :

1) că de aici înainte toate aceste neajunsuri trebuie atribuite numai orînduirii sociale care nu mai corespunde condiţiilor existente ;

2) că instaurînd o nouă orînduire socială există mijloacele de a înlătura cu totul aceste neajunsuri.

Întrebarea a 14-a : De ce natură va trebui să fie această nouă orînduire socială ?

Răspuns : Înainte de toate, ea va trebui să ia din mîinile particularilor, care se concurează între ei, conducerea industriei şi a tuturor ramurilor de producţie în general, astfel încît toate aceste ramuri de producţie — fie conduse de întreaga societate în interesul tuturor, după un plan comun şi cu participarea tuturor membrilor societăţii. Ea va desfiinţa deci concurenţa şi va pune în locul ei asocierea. Întrucît conducerea de către particulari a industriei a avut în mod inevitabil ca urmare proprietatea privată şi întrucît concurenţa nu este nimic altceva decît modul în care proprietarii particulari conduc industria, proprietatea privată este indisolubil legată de conducerea individuală a industriei şi de concurenţă. Proprietatea privată va trebui deci să fie de asemenea desfiinţată şi înlocuită prin folosirea în comun a tuturor uneltelor de producţie şi repartiţia tuturor produselor după o înţelegere comună, sau aşa-numita comunitate de bunuri. Desfiinţarea proprietăţii private constituie cea mai succinte. şi mai caracteristică expresie pentru a desemna transformarea întregii orînduiri sociale, transformare care decurge în mod necesar din dezvoltarea industriei, fiind de aceea pe buni dreptate considerată de comunişti ca revendicarea principală.

Întrebarea a 15-a : Aşadar, desfiinţarea proprietăţii nu a fost posibilă mai înainte ?

Răspuns : Nu. Orice schimbare a orînduirii sociale, orice transformare a relaţiilor de proprietate a fost consecinţa inevitabilă a apariţiei unor noi forţe de producţie care au încetat să mai corespundă vechilor relaţii de proprietate. însăşi proprietatea privată a apărut în felul acesta. Fapt este că proprietatea privată n-a existat întotdeauna ; cînd, spre sfîrşitul evului mediu, a luat fiinţă un nou mod de producţie, manufactura, care nu se potrivea cu proprietatea feudală şi corporatistă din vremea aceea, această manufactură, întrucît depăşise vechile relaţii de proprietate, a dat naştere unei noi forme de proprietate, proprietatea privată. Pentru manufactură însă, ca şi pentru prima treaptă de dezvoltare a marii industrii, nu era posibilă altă formă de proprietate decît proprietatea privată şi nici o altă orînduire socială decît cea bazată pe .proprietatea privată. Atîta timp cît nu se poate produce atît de mult încît nu numai să fie îndeajuns pentru toţi, dar să şi rămînă un excedent de produse pentru sporirea capitalului social şi pentru dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie, trebuie mereu să existe o clasă dominantă cere dispune de forţele de producţie ale societăţii şi o clasă săracă, asuprită. Structura acestor clase depinde de treapta de dezvoltare a producţiei. Evul mediu dependent de agricultură ne-a dat pe baron şi pe iobag, în oraşele de la sfîrşitul evului mediu îi găsim pe meşterul breslaş, pe calfă şi pe ziler, în secolul al XVII-lea apar proprietarul de manufacturi şi muncitorul manufacturier. în secolul al XIX-lea, marele fabricant şi proletarul. Este limpede că pînă acum forţele de producţie nu s-au dezvoltat într-atît încît să poată produce îndeajuns pentru toţi şi că proprietatea privată a devenit o cătuşe pentru dezvoltarea acestor forţe de producţie, o barieră în calea lor. Acum însă, cînd, datorită dezvoltării marii industrii, există, în primul rînd, capitaluri şi forţe de producţie în proporţii necunoscute pînă acum şi cînd există şi mijloacele pentru a spori la nesfîrşit şi în scurt timp aceste forţe de producţie ; cînd, în al doilea rînd, aceste forţe de producţie sînt concentrate în mîinile unui număr redus de burghezi, în timp ce marea masă a poporului se proletarizează din ce în ce mai mult, iar situaţia ei devine cu atît mai nenorocită şi mai insuportabilă cu cît cresc avuţiile burghezilor ; cînd, în al treilea rînd, aceste forţe de producţie uriaşe, care pot fi sporite cu uşurinţă, depăşesc în asemenea măsură proprietatea privată şi pe burghezi încît pot perturba în oricare clipă în modul cel mai violent orînduirea socială, — desfiinţarea proprietăţii private a devenit abia acum nu numai posibilă, dar şi absolut necesară.

