Spre deosebire de monedă, banii, fiind rezultatul procesului circulației sub forma M—B—M, constituie punctul de plecare al procesului circulației sub forma B—M—B, adică schimbarea banilor pe marfă cu scopul de a schimba marfa pe bani. În forma M—B—M punctul de plecare și punctul final al mișcării îl constituie marfa, în forma B—M—B banii. În prima formă, banii mijlocesc schimbul de mărfuri, în a doua marfa mijlocește transformarea banilor în bani. Banii, care în prima formă apar ca simplu mijloc, în a doua apar ca scop final al circulației, pe cînd marfa, care în prima formă apare ca scop final, în a doua apare ca simplu mijloc. Deoarece banii înșiși sînt deja rezultatul circulației M—B—M, în forma B—M—B rezultatul circulației apare totodată ca punctul ei de plecare. În timp ce în M—B—M conținutul real al procesului îl constituie schimbul de substanțe, conținutul real al celui de-al doilea proces, al procesului B—M—B, îl constituie însăși existența formei de marfă care izvorăște din acest prim proces.
În forma M—B—M ambii termeni extremi reprezintă mărfuri de valoare egală, dar în același timp valori de întrebuințare diferite din punct de vedere calitativ. Schimbul lor M—M este un schimb real de substanțe. În forma B—M—B, dimpotrivă, ambii termeni extremi sînt aur, și anume aur de valoare egală. A schimba aur pe marfă pentru a schimba apoi marfa pe aur, sau, dacă avem în vedere rezultatul B—B, a schimba aur pe aur, pare a fi ceva absurd. Dacă însă exprimăm B—M—B în formula : a cumpăra pentru a vinde — ceea ce nu înseamnă decît a schimba aur pe aur printr-o mișcare mijlocitoare — vom recunoaște imediat în ea forma dominantă a producției burgheze. În practică însă nu se cumpără pur și simplu pentru a vinde, ci se cumpără ieftin pentru a se vinde mai scump. Banii se schimbă pe marfă pentru a schimba din nou aceeași marfă pe o cantitate mai mare de bani, astfel încît termenii extremi B și B, dacă, nu diferă din punct de vedere calitativ, diferă însă din punct de vedere cantitativ. O asemenea deosebire cantitativă presupune un schimb de neechivalente, pe cînd marfa și banii ca atare nu sînt decît forme opuse ale mărfii însăși, deci moduri diferite de existență ale, aceleiași mărimi de valoare. Prin urmare, circuitul B—M—B ascunde sub formele bani și marfă relații de producție mai dezvoltate și reprezintă în sfera circulației simple doar reflectarea unei mișcări mai complexe. De aceea banii, spre deosebire de mijloacele de circulație, trebuie să fie deduși din forma nemijlocită a circulației mărfurilor M—B—M.
Aurul, adică marfa specifică care servește ca măsură a valorilor și ca mijloc de circulație, devine bani fără vreo altă intervenție din partea societății. În Anglia, unde argintul nu este nici măsură a valorilor și nici mijloc de circulație dominant, el nu devine bani, la fel cum în Olanda aurul, de cînd a fost detronat ca măsură a valorii, a încetat a fi bani. Așadar, o marfă devine bani în primul rînd ca unitate a măsurii valorii și a mijlocului de circulație, adică unitatea măsurii valorii și a mijlocului de circulație este bani. Dar, ca asemenea unitate, aurul posedă și o existență de sine stătătoare, distinctă de existența lui în aceste două funcții. Ca măsură a valorilor, aurul constituie numai bani ideali și aur ideal ; ca simplu mijloc de circulație, el constituie bani simbolici și aur simbolic ; dar, în simpla sa întrupare metalică, aurul constituie bani, sau banii sînt aur real.
Să examinăm acum marfa aur aflată în repaus, care este bani în raportul ei cu celelalte mărfuri. Toate mărfurile reprezintă în prețurile lor o anumită sumă de aur ; ele sînt deci numai aur imaginar sau bani imaginari, reprezentanți ai aurului, în timp ce, dimpotrivă, în calitate de semn al valorii banii apăreau doar ca simpli reprezentanți ai prețurilor mărfurilor 1). Prin urmare, deoarece toate mărfurile nu sînt decît bani imaginari, banii sînt singura marfă reală. În opoziție cu mărfurile, care nu fac decît să reprezinte existența de sine stătătoare a valorii de schimb, a muncii sociale generale, a avuției abstracte, aurul este existența materială a avuției abstracte. Sub aspectul valorii de întrebuințare, fiecare marfă exprimă, prin raportarea ei la o nevoie deosebită, numai un singur moment al avuției materiale, numai o singură latură a avuției. Banii însă satisfac orice nevoie, în măsura în care pot fi schimbați nemijlocit pe orice obiect necesar. Propria lor valoare de întrebuințare se realizează în șirul nesfîrșit de valori de întrebuințare care formează echivalentul banilor. În trainica lor substanță metalică ei conțin într-o formă latentă toată avuția materială desfășurată în lumea mărfurilor. Prin urmare, dacă în prețurile lor mărfurile reprezintă echivalentul general sau avuția abstractă, aurul, acesta din urmă reprezintă în valoarea lui de întrebuințare valorile de întrebuințare ale tuturor mărfurilor. Aurul este deci reprezentantul material al avuției materiale. El este „le précis de toutes les choses“ *1 (Boisguillebert), compendiul avuției sociale. El este totodată, după formă, întruchiparea nemijlocită a muncii generale și, după conținut, totalitatea felurilor de muncă reală. El este avuția generală individualizată 2). În rolul său de mijlocitor al circulației, aurul a trecut prin tot felul de vicisitudini, a fost ciuntit și chiar subțiat pînă a devenit un simplu petic de hîrtie simbolic. Dar ca bani, el își recapătă măreția de aur. Din slugă el devine stăpîn 3). Din simplu salahor el devine zeul mărfurilor 4).
Aurul ca bani s-a separat inițial de mijlocul de circulație prin aceea că marfa și-a întrerupt procesul metamorfozei și a rămas încremenită sub formă de crisalidă de aur. Aceasta se întîmplă ori de cîte ori vînzarea nu este urmată de cumpărare. Prin urmare, separarea de sine stătătoare a aurului în calitate de bani este, înainte de toate, expresia concretă a scindării procesului de circulație sau a metamorfozei mărfii în două acte separate, care există independent unul de altul. Moneda însăși devine bani de îndată ce mișcarea ei e întreruptă. În mîna vînzătorului care a primit-o în schimbul mărfii sale, ea este bani și nu monedă ; de îndată ce pleacă din mîna lui, ea redevine monedă. Fiecare e vînzător al mărfii unilaterale pe care o produce și cumpărător al tuturor celorlalte mărfuri de care are nevoie pentru existența lui socială. În timp ce apariția sa ca vînzător depinde de timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii sale, apariția sa ca cumpărător este determinată de reînnoirea permanentă a nevoilor sale de trai. Pentru a putea cumpăra fără să vîndă, el trebuie să fi vîndut fără să fi cumpărat. În realitate, circulația M—B—M este unitatea-proces a vînzării și cumpărării numai în măsura în care ea este totodată procesul permanent al separării lor. Pentru ca banii să curgă permanent ca monedă, moneda trebuie să se sedimenteze permanent sub formă de bani. Circulația permanentă a monedei este condiționată de reținerea ei permanentă, în cantități mai mari sau mai mici, în cadrul unor fonduri monetare de rezervă, care se nasc pretutindeni în sfera circulației și în același timp o condiționează ; formarea, repartizarea, dispariția și reconstituirea acestor fonduri de rezervă se schimbă mereu, existența lor dispare mereu, dispariția lor are loc în permanență. Adam Smith a exprimat această transformare neîncetată a monedei în bani și a banilor în monedă, spunînd că fiecare posesor de mărfuri, pe lîngă marfa deosebită pe care o vinde, trebuie să aibă întotdeauna în rezervă o anumită sumă din marfa generală, sumă cu care el cumpără. Am văzut că, în circulația M—B—M, veriga a doua, B—M, se fărîmițează într-o serie de cumpărări care nu se efectuează dintr-o dată, ci succesiv, astfel încît o parte din B circulă ca monedă, pe cînd cealaltă parte rămîne în repaus ca bani. Banii sînt aici de fapt numai monedă suspendată, și diferitele părți componente ale masei monetare aflate în circulație apar întotdeauna alternativ cînd într-o formă, cînd în alta. Prin urmare, această primă transformare a mijlocului de circulație în bani nu reprezintă decît un moment tehnic al circulației bănești însăși 5).
Prima formă naturală a avuției o constituie surplusul sau excedentul de produse, adică partea din produse care nu este necesară nemijlocit ca valoare de întrebuințare, sau posesiunea unor produse a căror valoare de întrebuințare nu intră în sfera necesităților stricte. Atunci cînd am analizat trecerea mărfii în bani, am văzut că pe treptele nedezvoltate ale producției acest prisos sau excedent de produse formează sfera propriu-zisă a schimbului de mărfuri. Produsele excedentare devin produse care pot fi schimbate, sau mărfuri. Forma de existență adecvată a acestui surplus o constituie aurul și argintul, prima formă în care avuția se statornicește ca avuție socială abstractă. Nu numai că mărfurile pot fi păstrate sub formă de aur sau de argint, adică sub formă de material bănesc, ci aurul și argintul sînt avuție sub o formă care poate fi păstrată. Orice valoare de întrebuințare ca atare servește prin aceea că e consumată, adică nimicită. Valoarea de întrebuințare a aurului ca bani constă însă în a fi purtătorul valorii de schimb, în a fi — ca materie primă informă — materializarea timpului de muncă general. Ca metal inform, valoarea de schimb posedă o formă neperisabilă. O cantitate de aur sau de argint, imobilizată astfel sub formă de bani, este un tezaur. La popoarele cu circulație pur metalică, de pildă la popoarele din antichitate, tezaurizarea apare ca un proces general, începînd de la individul izolat și terminînd cu statul care își păzește tezaurul de stat. În timpurile mai vechi, în Asia și în Egipt, aceste tezaure păzite de regi și de preoți apar mai curînd ca o mărturie a puterii lor. În Grecia și la Roma, formarea unor tezaure de stat, ca formă de surplusuri întotdeauna sigură și întotdeauna la îndemînă, devine o sarcină politică. Transferarea rapidă a unor astfel de tezaure dintr-o țară în alta de către cuceritori și subitul lor aflux parțial în circulație constituie o particularitate a economiei din antichitate.
