Karl Marx

Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte

IV

Adunarea naţională s-a întrunit din nou la mijlocul lui octombrie 1849. La 1 noiembrie Bonaparte a surprins-o cu un mesaj prin anunţa demiterea guvernului Barrot-Falloux şi constituirea unui nou guvern. Niciodată lacheii nu au fost daţi afară cu mai puţină ceremonie decît şi-a concediat Bonaparte miniştrii. Loviturile de picior destinate Adunării naţionale le-au căpătat deocamdată Barrot et Co.

Guvernul Barrot, compus din legitimişti şi orléanişti era, precum am văzut, un guvern al partidului ordinii. Bonaparte avusese nevoie de el pentru a dizolva Constituanta republicană, pentru a pune la cale expediţia împotriva Romei şi a sfărîma partidul democrat. El se eclipsase în aparenţă în spatele acestui guvern, cedînd puterea guvernamentală partidului ordinii şi punîndu-şi modesta mască pe care sub Ludovic-Filip o purtau giranţii responsabili de gazete — masca unui homme de paille1). Acum el lepăda o mască care nu mai era vălul uşor sub care îşi putea ascunde trăsăturile, ci masca de fier care-l împiedica să-şi arate fizionomia proprie. El a instalat guvernul Barrot pentru ca în numele partidului ordinii să zdrobească Adunarea naţională; el l-a demis pentru a proclama independenţa propriului său nume faţă de Adunarea naţională a partidului ordinii. Pretexte plauzibile pentru această demitere nu lipseau. Guvernul Barrot neglija pînă şi regulile bunei-cuviinţe care trebuiau respectate faţă de preşedintele republicii, pentru ca acesta să apară ca o autoritate alături de Adunarea naţională. În timpul vacanţei Adunării naţionale, Bonaparte a dat publicităţii o scrisoare adresată lui Edgar Ney în care se părea că dezaprobă atitudinea neliberală a papei, aşa cum, în opoziţie cu Constituanta, publicase o scrisoare prin care-l lăuda pe Oudinot pentru atacul împotriva republicii de la Roma. Atunci cînd Adunarea naţională a votat bugetul expediţiei împotriva Romei, Victor Hugo, dintr-un liberalism de paradă, a adus în discuţie scrisoarea amintită. Partidul ordinii a înăbuşit sub exclamaţii de neîncredere şi dispreţ însăşi ideea că toanele lui Bonaparte ar putea avea vreo importanţă politică. Nici unul dintre miniştri nu a ridicat mănuşa aruncată lui Bonaparte. Cu altă ocazie Barrot a rostit de la tribună, cu cunoscutul lui patetism lipsit de conţinut, cuvinte pline de indignare împotriva „abominabilelor uneltiri“ care, după spusele lui, se urzeau în anturajul imediat al preşedintelui. În sfîrşit, acelaşi guvern care obţinuse de la Adunarea naţională o pensie de văduvă pentru ducesa de Orléans a respins orice propunere de majorare a listei civile a preşedintelui. În persoana lui Bonaparte, pretendentul la coroana imperială se contopea însă atît de intim cu aventurierul decăzut, încît acea idee măreaţă că el ar fi menit să restaureze imperiul era mereu întregită de ideea că poporul francez ar fi menit să-i plătească datoriile.