Întrebarea a 16-a : Este oare posibilă desfiinţarea pe cale paşnică a proprietăţii private ?

Răspuns : Ar fi de dorit ca acest lucru să fie posibil, şi comuniştii ar fi, desigur, ultimii care să aibă ceva împotrivă. Comuniştii ştiu prea bine că toate conspiraţiile sînt nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare. Ei ştiu prea bine că revoluţiile nu se fac în mod intenţionat şi arbitrar, ci că pretutindeni şi oricînd ele au fost o consecinţă inevitabilă a unor împrejurări cu totul independente de voinţa şi directivele unor partide şi chiar ale unor clase întregi. Dar ei îşi dau seama şi de faptul că aproape în toate ţările civilizate dezvoltarea proletariatului este împiedicată prin violenţă şi că în felul acesta înşişi adversarii comuniştilor acţionează prin forţa lucrurilor în direcţia unei revoluţii. Dacă toate acestea vor împinge, în cele din urmă, proletariatul asuprit la revoluţie, noi, comuniştii, vom apăra atunci cu fapta la fel cum apărăm acum cu cuvîntul cauza proletariatului.

Întrebarea a 17-a: Va fi oare posibil să se desfiinţeze dintr-o dată proprietatea privată ?

Răspuns : Nu, după cum nu e posibilă multiplicarea dintr-o dată a forţelor de producţie existente în proporţia necesară pentru crearea gospodăriei comune. Aşadar, revoluţia proletariatului, care, după toate indiciile, va să vină, va transforma numai în mod treptat societatea actuală şi va putea desfiinţa proprietatea privată abia atunci cînd va fi creată masa necesară de mijloace de producţie.

Întrebarea a 18-a : Cum va decurge această revoluţie ?

Răspuns : Ea va instaura înainte de toate o orînduire democrată şi implicit în mod direct sau indirect dominaţia politică a proletariatului. În mod direct în Anglia, unde proletarii formează de pe acum majoritatea poporului ; în mod indirect în Franţa şi în Germania, unde majoritatea poporului constă nu numai din proletari, ci şi din mici ţărani şi mici burghezi care sînt abia pe cale de a se proletariza şi ale căror interese politice devin tot mai dependente de proletariat, încît vor fi nevoiţi să se alăture foarte curînd revendicărilor proletariatului. Pentru aceasta va fi poate nevoie de încă o luptă, care nu poate însă sfîrşi decît cu victoria proletariatului.

Democraţia n-ar folosi la nimic proletariatului dacă nu ar fi imediat utilizată ca mijloc pentru înfăptuirea unor măsuri îndreptate nemijlocit împotriva proprietăţii private şi menite să asigure existenţa proletariatului. Printre aceste măsuri, care rezultă în mod necesar din condiţiile existente, cele importante sînt următoarele :

1. Îngrădirea proprietăţii private prin impozite progresive, taxe de succesiune mari, desfiinţarea succesiunii pe linie colaterală (fraţi, nepoţi etc.), împrumuturi forţate etc.

2. Exproprierea treptată a proprietarilor funciari, a fabricanţilor, a proprietarilor de căi ferate şi a armatorilor, în parte prin concurenţa industriei de stat, în parte direct prin despăgubiri în asignaţii.

3. Confiscarea bunurilor tuturor emigranţilor şi rebelilor care s-au împotrivit majorităţii poporului.

4. Organizarea muncii sau folosirea proletarilor în fabrici, ateliere şi pe domeniile naţionale, înlăturîndu-se prin aceasta concurenţa dintre muncitori şi silindu-i pe fabricanţi, atîta timp cît aceştia vor mai exista, să plătească acelaşi salariu majorat ca şi statul.