Ca timp de muncă materializat, aurul garantează mărimea propriei sale valori și, deoarece el este materializarea timpului de muncă general, procesul de circulație îi garantează acțiunea sa permanentă ca valoare de schimb. Prin simplul fapt că posesorul de mărfuri poate păstra marfa sub forma ei de valoare de schimb sau însăși valoarea de schimb ca marfă, schimbul de mărfuri cu scopul de a le recăpăta sub forma transformată a aurului devine motivul propriu-zis al circulației. Metamorfoza mărfii M—B are drept scop însăși această metamorfoză, adică transformarea mărfii dintr-o avuție naturală deosebită într-o avuție socială generală. În locul schimbului de substanțe, schimbul formei devine scop în sine. Dintr-o simplă formă, valoarea de schimb devine conținutul mișcării. Marfa se păstrează ca avuție, ca marfă, numai în măsura în care se menține în sfera circulației, și în această stare fluidă ea se menține numai în măsura în care se solidifică ca argint și ca aur. Ea rămîne în fluxul mărfurilor ca cristal al procesului de circulație. Or, aurul și argintul se fixează ca bani numai în măsura în care nu sînt mijloace de circulație. Ele devin bani numai cînd nu sînt mijloace de circulație. Rezultă deci că retragerea mărfii din circulație sub formă de aur constituie singurul mijloc de a o menține mereu în sfera circulației.
Posesori de mărfuri poate să scoată din circulație sub formă de bani numai atît cît îi dă sub formă de marfă. A vinde mereu, a arunca necontenit în circulație mărfuri — iată deci prima condiție a tezaurizării, din punctul de vedere al circulației mărfurilor. Pe de altă parte, ca mijloc de circulație banii dispar mereu în însuși procesul de circulație, pentru că ei se realizează mereu în valori de întrebuințare și se mistuiesc într-o consumare efemeră. Ei trebuie deci să fie smulși din fluxul mistuitor al circulației, sau marfa trebuie să fie oprită la prima ei metamorfoză, pentru a împiedica banii să-și exercite funcția de mijloc de cumpărare. Posesorul de mărfuri, care a devenit acum tezaurizator, trebuie să vîndă cît mai mult și să cumpere cît mai puțin, cum preconiza încă bătrînul Caton ; patrem familias vendacem, non emacem esse 29. Așa cum hărnicia este condiția pozitivă a tezaurizării, economisirea este condiția ei negativă. Cu cît este mai mică măsura în care echivalentul mărfii este retras din circulație sub formă de mărfuri deosebite sau valori de întrebuințare, cu atît este mai mare măsura în care acest echivalent este retras de acolo sub formă de bani sau de valoare de schimb 6). Prin urmare, însușirea avuției sub forma ei generală determină renunțarea la avuție în realitatea ei materială. De aceea stimulentul vital al tezaurizării este avariția, pentru care nu marfa ca valoare de întrebuințare constituie o trebuință, ci valoarea de schimb ca marfă. Pentru a-și însuși prisosul sub forma lui generală, trebuințele particulare trebuie să fie considerate ca un lux, ca ceva superfluu. Astfel, în 1593 cortesurile i-au înaintat lui Filip al II-lea o întîmpinare în care, printre altele, se spune ;
„În 1586 cortesurile din Valladolid au rugat pe maiestatea-voastră să nu mai permită în regat importul de lumînări, sticlărie, bijuterii, cuțite și alte obiecte asemănătoare, care se aduc din străinătate cu scopul de a schimba pe aur aceste obiecte atît de nefolositoare vieții omului, ca și cum spaniolii ar fi niște indieni“.
Tezaurizatorul disprețuiește plăcerile lumești, temporare și efemere, ca să alerge după tezaurul etern, pe care nu-l mănîncă nici moliile, nici rugina și care e cu totul ceresc și în același timp cu totul pămîntesc.
„Cauza finală generală a lipsei noastre de aur — spune Misselden în lucrarea citată — trebuie căutată în faptul că regatul nostru consumă mult prea multe mărfuri străine, care, în loc să ne fie commodities *2, se dovedesc a fi discommodities *3, pentru că din cauza lor ne lipsim de tezaure atît de numeroase care ar putea fi importate în locul acestor nimicuri (toys). Noi consumăm mult prea multe vinuri din Spania, Franța, Renania, Levant ; stafidele din Spania și din Levant, linonul lawns și batistul din Hainaut, mătăsurile din Italia, zahărul și tutunul din Indiile occidentale, mirodeniile din Indiile orientale, toate acestea nu sînt pentru noi o necesitate absolută și totuși aceste lucruri se cumpără cu aur greu“ 7).
Ca aur și argint, avuția este neperisabilă atît pentru că valoarea de schimb există într-un metal indestructibil cît și mai ales pentru că aurul și argintul sînt împiedicate să devină ca mijloace de circulație forma bănească doar efemeră a mărfii. Conținutul perisabil este sacrificat astfel formei neperisabile.
„Dacă, prin intermediul impozitelor, banii sînt luați din mîinile unuia care îi mănîncă și-i bea și dați în mîinile unuia care îi folosește pentru ameliorarea solului, pentru pescuit, pentru întreprinderi miniere, manufacturi sau chiar pentru îmbrăcăminte, din punctul de vedere al societății aceasta înseamnă în orice caz un avantaj, căci pînă și îmbrăcămintea nu are un caracter atît de perisabil ca hrana și băutura. Dacă banii se cheltuiesc pe mobilă, avantajul este cu atît mai mare, iar dacă sînt folosiți pentru construcții de case, avantajul e și mai mare etc. : dar cel mai mare avantaj se realizează dacă se aduce în țară aur și argint, pentru că numai aceste lucruri sînt neperisabile și sînt prețuite ca avuție peste tot și în toate timpurile ; toate celelalte sînt avuție numai pro hic et nunc [într-un anumit loc și timp]“ 8).
Smulgerea banilor din fluxul circulației spre a-i feri de schimbul social de substanțe se manifestă și pe plan exterior prin îngroparea lor, astfel încît, ca tezaur subteran neperisabil, avuția socială este pusă într-o relație privată cu totul secretă cu posesorul de mărfuri. Doctorul Bernier, care a stat un timp la Delhi la curtea lui Aurangzeb, povestește că negustorii își îngroapă pe ascuns banii adînc în pămînt, mai cu seamă nemahomedanii păgîni, care dețin în mîinile lor aproape întregul comerț și toți banii ; ei
„sînt pătrunși de credința că aurul și argintul pe care îl îngroapă în timpul vieții lor le va folosi după moarte pe lumea cealaltă“ 9).
De altfel, tezaurizatorul, în măsura în care ascetismul său este însoțit de hărnicie, este în fond protestant și chiar puritan.
„Nu se poate tăgădui că vînzarea-cumpărarea este un lucru trebuincios de care nu ne putem lipsi ; poți foarte bine să cumperi creștinește, mai cu seamă lucruri care servesc nevoilor și bunei-cuviințe, căci și patriarhii cumpărau și vindeau vite, lînă, cereale, unt, lapte și alte bunuri. Sînt darurile lui dumnezeu, pe care el le scoate din pămînt și le împarte între oameni. Dar negoțul cu străinătatea, care aduce din Calcutta, India etc. mărfuri ca mătăsuri scumpe, obiecte de aur și mirodenii, care nu sînt de nici un folos, servind numai pentru lux, și storc țării și oamenilor bani, nu ar trebui îngăduit dacă am avea o singură cîrmuire și un suveran. Dar despre asta nu vreau să scriu acum, pentru că cred că în cele din urmă, cînd nu vom mai avea bani, acest negoț va înceta de la sine, ca și luxul și ghiftuiala ; căci nici un fel de scrieri sau sfaturi nu vor ajuta atîta timp cît nu ne va sili nevoia și sărăcia“ 10).
În vremuri de zdruncinare a schimbului social de substanțe, îngroparea banilor ca tezaur se practică chiar și în societatea burgheză dezvoltată. Legătura socială în forma ei compactă — pentru posesorul de mărfuri această legătură constă în marfă, iar existența adecvată a mărfii o constituie banii — este pusă la adăpost de mișcarea socială. Nervus rerum *4 social este înmormîntat împreună cu corpul al cărui nerv este el.
Tezaurul n-ar fi decît metal nefolositor, sufletul său bănesc l-ar părăsi și el ar rămîne doar n scrum al circulației, caput mortum *5 al ei, dacă nu ar tinde mereu spre sfera circulației. Banii, sau valoarea de schimb devenită de sine stătătoare, reprezintă din punct de vedere calitativ existența avuției abstracte, dar pe de altă parte orice sumă de bani dată este o mărime de valoare cantitativ limitată. Limita cantitativă a valorii de schimb contrazice generalitatea ei calitativă și tezaurizatorul resimte această limită ca o barieră, care în realitate se transformă totodată într-o barieră calitativă, adică face ca tezaurul să nu fie decît un reprezentant limitat al avuției materiale. Banii ca echivalent general se prezintă nemijlocit, după cum văzut, sub forma unei egalități în care ei formează una dintre părți, iar seria nesfîrșită a mărfurilor cealaltă parte. De mărimea valorii de schimb depinde în ce măsură banii se apropie, în realizarea lor, de o asemenea serie nesfîrșită, adică în ce măsură ei corespund noțiunii lor ca valoare de schimb. Mișcarea valorii de schimb ca valoare de schimb, ca automat, nu poate fi în genere alta decît aceea de a-și depăși limitele cantitative. De îndată însă ce limita cantitativă a unui tezaur a fost depășită, se creează o nouă limită, care la rîndul ei trebuie să fie înlăturată. Ceea ce apare ca limită nu este, așadar, o margine determinată a tezaurului, ci orice margine a sa. Înseamnă deci că tezaurizarea nu are nici o margine imanentă, nici o măsură, ci este un proces fără sfîrșit, care în rezultatul obținut de fiecare dată găsește un motiv pentru a fi reluat. Dacă tezaurul se înmulțește numai pentru că e conservat, în schimb se conservă numai pentru că este înmulțit.