Guvernul Barrot-Falloux a fost primul şi ultimul guvern parlamentar instituit de Bonaparte. De aceea, demiterea lui constituie o cotitură de o importanţă hotărîtoare. O dată cu el, partidul ordinii pierdea — pentru a nu o mai recîştiga niciodată — o poziţie indispensabilă pentru menţinerea regimului parlamentar: pîrghia puterii executive. Este lesne de înţeles că într-o ţară ca Franţa în care puterea executivă dispune de o armată de funcţionari de peste o jumătate de milion de oameni, ţinînd astfel permanent o masă enormă de interese şi persoane în cea mai absolută dependenţă; în care statul prinde în mreje, controlează, reglementează, supraveghează şi tutelează societatea civilă, începînd cu cele mai cuprinzătoare manifestări ale vieţii ei şi pînă la cele mai neînsemnate impulsuri, de la cele mai generale forme ale existenţei ei pînă la viaţa particulară a indivizilor; în care acest organism parazitar, datorită extraordinarei centralizări, devine omniprezent, atotştiutor şi capătă o mobilitate şi elasticitate mărită, care nu-şi au corespondent decît în dependenţa neputincioasă, în incoerenţa şi caracterul amorf al adevăratului organism social, — este lesne de înţeles că într-o astfel de ţară Adunarea naţională pierdea, o dată cu dreptul de a dispune de posturile ministeriale, orice influenţă reală, dacă nu simplifica în acelaşi timp administraţia statului, dacă nu reducea, pe cît posibil, armata de funcţionari şi, în sfîrşit, dacă nu îndemna societatea civilă şi opinia publică să-şi creeze propriile lor organe, independente de puterea guvernamentală. Interesul material al burgheziei franceze este însă cît se poate de strîns legat tocmai de menţinerea acestei întinse şi foarte ramificate maşini de stat. Aici îşi plasează ea surplusul de populaţie şi îşi completează, sub formă de salarii de la stat, ceea ce nu poate încasa sub formă de profituri, dobînzi, rente şi onorarii. Pe de altă parte, interesul politic al burgheziei o silea să înteţească zilnic represiunea, adică mijloacele şi personalul puterii de stat, fiind totodată nevoită să ducă un război necurmat împotriva opiniei publice, mutilînd şi paralizînd prin neîncrederea sa organele independente ale mişcării sociale, acolo unde nu reuşea să le amputeze cu desăvîrşire. Astfel burghezia franceză era constrînsă prin poziţia ei de clasă, pe de o parte, să distrugă condiţiile de existenţă ale oricărei puteri parlamentare, deci şi pe ale ei, iar pe de altă parte să facă de neînvins puterea executivă, care îi era ostilă.

Noul guvern se numea guvernul d'Hautpoul. Nu pentru că generalul d'Hautpoul ar fi primit rangul de prim-ministru. Dimpotrivă, o dată cu demiterea lui Barrot, Bonaparte a suprimat această demnitate, care îl condamna de fapt pe preşedintele republicii la nulitatea legală a unui rege constituţional, dar a unui rege constituţional fără tron şi fără coroană, fără sceptru, şi fără spadă, fără privilegiul iresponsabilităţii persoanei sale, fără dreptul ereditar la titlul suprem în stat şi — ceea ce era mai grav — fără listă civilă. În guvernul d'Hautpoul se afla un singur om cu renume parlamentar, cămătarul Fould, unul dintre reprezentanţii de cea mai tristă faimă ai marii finanţe. Lui îi reveni portofoliul finanţelor. E deajuns să răsfoieşti buletinele cursurilor bursei din Paris, ca să vezi că, începînd de la 1 noiembrie 1849, titlurile franceze urcă sau coboară după cum urcă sau coboară acţiunile lui Bonaparte. Bonaparte îşi găsise astfel un aliat la bursă şi pusese totodată mîna şi pe poliţie, numindu-l pe Carlier prefect de poliţie al Parisului.

Dar consecinţele schimbării de guvern nu puteau ieşi la iveală decît pe măsură ce se desfăşurau evenimentele. Pentru moment Bonaparte nu făcuse decît un pas înainte, dar pentru a fi cu atît mai izbitor aruncat înapoi. Mesajul său grosolan a fost urmat de cea mai servilă declaraţie de supunere faţă de Adunarea naţională. Ori de cîte ori miniştrii încercau cu sfială să supună Adunării capriciile personale ale preşedintelui sub formă de proiecte de lege, se părea că ei execută în silă — şi numai constrînşi fiind de poziţia lor — ordinele ridicole de al căror insucces erau dinainte convinşi. Ori de cîte ori Bonaparte îşi divulga intenţiile în spatele miniştrilor, jonglînd cu ale sale „Idéees napoléoniennes“[N167] propriii săi miniştri îl dezaprobau de la tribuna Adunării naţionale. Poftele sale de uzurpare păreau că se manifestă numai pentru a întreţine rîsetele răutăcioase ale adversarilor săi. El se purta ca un geniu nerecunoscut, pe care toată lumea îl ia drept prostănac. Niciodată n-a fost mai dispreţuit de toate clasele ca în această perioadă. Niciodată burghezia nu a dominat în mod mai absolut, niciodată nu a făcut mai ostentativ paradă de puterea ei.