5. Obligaţie egală de a munci pentru toţi membrii societăţii pînă la desfiinţarea completă a proprietăţii private. Formarea unor armate industriale, în special pentru agricultură.

6. Centralizarea sistemului de credit şi a comerţului cu bani în mîinile statului printr-o bancă naţională cu capital de stat şi desfiinţarea tuturor băncilor private şi a bancherilor.

7. Sporirea numărului fabricilor naţionale, a atelierelor, a căilor ferate şi vapoarelor, desţelenirea tuturor pămînturilor si ameliorarea celor desţelenite în aceeaşi proporţie în care sporesc capitalurile care stau la dispoziţia naţiunii şi creşte numărul muncitorilor.

8. Educarea în instituţii de stat şi pe cheltuiala statului a tuturor copiilor din momentul în care se pot dispensa de primele îngrijiri materne. îmbinarea educaţiei cu munca în producţie.

9. Construirea unor mari palate pe domeniile naţionale care vor servi drept locuinţe comune unor comunităţi de cetăţeni care se vor ocupa cu industria şi cu agricultura, îmbinînd avantajele vieţii de la oraş cu aceea ale vieţii de la ţară, fără a suferi de pe urma unilateralităţii şi dezavantajelor proprii ambelor moduri de viaţă atunci cînd sînt separate.

10. Dărîmarea tuturor locuinţelor şi cartierelor insalubre şi prost construite.

11. Drept egal de moştenire pentru copiii nelegitimi, ca şi pentru cei legitimi.

12. Concentrarea tuturor mijloacelor de comunicaţii în mîinile naţiunii.

Desigur că toate aceste măsuri nu pot fi realizate dintr-o dată. Dar una va atrage întotdeauna după sine pe cealaltă. După primul atac radical împotriva proprietăţii private, proletariatul se va vedea nevoit să meargă mereu mai departe, să concentreze tot mai mult în mîinile statului capitalul, agricultura, industria, transportul şi întregul schimb. Spre acest ţel converg toate măsurile menţionate ; realizarea lor şi în consecinţă şi centralizarea devin posibile pe măsură ce, datorită muncii proletariatului, vor creşte forţele de producţie ale ţării. Cînd, în sfîrşit, întregul capital, întreaga producţie şi întregul schimb vor fi concentrate în mîinile naţiunii, proprietatea privată se va lichida de la sine, banii vor deveni de prisos, iar producţia va creste în asemenea măsură şi oamenii se vor schimba într-atît, încît vor putea dispărea şi ultimele forme de relaţii ale vechii societăţi.

Întrebarea a 19-a : Această revoluţie va putea avea loc într-o singură ţară ?

Răspuns : Nu. Prin însuşi faptul că a dat naştere pieţei mondiale, marea industrie a creat o asemenea legătură între toate popoarele lumii, mai ales între cele civilizate, încît fiecare popor în parte depinde de ceea ce se întîmplă cu celălalt. În afară de aceasta, ea a nivelat în toate ţările civilizate în asemenea măsură dezvoltarea socială, încît în toate aceste ţări burghezia şi proletariatul au devenit cele două clase fundamentale ale societăţii, iar lupta dintre ele, lupta de căpetenie a zilei. De aceea revoluţia comunistă va fi nu numai o revoluţie naţională, ci ea va avea loc concomitent în toate ţările civilizate, adică cel puţin în Anglia, în America, în Franţa şi în Germania. Ea Se va dezvolta în fiecare din aceste ţări mai repede sau mai încet, după cum o ţară sau alta are o industrie mai dezvoltată, o avuţie mai mare, forţe de producţie mai numeroase. Din acest motiv ea va fi înfăptuită cel mai încet şi mai greu în Germania, cel mai repede şi mai uşor în Anglia. Ea va avea repercusiuni considerabile și asupra celorlalte ţări ale lumii, modificînd cu totul şi accelerînd foarte mult felul în care s-au dezvoltat pînă acum. Ea este o revoluţie universală şi de aceea va avea şi un teren universal.

Întrebarea a 20-a : Care vor fi urmările lichidării definitive a proprietăţii private ?