Banii reprezintă nu numai unul dintre obiectele setei de îmbogățire, ci unicul ei obiect. Această sete este, în fond, auri sacra fames *6. Setea de îmbogățire, spre deosebire de pasiunea pentru avuție naturală concretă sau pentru valori de întrebuințare, ca veșminte, podoabe, cirezi etc., este posibilă numai atunci cînd avuția generală ca atare se individualizează într-un obiect special și de aceea poate fi păstrată sub forma unei mărfi anumite. Banii apar deci ca obiect și totodată ca izvor al setei de îmbogățire 11). În fond, la baza acestui fenomen se află faptul că valoarea de schimb ca atare, prin urmare și înmulțirea ei, devine un scop. Avariția păstrează tezaurul, nepermițînd banilor să devină mijloc de circulație, dar setea de aur menține sufletul bănesc al tezaurului, permanenta lui tendință de a circula.
Activitatea prin intermediul căreia se formează tezaurul este, pe de o parte, retragerea banilor din circulație prin vînzări mereu repetate și, pe de altă parte, simpla adunare, simpla acumulare. De fapt, numai în sfera circulației simple, și anume sub forma tezaurizării, se produce acumularea de avuție ca atare, pe cînd celelalte așa-zise forme de acumulare sînt, după cum vom vedea mai tîrziu, în mod greșit considerate ca acumulare, și aceasta numai datorită faptului că amintesc simpla acumulare de bani. Toate celelalte mărfuri se acumulează sau sub formă de valori de întrebuințare, și în acest caz modul acumulării lor este determinat de specificul valorii lor de întrebuințare. Acumularea de cereale, de exemplu, necesită amenajări speciale. Acumularea de oi mă face cioban, acumularea de sclavi și pămînt face să fie necesare relații de dominație și de supunere etc. Acumularea unor feluri deosebite de avuție necesită procese speciale, distincte de simplul act al acumulării propriu-zise, și dezvoltă anumite laturi ale individualității. Sau avuția sub formă de mărfuri se acumulează ca valoare de schimb, și atunci acumularea apare ca o operație comercială sau specific economică. Cei care îndeplinesc această operație devin negustori de cereale, negustori de vite etc. Aurul și argintul sînt bani nu datorită vreunei activități a individului care le acumulează, ci ca cristale ale procesului de circulație care se desfășoară fără vreo contribuție din partea lui. El nu are altceva de făcut decît să pună deoparte aur și argint și să adauge o cantitate de aur și de argint la alta, activitate complet lipsită de conținut care, aplicată la toate celelalte mărfuri, le-ar deprecia 12).
Tezaurizatorul nostru apare ca un martir al valorii de schimb, un sfînt ascet așezat în vîrful stîlpului său de metal. El are de-a face numai cu avuția sub forma ei socială, și de aceea el o îngroapă, ascunzînd-o de societate. El dorește marfa numai sub forma în care e mereu capabilă să circule, și de aceea o retrage din circulație. El este entuziasmat de valoarea de schimb, și de aceea nu schimbă nimic. Forma fluidă a avuției și forma ei pietrificată, elixirul vieții și piatra filozofală, se ciocnesc cu înverșunare una cu alta, ca în alchimie. În nemărginita lui sete imaginară de plăceri, el renunță la orice plăcere. În dorința de a-și satisface toate trebuințele sociale, abia dacă-și satisface trebuințele naturale elementare. Păstrînd avuția în corporalitatea ei metalică, el o transformă într-o simplă himeră. În fond, acumularea banilor de dragul banilor e forma barbară a producției pentru producție, adică dezvoltarea forțelor productive ale muncii sociale dincolo de limitele nevoilor obișnuite. Cu cît producția de mărfuri e mai puțin dezvoltată, cu atît mai importantă este această primă separare de sine stătătoare a valorii de schimb sub formă de bani, tezaurizarea, care de aceea are un rol important la popoarele antice, în Asia pînă în prezent și la popoarele de agricultori din zilele noastre, la care valoarea de schimb nu a cuprins încă toate relațiile de producție. Funcția specific economică a tezaurizării în cadrul circulației metalice înseși o vom examina imediat, dar mai întîi vom releva și o altă formă de tezaurizare.
Cu totul independent de proprietățile lor estetice, mărfurile din argint și aur, întrucît materialul din care sînt făcute este material bănesc, pot fi transformate în bani, la fel cum banii de aur sau lingourile de aur pot fi transformate în asemenea mărfuri. Deoarece aurul și argintul constituie materialul avuției abstracte, cel mai bun mijloc de a afișa avuția constă în folosirea lor ca valori de întrebuințare concrete, și dacă pe anumite trepte ale producției posesorul de mărfuri își ascunde tezaurul, el se simte totuși tentat să apară față de ceilalți posesori de mărfuri, pretutindeni unde poate s-o facă fără riscuri, drept un rico hombre *7. El se aurește pe sine și-și aurește casa 13). În Asia, în special în India, unde tezaurizarea nu este, ca în economia burgheză, o funcție subordonată a mecanismului producției în ansamblu, ci avuția sub această formă rămîne ținta finală, mărfurile de aur și de argint nu sînt în fond decît forma estetică a tezaurului. În Anglia medievală, mărfurile de aur și de argint erau considerate de lege drept o simplă formă de tezaur, deoarece, de pe urma muncii simple care li se adăuga, valoarea lor nu creștea decît foarte puțin. Menirea lor era de a fi din nou aruncate în circulație, și de aceea aliajul lor era prescris cu aceeași precizie ca și acela al monedei propriu-zise. Folosirea crescîndă a aurului și argintului ca obiecte de lux o dată cu creșterea avuției este ceva atît de simplu, încît pentru cei din antichitate era un lucru cît se poate de clar 14), pe cînd economiștii moderni au emis teoria greșită că folosirea mărfurilor de argint și de aur sporește nu în raport cu creșterea avuției, ci numai în raport cu scăderea valorii metalelor nobile. De aceea datele acestor economiști cu privire la folosirea aurului californian și australian, care în toate celelalte privințe sînt exacte, au întotdeauna o lacună, deoarece consumul mărit al aurului ca materie primă nu este justificat, potrivit ideii lor greșite, printr-o scădere corespunzătoare a valorii lui. În răstimpul dintre 1810 și 1830, în urma războiului dintre coloniile americane și Spania 30 și a întreruperii lucrului în mine din cauza revoluțiilor, producția medie anuală de metale nobile a scăzut la mai puțin de jumătate. În comparație cu 1809, în 1829 scăderea cantității de monede aflată în circulație în Europa reprezenta aproape 1/6. Prin urmare, deși volumul producției scăzuse și cheltuielile de producție — dacă în genere a intervenit vreo schimbare în ceea ce le privește — s-au urcat, consumul metalelor prețioase ca obiecte de lux s-a mărit totuși considerabil, în Anglia încă în timpul războiului, iar pe continent după pacea de la Paris. El s-a mărit o dată cu creșterea avuției generale 15). Se poate afirma ca o lege generală că transformarea banilor de aur și de argint în obiecte de lux are loc în special în timp de pace, pe cînd retransformarea lor în lingouri sau chiar în monede are loc numai în vremuri tulburi 16). Cît de însemnat este raportul dintre cantitatea de aur și argint tezaurizată sub formă de obiecte de lux și metalul nobil care servește ca bani se poate vedea din faptul că în 1829 acest raport era, după Jacob, de 2 : 1 în Anglia, și că în toată Europa și America cantitatea de metal nobil existent sub formă de obiecte de lux era cu 1/4 mai mare decît cantitatea existentă sub formă de bani.
Am văzut că circulația banilor nu este decît o manifestare a metamorfozei mărfurilor sau a schimbării de forme prin care se efectuează schimbul social de substanțe. De aceea, o dată cu variația sumei prețurilor mărfurilor aflate în circulație sau a volumului metamorfozelor lor simultane, pe de o parte, și dacă, pe de altă parte, viteza schimbării formelor lor este dată în fiecare caz, cantitatea totală a aurului aflat în circulație trebuie să se mărească sau să se micșoreze mereu, ceea ce e posibil numai cu condiția ca între cantitatea totală de bani existentă într-o țară și cantitatea de bani aflată în circulație să existe un raport care să varieze necontenit. Această condiție este îndeplinită prin tezaurizare. Dacă prețurile scad sau dacă viteza de circulație se mărește, rezervoarele tezaurelor absorb partea de bani care cade afară din circulație ; dacă însă prețurile se urcă sau dacă viteza de circulație scade, tezaurele se deschid și se reîntorc parțial în circulație. Această înghețare sub formă de tezaur a banilor care circulă și reîntoarcerea tezaurelor în sfera circulației reprezintă o mișcare oscilatorie mereu variabilă, în care precumpănirea unei direcții sau alteia e determinată exclusiv de fluctuațiile circulației mărfurilor. Tezaurele apar astfel drept canale de scurgere și de alimentare a banilor aflați în circulație, astfel încît în calitate de monedă circulă întotdeauna numai cantitatea de bani cerută de necesitățile nemijlocite ale circulației propriu-zise. Dacă volumul circulației în ansamblu se extinde subit și dacă predomină unitatea fluidă a vînzării și cumpărării, și în condiții cînd suma totală a prețurilor care urmează a fi realizate crește mai rapid decît viteza circulației banilor, tezaurele se golesc văzînd cu ochii ; de îndată ce în mișcarea generală se produce o oprire neobișnuită sau se statornicește separarea vînzării de cumpărare, cantități însemnate de mijloace de circulație îngheață sub formă de bani și rezervoarele tezaurelor se umplu cu mult peste nivelul lor mijlociu. În țările cu circulație pur metalică sau în care producția se află pe o treaptă nedezvoltată, tezaurele sînt nespus de fărîmițate și risipite pe întregul cuprins al țării, pe cînd în țările burgheze dezvoltate ele sînt concentrate în depozitele băncilor. Tezaurul nu trebuie confundat cu rezerva monetară, care formează ea însăși o parte componentă a cantității totale de bani care se află permanent în circulație, pe cînd raportul activ dintre tezaur și mijlocul de circulație presupune scăderea sau creșterea acestei cantități totale de bani. Mărfurile de aur și de argint, după cum am văzut, formează și ele atît un canal de scurgere pentru metalele nobile cît și o sursă latentă de alimentare a lor. În perioade normale însă, numai prima lor funcție prezintă importanță pentru economia circulației metalice 17).
