Capitalul, Volumul I

Capitolul douăzeci şi trei

Legea generală a acumulării capitaliste

1. Cererea de forţă de muncă creşte o dată cu acumularea, compoziţia capitalului rămînînd neschimbată

În acest capitol vom analiza influenţa pe care o exercită creşterea capitalului asupra situaţiei clasei muncitoare. Principalii factori ai acestei analize sînt compoziţia capitalului şi modificările pe care ea le suferă în cursul procesului de acumulare.

Compoziţia capitalului trebuie privită din două puncte de vedere. Din punctul de vedere al valorii, ea este determinată de raportul în care capitalul se împarte în capital constant sau valoare a mijloacelor de producţie şi în capital variabil sau valoare a forţei de muncă, adică suma totală a salariilor. Din punctul de vedere al materialului care funcţionează în procesul de producţie, orice capital se împarte în mijloace de producţie şi în forţă de muncă vie; în acest sens, compoziţia capitalului este determinată de raportul dintre masa mijloacelor de producţie folosite, pe de o parte, şi cantitatea de muncă necesară pentru folosirea lor, pe de altă parte. Pe cea dintîi o numesc compoziţia valorică a capitalului, pe cea de-a doua compoziţia tehnică a capitalului. Între ele există o strînsă interdependenţă. Pentru a exprima această interdependenţă, eu denumesc compoziţia valorică a capitalului — dat fiind că ea este determinată de compoziţia lui tehnică şi reflectă schimbările compoziţiei tehnice — compoziţia organică a capitalului. Ori de cîte ori vorbesc de compoziţia capitalului fără altă precizare, am în vedere compoziţia lui organică.

Numeroasele capitaluri individuale investite într-o anumită ramură de producţie se deosebesc mai mult sau mai puţin în ceea ce priveşte compoziţia. Media compoziţiilor lor individuale ne dă compoziţia capitalului total din ramura de producţie dată. În sfîrşit, media generală a compoziţiilor medii din toate ramurile de producţie ne dă compoziţia capitalului social al unei ţări; în cele ce urmează este vorba, în ultimă analiză, de această din urmă compoziţie.

Creşterea capitalului implică creşterea părţii sale variabile, adică a părţii transformate în forţă de muncă. O parte a plusvalorii transformate în capital adiţional trebuie transformată din nou în capital variabil, adică în fond de muncă suplimentar. Dacă presupunem că pe lîngă celelalte împrejurări care rămîn neschimbate rămîne neschimbată şi compoziţia capitalului, că adică o anumită masă de mijloace de producţie sau de capital constant necesită, pentru a fi pusă în funcţiune, aceeaşi masă de forţă de muncă pe care o necesita şi înainte, este evident că cererea de muncă şi fondul de subzistenţă al muncitorilor cresc proporţional cu creşterea capitalului, şi anume cu atît mai repede cu cît capitalul creşte mai repede. Întrucît capitalul produce în fiecare an plusvaloare, din care o parte este adăugată în fiecare an capitalului iniţial, întrucît acest increment creşte, la rîndul lui, în fiecare an o dată cu creşterea volumului capitalului aflat deja în funcţiune, în sfîrşit întrucît, atunci cînd setea de îmbogăţire primeşte un imbold special, ca, de pildă, deschiderea unor noi pieţe, a unor noi sfere de plasare a capitalurilor ca urmare a unor nevoi sociale noi etc., proporţiile acumulării pot fi extinse brusc printr-o simplă modificare a împărţirii plusvalorii sau plusprodusului în capital şi venit, nevoile de acumulare ale capitalului pot depăşi creşterea forţei de muncă sau a numărului de muncitori, cererea de muncitori poate depăşi oferta lor şi astfel poate avea loc o creştere a salariilor. În cele din urmă, tocmai aceasta trebuie să se întîmple de vreme ce condiţiile menţionate rămîn neschimbate. Întrucît în fiecare an sînt folosiţi mai mulţi muncitori decît în anul precedent, mai curînd sau mai tîrziu trebuie să se ajungă la un punct în care nevoile acumulării încep să depăşească oferta obişnuită de muncă, deci la un punct în care intervine o creştere a salariilor. Plîngeri în această privinţă au existat în Anglia în tot cursul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Împrejurările mai favorabile sau mai puţin favorabile în care muncitorii salariaţi se întreţin şi se înmulţesc nu schimbă însă cu nimic caracterul de bază al producţiei capitaliste. După cum reproducţia simplă reproduce încontinuu însăşi relaţia capital, capitalişti de o parte, muncitori salariaţi de cealaltă parte, tot astfel reproducţia pe scară lărgită, sau acumularea, reproduce relaţia capital pe scară lărgită, capitalişti mai mulţi sau capitalişti mai mari la un pol, muncitori salariaţi mai mulţi la celălalt pol. Reproducţia forţei de muncă, forţă care trebuie să intre neîncetat în compoziţia capitalului ca mijloc de valorificare şi nu se poate elibera de el şi a cărei subordonare faţă de capital este doar camuflată prin schimbarea capitaliştilor individuali cărora ea li se vinde, constituie de fapt un moment al reproducţiei capitalului însuşi. Acumularea capitalului înseamnă, aşadar, sporirea numerică a proletariatului70).