Răspuns: Prin faptul că societatea ia din mîinile capitaliştilor particulari folosinţa tuturor forţelor de producţie şi a mijloacelor de comunicaţie precum şi schimbul şi repartiţia produselor şi le administrează după un plan întocmit în conformitate cu resursele existente şi necesităţile întregii societăţi, vor fi înlăturate în primul rînd toate consecinţele funeste care decurg încă din felul în care e condusă azi marea industrie. Nu vor mai exista crize ; producţia mărită, care în rînduielile actuale ale societăţii dă naştere supraproducţiei şi constituie o cauză atît de puternică a mizeriei, nici nu va fi suficientă în noile condiţii şi va trebui să fie şi mai mult extinsă. În loc să aducă după sine mizeria, excedentul produs va asigura nu numai nevoile imediate ale societăţii, ci va satisface cerinţele tuturor membrilor ei, va crea noi cerinţe şi în acelaşi timp şi mijloacele pentru a le satisface. El va fi condiţia şi stimulentul unor noi progrese şi va înfăptui aceste progrese fără ca prin aceasta ordinea socială să fie perturbată, cum s-a întîmplat pînă acum. Marea industrie, eliberată de cătuşele proprietăţii private, va lua o extindere faţă de care dezvoltarea ei actuală va apărea tot atît de neînsemnată ca şi manufactura faţă de marea industrie a zilelor noastre. Această dezvoltare a industriei va pune la dispoziţia societăţii o masă suficientă de produse pentru a putea satisface necesităţile tuturor membrilor ei. La fel şi agricultura, pe care jugul proprietăţii private şi parcelarea o împiedică de asemenea să introducă perfecţionările existente şi realizările ştiinţei, va lua un cu totul alt avînt şi va pune la dispoziţia societăţii o cantitate de produse absolut suficientă. În felul acosta societatea va produce suficiente produse pentru a putea organiza o repartiţie care să satisfacă necesităţile tuturor membrilor ei. împărţirea societăţii în diferite clase antagoniste va deveni astfel de prisos. Şi nu numai că devine de prisos, dar ca este şi incompatibilă cu noua orînduire socială. Existenţa claselor a rezultat din diviziunea muncii, iar diviziunea muncii în forma ei de pînă acum va dispărea cu totul, căci, pentru a ridica producţia industrială şi cea agricolă la nivelul arătat, nu ajung numai resursele mecanice şi cele chimice ; capacităţile oamenilor, care pun în mişcare aceste resurse, trebuie de asemenea dezvoltate în mod corespunzător. întocmai cum ţăranii şi muncitorii manufacturieri din secolul trecut şi-au schimbat întregul lor fel de viaţă şi au devenit cu totul alţi oameni de îndată ce au fost antrenaţi în marea industrie, tot astfel conducerea de către societate a producţiei şi noua dezvoltare a producţiei care rezultă de aici vor necesita şi vor forma cu totul alţi oameni. Conducerea de către societate a producţiei nu se poate realiza cu oameni ca cei de azi, care mai sînt cu toţii subordonaţi unei singure ramuri de producţie, sînt legaţi de ea, exploataţi de ea, cu oameni care şi-au dezvoltat o singură aptitudine a lor în detrimentul tuturor celorlalte şi care cunosc numai o singură ramură sau numai o parte din ramura întregii producţii. Chiar şi industria actuală are din ce în ce mai puţin nevoie de asemenea oameni. Cu atît mai mult presupune industria dirijata în comun, pe baza unui plan, de către întreaga societate, existenţa unor oameni cu aptitudini omnilateral dezvoltate, oameni în stare să aibă o privire de ansamblu asupra întregului sistem al producţiei. Prin urmare, diviziunea muncii, subminată încă de pe acum de mașini şi care pe unul îl face ţăran, pe altul cizmar, pe al treilea muncitor industrial, iar ne al patrulea speculant la bursă, va dispărea cu totul. Educaţia va da posibilitate tinerilor să-şi însuşească rapid întregul sistem de producţie, încît să fie în stare să treacă succesiv. de la o ramură de producţie la alta, după cum o vor cere necesităţile societăţii sau propriile lor înclinaţii. Ea va înlătura deci caracterul unilateral pe care actuala diviziune a muncii îl imprima fiecărui individ. În felul acesta societatea organizată pe baze comuniste va da prilej membrilor ei să aplice omnilateral aptitudinile lor dezvoltate omnilateral. O dată cu aceasta vor dispărea, inevitabil, şi diferitele clase. De unde rezultă că societatea organizată pe baze comuniste este, pe de o parte, incompatibilă cu existenţa claselor, iar pe de altă parte că însăşi constituirea acestei societăţi oferă mijloacele pentru desfiinţarea acestor deosebiri de clasă.