Cele două forme sub care banii se deosebeau pînă acum de mijlocul de circulație erau : forma de monedă suspendată și forma de tezaur. Prima formă reflecta transformarea trecătoare a monedei în bani, faptul că a doua verigă din M—B—M, cumpărarea B—M, trebuie să se fărîmițeze în cadrul unei anumite sfere de circulație într-o serie de cumpărări succesive. Tezaurizarea însă se baza pur și simplu pe izolarea actului M—B, care nu se continua prin B—M ; sau ea nu reprezenta decît o dezvoltare de sine stătătoare a primei metamorfoze a mărfii, reprezenta banii dezvoltați aici ca existență înstrăinată a tuturor mărfurilor, în opoziție cu mijlocul de circulație ca existență a mărfii sub forma ei de obiect ce se înstrăinează mereu. Rezerva de monede și tezaurul erau bani numai pentru că erau non-mijloc de circulație și erau non-mijloc de circulație numai pentru că nu circulau. În determinarea în care îi analizăm acum, banii circulă sau intră în circulație, dar nu în cadrul funcției de mijloc de circulație. Ca mijloc de circulație, banii erau întotdeauna mijloc de cumpărare ; acum însă ei acționează ca non-mijloc de cumpărare.
De îndată ce, datorită tezaurizării, banii devin existența avuției sociale abstracte și reprezentantul palpabil al avuției materiale, ei capătă în această determinare a lor ca bani funcții specifice în cadrul procesului de circulație. Dacă banii circulă ca simplu mijloc de circulație și deci ca mijloc de cumpărare, se presupune că marfa și banii se găsesc în același moment față în față, că, prin urmare, aceeași mărime de valoare e prezentă de două ori : la un pol ca marfă în mîna vînzătorului, la celălalt pol ca bani în mîna cumpărătorului. Această existență simultană a celor două echivalente la cei doi poli opuși și simultana lor schimbare de loc sau înstrăinarea lor reciprocă presupune, la rîndul ei, că vînzătorul și cumpărătorul intră în relații numai ca posesori de echivalente care există de față. Or, procesul metamorfozei mărfurilor, care dă naștere diferitelor determinări de formă ale banilor, îi metamorfozează și pe posesorii de mărfuri, sau modifică rolurile sociale în care ei apar unii în fața altora. În procesul metamorfozei mărfii, deținătorul de mărfuri își schimbă pielea ori de cîte ori marfa trece dintr-o formă în alta sau ori de cîte ori banii iau forme noi. Astfel, la început, posesorii de mărfuri se aflau față în față numai ca posesori de mărfuri ; apoi unul a devenit vînzător, celălalt cumpărător ; după aceea fiecare dintre ei devine alternativ cînd cumpărător, cînd vînzător; mai tîrziu ei au devenit tezaurizatori și, în sfîrșit, oameni bogați. În felul acesta posesorii de mărfuri ies din procesul circulației altfel decît au intrat în el. În fond diferitele determinări de formă pe care le capătă banii în procesul de circulație nu sînt decît schimbări de formă cristalizate ale mărfurilor înseși, schimbări care, la rîndul lor, nu sînt decît expresia materială a relațiilor sociale schimbătoare în care posesorii de mărfuri efectuează schimbul lor de substanțe. În procesul circulației se creează noi relații de schimb și, ca purtători ai acestor relații schimbate, posesorii de mărfuri dobîndesc noi roluri economice. După cum în cadrul circulației interne banii se idealizează și un simplu bilet de hîrtie, ca reprezentant al aurului, îndeplinește funcția de bani, tot așa procesul acesta dă cumpărătorului sau vînzătorului care a intrat în el pur și simplu ca reprezentant al banilor sau al mărfii, deci ca unul care reprezintă bani viitori sau marfă viitoare, calitatea de vînzător sau de cumpărător real.
Toate determinările de formă în care aurul se dezvoltă și devine bani nu sînt altceva decît dezvoltarea determinărilor cuprinse în metamorfoza mărfurilor, dar care în circulația simplă a banilor — la apariția banilor ca monedă sau în mișcare M—B—M ca unitate ce se realizează sub formă de proces — nu s-au separat ca o formă de sine stătătoare sau au apărut ca simple posibilități, de pildă în întreruperea metamorfozei mărfii. Am văzut că, în procesul M—B, marfa, în calitate de valoare de întrebuințare reală și de valoare de schimb ideală, s-a raportat la bani ca la valoare de schimb reală și ca valoare de întrebuințare doar ideală. Înstrăinînd marfa ca valoare de întrebuințare, vînzătorul realizează propria ei valoare de schimb și valoarea de întrebuințare a banilor. Invers, înstrăinînd banii ca valoare de schimb, cumpărătorul realizează valoarea de întrebuințare a banilor și prețul mărfii. În consecință, marfa și banii și-au schimbat locurile. Procesul viu al acestei opoziții polare bilaterale se scindează acum din nou în realizarea lui. Vînzătorul își înstrăinează marfa în mod real, dar prețul ei este realizat la început numai în mod ideal. El a vîndut-o la prețul ei, dar acest preț urmează să fie realizat abia mai tîrziu, la o dată stabilită. Cumpărătorul cumpără în calitate de reprezentant al unor bani viitori, pe cînd vînzătorul vinde ca posesor al unei mărfi prezente. De partea vînzătorului, marfa ca valoare de întrebuințare este realmente înstrăinată, deși prețul ei încă nu este realizat efectiv ; de partea cumpărătorului, banii sînt realizați efectiv în valoarea de întrebuințare a mărfii, deși ca valoare de schimb încă n-au fost înstrăinați efectiv. În locul semnului valorii, ca pînă acum, cumpărătorul însuși apare aici ca reprezentant simbolic al banilor. După cum însă înainte simbolica generală a semnului valorii cerea din partea statului garanții și decretarea cursului obligatoriu, acum simbolica personală a cumpărătorului generează contracte particulare între posesorii de mărfuri, contracte a căror îndeplinire este garantată prin lege.
Dimpotrivă, în procesul B—M, banii pot fi înstrăinați ca mijloc de cumpărare real și prețul mărfii poate fi realizat astfel înainte ca valoarea de întrebuințare a banilor să fie realizată sau înainte ca marfa să fie înstrăinată. Aceasta are loc, de exemplu, sub forma obișnuită a plății anticipate, sau sub forma în care guvernul englez cumpără opiul de la raiații din India sau în care negustorii străini stabiliți în Rusia cumpără de la ruși o mare parte din produsele lor agricole. Aici însă banii funcționează sub forma de mijloc de cumpărare, formă pe care o cunoaștem deja, și de aceea nu capătă nici o nouă determinare de formă 18). Fără să ne oprim deci asupra acestui din urmă caz, menționăm totuși, referitor la forma transformată în care apar aici cele două procese B—M și M—B, că deosebirea dintre cumpărare și vînzare, care apare în mod nemijlocit în procesul de circulație doar ca o deosebire imaginară, devine acum o deosebire reală, pentru că într-una din forme e prezentă numai marfa, în cealaltă numai banii, iar în ambele forme este prezent numai termenul extrem de la care pornește inițiativa. În afară de aceasta, ceea ce e comun ambelor forme este că, în amîndouă, unul dintre echivalente există numai în voința comună a cumpărătorului și a vînzătorului, voință care îi leagă pe amîndoi și capătă forme stabilite prin lege.
Vînzătorul și cumpărătorul devin creditor și debitor. Dacă posesorul de mărfuri, ca păzitor al tezaurului, era mai mult o figură comică, el devine acum înspăimîntător, pentru că nu pe sine însuși, ci pe aproapele său el îl consideră ca existență a unei anumite sume de bani, transformîndu-1 astfel pe acesta, și nu pe sine însuși, într-un martir l valorii de schimb. Din credincios el devine creditor și din religie cade în jurisprudență.
„I stay here on my bond“ ! *8
Așadar, în forma modificată M—B, în care marfa este prezentă, iar banii nu sînt decît reprezentați, banii funcționează mai întîi ca măsură a valorii. Valoarea de schimb a mărfii este evaluată în bani ca măsură a acestei valori de schimb, dar, ca valoare de schimb stabilită prin contract, prețul există nu numai în capul vînzătorului, ci este totodată măsura obligației cumpărătorului. În al doilea rînd, banii funcționează aici ca mijloc de cumpărare, deși ei nu fac decît să proiecteze umbra existenței lor viitoare. Ei fac ca marfa să-și schimbe locul, trecînd din mîinile vînzătorului în mîinile cumpărătorului. Cînd sosește termenul executării contractului, banii intră în circulație, deoarece își schimbă locul și trec din mîinile fostului cumpărător în mîinile fostului vînzător. Dar ei intră în circulație nu ca mijloc de circulație sau ca mijloc de cumpărare. Ca asemenea mijloace ei au funcționat înainte de a fi fost prezenți, dar apar după ce au încetat de a funcționa ca asemenea mijloace. Dimpotrivă, ei intră în circulație ca unicul echivalent adecvat l mărfii, ca existență absolută a valorii de schimb, ca ultimul cuvînt al procesului de schimb, într-un cuvînt ca bani, și anume ca bani în funcția lor determinată ca mijloc de plată general. În această funcție de mijloc de plată, banii apar ca marfă absolută, dar în sfera circulației propriu-zise și nu în afara ei, cum s-a întîmplat cu tezaurul. Deosebirea dintre mijlocul de cumpărare și mijlocul de plată *9 se face simțită într-un mod foarte neplăcut în perioadele de criză comercială.
La început, transformarea produsului în bani apare in circulație numai ca o necesitate individuală pentru posesorul de mărfuri, Întrucît produsul său nu constituie pentru el o valoare de întrebuințare, ci urmează abia să devină o asemenea valoare prin înstrăinarea lui. Dar, pentru a plăti la termenul convenit prin contract, el trebuie în prealabil să vîndă marfă. Prin urmare, cu totul independent de nevoile sale individuale, datorită mișcării procesului de circulație, vînzarea s-a transformat pentru el într-o necesitate socială. Ca fost cumpărător al unei mărfi, el devine în mod forțat vînzătorul unei alte mărfi nu pentru a obține bani ca mijloc de cumpărare, ci pentru a-i obține ca mijloc de plată, ca formă absolută a valorii de schimb. Transformarea mărfii în bani, ca act final, sau prima metamorfoză a mărfii, ca scop în sine — ceea ce în cazul tezaurizării părea a fi un capriciu al posesorului de mărfuri — a devenit acum o funcție economică. Motivul și conținutul vînzării făcute în vederea unei plăți este conținutul procesului de circulație, conținut care rezultă din însăși forma acestui proces.