Economia politică clasică a înţeles atît de bine această teză, încît, aşa cum am menţionat mai înainte, A. Smithi), Ricardoi) etc. au ajuns chiar să identifice în mod greşit acumularea cu consumarea de către muncitorii productivi a întregii părţi capitalizate a plusprodusului sau cu transformarea lui în muncitori salariaţi suplimentari. Încă în 1696 John Bellersi) spunea:

„Dacă cineva ar avea 100.000 de acri, tot atîtea lire sterline şi tot atîtea vite, dar nici un muncitor, ce altceva ar putea fi acest om legat dacă nu tot muncitor? Şi, cum muncitorii îi fac pe oameni bogaţi, cu cît sînt mai mulţi muncitori, cu atît vor fi mai mulţi oameni bogaţi... Munca săracului este mina bogatului“71).

Tot astfel Bernard de Mandevillei) spunea la începutul secolului al XVIII-lea:

„Acolo unde proprietatea este suficient protejată, ar fi mai uşor să se trăiască fără bani decît fără săraci, căci cine ar munci?... Aşa cum muncitorii nu trebuie lăsaţi să flămînzească, tot aşa ei n-ar trebui să primească nimic ce ar putea să fie economisit. Dacă ici-colo unul din clasa de jos se ridică datorită hărniciei deosebite şi privaţiunilor deasupra situaţiei în care a crescut, nimeni nu trebuie să-l împiedice; este, incontestabil, lucrul cel mai înţelept pentru orice persoană, pentru orice familie din societate să ducă o viaţă sobră. Este însă în interesul tuturor naţiunilor bogate ca cea mai mare parte a celor săraci să nu stea degeaba şi ca totuşi să cheltuiască cu regularitate ceea ce cîştigă... Cei ce-şi cîştigă existenţa prin propria lor muncă zilnică n-au alt imbold pentru a munci în afară de trebuinţele lor, pe care înţelepciunea ne îndeamnă să le reducem, dar de care ar fi o prostie să-i lecuim. Singurul lucru care poatebsă-l facă pe omul muncitor să fie harnic este un salariu moderat. Un salariu prea mic îl face să fie deprimat sau deznădăjduit, în funcţie de temperament, un salariu prea mare îl face insolent şi leneş... Din cele expuse pînă acum rezultă că, la o naţiune liberă la care sclavia nu este permisă, avuţia cea mai sigură este un număr mare de săraci harnici. În afară de faptul că ei formează izvorul nesecat din care se recrutează oameni pentru flotă şi armată, fără ei nu ar exista nici o delectare, iar produsul nici unei ţări nu ar putea fi valorificat. Pentru ca societatea“ (care constă, bineînţeles, din non-muncitori) „să fie fericită şi poporul să fie mulţumit chiar dacă trăieşte în condiţii mizere, este necesar ca marea majoritate să rămînă atît ignorantă, cît şi săracă. Cunoştinţele lărgesc şi multiplică dorinţele noastre, şi cu cît un om doreşte mai puţin, cu atît trebuinţele sale pot fi mai uşor satisfăcute“72).