Nu voi descrie aici istoria activităţii ei legislative, care în această perioadă se rezumă la două legi: legea care reintroduce impozitul pe vin şi legea învăţămîntului, care interzice ateismul[N168], Dacă li se îngreuia francezilor consumarea vinului, li se servea în schimb, cu multă dărnicie, apa vieţii veşnice. Dacă prin impozitul pe vin burghezia declara inviolabil vechiul şi odiosul sistem fiscal francez, prin legea învăţămîntului ea căuta să menţină vechea stare de spirit a maselor, care le permitea să suporte acest sistem fiscal. Rămîi uimit văzînd cum orleaniştii, burghezii liberali — vechii apostoli ai voltairianismului şi ai filozofiei eclectice — încredinţează iezuiţilor, duşmanii lor înveteraţi, călăuzirea spiritului francez. Între orleanişti şi legitimişti puteau să existe divergenţe în privinţa pretendentului la tron, dar ei pricepeau că dominaţia lor comună le impunea să unească mijloacele de asuprire a două epoci, că mijloacele de subjugare ale monarhiei din iulie trebuiau completate şi întărite cu mijloacele de subjugare ale restauraţiei.

Ţăranii, înşelaţi în toate nădejdile lor, striviţi, mai mult ca oricînd, pe de o parte de preţurile scăzute ale grînelor, pe de altă parte de povara crescîndă a impozitelor şi a sarcinilor ipotecare, au început să se agite în departamente. Li s-a răspuns prin prigonirea învăţătorilor, care au fost puşi sub tutela popilor, prin prigonirea primarilor, care au fost puşi sub tutela prefecţilor şi prin organizarea unui sistem de spionaj căruia i-a fost supusă toată lumea. La Paris şi în oraşele mari reacţiunea însăşi poartă amprenta epocii sale şi mai mult provoacă decît reprimă. La ţară ea devine searbădă, grosolană, meschină, obositoare, sîcîitoare, într-un cuvînt jandarm. E de înţeles că trei ani de regim jandarmeresc, binecuvîntat de regimul popesc, trebuiau să demoralizeze masele necoapte.

De oricîtă patimă şi de oricîte declamaţii ar fi făcut uz partidul ordinii de la tribuna Adunării naţionale împotriva minorităţii, vorbirea lui rămînea monosilabică, asemenea celei a creştinului, ale cărui cuvinte trebuie să fie: da, da, nu, nu ! Monosilabică la tribună ca şi în presă. Searbădă ca o ghicitoare a cărei dezlegare e dinainte cunoscută. Fie că e vorba de dreptul de petiţionare sau de impozitul pe vin, de libertatea presei sau de libertatea comerţului, de cluburi sau de organizarea municipală, de apărarea libertăţii personale sau de reglementarea bugetului de stat — lozinca se repetă mereu, tema rămîne mereu aceeaşi, sentinţa este dinainte gata şi glăsuieşte invariabil: „Socialism!“ E declarat socialist pînă şi liberalismul burghez şi iluminismul burghez, socialistă e declarată şi reforma financiară burgheză. Socialism era să construieşti o cale ferată acolo unde exista deja un canal, şi tot socialism era să te aperi cu bastonul cînd erai atacat cu spada.