În cadrul acestei forme de vînzare, marfa își schimbă locul, circulă, amînînd pentru mai tîrziu prima ei metamorfoză, transformarea ei în bani. De partea cumpărătorului, dimpotrivă, a doua metamorfoză, adică retransformarea banilor în marfă, are loc înainte de efectuarea primei metamorfoze, adică înainte ca marfa să se transforme în bani. Prin urmare, prima metamorfoză apare aici în timp după a doua. Prin aceasta, banii, această întruchipare a mărfii în prima ei metamorfoză, capătă o nouă determinare de formă. Banii, sau dezvoltarea de sine stătătoare a valorii de schimb, nu mai reprezintă forma mijlocitoare a circulației mărfurilor, ci rezultatul ei final.
Nu e nevoie să demonstrăm amănunțit că asemenea vînzări pe termen, în care ambii poli ai vînzării există separați in timp, rezultă în mod firesc din circulația simplă a mărfurilor. Mai întîi, dezvoltarea circulației face ca apariția alternativă a acelorași posesori de mărfuri, unul față de altul, ca vînzător și cumpărător, să se repete. Acest fenomen repetat nu rămîne pur întîmplător, ci, de pildă, o marfă e comandată pentru un termen viitor, cînd urmează să fie livrată și plătită. În acest caz, vînzarea are loc în mod ideal, adică numai din punct de vedere juridic, fără ca marfa și banii să apară sub forma lor corporală. Aici ambele forme ale banilor, adică banii ca mijloc de circulație și ca mijloc de plată, coincid încă, pentru că, pe de o parte, marfa și banii își schimbă locul simultan și, pe de altă parte, banii nu cumpără marfa, ci realizează prețul mărfii, care a fost vîndută mai înainte. Apoi, prin însăși natura lor, o serie întreagă de valori de întrebuințare se înstrăinează realmente nu în momentul transmiterii efective a mărfii, ci numai prin punerea ei la dispoziție pentru un timp determinat. De exemplu, cînd o casă este dată cu chirie pe timp de o lună, valoarea de întrebuințare a casei va fi transmisă abia la expirarea lunii, deși casa a trecut din mînă în mînă la începutul lunii. Întrucît aici transmiterea efectivă a valorii de întrebuințare și înstrăinarea ei reală nu coincid în timp, realizarea prețului ei are loc de asemenea mai tîrziu decît trecerea ei din mînă în mînă. În sfîrșit, deosebirea în ceea ce privește durata producției diferitelor mărfuri și momentul producerii lor face ca unul să apară ca vînzător atunci cînd celălalt încă nu poate apărea în calitate de cumpărător ; în cazul repetării frecvente a cumpărărilor și vînzărilor între aceiași posesori de mărfuri, cele două momente ale vînzării se separă, așadar, potrivit cu condițiile de producție a mărfurilor lor. În felul acesta se nasc între posesorii de mărfuri raporturi de la creditor la debitor, raporturi care, deși constituie baza firească a sistemului de credit, se pot dezvolta pe deplin și înainte de existența acestuia din urmă. Este limpede însă că o dată cu dezvoltarea creditului, și deci a producției burgheze în genere, funcția banilor ca mijloc de plată se va extinde în dauna funcției lor ca mijloc de cumpărare și, într-o măsură și mai mare, ca element al tezaurizării. În Anglia, de pildă, banii ca monedă se folosesc aproape exclusiv în sfera comerțului cu amănuntul și a micului comerț dintre producători și consumatori, în timp ce ca mijloc de plată ei domină sfera marilor tranzacții comerciale 19).
Ca mijloc de plată general, banii devin marfa generală a contractelor, la început numai în cadrul sferei circulației mărfurilor 20). Dar pe măsura dezvoltării banilor în această funcție, toate celelalte forme de plată se transformă treptat în plăți bănești. Gradul de dezvoltare a banilor ca mijloc de plată exclusiv indică gradul în care valoarea de schimb a pus stăpînire pe producție în toată amploarea ei 21).
Masa banilor care circulă ca mijloc de plată e determinată, în. primul rînd, de suma totală a plăților, adică de suma prețurilor mărfurilor înstrăinate și nu a celor care urmează a fi înstrăinate, ca în circulația bănească simplă. Dar suma astfel determinată se schimbă sub influența a doi factori: în primul rînd, sub influența vitezei cu care aceeași piesă bănească repetă una și aceeași funcție sau cu care plățile se succed unele după altele sub forma unui lanț în continuă desfășurare. A îi plătește lui B, după care B îi plătește lui C și așa mai departe. Viteza cu care aceeași piesă bănească repetă funcțiunea ei ca mijloc de plată depinde, pe de o parte, de împletirea calității de creditor și debitor în rîndul posesorilor de mărfuri, astfel că același posesor de mărfuri e creditor față de unul și debitor față de altul etc., iar pe de altă parte de durata intervalelor de timp care despart diferitele termene de plată. Acest lanț de plăți sau de prime metamorfoze amînate ale mărfurilor este calitativ diferit de lanțul de metamorfoze care are loc în circulația banilor ca mijloc de circulație. Acest din urmă lanț de metamorfoze nu numai că se manifestă în cadrul unei succesiuni în timp, ci și ia naștere pentru prima oară în cadrul ei. Marfa devine bani, apoi din nou marfă și dă astfel celeilalte mărfi posibilitatea de a deveni bani etc., sau vînzătorul devine cumpărător și, în felul acesta, un alt posesor de mărfuri devine vînzător. Această legătură ia naștere în mod întîmplător în însuși procesul schimbului de mărfuri. Dar în faptul că, folosind banii primiți de la A, B îi plătește lui C, C lui D etc., și anume în intervale de timp care se succed rapid, în această legătură exterioară nu se manifestă decît o legătură socială deja existentă. Aceiași bani trec din mînă în mînă nu pentru că funcționează ca mijloc de plată, ci circulă ca mijloc de plată pentru că diferiții posesori de mărfuri au și bătut palma. Prin urmare, viteza cu care circulă banii ca mijloc de plată indică o atragere mult mai profundă a indivizilor în procesul de circulație decît viteza cu care circulă banii ca monedă sau ca mijloc de cumpărare.
Suma prețurilor cumpărărilor și vînzărilor care se efectuează simultan și care de aceea au loc alături în spațiu constituie limita înlocuirii masei monedelor prin viteza lor de circulație. Această limitare nu există pentru banii care funcționează ca mijloc de plată. Dacă o serie de plăți ce urmează a fi efectuate simultan se concentrează într-un singur loc, ceea ce la început nu se întîmplă, firește, decît în marile centre de circulație a mărfurilor, aceste plăți se compensează reciproc ca mărimi negative și pozitive, pentru că A are de plătit lui B, dar în același timp are de primit o plată de la C etc. De aceea suma de bani necesară ca mijloc de plată nu va mai fi determinată de suma plăților ce urmează a fi efectuate simultan, ci de concentrarea mai mare sau mai mică a plăților și de mărimea soldului care rezultă după compensarea lor reciprocă ca mărimi negative și pozitive. Instituții speciale în vederea acestor compensații apar cu totul independent de dezvoltarea sistemului de credit, ^m a fost, de pildă, în Roma antică. Dar examinarea lor nu-și are locul aici, după cum nu-și are aici locul nici examinarea termenelor generale de plată care se statornicesc peste tot în anumite cercuri sociale. Ne vom mărgini să relevăm doar că influența specifică pe care aceste termene o exercită asupra fluctuațiilor periodice ale cantității banilor aflați în circulație a fost în mod științific studiată abia în ultimul timp.
Atîta timp cît plățile se compensează reciproc ca mărimi pozitive și negative, banii reali nu intervin în nici n fel. Ei funcționează aici numai ca măsură a valorilor ; pe de o parte în prețurile mărfurilor, pe de altă parte în mărimea obligațiilor reciproce. Prin urmare, în afară de existența ei ideală, valoarea de schimb nu capătă aici nici o existență de sine stătătoare, nici măcar existența de semn al valorii, cu alte cuvinte banii devin numai bani de calcul ideali. Funcția banilor ca mijloc de plată conține, așadar, contradicția că, pe de o parte, întrucît plățile se compensează reciproc, banii acționează numai în mod ideal ca măsură, iar pe de altă parte, întrucît plățile urmează a fi realmente efectuate, ei intră în circulație nu ca mijloc de circulație efemer, ci ca existență în repaus a echivalentului general, ca marfă absolută, într-un cuvînt ca bani. De aceea, acolo unde lanțul plăților s-a dezvoltat și unde s-a creat n sistem artificial de compensare reciprocă a lor, atunci cînd intervin perturbări care întrerup în mod forțat cursul plăților și tulbură mecanismul compensării lor, banii își pierd subit chipul eteric, himeric pe care-l au ca măsură a valorilor și se transformă în bani peșin, sau mijloc de plată. În felul acesta, în condițiile producției burgheze dezvoltate, în care posesorul de mărfuri e de multă vreme capitalist și, cunoscîndu-1 pe Adam Smith al său, își bate joc de superstiția că numai aurul și argintul ar fi bani sau că banii în general ar fi, spre deosebire de celelalte mărfuri, marfa absolută, — banii apar din nou subit nu ca mijlocitor al circulației, ci ca singura formă adecvată a valorii de schimb, ca unica avuție, exact așa cum îi concepe tezaurizatorul. Faptul că banii constituie o asemenea formă exclusivă de existență a avuției își găsește expresia în deprecierea reală, parțială sau totală, a oricărei avuții materiale, și nu printr-o depreciere pur imaginară, ca în sistemul monetar. Este vorba aici de acel moment specific al crizelor pieței mondiale care se numește criză de bani. Summum bonum *10 care în asemenea momente este cerut ca singura avuție îl constituie banii, numerarul, și, dimpotrivă, toate celelalte mărfuri, tocmai pentru că sînt valori de întrebuințare, apar ca ceva inutil, ca niște fleacuri, lucruri de nimic sau, cum spune doctorul Martin Luther, doar ca obiecte de lux sau de ghiftuială. Această transformare subită a sistemului de credit în sistem monetar adaugă la panica practică spaima teoretică, și agenții circulației se cutremură în fața misterului de nepătruns al propriilor lor relații 22).