Ceea ce Mandeville, om cinstit şi cap luminat, nu înţeleg încă este că mecanismul procesului de acumulare însuşi măreşte, o dată cu capitalul, şi masa „săracilor harnici“, adică a muncitorilor salariaţi, care sînt nevoiţi să-şi transforme forţa de muncă în forţă crescîndă de valorificare a capitalului crescînd şi să perpetueze tocmai prin acest fapt relaţia de dependenţă faţă de propriul lor produs, personificat în capitalist. Cu privire la această relaţie de dependenţă, sir F. M. Edeni) observă în „Situaţia săracilor, sau istoria clasei muncitoare din Anglia“:

„Zona noastră cere muncă pentru satisfacerea trebuinţelor şi din această cauză cel puţin o parte din societate trebuie să muncească fără răgaz... Unii, care nu muncesc, au totuşi la dispoziţia lor produsele muncii. Acest lucru proprietarii îl datorează însă în mod exclusiv civilizaţiei şi ordinii existente; ei sînt în întregime produsul instituţiilor civile73). Căci acestea recunosc că roadele muncii pot fi însuşite şi în alt mod decît prin muncă. Oamenii cu avere independentă îşi datorează averea aproape exclusiv muncii altora, nu capacității lor proprii, care în nici un caz nu este superioară capacităţii altora; nu posesiunea asupra pămîntului şi a banilor, ci comanda asupra muncii (the command of labour) este aceea care îi deosebeşte pe bogaţi de săraci... Ceea ce i se potriveşte săracului nu este o situaţie deplorabilă sau servilă, ci o stare de dependenţă comodă şi liberală (a state of easy and liberal depedence), iar ceea ce li se potriveşte oamenilor bogaţi este o influenţă şi o autoritate suficientă asupra acelora care lucrează pentru ei... Precum ştie orice cunoscător al naturii umane, o asemenea relaţie de dependenţă este necesară pentru binele muncitorilor înşişi“74).

Menţionăm în treacăt că sir F. M. Eden este singurul discipol al lui Adam Smith care a făcut ceva remarcabil în cursul secolului al XVIII-lea75).

În condiţiile de acumulare favorabile muncitorilor pe care le-am presupus pînă acum, relaţia de dependenţă a muncitorilor faţă de capital ia forme suportabile, sau, cum spune Eden, „comode şi liberale“. În loc de a se accentua o dată cu creşterea capitalului, această relaţie de dependenţă nu face decît să se extindă, adică sfera de exploatare şi de dominaţie a capitalului se lărgeşte numai o dată cu creşterea propriilor lui dimensiuni şi a numărului supuşilor lui. O parte tot mai mare din propriul lor plusprodus în continuă creştere, şi transformat într-o măsură tot mai mare în capital adiţional, se reîntoarce la ei sub formă de mijloace de plată; datorită acestui fapt, ei pot să-şi lărgească sfera trebuinţelor, să-şi asigure mai bine fondul de consum constînd din haine, mobilă etc. şi să-şi creeze mici fonduri de rezervă în bani. Dar, aşa cum hainele mai bune, hrana mai bună, un tratament mai bun şi un peculium175 mai mare nu desfiinţează pentru sclav relaţiile de dependenţă şi exploatarea, tot astfel acest lucru nu desfiinţează relaţiile de dependenţă şi exploatarea pentru muncitorul salariat. Un preţ al muncii mai ridicat ca urmare a acumulării capitalului nu înseamnă în realitate decît că lungimea şi greutatea lanţului de aur pe care muncitorul salariat şi l-a făurit singur permit o oarecare slăbire a presiunii lui. În disputele pe această temă s-a trecut de obicei cu vederea principalul, şi anume differentia specifica*6 ale producţiei capitaliste. Aici forţa de muncă nu se cumpără pentru ca funcţionarea ei sau produsul ei să satisfacă nevoile personale ale cumpărătorului. Scopul cumpărătorului este valorificarea capitalului său, producţia de mărfuri care conţin mai multă muncă decît a plătit, care conţin deci o parte de valoare care pe el nu-l costă nimic şi care este realizată totuşi la vînzarea mărfii. Producţia de plusvaloare, sau arta de a stoarce plusvaloare, este legea absolută a acestui mod de producţie. Forţa de muncă poate fi vîndută numai în măsura în care ea conservă mijloacele de producţie sub formă de capital, reproduce propria ei valoare ca capital şi oferă, sub formă de muncă neplătită, un izvor de capital adiţional76). Condiţiile vînzării ei, indiferent dacă sînt mai favorabile sau mai puţin favorabile pentru muncitor, presupun, aşadar, necesitatea revînzării ei continue şi reproducţia mereu lărgită a avuţiei sub formă de capital. Aşa cum am văzut, salariul presupune prin natura sa că muncitorul furnizează încontinuu o anumită cantitate de muncă neplătită. Făcînd cu totul abstracţie de creşterea salariului o dată cu scăderea preţului muncii etc., creşterea lui înseamnă în cel mai bun caz doar o reducere cantitativă a muncii neplătite care muncitorul trebuie s-o presteze. Această reducere nu poate niciodată să ajungă pînă la punctul în care ea ar pune în pericol însuşi sistemul. Lăsînd la o parte conflictele violente în legătură cu nivelul salariului — încă Adam Smith a arătat că în asemenea conflicte, în general, patronul rămîne patron —, o sporire a prețului muncii rezultate din acumularea capitalului presupune următoarea alternativă:

Sau preţul muncii continuă să crească, pentru că sporirea lui nu împiedică creşterea acumulării; lucrul acesta nu este de loc miraculos, pentru că, spune A. Smith,

„chiar dacă profitul se micşorează, capitalurile sporesc totuşi; ele sporesc chiar mai repede decît înainte... Un capital mare, chiar dacă produce profituri mai mici, creşte în general mai repede decît creşte un capital mic care aduce profituri mari“ (l.c., I, p. 189).

În acest caz este evident că o reducere a muncii neplătite nu împiedică de loc extinderea dominaţiei capitalului. Sau aceasta e a doua latură a alternativei: acumularea scade ca urmare a ridicării preţului muncii, deoarece stimulentul pe care îl constituie profitul devine mai puţin eficient. Acumularea scade. Dar o dată cu scăderea ei dispare cauza acestei scăderi, şi anume disproporția dintre capital şi forţa de muncă care poate fi exploatată. Mecanismul procesului de producţie capitalist înlătură, aşadar, el însuși piedicile temporare pe care el le creează. Preţul muncii scade din nou la un nivel corespunzător nevoilor de valorificare a capitalului, indiferent dacă acest nivel este inferior, superior sau egal cu nivelul considerat normal înainte de a fi intervenit creşterea salariului. Vedem deci că în primul caz nu încetinirea creşterii absolute sau relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este aceea care face ca capitalul să fie excedentar, ci, dimpotrivă, sporirea capitalului este aceea care face ca forţa de muncă ce poate fi exploatată să fie insuficientă. În al doilea caz, nu accentuarea creşterii absolute sau relative a forţei de muncă sau a populaţiei muncitoare este aceea care face ca capitalul să fie insuficient, ci, dimpotrivă, micşorarea capitalului este aceea care face ca forţa de muncă ce poate fi exploatată să fie excedentară, sau, mai exact, ca preţul ei să fie prea mare. Tocmai aceste mişcări absolute în acumularea capitalului se reflectă ca mişcări relative ale masei forţei de muncă ce poate fi exploatată şi par deci a fi determinate de propria mişcare a acesteia din urmă. Sau exprimat în limbajul matematicii: mărimea acumulării este variabila independentă, mărimea salariului este variabila dependentă şi nu invers. Tot astfel în faza de criză a ciclului industrial scăderea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia într-o creştere a valorii relative a banilor, iar în faza de prosperitate urcarea generală a preţurilor mărfurilor îşi găseşte expresia într-o scădere a valorii relative a banilor. Aşa-numita Currency School trage de aici concluzia că atunci cînd preţurile sînt ridicate circulă prea mulţi bani, iar atunci cînd preţurile sînt scăzute circulă prea puţini bani*7. Ignoranţa ei şi totala neînţelegere a faptelor77) îşi găsesc o paralelă demnă de economiştii care interpretează fenomenele acumulării, menţionate mai sus, în sensul că într-un caz există prea puţini muncitori salariaţi, iar în celălalt caz prea mulţi.