Aceasta nu era numai un fel de a vorbi, o modă sau tactică de partid. Burghezia îşi dădea foarte bine seama că toate armele pe care le făurise împotriva feudalismului se întorceau cu tăişul împotriva ei însăşi, că toate mijloacele de culturalizare pe care le chemase la viaţă se răsculau împotriva propriei ei civilizaţii, că toţi zeii pe care îi crease o părăsiseră. Ea a înţeles că toate aşa-zisele libertăţi cetăţeneşti şi organe de progres atentau la dominaţia ei de clasă şi ameninţau atît baza ei socială cît şi vîrful ei politic, că, prin urmare, deveniseră „socialiste“. Ea a văzut cu drept cuvînt în această ameninţare şi în acest atentat secretul socialismului, al cărui sens şi tendinţe le aprecia mai just decît se aprecia pe sine însuşi aşa-zisul socialism, care de aceea nu poate să înţeleagă de ce burghezia îi întoarce spatele cu atîta încăpăţînare, fie că deplînge sentimental suferinţele omenirii, fie că vesteşte creştineşte venirea împărăţiei de o mie de ani şi frăţia universală, fie că sporovăieşte umanist despre spirit, cultură şi libertate sau născoceşte doctrinar un sistem de împăcare şi prosperitate a tuturor claselor. Un singur lucru nu l-a înţeles burghezia: că, judecînd în mod consecvent, propriul ei regim parlamentar şi în genere dominaţia ei politică erau sortite să-şi atragă, la rîndul lor, oprobiul general ca socialiste. Cîtă vreme dominaţia clasei burgheze nu se organizase pe deplin, cîtă vreme ea nu-şi găsise expresia politică pură, nici antagonismul dintre ea şi celelalte clase nu putea să se manifeste în forma sa pură şi, unde apărea, nu putea lua acea întorsătură periculoasă care transformă orice luptă împotriva puterii de stat într-o luptă împotriva capitalului. Dacă burghezia vedea o periclitare a „liniştii“ în orice manifestare a vieţii sociale, cum se face că a vrut să impună în fruntea societăţii regimul neliniştii, propriul ei regim, regimul parlamentar, care — după expresia unuia dintre oratorii ei — nu trăieşte decît în luptă şi prin luptă? Regimul parlamentar trăieşte din discuţie; cum ar putea deci interzice discuţia? În cadrul acestui regim, orice interes, orice instituţie socială se transformă în idei generale şi sînt discutate ca idei; cum să se ridice vreun interes, vreo instituţie oarecare deasupra gîndirii şi să se impună ca dogmă? Lupta oratorică de la tribună provoacă lupta scribilor în presă; dezbaterile din clubul parlamentului se completează în mod necesar cu dezbaterile care au loc în cluburile din saloane şi taverne; deputaţii, care fac mereu apel la opinia publică, îi dau dreptul acesteia să-şi exprime adevărata opinie prin petiţii. Regimul parlamentar lasă totul pe seama hotărîrii majorităţilor; cum să nu vrea, aşadar, marile majorităţi din afara parlamentului să decidă ele? Dacă voi, cei de pe culmile statului, cîntaţi din vioară, la ce altceva vă puteţi aştepta decît ca cei de jos să joace?

Aşadar, prin faptul că acuză acum de erezie „socialistă“ ceea ce mai înainte ridica în slăvi ca „liberalism“, burghezia recunoaşte că propriul ei interes dictează ca ea să se salveze de pericolul autoguvernării; că pentru a restabili liniştea în ţară trebuie înainte de toate să liniştească propriul ei parlament burghez; că pentru a păstra intactă puterea ei socială trebuie zdrobită puterea ei politică; că burghezii, ca particulari, pot continua să exploateze celelalte clase şi să se bucure netulburaţi de proprietate, de familie, de religie şi de ordine, doar cu condiţia ca burghezia ca clasă să fie condamnată, alături de celelalte clase, la aceeaşi nulitate politică; că pentru a-i salva punga trebuie să i se ia coroana, iar sabia care urma s-o apere trebuie totodată atîrnată, ca o sabie a lui Damocles, deasupra propriului ei cap.

În domeniul intereselor cetăţeneşti generale, Adunarea naţională s-a dovedit atît de inactivă, încît, de pildă, tratativele cu privire la construirea liniei ferate Paris-Avignon, care începuseră în iarna anului 1850, nu fuseseră încă încheiate la 2 decembrie 1851. Cînd nu era vorba de asuprire, de acţiuni reacţionare, Adunarea suferea de o sterilitate iremediabilă.

Pe cînd guvernul lui Bonaparte iniţia legi în spiritul partidului ordinii, depăşind chiar acest partid prin asprimea cu care aceste legi erau aplicate, preşedintele, pe de altă parte, căuta să cucerească popularitate prin propuneri de o absurditate puerilă, subliniind ostilitatea lui faţă de Adunarea naţională şi făcînd aluzii la nişte proiecte tainice, pe care împrejurările le împiedică deocamdată să dezvăluie poporului francez comorile lor ascunse. Aşa a fost propunerea de a aloca subofiţerilor un supliment zilnic de patru sous. Aşa a fost propunerea de a se înfiinţa o casă de împrumut pe cuvînt de onoare pentru muncitori. Bani în dar şi bani cu împrumut — iată perspectivele cu care spera să momească masele. Darurile şi împrumuturile — la asta se reduce ştiinţa financiară a lumpenproletariatului, atît a celui distins cît şi a celui de rînd. La asta se rezumau resorturile pe care Bonaparte ştia să le pună în mişcare. Nicicînd un pretendent n-a speculat în mod atît de plat platitudinea maselor.