La rîndul lor, plățile fac să fie necesar un fond de rezervă, o acumulare de bani ca mijloc de plată. Crearea acestui fond de rezervă nu mai apare ca o activitate neesențială pentru circulația propriu-zisă, ca în cazul tezaurizării, sau ca o simplă oprire tehnică a monedei, ca în cazul rezervei de monede ; aici banii trebuie să fie acumulați treptat, spre a fi prezenți la anumite termene viitoare de plată. În felul acesta, în timp ce, pe măsura dezvoltării producției burgheze, se produce o scădere a tezaurizării sub forma abstractă în care e considerată ca îmbogățire, tezaurizarea cerută nemijlocit de procesul de schimb crește, sau, mai bine zis, o parte din tezaurele care se creează în genere în sfera circulației mărfurilor este transformată în fond de rezervă de mijloace de plată. Cu cît producția burgheză e mai dezvoltată, cu atît aceste fonduri de rezervă se limitează la strictul necesar. În lucrarea sa asupra reducerii dobînzii 23), Locke dă o serie de date interesante cu privire la mărimea acestor fonduri de rezervă în timpul său. Din aceste date se vede ce parte importantă din totalul banilor aflați în circulație absorbeau în Anglia rezervoarele de mijloace de plată tocmai în perioada cînd au început să se dezvolte băncile.
Legea care reglează cantitatea banilor aflați în circulație, așa cum ea — legea — a rezultat din analiza circulației bănești simple, se modifică esențial sub influența circulației mijloacelor de plată. La o viteză dată a circulației banilor, fie ca mijloc de circulație, fie ca mijloc de plată, suma totală a banilor care circulă într-o perioadă de timp dată va fi determinată de suma totală a prețurilor mărfurilor care urmează a fi realizate, plus suma totală a plăților scadente în aceeași perioadă, minus plățile care se sting reciproc prin compensare. Legea generală potrivit căreia masa banilor aflați în circulație depinde de prețurile mărfurilor nu e cîtuși de puțin știrbită prin aceasta, deoarece însăși suma plăților e determinată de prețurile stabilite prin contracte. În același timp însă reiese clar că, chiar dacă viteza circulației și economia realizată la plăți sînt presupuse constante, suma prețurilor masei de mărfuri aflate în circulație într-o perioadă determinată, de exemplu într-o zi, și masa banilor aflați în circulație în cursul aceleiași zile nu coincid nicidecum, deoarece în circulație se află o anumită masă de mărfuri al căror preț urmează să fie realizat în bani abia mai tîrziu, precum și o anumită masă de bani corespunzînd unei mase de mărfuri care au ieșit de mult din circulație. La rîndul ei, această din urmă masă de bani va depinde de faptul cît de mare este — ca valoare — suma plăților scadente în aceeași zi, deși au fost contractate în perioade foarte diferite.
Am văzut că variația valorii aurului și argintului nu afectează funcția lor ca măsură a valorii sau ca bani de calcul. Această variație capătă însă o importanță decisivă pentru bani ca tezaur, deoarece o dată cu urcarea sau cu scăderea valorii aurului și argintului se urcă sau scade și mărimea valorii tezaurului de aur și argint. Și mai mare este importanța acestei variații cînd este vorba de bani ca mijloc de plată. Plata are loc abia după vînzarea mărfii, adică banii exercită în două perioade de timp diferite două funcții diferite, întîi ca măsură a valorii, apoi ca mijloc de plată corespunzător acestei măsurări. Dacă în acest interval de timp se schimbă valoarea metalelor nobile sau timpul de muncă necesar pentru producerea lor, aceeași cantitate de aur sau de argint va avea, atunci cînd apare ca mijloc de plată, o valoare mai mare sau mai mică decît în momentul cînd a servit ca măsură a valorii sau cînd a fost încheiat contractul. Faptul că o marfă deosebită, de pildă aurul și argintul, funcționează ca bani sau ca valoare de schimb devenită de sine stătătoare intră aici în conflict cu natura ei ca marfă deosebită, mărimea valorii căreia depinde de variația cheltuielilor ei de producție. Marea revoluție socială pe care a provocat-o în Europa scăderea valorii metalelor nobile constituie un fapt tot atît de bine cunoscut ca și revoluția diametral opusă pe care a provocat-o în Roma antică, într-una din primele perioade ale republicii, urcarea valorii aramei, metal în care fuseseră contractate datoriile plebeilor. Fără să urmărim mai departe influența pe care oscilațiile valorii metalelor nobile o exercită asupra sistemului economiei burgheze, din cele spuse pînă acum vedem că scăderea valorii metalelor nobile favorizează pe debitori în dauna creditorilor, în timp ce urcarea valorii acestor metale, dimpotrivă, favorizează pe creditori în dauna debitorilor.
Aurul devine bani, spre deosebire de monedă, mai întîi ieșind din circulație ca tezaur, apoi intrînd în ea ca non-mijloc de circulație și, în sfîrșit, sfărîmînd barierele circulației interne spre a funcționa ca echivalent general în lumea mărfurilor. În felul acesta aurul devine bani universali.
Dacă măsurile generale de greutate a metalelor nobile au servit inițial ca măsuri ale valorii, pe piața mondială denumirile de calcul ale banilor se retransformă în denumirile de greutate corespunzătoare. Dacă metalul brut inform (aes rude) reprezenta forma inițială a mijlocului de circulație și dacă însăși forma monedei nu era la început decît atestarea oficială a greutății cuprinse în bucățile de metal, ca monedă universală metalul nobil își leapădă din nou forma și amprenta și recapătă forma indiferentă a lingoului ; cu alte cuvinte, dacă în străinătate circulă diferite monede naționale, cum ar fi imperialii rusești, talerii mexicani sau sovereignii englezești, contează nu denumirea, ci numai conținutul lor. În sfîrșit, ca bani internaționali, metalele nobile își îndeplinesc din nou funcția lor inițială de mijloc de schimb, care, asemenea schimbului de mărfuri însuși, a luat naștere nu în sînul comunității primitive, ci în punctele de contact dintre diferitele comunități. Prin urmare, ca bani universali, banii își recapătă forma lor naturală inițială. Părăsind sfera circulației interne, ei își leapădă din nou formele speciale care au rezultat din desfășurarea procesului de schimb în cadrul acestei sfere aparte, adică își leapădă formele lor locale de etalon al prețurilor, de monedă, monedă divizionară și semn al valorii.
Am văzut că, în circulația internă a unei țări, numai o singură marfă servește ca măsură a valorilor. Deoarece însă într-o țară această funcție este îndeplinită de aur, iar în alta de argint, pe piața mondială funcționează o dublă măsură a valorii ; din această cauză banii capătă o dublă existență și în toate celelalte funcții ale lor. Traducerea valorii mărfurilor din prețuri-aur în prețuri-argint și invers este determinată de fiecare dată de valoarea relativă a acestor două metale, valoare care se schimbă mereu și a cărei stabilire apare deci ca un proces permanent. Posesorii de mărfuri din fiecare sferă de circulație internă sînt nevoiți să folosească alternativ în circulația externă cînd aurul, cînd argintul și să schimbe astfel metalul care funcționează ca bani în țara respectivă pe metalul de care au nevoie ca bani în străinătate. În consecință, fiecare națiune folosește ca bani universali ambele metale : aurul și argintul.
În circulația internațională a mărfurilor, aurul și argintul apar nu ca mijloc de circulație, ci ca mijloc general de schimb. Dar mijlocul general de schimb funcționează numai sub cele două forme dezvoltate în care apare ca mijloc de cumpărare și mijloc de plată, cu deosebirea că pe piața mondială raportul dintre ele se inversează. În sfera circulației interne, banii, în măsura în care erau monedă, reprezentau veriga mijlocie în unitatea-proces M—B—M sau forma pur efemeră a valorii de schimb în cadrul necontenitei schimbări de locuri între mărfuri, adică funcționau exclusiv ca mijloc de cumpărare. Pe piața mondială lucrurile se petrec invers. Aurul și argintul apar aici ca mijloc de cumpărare atunci cînd schimbul de substanțe e numai unilateral și de aceea cumpărarea și vînzarea se separă. De pildă, comerțul de graniță de la Keahta este de fapt și prin contract 31 un schimb în natură, în cadrul căruia argintul nu servește decît ca măsură a valorii. Războiul din 1857—1858 32 i-a determinat pe chinezi să vîndă fără a cumpăra. Ca urmare, argintul a apărut deodată ca mijloc de cumpărare. Ținînd seama de litera contractului, rușii transformau piese de 5 franci franțuzești în mărfuri brute de argint, care le serveau astfel ca mijloc de schimb. Argintul funcționează în permanență ca mijloc de cumpărare între Europa și America, de o parte, și Asia, unde e tezaurizat. de altă parte. Apoi, metalele nobile funcționează ca mijloc de cumpărare internațional atunci cînd echilibrul obișnuit al schimbului de substanțe dintre două națiuni suferă o perturbare subită, de exemplu în caz de recoltă proastă, care obligă una dintre ele să cumpere în cantități neobișnuit de mari. În sfîrșit, metalele nobile reprezintă un mijloc de cumpărare internațional pentru țările producătoare de aur și de argint, unde acestea din urmă sînt în mod nemijlocit produs și marfă și nu o formă transformată a mărfii. Pe măsura dezvoltării schimbului de mărfuri dintre diferitele sfere de circulație naționale, se dezvoltă și funcția banilor universali ca mijloc de plată pentru echilibrarea balanțelor internaționale.