Legea producţiei capitaliste care stă la baza pretinsei „legi naturale a populaţiei“ se reduce pur şi simplu la următoarele: relaţia dintre capital, acumulare şi nivelul salariului nu e nimic altceva decît relaţia dintre munca neplătită transformată în capital şi munca suplimentară necesară pentru punerea în mişcare a capitalului adiţional. Nu este deci nicidecum vorba de un raport între două mărimi independente una de alta, adică mărimea capitalului de o parte, numărul populaţiei muncitoare de cealaltă parte, ci, în ultimă instanţă, doar de relaţia dintre munca neplătită şi cea plătită a aceleiaşi populaţii muncitoare. Dacă cantitatea de muncă neplătită prestată de clasa muncitoare şi acumulată de clasa capitalistă creşte destul de repede pentru a se putea transforma în capital numai printr-o sporire considerabilă a muncii plătite, salariul creşte şi, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, munca neplătită scade relativ. Dar de îndată ce această scădere ajunge la punctul cînd supramunca care alimentează capitalul încetează să fie oferită în cantitate normală intervine o reacţie: se capitalizează o parte mai mică din venit, acumularea slăbeşte şi mişcarea ascendentă a salariului se transformă într-o mişcare inversă. Aşadar, creşterea preţului muncii nu depăşeşte limitele care nu numai că nu afectează bazele sistemului capitalist, dar asigură reproducţia lui pe o scară tot mai lărgită. Legea acumulării capitaliste, mistificată şi transformată într-o lege naturală, nu exprimă deci în realitate decît faptul că natura acestei acumulări exclude orice scădere a gradului de exploatare a muncii sau orice creştere a preţului muncii care ar putea ameninţa în mod serios reproducţia continuă a relaţiei capital, şi aceasta pe o scară tot mai lărgită. Nici nu poate să fie altfel într-un mod de producţie în care muncitorul există pentru nevoile de valorificare ale unor valori existente, în loc ca, invers, avuţia materială să existe pentru nevoile de dezvoltare ale muncitorului. După cum în religie omul este dominat de produsul propriei sale minţi, tot astfel în producţia capitalistă el este dominat de produsul propriei sale mîini77a).

 

2. Scăderea relativă a părţii variabile a capitalului în cursul acumulării şi al concentrării care o însoţeşte

După părerea economiştilor înşişi, nu volumul actual al avuţiei sociale şi nici mărimea capitalului deja dobîndit duc la o creştere a salariilor, ci exclusiv creşterea continuă a acumulării şi viteza creşterii ei (A. Smith, cartea I, cap. 8). Pînă acum nu am analizat decît o fază specială a acestui proces, aceea în care sporirea capitalului are loc în condiţii cînd compoziţia tehnică a capitalului rămîne neschimbată. Dar procesul depăşeşte această fază.

Bazele generale ale sistemului capitalist fiind date, în cursul acumulării intervine un moment în care dezvoltarea productivităţii muncii sociale devine pîrghia cea mai puternică a acumulării.

„Aceeaşi cauză — spune A. Smith — care determină creşterea salariilor, anume mărirea capitalului, determină şi sporirea forţei productive a muncii şi face astfel ca o cantitate imai mică de muncă să producă o cantitate mai mare de bunuri“176.

Abstracţie făcînd de condiţiile naturale, ca fertilitatea solului etc., şi de dexteritatea unor producători independenţi şi care lucrează individual, dexteritate care se manifestă însă mai mult calitativ, în calitatea produselor, decît în masa lor, gradul social de productivitate a muncii se exprimă în mărimea relativă a mijloacelor de producţie pe care un muncitor le transformă în produs, într-un timp dat, cu aceeaşi încordare a forţei de muncă. Masa mijloacelor de producţie cu ajutorul cărora el funcţionează creşte o dată cu productivitatea muncii sale. Aceste mijloace de producţie joacă aici un rol dublu. Creşterea unora dintre ele este urmarea productivităţii crescînde a muncii, creşterea altora este condiţia ei. Astfel, o dată cu diviziunea manufacturieră a muncii şi cu folosirea maşinilor, în acelaşi interval de timp se prelucrează mai multă materie primă, în procesul de muncă intră deci o cantitate mai mare de materii prime şi de materiale auxiliare. Aceasta este urmarea productivităţii crescînde a muncii. Pe de altă parte, masa maşinilor, a vitelor de muncă, a îngrăşămintelor minerale, a ţevilor de drenaj etc. utilizate constituie condiţia productivităţii crescînde a muncii. Acelaşi lucru se poate spune despre masa mijloacelor de producţie concentrate sub formă de clădiri, furnale, mijloace de transport etc. Indiferent însă dacă e condiţie sau urmare, volumul crescînd al mijloacelor de producţie în comparaţie cu forţa de muncă ce le este încorporată este expresia productivităţii crescînde a muncii. Creşterea acesteia din urmă se manifestă deci în scăderea masei de muncă în raport cu masa de mijloace de producţie puse în mişcare de ea, adică în scăderea mărimii factorului subiectiv al procesului de muncă în comparaţie cu factorii lui obiectivi.