Adunarea naţională a ripostat în repetate rînduri cu vehemenţă la aceste încercări evidente de a dobîndi popularitate pe socoteala ei, avînd în vedere pericolul crescînd că acest aventurier, pe care-l hărţuiau datoriile şi pe care nu-l reţinea o reputaţie dobîndită, ar putea risca o lovitură disperată. Divergenţele dintre partidul ordinii şi preşedinte luaseră un caracter ameninţător, cînd deodată un eveniment neaşteptat îl aruncă iar, plin de căinţă, în braţele partidului. Ne referim la alegerile parţiale de la 10 martie 1850. Aceste alegeri s-au ţinut pentru a completa locurile devenite vacante după 13 iunie, cînd o seamă de deputaţi au ajuns în închisoare sau în exil. Parisul a ales numai candidaţi democraţi-sociali. Mai mult încă: cele mai multe voturi le-a întrunit un insurgent din iunie 1848, de Flotte. Astfel s-a răzbunat mica burghezie pariziană, aliată cu proletariatul, pentru înfrîngerea suferită la 13 iunie 1849. Părea că mica burghezie dispăruse în momentul primejdiei de pe cîmpul de luptă numai pentru a reapare într-un moment prielnic, cu forţe de luptă sporite şi cu o lozincă de luptă mai îndrăzneaţă. O împrejurare părea să sporească pericolul acestei izbînzi electorale. Armata votase la Paris pentru insurgentul din iunie, împotriva lui La Hitte, unul dintre miniştrii lui Bonaparte, iar în departamente votase în mare parte pentru montagnarzi, care şi aici păstraseră superioritatea asupra adversarilor lor, deşi nu în mod atît de categoric ca la Paris.

Dintr-o dată Bonaparte s-a văzut din nou faţă în faţă cu revoluţia. Ca la 29 ianuarie 1849, ca la 13 iunie 1849, el s-a ascuns şi la 10 martie 1850 îndărătul partidului ordinii. Cu capul plecat, el a cerut umil iertare, s-a oferit să numească, la porunca majorităţii parlamentare, orice guvern ar fi dorit ea, i-a implorat chiar pe şefii partidelor orleanist şi legitimist, pe de-alde Thiers, Berryer, Broglie, Molé, într-un cuvînt pe aşa-zişii burgravi, să treacă ei înşişi la cîrma statului. Partidul ordinii n-a ştiut să profite de această ocazie unică. În loc să pună cu îndrăzneală mîna pe frînele puterii care i se ofereau, el nici măcar nu l-a silit pe Bonaparte să reinstituie guvernul demis de el la 1 noiembrie. El s-a mulţumit doar să-l umilească, iertîndu-l, şi să introducă în guvernul d'Hautpoul pe d-l Baroche. Acest Baroche tunase şi fulgerase ca acuzator public la tribunalul suprem din Bourges, prima oară împotriva revoluţionarilor de la 15 mai, a doua oară împotriva democraţilor de la 13 iunie, în ambele rînduri acuzîndu-i de a fi atentat împotriva adunării naţionale. Mai tîrziu, nici unul dintre miniştrii lui Bonaparte n-a contribuit mai mult decît dînsul la umilirea Adunării naţionale, iar după 2 decembrie 1851 îl regăsim în înalta şi bine remunerata funcţie de vicepreşedinte al senatului. El a scuipat în ciorba revoluţionarilor ca s-o mănînce Bonaparte.

Partidul democraţiei sociale, la rîndul său, părea că nu umblă decît după pretexte pentru a-şi pune din nou în joc victoria şi pentru a-i micşora importanţa. Vidal, unul dintre deputaţii recent aleşi la Paris, fusese ales în acelaşi timp şi la Strasburg. El a fost convins să opteze pentru Strasburg şi să renunţe la mandatul de la Paris. Aşadar, în loc să dea victoriei sale în alegeri un caracter definitiv şi să silească astfel partidul ordinii să i-o dispute imediat în parlament, în loc să constrîngă adversarul să dea lupta într-un moment în care poporul era plin de entuziasm, iar în armată domnea o stare de spirit favorabilă, partidul democrat a obosit Parisul în cursul lunilor martie şi aprilie cu o nouă agitaţie electorală. El a lăsat pasiunile răscolite ale poporului să se consume în acest nou joc de-a alegerile provizorii, a slăbit energia revoluţionară cu succese constituţionale, făcînd-o să se irosească în intrigi mărunte, declamaţii goale şi într-o agitaţie iluzorie, şi a dat astfel burgheziei timp să se reculeagă şi să se pregătească, a făcut, în sfîrşit, ca însemnătatea alegerilor din martie să scadă, găsindu-şi un comentar sentimental în alegerile parţiale din aprilie prin alegerea lui Eugène Sue. Într-un cuvînt, partidul democraţiei sociale a făcut din 10 martie o păcăleală de 1 aprilie.