Ca și circulația internă, circulația internațională necesită o cantitate mereu variabilă de aur și de argint. De aceea o parte din tezaurele acumulate servește la toate popoarele ca fond de rezervă de bani universali, care cînd se golește, cînd se umple din nou, corespunzător cu oscilațiile schimbului de mărfuri 24). În afară de mișcările speciale, în cadrul cărora banii universali se deplasează de la o sferă de circulație națională la alta, ei posedă o mișcare generală, ale cărei puncte de plecare se află la sursele de producție a aurului și argintului, de unde șuvoaie de aur și de argint se revarsă în diferite direcții pe piața mondială. Aici aurul și argintul intră în circulația mondială ca mărfuri și sînt schimbate, ca echivalente, în raport cu timpul de muncă cuprins în ele, pe echivalente-marfă, înainte de a ajunge în sferele de circulație internă. De aceea, în aceste sfere ele apar ca avînd o mărime de valoare dată. Orice scădere sau creștere a cheltuielilor lor de producție afectează, așadar, în mod corespunzător pe piața mondială valoarea lor relativă, care, dimpotrivă, nu depinde cîtuși de puțin de măsura în care diferitele sfere de circulație naționale absorb aurul sau argintul. Partea din șuvoiul metalic pe care o captează fiecare sferă aparte a lumii mărfurilor intră în parte nemijlocit în circulația internă a banilor în vederea înlocuirii monedelor metalice uzate, în parte e reținută în diferitele rezervoare-tezaure de monede, mijloace de plată și bani universali, în parte e transformată în obiecte de lux, iar restul, în sfîrșit, devine tezaur propriu-zis. Pe o treaptă dezvoltată a producției burgheze, tezaurizarea se limitează la minimul cerut de diversele procese de circulație pentru a asigura funcționarea liberă a mecanismului lor. Tezaur ca atare devine aici numai avuția care zace nefolosită, atunci cînd nu reprezintă forma momentană a unui excedent al balanței plăților, cînd nu este rezultatul unui schimb de substanțe întrerupt și deci o înghețare a mărfii în prima ei metamorfoză.
Dacă, în calitate de bani, aurul și argintul sînt prin însăși noțiunea lor marfa generală, în banii universali ei capătă forma de existență corespunzătoare a mărfii universale. În măsura în care toate produsele se înstrăinează în schimbul aurului și argintului, acestea din urmă devin forma transformată a tuturor mărfurilor și deci marfa care poate fi înstrăinată în mod omnilateral. Aurul și argintul devin realmente materializarea timpului de muncă general, în măsura în care schimbul de substanțe al felurilor reale de muncă cuprinde întregul glob pămîntesc. Ele devin echivalent general în măsura în care se dezvoltă seria echivalentelor speciale care constituie sfera lor de schimb. Deoarece în circulația mondială mărfurile își desfășoară în mod universal propria lor valoare de schimb, forma transformată în aur și argint a acesteia din urmă apare ca bani universali. Prin urmare, dacă datorită industriei lor variate și prin intermediul schimbului general națiunile de posesori de mărfuri transformă aurul în bani adecvați, industria și schimbul reprezintă pentru ele doar un mijloc de a retrage de pe piața mondială bani sub formă de aur și de argint. De aceea aurul și argintul ca bani universali sînt în aceeași măsură un produs al circulației generale a mărfurilor, ca și un mijloc de lărgire continuă a sferei acestei circulații. Așa cum fără știrea alchimiștilor, care încercau să fabrice aur, s-a născut chimia, tot astfel fără știrea posesorilor de mărfuri, care aleargă după marfă sub forma ei magică, iau naștere sursele industriei mondiale și ale comerțului mondial. Aurul și argintul ajută la crearea pieței mondiale prin aceea că, în noțiunea lor de bani, ele anticipează existența acestei piețe. Influența extraordinară pe care descoperirea unor noi terenuri aurifere pe la mijlocul secolului al XIX-lea o exercită asupra schimburilor mondiale dovedește că acțiunea magică a acestor metale nobile nu se limitează nicidecum la perioada de început a societății burgheze, ci rezultă în mod necesar din felul denaturat [Verkehrung] în care agenților lumii mărfurilor le apare propria lor muncă socială.
Așa cum banii devin bani universali, tot așa și posesorul de mărfuri devine un cosmopolit. Relația cosmopolită dintre oameni nu este la origine decît relația lor ca posesori de mărfuri. Privită în sine, marfa este deasupra oricăror bariere religioase, politice, naționale și de limbă. Limba ei universală este prețul, iar esența ei comună [Gemeinwesen] banii. O dată cu dezvoltarea banilor universali în opoziție cu moneda națională se dezvoltă și cosmopolitismul posesorului de mărfuri, ca o credință a rațiunii practice în opoziție cu tradiționalele prejudecăți religioase, naționale și de altă natură, care îngreuiază schimbul de substanțe în rîndurile omenirii. Cînd același aur care, sosind în Anglia sub formă de eagles *11 americani, devine aici sovereign, după 3 zile circulă la Paris ca napoleon, iar după cîteva săptămîni se regăsește la Veneția sub formă de ducat, păstrînd însă tot timpul aceeași valoare, posesorului de mărfuri îi devine limpede că naționalitatea „is but the guinea's stamp“ *12. Ideea sublimă în care i se dezvăluie toată lumea este aceea a unei piețe, a pieței mondiale 25).
1) „Nu numai metalele nobile sînt reprezentanți ai lucrurilor.., ci și, invers, lucrurile sînt... reprezentanți ai aurului și argintului“. A Genovesi, „Lezioni di Economia civile“ (1765), pag. 281, în ediția Custodi. Economiștii moderni, vol. VIII.
2) Petty : „Aurul și argintul sînt «universal wealth» [«avuție universală»]“, „Political Arithmetic“, pag. 242.
3) E. Misselden. „Free trade or the means to make trade florish etc.“ Londra, 1622. „Materialul natural al comerțului este marfa, adică lucrurile pe care, la terminarea producției, negustorii le consideră bunuri utile. Materialul artificial al comerțului îl constituie banii, care au fost denumiți sinewes of warre and of state [nervul războiului și al statului]. Deși atît prin firea lucrurilor cît și în timp banii apar după marfă, totuși în prezent ei au dobîndit în practică o însemnătate primordială“ (pag. 7). El compară marfa și banii cu „cei doi fii ai patriarhului Iacob, care și-a pus mîna dreaptă pe fiul mai mic și stînga pe fiul mai mare“ (op., cit.). Boisguillebert, „Dissent sur la nature des richesss etc.“, l.c. (pag. 395, 399)„...Și iată-l pe sclavul comerțului devenit stăpînul lui... Mizeria popoarelor vine numai de acolo că cel care mai înainte fusese sclav a fost făcut stăpîn, sau, mai bine zis, tiran“.
4) Boisguillebert : „Oamenii au ajuns să idolatrizeze aceste metale (aurul și argintul) și, desconsiderînd scopul și intențiile pentru care au fost introduse în comerț, și anume de a servi ca gaj în procesul de schimb și la predarea reciprocă, le-au înlăturat aproape complet de la îndeplinirea acestui serviciu, pentru a le transforma în zei, cărora li s-au jertfit și li se mai jertfesc încă mai multe avuții, lucruri prețioase și chiar vieți omenești decît a jertfit vreodată antichitatea oarbă acestor false divinități“ (op. cit., pag. 395).
5) Boisguillebert își dă seama că chiar prima imobilizare a banilor, a acestui perpetuum mobile, adică negarea existenței lor funcționale ca mijloc de circulație, înseamnă separarea și transformarea lor în ceva de sine stătător în raport cu mărfurile. Banii, zice el, trebie să se afle „în continuă mișcare, ceea ce nu este posibil decît atîta timp cît ei posedă mobilitate ; dar, de îndată ce devin lipsiți de mobilitate, totul e pierdut“ („Le détail de la France“, pag. 213), El nu înțelege că această oprire este condiția mișcării lor. În fond el vrea ca forma valoare a mărfurilor să apară doar ca formă efemeră a schimbului lor de substanțe, dar să nu se consolideze niciodată ca scop în sine.
6) „Cu cît crește stocul de mărfuri, cu atît descrește stocul existent ca tezaur (in treasure)“. Misselden, op. cit., pag. 23.
7) Op. cit., pag. 11—13 și urm.
8) Petty. „Political Arithmetic“, pag. 196.
9) Francois Bernier. „Voyages contenant la description des états du Grand Mogol“, tome I, conf. pag. 312—314.
10) Dr. Martin Luther : „Bücher vom Kaufhandel und Wucher“. 1524. În același pasaj, Luther spune : „Dumnezeu ne-a blestemat pe noi, germanii, să ne irosim aurul și argintul nostru în țări străine, să îmbogățim pe toată lumea, iar noi să rămînem cerșetori. Anglia ar avea mai puțin aur dacă Germania nu i-ar cumpăra postavul, iar regele Portugaliei ar avea și el mai puțin aur dacă nu i-am cumpăra mirodeniile. Dacă ai socoti cîți bani se scot fără rost din statele germane la tîrgul din Frankfurt, ai rămîne mirat cum de se mai găsește un ban în ținuturile germane. Frankfurtul este o gaură de aur și de argint prin care se scurge din ținuturile germane tot ce încolțește și crește aici și se transformă în monedă ; dacă această gaură ar fi astupată, n-am mai auzi oamenii tînguindu-se că peste tot sînt numai datorii și că nimeni nu are bani, că toate statele și orașele sînt stoarse de cămătari. Dar să lăsăm lucrurile să meargă așa cum trebuie să meargă : noi, germanii, trebuie să rămînem germani ! Noi nu vom ceda !“.
Misselden, în lucrarea citată mai sus, vrea să rețină aurul și argintul cel puțin în cadrul creștinătății. „Banii se împuținează datorită comerțului cu Turcia, Persia și cu Indiile orientale, comerț care se face în cea mai mare parte cu bani peșin, dar cu totul altfel decît comerțul dintre creștini. Căci, deși comerțul din cadrul lumii creștine se face tot cu bani peșin, banii rămîn însă mereu în cadrul acestei lumi. Într-adevăr, în comerțul dintre țările creștine există fluxuri și refluxuri de bani, căci uneori există într-un loc mai mulți bani, iar în altul mai puțini, în funcție de faptul că o țară îndură lipsuri, iar alta are surplusuri ; banii vin și se duc, circulînd în lumea creștină, dar rămîn întotdeauna în cadrul ei. Pe cînd banii care se scot pentru nevoile comerțului cu popoarele necreștine în țările arătate mai sus se cheltuiesc pentru totdeauna și nu se mai întorc niciodată“.
11) „Banii sînt originea avariției... Treptat ea se transformă într-o demență, care nu mai e avariție, ci sete de aur“. Plinius. „Historia naturalis“, L. XXXIII, c. III [sect. 14].