Această schimbare în compoziţia tehnică a capitalului, adică creşterea masei mijloacelor de producţie în comparaţie cu masa forţei de muncă pe care le pune în mişcare, se reflectă în compoziţia sa valorică, în creşterea părţii constante a valorii-capital pe seama părţii ei variabile. Astfel, de pildă, socotind în procente, dintr-un capital se investesc iniţial 50% în mijloace de producţie şi 50% în forţă de muncă, iar mai tîrziu, datorită creşterii gradului de productivitate a muncii, 80% în mijloace de producţie şi 20% în forţă de muncă etc. Această lege a creşterii tot mai rapide a părţii constante a capitalului în raport cu partea variabilă este confirmată la fiecare pas (aşa cum s-a arătat mai sus) de analiza comparativă a preţurilor mărfurilor, indiferent dacă facem comparaţia între epoci economice diferite la o singură naţiune sau între naţiuni diferite în aceeaşi epocă. Mărimea relativă a acelui element al preţului care nu reprezintă decît valoarea mijloacelor de producţie consumate, adică partea constantă a capitalului, va fi direct proporţională cu progresul acumulării, iar mărimea relativă a celuilalt element al preţului, cu care se plăteşte munca, deci care reprezintă partea variabilă a capitalului, va fi în general invers proporţională cu progresul acumulării.

Scăderea părţii variabile a capitalului în raport cu cea constantă, adică modificarea compoziţiei valorice a capitalului, nu indică însă decît aproximativ schimbarea în compoziţia elementelor sale materiale. Dacă, de pildă, astăzi valoarea-capital plasată în  filaturi este în proporţie de 7/8 capital constant şi în proporţie de 1/8 capital variabil, în timp ce la începutul secolului al XVIII-lea ea era de 1/2 capital constant şi 1/2 variabil, masa de materii prime, de mijloace de muncă etc. pe care o anumită cantitate de muncă de filat o consumă astăzi în mod productiv este de multe sute de ori mai mare decît la începutul secolului al XVIII-lea. Cauza o constituie pur şi simplu faptul că o dată cu creşterea productivității muncii nu numai că volumul mijloacelor de producţie consumate de ea creşte, dar valoarea lor scade în comparaţie cu volumul lor. Valoarea lor creşte, aşadar, în mod absolut, dar nu în mod proporţional cu volumul lor. De aceea diferenţa dintre capitalul constant şi cel variabil creşte mult mai încet decît diferenţa dintre masa mijloacelor de producţie în care este transformat capitalul constant şi masa forţei de muncă în care este transformat capitalul variabil. Prima diferenţă creşte o dată cu cea de-a doua, dar în proporţie mai mică.

De altfel, dacă progresul acumulării reduce mărimea relativă a părţii variabile a capitalului, el nu exclude prin aceasta nicidecum creşterea mărimii ei absolute. Să presupunem că o valoare-capital se împarte la început în 50% capital constant şi 50% capital variabil, iar ulterior în 80% capital constant şi 20% capital variabil. Dacă între timp capitalul iniţial, să zicem de 6.000 l.st. a crescut la 18.000 l.st., partea sa variabilă a crescut şi ea cu 1/5. Ea era de 3.000 l.st., acum e de 3.600 l.st. De unde însă înainte o creştere a capitalului cu 20% ar fi fost suficientă pentru a mări cererea de muncă cu 20%, acum e necesară în acest scop o triplare a capitalului iniţial.