Majoritatea parlamentară şi-a dat seama de slăbiciunea adversarului ei. Cei şaptesprezece burgravi ai partidului ordinii — căci Bonaparte lăsase în seama lui conducerea şi responsabilitatea atacului — au elaborat o nouă lege electorală. Prezentarea acestei legi a fost încredinţată d-lui Faucher, care ceruse să i se facă această cinste. La 8 mai el a depus un proiect de lege care suprima votul universal, impunea alegătorilor să fi locuit, timp de trei ani în localitatea în care votează şi, în sfîrşit, în ce-i priveşte pe muncitori, făcea ca stabilirea duratei acestei domicilieri să depindă de certificatul eliberat de patronii lor.

Pe cît de revoluţionară fusese agitaţia şi fierberea democraţilor în timpul campaniei electorale constituţionale, pe atît de constituţional predicau ei acum — cînd trebuiau să dovedească cu arma în mînă seriozitatea victoriei lor electorale — ordine, calm maiestuos (calme majestueux), comportare legală, cu alte cuvinte supunere oarbă în faţa voinţei contrarevoluţiei, care îşi zicea lege. În decursul dezbaterilor, Muntele făcea de ruşine partidul ordinii, opunînd pasiunii revoluţionare a acestuia atitudinea calmă a omului de treabă, care rămîne pe terenul legalităţii, şi strivindu-l cu teribila imputare că procedează în chip revoluţionar. Pînă şi deputaţii recent aleşi se străduiau să dovedească, printr-o atitudine corectă şi chibzuită, cît de nedreaptă era acuzaţia că sînt anarhişti, iar alegerea lor să fie prezentată ca o victorie a revoluţiei. La 31 mai a fost votată noua lege electorală. Montagne s-a mulţumit să strecoare un protest în buzunarul preşedintelui. Legea electorală a fost urmată de o nouă lege a presei, prin care presa revoluţionară era complet suprimată[N169]. Ea şi-a meritat soarta. După acest potop, „National“ şi „Presse“, două organe burgheze, au rămas posturile cele mai avansate ale revoluţiei.

Am văzut că conducătorii democraţi făcuseră totul, în martie şi aprilie, pentru a antrena poporul din Paris la o luptă iluzorie, aşa după cum după 8 mai au făcut totul pentru a-l opri de la o luptă adevărată. Pe lîngă aceasta, nu trebuie să uităm că anul 1850 fusese un an de o excepţională prosperitate industrială şi comercială, aşa încît proletariatul parizian avea cu prisosinţă de lucru. Dar legea electorală din 31 mai 1850 excludea proletariatul de la orice participare la puterea politică, îndepărtîndu-l chiar de pe cîmpul de luptă. Ea arunca pe muncitori înapoi în situaţia de paria în care se aflaseră înaintea revoluţiei din februarie. Prin faptul că în faţa unui asemenea eveniment, ei s-au lăsat conduşi de democraţi, uitînd de interesele revoluţionare ale clasei lor de dragul unei bunăstări de moment, muncitorii renunţau la onoarea de a fi o forţă cuceritoare, se resemnau în faţa soartei lor, dovedeau că înfrîngerea din iunie 1848 îi făcuse pentru ani îndelungaţi incapabili de luptă şi că deocamdată procesul istoric trebuia să se desfăşoare din nou pe deasupra capetelor lor. Cît priveşte democraţia mic-burgheză, care strigase la 13 iunie: „Vai de cel care ar îndrăzni să se atingă de votul universal!“, ea s-a consolat acum cu gîndul că lovitura contrarevoluţionară pe care o primise nu era o lovitură şi că legea din 31 mai nu era lege. În a doua duminică a lunii mai 1852, fiecare francez se va duce la urne cu buletinul de vot într-o mînă şi cu sabia în cealaltă. Cu această profeţie se străduia să se consoleze pe sine însăşi. În sfîrşit, armata a fost pedepsită de superiorii ei atît pentru alegerile din 28 mai 1849 cît şi pentru cele din martie şi aprilie 1850. De data aceasta însă ea şi-a zis cu hotărîre: „Revoluţia nu ne mai trage a treia oară pe sfoară!“