12) Horațiu nu înțelege deci nimic din filozofia tezaurizării cînd spune (Satir. L. II, Satir 3 :
„De-ar cumpăra cineva chitare fără ca pentru cîntec
Sau alta din muze să aibă înclinare ; sau unul ce nu-i ciubotar
Calapoade și sule ; ori pînze de navă
Fără să-i placă pe mare să umble ; — pe bună dreptate
Nebun îl va crede o lume întreagă. Dar cel ce
Îngroapă grămezi de argint și de aur
Fără să le folosească, chiar fără măcar să le-atingă
Asemeni odoarelor sfinte, nu-i și el nebun deopotrivă ?“
Domnul Senior pricepe chestiunea mai bine : „Banii par să fie singurul lucru dorit de toată lumea, și aceasta se datorește faptului că banii sînt avuție abstractă și că, posedînd această avuție, oamenii își pot satisface toate trebuințele, de orice natură ar fi ele“. „Principes fondamentaux de l'Economie politique“, traduit par le Comte Jean Arrivabene, Paris, 1836, pag. 221) ; sau Storch : „Întrucît banii reprezintă toate celelalte avuții, ajunge să-i acumulăm pentru a ne putea procura toate felurile de avuție care există pe lume“ (op. cit., vol. 2, pag. 135).
13) Cît de neschimbat rămîne omul lăuntric al individului deținător de mărfuri chiar și acolo unde acesta se civilizează și devine capitalist ne-o arată cazul reprezentantului din Londra al unei bănci internaționale, care a înrămat o bancnotă de 100 000 l. st. și a atîrnat-o pe perete ca blazon al familiei. Toată frumusețea e că această bancnotă privește de sus ironic întreaga circulație.
14) Vezi mai jos pasajul citat din Xenofon.
15) Jacob, op. cit., vol. II, cap. 25 și 26.
16) „În perioade de mari frămîntări și de nesiguranță, mai cu seamă în perioade de tulburări interne sau de invazii, obiectele de aur și de argint sînt repede transformate în bani ; dimpotrivă, în perioade de liniște și de prosperitate, banii sînt transformați în veselă și bijuterii“ (op. cit., vol. II, pag. 357).
17) În pasajul care urmează, Xenofon dezvoltă noțiunea de bani sub specifica lor determinare de formă ca bani și ca tezaur :
„Dintre toate domeniile pe care le cunosc, acesta este singurul în care noul întreprinzător nu stîrnește invidia celor vechi... Căci cu cît o mină de argint este mai bogată și cu cît se extrage din ea mai mult argint, cu atît va atrage ea mai mulți oameni. Într-adevăr, dacă s-au achiziționat atîtea obiecte casnice cîte sînt necesare în gospodărie, rar se întîmplă să se mai cumpere și altele ; cînd însă este vorba de bani, nimeni nu posedă atîta ca să nu dorească să aibă mai mult, și atunci cînd cineva posedă mai mult decît îi trebuie, îngropînd surplusul, el se bucură la fel ca și cum l-ar folosi. Cînd statul prosperă, cetățenii au cu deosebire nevoie de bani : bărbații doresc să cumpere arme frumoase, cai iuți, case somptuoase și mobilă de lux, iar femeile doresc tot felul de găteli, podoabe de aur ; cînd însă statele suferă de pe urma unei recolte proaste sau a unui război, e nevoie de bani pentru procurare de alimente, căci ogoarele stau nelucrate, sau pentru recrutare de trupe“ (Xenofon. „De vectigalibus“, c. IV). În lucrarea sa „Politica“, cartea 1, cap. 9, Aristotel dezvoltă cele două mișcări ale circulației, M—B—M și B—M—B, în opoziția lor sub numele de „economie“ și „chrematistică“. La autorii de tragedii din Grecia antică, în special la Euripide, aceste două forme sînt opuse una alteia ca δίχη [echitate] și χέρδοζ [profit].
18) Firește, capitalul este avansat de asemenea sub formă de bani, iar banii avansați pot fi capital avansat ; dar acest punct de vedere depășește cadrul circulației simple.
19) D-l Macleod, în ciuda pasiunii sale doctrinare pentru definiții, e atît de departe de a înțelege cele mai elementare relații economice, încît deduce banii în general din forma lor cea mai dezvoltată, din forma banilor ca mijloc de plată. El spune între altele : deoarece nu întotdeauna oamenii au nevoie de serviciile lor reciproce în același timp și pentru aceeași mărime de valoare, „rămîne o anumită diferență sau cantitate de servicii care se cuvin unuia din partea celuilalt, adică rămîne o datorie“. Posesorul acestei creanțe are nevoie de serviciile unei alte persoane, care n-are nevoie imediată de serviciile lui, și „transmite acestei terțe persoane creanța pe care o are asupra celei dintîi. Creanța trece astfel din mînă în mînă și devine mijloc de circulație. Cînd cineva capătă o creanță exprimată în bani de metal, el poate să dispună nu numai de serviciile debitorului inițial, ci și de serviciile tuturor membrilor societății productive“. Macleod. „Theory and practice of banking etc.“ Londra, 1855, v. I, ch. I.
20) Bailey, op. cit., pag. 3, spune : „Banii constituie marfa generală a contractelor, sau marfa în care este exprimată majoritatea tranzacțiilor patrimoniale care urmează să fie executate in viitor“.
21) Senior, op. cit., pag. 221, spune : „Deoarece valoarea tuturor lucrurilor variază într-o perioadă de timp determinată, oamenii adoptă ca mijloc de plată un lucru a cărui valoare variază cel mai puțin și care își păstrează cel mai mult o capacitate medie dată de a cumpăra lucruri. În felul acesta, banii devin expresia sau reprezentantul valorilor“. Dimpotrivă. Tocmai pentru că aurul, argintul etc. au devenit bani, adică existența valorii de schimb care a căpătat o existență de sine stătătoare, ele devin mijloc de plată general. Fluctuațiile în mărimea valorii banilor se descoperă tocmai atunci cînd apare interesul, menționat de d-l Senior, pentru stabilitatea mărimii valorii banilor, adică in perioadele cînd prin forța împrejurărilor banii se statornicesc ca mijloc de plată general. O astfel de perioadă a fost în Anglia domnia reginei Elisabeta, cînd lordul Burleigh și sir Thomas Smith, ținînd seama de deprecierea vădită a metalelor nobile, au obținut din partea parlamentului un act care obliga universitățile din Oxford și Cambridge să stipuleze ca o treime din renta lor funciară să le fie plătită în grîu și malț.
22) Boisguillebert, care ar dori să împiedice relațiile de producție burgheze să se ridice împotriva burghezilor înșiși, preferă să examineze formele de bani în care aceștia din urmă apar numai în mod ideal sau efemer. Așa a fost mai înainte mijlocul de circulație. La fel este mijlocul de plată. Ceea ce el nu vede totuși este faptul că banii trec nemijlocit din forma lor ideală în realitatea lor exterioară, faptul că moneda sunătoare este în mod latent deja cuprinsă în măsura doar imaginată a valorilor. Faptul că banii, spune el, nu sînt decît o simplă formă a mărfii iese la iveală în comerțul de angro, unde schimbul are loc fără intervenția banilor după ce „les marchandises sont appréciées“ [„mărfurile sînt evaluate“]. „Le détail de la France“, pag. 210.
23) Locke, op. cit., pag. 17, 18.
24) „Banii acumulați se adaugă la suma care, pentru a fi efectiv în circulație și pentru a face față eventualelor cerințe ale comerțului, se îndepărtează și iese din sfera circulației propriu-zise“. G. R. Carli, notă la lucrarea lui Verri, „Meditazioni sulla Economia Politica“, t. XV, pag. 196, în ediția Custodi, op. cit.
25) Montanari. „Della Moneta“ (1683), op. cit., pag. 40 : „Legăturile dintre popoare s-au extins pe întregul glob pămîntesc în așa măsură, încît aproape că se poate spune că lumea întreagă a devenit un singur oraș, în care are loc un tîrg permanent la care se vînd toate mărfurile, și oricine, stînd acasă la el, poate să dobîndească cu ajutorul banilor și să se bucure de tot ce produc pămîntul, animalele și hărnicia omului. Minunată invenție“.
*1 — chintesența tuturor lucrurilor. — Nota trad.
*2 — folositoare. — Nota trad.
*3 — dăunătoare. — Nota trad.
*4 Textual : nervul lucrurilor, în sens figurat — mobilul tuturor lucrurilor. — Nota trad.
*5 — aici în sensul de rămășițe pămîntești. — Nota trad.
*6 — blestemata sete de aur. — Nota trad.
*7 — om bogat. — Nota trad.
*8 — „Insist supra creanței mele !“ (Shakespeare. „Neguțătorul din Veneția“). — Nota trad.
*9 Însemnare făcută de Marx în exemplarul său personal : „Deosebirea dintre mijlocul de cumpărare și mijlocul de plată este subliniată de Luther“. — Nota red.
*10 — Bunul suprem. — Nota trad.
*11 — vulturi. — Nota trad.
*12 — „nu e decît efigia guineii“. — Nota trad.
29 Patrem familias vendacem, non emacem esse (Capul familiei trebuie să vîndă, nu să cumpere) — cuvinte scrise de Caton cel Bătrîn în lucrarea sa „De re rustica“. — 117. [Nota red.]
30 Este vorba de războiul de independență dus de coloniile spaniole din America în anii 1810—1826. În urma acestui război, majoritatea țărilor din America Latină s-au eliberat de sub dominația spaniolă. — 123. [Nota red.]
31 Este vorba de Tratatul de la Keahta cu privire la comerț și frontiere, încheiat la 21 octombrie 1727 între Rusia și China. Datorită Tratatului de la Keahta, comerțul ruso-chinez, în special schimbul în natură, a luat o mare dezvoltare. — 138. [Nota red.]
32 Este vorba de războiul de cotropire, așa-numitul al doilea „război al opiului“ împotriva Chinei, dus de Anglia și de Franța în scopul de a obține noi privilegii în China și de a o transforma pe aceasta din urmă într-un stat semicolonial dependent. Războiul s-a încheiat cu înfrîngerea Chinei și cu încheierea tratatului prădalnic de la Tientsin. — 138. [Nota red.]