După cele spuse în capitolul II, poziţia comuniştilor faţă de partidele muncitoreşti deja constituite, adică poziţia faţă de cartiştii din Anglia şi faţă de adepţii reformei agrare din America de Nord, se înţelege de la sine.
Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării în mişcarea prezentă. În Franţa comuniştii se alătură partidului socialist-democrat1) împotriva burgheziei conservatoare şi radicale, fără a renunţa însă prin aceasta la dreptul de a avea o atitudine critică faţă de frazele şi iluziile care îşi au obîrşia în tradiţia revoluţionară.
În Elveţia ei sprijină pe radicali, fără a pierde însă din vedere că acest partid se compune din elemente contradictorii, în parte socialişti democraţi, în înţelesul francez, în parte burghezi radicali.
Printre polonezi, comuniştii susţin partidul care consideră revoluţia agrară ca o condiţie a eliberării naţionale, acelaşi partid care a fost sufletul insurecţiei din Cracovia în 1846[1].
În Germania, atunci cînd burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez.
Nici o clipă însă partidul nu încetează să dezvolte printre muncitori o conştiinţă cît mai limpede asupra antagonismului ostil dintre burghezie şi proletariat, pentru ca muncitorii germani să poată preface de îndată condiţiile sociale şi politice, pe care trebuie să le aducă cu sine dominaţia burgheziei, în tot atîtea arme împotriva burgheziei, astfel ca după răsturnarea claselor reacţionare în Germania să înceapă imediat lupta împotriva burgheziei însăşi.
Asupra Germaniei îşi îndreaptă comuniştii atenţia în primul rînd, pentru că Germania se află în ajunul unei revoluţii burgheze şi pentru că ea va săvîrşi această revoluţie în condiţii, în genere, mai înaintate ale civilizaţiei europene şi cu un proletariat mult mai dezvoltat decît Anglia în secolul al XVII-lea şi Franţa în secolul al XVIII-lea, şi deci revoluţia burgheză germană poate fi numai prologul direct al unei revoluţii proletare.
Într-un cuvînt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orînduirii sociale şi politice existente.
În toate aceste mişcări ei pun pe primul plan, ca problemă fundamentală a mişcării, problema proprietăţii, indiferent de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată pe care aceasta ar avea-o.
În sfîrşit, comuniştii militează pretutindeni pentru unire şi înţelegere între partidele democrate din toate ţările.
Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborîrea violentă a întregii orînduiri sociale de pînă acum. Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat.
PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!
1). Acest partid era reprezentat atunci în parlament de Ledru-Rollin, în publicistică de Louis Blanc, iar în presa zilnică de ziarul „La Réforme”. Prin denumirea de “social-democraţie“, inventatorii acestei denumiri desemnau o anumită parte a partidului democrat sau republican, cu o nuanţă mai mult sau mai puţin socialistă. [Nota lui Engels la ediţia engleză din 1888.]
Partidul care în Franţa îşi zicea pe atunci socialist-democrat era cel reprezentat politiceşte de Ledru-Rollin, iar în publicistică de Louis Blanc; între el şi social-democraţia germană de azi era deci o deosebire ca de la cer la pămînt. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1890.]
Ledru-Rollin, Alexandre Auguste (1807—1874) — publicist şi om politic francez, unul dintre conducătorii democraţilor mic-burghezi; redactor al ziarului „La Réforme“; în 1848 ministru de interne în guvernul provizoriu şi membru al comisiei executive; deputat în Adunarea naţională constituantă şi în cea legislativă; şeful montagnarzilor; după demonstraţia de la 13 iunie 1849 a emigrat în Anglia. — Nota red (ed. 1966)
Blanc, Jean Joseph Louis (1811—1882) — socialist mic-burghez, ziarist şi istoric francez; în 1848, membru al guvernului provizoriu şi preşedinte al comisiei de la Luxemburg; s-a situat pe o poziţie de conciliere între clase şi de pactizare cu burghezia; în august 1848 a emigrat în Anglia şi a fost unul dintre conducătorii emigraţiei mic-burgheze de la Londra. — Nota red (ed. 1966)
[1]. La 22 februarie 1846 democraţii revoluţionari polonezi din statul liber Cracovia, supus, după 1815, controlului comun al Austriei, Rusiei şi Prusiei, s-au răsculat, au format un guvern naţional şi au lansat un manifest cerînd desfiinţarea servituţilor feudale. Insurecţia a fost reprimată la începutul lunii martie 1846.
În februarie 1846 s-a pregătit în toate provinciile poloneze o răscoală care avea drept ţel eliberarea naţională a Poloniei. Printre iniţiatorii ei se aflau în special democraţii-revoluţionari polonezi. Datorită trădării săvîrşite de unele elemente din rîndul micii nobilimi şi arestării conducătorilor ei de către poliţia prusiană, insurecţia generală a fost totuşi zădărnicită, izbucnind numai unele tulburări izolate cu caracter revoluţionar, cum au fost cele din statul liber Cracovia şi cele din rîndul ţăranilor ucraineni din Galiţia. Folosind antagonismele de clasă şi naţionale dintre mica nobilime şi ţărani, autorităţile austriece au reuşit uneori să provoace ciocniri între unităţile armate ale micii nobilimi rebele şi ţăranii răsculaţi. După reprimarea insurecţiei din Cracovia a fost înăbuşită cu cruzime şi mişcarea ţărănească din Galiţia. În noiembrie 1846 Austria, Prusia şi Rusia au semnat un tratat prin care Cracovia a fost anexată Austriei. — Nota red. (ed. 1966)