De aici reiese că opoziţia dintre oraş şi sat va dispărea şi ea. De agricultură şi industrie nu se vor mai ocupa două clase diferite, ci aceiaşi oameni, acest lucru fiind o condiţie necesară a asocierii comuniste, chiar şi numai din motive pur materiale. Fărîmiţarea populaţiei agricole la ţară alături de concentrarea celei industriale în marile oraşe reprezintă o stare de lucruri care corespunde numai unui stadiu insuficient de dezvoltat al agriculturii şi al industriei, fiind o piedică în calea dezvoltării ulterioare, care se face simţită încă de pe acum.

Asocierea generală a tuturor membrilor societăţii în vederea folosirii în comun, pe baza unui plan, a forţelor de producţie, creşterea producţiei într-o asemenea măsură încît să satisfacă necesităţile tuturor membrilor societăţii, lichidarea unei situaţii în care necesităţile unora sînt satisfăcute în detrimentul celorlalţi, desfiinţarea completă a claselor şi a antagonismelor dintre ele, dezvoltarea omnilaterală a capacităţilor tuturor membrilor societăţii, prin înlăturarea diviziunii muncii de pînă acum, prin educarea practică în producţie, prin schimbarea activităţii, prin participarea tuturor la folosirea bunurilor produse de toţi, prin contopirea oraşului cu satul — toate acestea sînt principalele rezultate ale desfiinţării proprietăţii private.

Întrebarea a 21-a: Ce înrîurire va avea orînduirea comunistă a societăţii asupra familiei ?

Răspuns: Ea va face din legătura dintre cele două sexe o legătură pur personală, care priveşte numai persoanele interesate, fără ca societatea să aibă vreun cuvînt de spus. Acest lucru va fi posibil datorită faptului că proprietatea privată va fi lichidată şi copiii vor fi educaţi în comun, adică datorită desfiinţării celor două fundamente ale căsătoriei moderne: dependenţa femeii de bărbat şi a copiilor de părinţi ca urmare a proprietăţii private. Acesta este şi răspunsul la larma stîrnită de filistinii ultramoralişti împotriva comunizării femeii de către comunişti. Comunizarea femeii este un fenomen propriu societăţii burgheze şi care în ziua de azi se manifestă din plin sub forma prostituţiei. Prostituţia are însă la bază proprietatea privată şi va dispărea o dată cu aceasta. Aşadar, societatea comunistă, în loc să introducă comunizarea femeii, dimpotrivă, o desfiinţează.

Întrebarea a 22-a: Care va fi atitudinea societăţii comuniste faţă de naţionalităţile existente ?

— Rămîne194.

Întrebarea a 23-a : Care va fi atitudinea ei faţă de religiile existente ?

— Rămîne.

Întrebarea a 24-a: Prin ce se deosebesc comuniştii de socialişti ?

Răspuns : Aşa-numiţii socialişti se împart în trei categorii.

Prima categorie o constituie adepţii societăţii feudale şi patriarhale, care a fost desfiinţată şi este încă desfiinţată zi de zi de marea industrie, de comerţul mondial şi de societatea burgheză creată de aceste două din urmă. Din racilele societăţii actuale, această categorie trage concluzia că societatea feudală şi patriarhală ar trebui restabilită, deoarece ea nu prezenta aceste racile. Toate propunerile ei converg, pe căi drepte sau ocolite, către acest ţel. Comuniştii vor lupta întotdeauna în mod hotărît împotriva acestei categorii de socialişti reacţionari, în ciuda pretinsei ei simpatii şi a lacrimilor fierbinţi de care le varsă văzînd mizeria proletariatului, căci :

1) ea urmăreşte ceva cu totul imposibil ;

2) ea caută să restabilească dominaţia aristocraţiei, a meşterilor breslaşi şi a proprietarilor de manufacturi cu tot alaiul lor de regi absoluţi sau feudali, de funcţionari, soldaţi şi popi, adică o societate care, ce-i drept, nu prezenta racilele societăţii actuale, în schimb însă avea cel puţin tot atît de multe alte neajunsuri şi nici măcar nu oferea perspectiva eliberării de către o organizaţie comunistă a muncitorilor asupriţi :

3) de fiecare dată cînd proletariatul devine revoluţionar şi comunist, ea îşi dă pe faţă adevăratele ei intenţii, aliindu-se imediat cu burghezia împotriva proletariatului.