În secţiunea a patra am arătat că dezvoltarea forţei productive sociale a muncii presupune cooperarea pe scară largă şi că numai cu această condiţie pot fi organizate diviziunea şi combinarea muncii, pot fi economisite datorită concentrării în masă mijloacele de producţie, pot fi create mijloace de muncă utilizabile prin însăși natura lor materială numai în comun, ca, de pildă, sistemul de mașini etc., pot fi puse în serviciul producţiei uriaşe forţe ale naturii şi procesul de producţie poate fi transformat în aplicarea tehnologică a ştiinţei. Pe baza producţiei de mărfuri, unde mijloacele de producţie sînt proprietatea unor persoane particulare, unde din această cauză muncitorul manual sau produce mărfurile în mod izolat şi independent, sau îşi vinde forţa de muncă ca marfă pentru că îi lipsesc mijloacele pentru producţia pe cont propriu, premisa menţionată se realizează numai prin creşterea capitalurilor individuale, adică în măsura în care mijloacele de producţie şi de subzistenţă sociale se transformă în proprietatea privată a capitaliştilor. Pe terenul producţiei de mărfuri, producţia pe scară largă nu poate să se dezvolte decît în formă capitalistă. O anumită acumulare de capital în mîna unor producători de mărfuri individuali constituie deci premisa modului de producţie specific capitalist. Din această cauză este de presupus că a existat o asemenea acumulare în perioada trecerii de la meserie la producţia capitalistă. Ea poate fi numită acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci baza istorică a producţiei specific capitaliste. Aici nu este necesar să analizăm originea ei. Este suficient faptul că ea constituie punctul de plecare. Dar toate metodele pentru ridicarea forţei productive sociale a muncii care se dezvoltă pe această bază sînt în acelaşi timp metode pentru producţia sporită a plusvalorii sau a plusprodusului, care, la rîndul său, constituie elementul de formare a acumulării. Ele sînt deci, în acelaşi timp metode pentru producerea de capital cu ajutorul capitalului, sau metode ale acumulării accelerate a capitalului. Transformarea continuă a plusvalorii din nou în capital se exprimă în creşterea mărimii capitalului care intră în procesul de producţie. Această creştere devine, la rîndul ei, baza unei lărgiri a proporţiilor producţiei, baza metodelor de sporire a forţei productive a muncii care o însoţesc şi baza unei producţii accelerate de plusvaloare. Prin urmare, dacă un anumit grad al acumulării capitalului constituie condiţia modului de producţie specific capitalist, acesta din urmă determină prin acţiune inversă o acumulare accelerată a capitalului. De aceea o dată cu acumularea capitalului se dezvoltă modul de producţie specific capitalist şi o dată cu modul de producţie specific capitalist se dezvoltă acumularea capitalului. Aceşti doi factori economici, în virtutea relaţiei reciproce în care îşi dau unul altuia impuls, provoacă schimbări în compoziţia tehnică a capitalului, datorită cărora partea variabilă devine din ce în ce mai mică în comparaţie cu cea constantă.

Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producţie, cu o comandă corespunzătoare asupra unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. Orice acumulare devine mijlocul pentru o nouă acumulare. Mărind masa avuţiei care funcţionează în calitate de capital, ea sporeşte concentrarea lui în mîna unor capitalişti individuali, lărgind astfel baza producţiei pe scară mare şi a metodelor de producţie specific capitaliste. Creşterea capitalului social se efectuează prin creşterea multor capitaluri individuale. Presupunînd că toate celelalte împrejurări rămîn neschimbate, capitalurile individuale, şi o dată cu ele concentrarea mijloacelor de producţie, cresc în aceeaşi proporţie în care ele formează părţi alicote ale capitalului social total. În acelaşi timp, din capitalurile iniţiale se desprind vlăstare care funcţionează ca noi capitaluri independente. Un rol important joacă în această privinţă, între altele, împărţirea averilor în familiile de capitalişti. O dată cu acumularea capitalului creşte deci, în măsură mai mare sau mai mică, şi numărul capitaliştilor. Două puncte caracterizează acest fel de concentrare, bazată nemijlocit pe acumulare sau, mai bine zis, identică cu ea. Întîi, concentrarea crescîndă a mijloacelor de producţie sociale în mîna unor capitalişti individuali este limitată, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, de gradul de creştere a avuţiei sociale. Al doilea, partea de capital social aflat în fiecare sferă de producţie în parte este repartizată între un număr de capitalişti opuşi unii altora ca producători de mărfuri independenţi, care se concurează între ei. Prin urmare, nu numai că acumularea şi concentrarea care o însoţeşte sînt împrăştiate în multe puncte, dar creşterea capitalurilor în funcţiune se împleteşte cu formarea de noi capitaluri şi cu scindarea capitalurilor vechi. De aceea, dacă acumularea se prezintă, pe de o parte, ca o concentrare crescîndă a mijloacelor de producţie şi a comenzii asupra muncii, ea se prezintă, pe de altă parte, ca repulsie reciprocă a multor capitaluri individuale.