Legea din 31 mai 1850 a fost le coup d'état al burgheziei. Toate victoriile ei anterioare asupra revoluţiei nu avuseseră decît un caracter provizoriu. Ele erau puse sub semnul întrebării de îndată ce Adunarea naţională existentă în momentul respectiv părăsea scena. Ele depindeau de soarta unor noi alegeri generale, iar istoria alegerilor de la 1848 încoace dovedise în chip neîndoios că, pe măsură ce se întărea dominaţia de fapt a burgheziei, ea îşi pierdea dominaţia morală asupra maselor populare. La 10 martie votul universal s-a pronunţat net împotriva dominaţiei burgheziei; burghezia a răspuns prin abrogarea votului universal. Legea din 31 mai reprezenta, prin urmare, una dintre manifestările necesare ale luptei de clasă. Pe de altă parte, pentru ca alegerea preşedintelui republicii să fie valabilă, constituţia cerea un minim de 2.000.000 de voturi. Dacă nici unul dintre candidaţii la preşedinţie nu obţinea acest minim, Adunării naţionale i se acorda dreptul să aleagă ca preşedinte pe unul dintre cei trei candidaţi care ar fi întrunit cel mai mare număr de voturi. Atunci cînd Constituanta întocmea această lege erau înscrişi pe listele electorale 10.000.000 de alegători, în spiritul ei, pentru ca alegerea preşedintelui să fie valabilă, erau, deci, suficiente voturile unei cincimi din alegători. Ştergînd cel puţin 3.000.000 de alegători din listele electorale şi reducînd numărul alegătorilor la 7.000.000, legea din 31 mai a menţinut totuşi minimul legal de 2.000.000 de voturi pentru alegerile prezidenţiale. Ea a ridicat deci minimul legal de la o cincime la aproape o treime din totalul voturilor, cu alte cuvinte a făcut totul pentru a trece prin contrabandă alegerea preşedintelui din mîinile poporului în mîinile Adunării naţionale. Astfel partidul ordinii părea să-şi fi întărit de două ori puterea prin legea electorală din 31 mai, întrucît încredinţa părţii conservatoare a societăţii atît alegerea Adunării naţionale cît şi aceea a preşedintelui republicii.

 

 

 

V

 


 

1). - om de paie. - Nota trad. Editurii Politice

 

 


 

[N167]. Aluzie la cartea lui Ludovic Bonaparte „Des idéees napoléoniennes“, care a apărut în 1839 la Paris. - Nota red. Editurii Politice (nota 167, vol. 1)

[N168]. Impozitul pe vin urma să fie desfiinţat, în virtutea unei hotărîri a Adunării naţionale constituante, cu începere de la 1 ianuarie 1850. Cu 10 zile înainte de acest termen, adică la 20 decembrie 1849, el a fost reintrodus de către Adunarea legislativă. Despre semnificaţia politică a acestei masuri vezi volumul de faţă, p. 175-480.

Legea interimară adoptată la 13 decembrie împuternicea pe timp de şase luni prefecţii să destituie în mod arbitrar pe orice profesor care „prin concepţiile şi metoda sa pedagogică se arată nedemn de postul pe care-l ocupă“.

Legea învăţămîntului, care datează încă de la Falloux, a fost decretată la 15 martie; prin această lege învăţămîntul poporului era trecut în seama clerului. - Nota red. Editurii Politice (nota 168, vol. 1)

[N169]. Prin legea presei, adoptată de Adunarea legislativă la 16 iulie 1850, cauţiunea pe care trebuiau s-o depună editorii ziarelor era considerabil mărită şi era reintrodusă taxa de timbru, taxă care se extindea şi asupra broşurilor. Noua lege constituia o încununare a măsurilor reacţionare care au dus la lichidarea de fapt a libertăţii presei în Franţa. - Nota red. Editurii Politice (nota 169, vol. 1)