A doua categorie o constituie adepţii actualei societăţi, cărora neajunsurile generate inevitabil de ea le-au trezit temeri în ceea ce priveşte existenţa acestei societăţi. Ei tind, aşadar, să menţină societatea actuală, dar să înlăture neajunsurile legate de ea. În acest scop, unii propun simple măsuri filantropice, alţii, planuri grandioase de reforme, care, sub pretextul reorganizării societăţii, urmăresc să menţină fundamentul societăţii actuale şi, implicit, societatea actuală. Şi împotriva acestor socialişti burghezi vor trebui comuniştii să ducă lupta, căci ei fac jocul duşmanilor comuniştilor şi apără tocmai societatea pe care comuniştii vor s-o răstoarne.

În sfîrşit, cea de-a treia categorie o constituie socialiştii democraţi. Urmînd aceeaşi cale ca şi comuniştii, ei doresc să realizeze o parte din măsurile indicate la întrebarea... *2, dar nu ca măsuri de tranziţie care duc spre comunism, ci ca măsuri care sînt suficiente pentru a lichida mizeria şi a înlătura racilele actualei societăţi. Aceşti socialişti democraţi sînt proletari care nu sînt încă îndeajuns de lămuriţi asupra condiţiilor de eliberare a clasei lor sau reprezentanţi ai micilor burghezi, o clasă care, pînă în momentul cuceririi democraţiei şi a înfăptuirii măsurilor socialiste care rezultă de aici, are în multe privinţe aceleaşi interese ca şi proletarii. De aceea, în momentul acţiunii, comuniştii vor trebui să se înţeleagă cu aceşti socialişti democraţi, vor trebui în genere, pentru moment, să ducă o politică pe cît posibil comună cu ei, în măsura în care aceşti socialişti nu intră în slujba burgheziei dominante şi nu-i atacă pe comunişti. Este însă limpede că acest mod de a acţiona în comun nu exclude discutarea divergenţelor dintre ei şi comunişti.

Întrebarea a 25-a : Care este atitudinea comuniştilor faţă de celelalte partide politice existente ?

Răspuns : Această atitudine diferă de la o ţară la alta. — În Anglia, în Franţa şi în Belgia, unde domină burghezia, comuniştii mai au deocamdată interese comune cu diferitele partide democratice ; această comunitate de interese este cu atît mai mare cu cît democraţii, prin măsurile socialiste pe care le preconizează acum pretutindeni, se apropie de ţelurile comuniştilor, adică cu cît reprezintă mai limpede şi mai hotărît interesele proletariatului şi cu cît se sprijină mai mult pe proletariat. În Anglia, de pildă, partidul cartist, compus din muncitori, este cu mult mai apropiat de comunişti decît micii burghezi democraţi sau aşa-numiţii radicali.

În America, unde a fost introdusă o constituţie democratică, comuniştii vor trebui să fie de partea acelui partid care va îndrepta această constituţie împotriva burgheziei şi o va folosi în interesul proletariatului, adică de partea partidului adepţilor reformei agrare naţionale.

În Elveţia, radicalii, deşi constituie un partid încă foarte eterogen, sînt singurii cu care comuniştii pot încheia un acord, iar printre aceşti radicali cei din cantonul Waadt şi cei din Geneva sînt cei mai progresişti.

În sfîrşit, în Germania ne aflăm abia în ajunul luptei hotărîtoare dintre burghezie şi monarhia absolută. Dar, întrucît comuniştii nu se pot gîndi la o luptă hotărîtoare între ei şi burghezie înainte ca burghezia să fi ajuns la putere, este în interesul comuniştilor să ajute burgheziei să ajungă cît mai repede posibil la putere, pentru a o putea doborî apoi tot cît mai repede posibil. În lupta dintre burghezia liberală şi guvern, comuniştii trebuie, aşadar, să se situeze întotdeauna de partea celei dintîi, ferindu-se însă să împărtăşească iluziile burghezilor sau să dea crezare asigurărilor lor amăgitoare în ceea ce priveşte urmările salutare pentru proletariat pe care le-ar avea victoria burgheziei. Singurele avantaje pe care victoria burgheziei le va oferi comuniştilor sînt următoarele : 1) diferite concesii acordate comuniştilor, care le vor uşura apărarea, discutarea şi răspîndirea principiilor lor şi implicit unirea proletariatului ca clasă organizată, închegată şi gata de luptă ; şi 2) certitudinea că, din ziua în care vor cădea guvernele absolutiste, se profilează la orizont lupta dintre burghezi şi proletari. Începînd din acea zi, politica de partid a comuniştilor va fi identică cu cea din ţările unde burghezia este de pe acum la putere.

 

 

 


 

Scris de F. Engels către sfîrşitul lunii octombrie—noiembrie 1847

Publicat pentru prima oară în 1914 ca broşură separată

Se tipăreşte după manuscris

Tradus din limba germană [Nota red. Editurii Politice]

 


 

*1 Engels a lăsat în manuscris un loc liber pentru răspunsul la întrebarea a 9-a. — Nota Red.

*2 În manuscris necompletat: este vorba de răspunsul la întrebarea a 18-a. — Nota Red.

 


 

193 Lucrarea lui F. Engels „Principiile comunismului“ reprezintă proiectul de program al Ligii comuniştilor. Problema întocmirii programului sub formă de catehism (sub formă de întrebări şi răspunsuri) s-a discutat încă înainte de primul congres, la care Liga celor drepţi a fost reorganizată, luînd denumirea de Liga comuniştilor (iunie 1847). În septembrie 1847 Organul Central de la Londra al Ligii comuniştilor (Schapper, Bauer, Moll) a trimis proiectul „Catehismului comunismului“ circumscripţiilor şi comunităţilor Ligii. Acest document, care purta urmele influenţei socialismului utopic, nu a satisfăcut pe Marx şi Engels, aşa cum nu i-a satisfăcut nici proiectul „corectat“, întocmit la Paris de „adevăratul socialist“ M. Hess. La 22 octombrie, la şedinţa organului de conducere al circumscripţiei din Paris al Ligii comuniştilor, Engels a criticat cu asprime proiectul lui Hess şi a obţinut respingerea lui. Engels a fost însărcinat să întocmească un nou proiect. Acest proiect el l-a întocmit sub forma „Principiilor comunismului“, pe care le-a scris curînd după aceasta.

Considerînd „Principiile comunismului“ numai ca o schiţă preliminară a programului, Engels a exprimat în scrisoarea din 23—24 noiembrie 1847 adresată lui Marx ideea că ar fi bine ca programul să fie scris sub formă de „Manifest comunist“, renunţîndu-se la forma învechită de catehism. Congresul al II-lea al Ligii comuniştilor (29 noiembrie — 8 decembrie 1847), la care Marx şi Engels au apărat bazele ştiinţifice ale programului partidului proletar, i-a însărcinat să elaboreze un program sub formă de manifest. Scriind „Manifestul Partidului Comunist“, întemeietorii marxismului au folosit o serie de teze formulate în „Principiile comunismului“. — 363. [Nota red. Editurii Politice]

194 În manuscris, în locul răspunsului la întrebarea a 22-a, precum şi la întrebarea următoare, a 23-a, stă cuvîntul „rămîne“. Aceasta însemna, probabil, că răspunsul trebuia să rămînă aşa cum fusese formulat într-unul dintre proiectele anterioare ale Ligii comuniştilor, care nu ne-au parvenit. — 380. [Nota red. Editurii Politice]

[Acest proiect anterior a fost găsit abia în 1968 și a fost publicat pentru prima dată în 1969 la Hamburg, împreună cu alte patru documente, într-o broșură intitulată Gründungsdokumente des Bundes der Kommunisten].