Alături de această fărîmiţare a capitalului social total într-un mare număr de capitaluri individuale sau alături de repulsia reciprocă dintre fracţiunile sale, acţionează în sens contrar atracţia dintre ele. Aceasta nu mai este o simplă concentrare a mijloacelor de producţie şi a comenzii asupra muncii, identică cu acumularea. Este concentrare de capitaluri deja formate, desfiinţarea independenţei lor individuale, exproprierea unui capitalist de către altul, transformarea multor capitaluri mai mici în puţine capitaluri ma mari. Acest proces se deosebeşte de cel dintîi prin aceea că el nu presupune decît o repartizare modificată a capitalurilor care deja există şi funcţionează; prin urmare, sfera sa de acţiune nu este limitată de creşterea absolută a avuţiei sociale sau de limitele absolute ale acumulării. Aici capitalul se concentrează în mase mari într-o singură mînă pentru că dincolo dispare din multe mîini. Aceasta este centralizarea propriu-zisă, spre deosebire de acumulare şi de concentrare.

Legile acestei centralizări a capitalurilor sau ale atracţiei unui capital de către alt capital nu pot fi dezvoltate aici. Scurte indicaţii faptice vor fi suficiente. Concurenţa se desfăşoară prin ieftinirea mărfurilor. Ieftinătatea mărfurilor depinde, caeteris paribus*8, de productivitatea muncii, iar aceasta depinde, la rîndul ei, de proporţiile producţiei. Capitalurile mai mari înfrîng, aşadar, pe cele mai mici. Ne amintim de asemenea că o dată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist creşte volumul minim al capitalului individual necesar pentru a exploata o întreprindere în condiţii normale. Capitalurile mai mici se îngrămădesc deci în acele sfere de producţie pe care marea industrie a pus stăpînire doar sporadic sau incomplet. Aici concurenţa face ravagii direct proporţional cu numărul şi invers proporţional cu mărimea capitalurilor rivale. Ea se termină întotdeauna cu pieirea unui număr mare de capitalişti mici, ale căror capitaluri trec parte în mîna învingătorului, iar parte dispar. În afară de aceasta, o dată cu producţia capitalistă ia naştere o forţă cu totul nouă, creditul, care la început îşi face loc pe ascuns, ca un auxiliar modest al acumulării, şi atrage prin fire invizibile în mîna unor capitalişti individuali sau asociaţi mijloacele băneşti împrăştiate în mase mai mari sau mai mici la suprafaţa societăţii, dar care în scurt timp devine o armă nouă şi ameninţătoare în concurenţă şi în cele din urmă se transformă într-un uriaş mecanism social pentru centralizarea capitalurilor.

În aceeaşi măsură în care se dezvoltă producţia şi acumularea capitalistă, se dezvoltă şi concurenţa şi creditul, cele mai puternice pîrghii ale centralizării. Paralel, progresul acumulării sporeşte materialul susceptibil de centralizare, adică capitalurile individuale, în timp ce lărgirea producţiei capitaliste creează, pe de o parte, necesitatea socială şi, pe de altă parte, mijloacele tehnice pentru întreprinderile industriale uriaşe a căror înfiinţare este legată de o prealabilă centralizare a capitalului. De aceea astăzi atracţia reciprocă dintre capitalurile individuale, ca şi tendinţa de centralizare sînt mai puternice decît oricînd în trecut. Dar chiar dacă amploarea şi energia relativă ale mişcării de centralizare sînt determinate într-o anumită măsură de mărimea deja atinsă a avuţiei capitaliste şi de superioritatea mecanismului economic, totuşi progresul centralizării nu depinde nicidecum de creşterea pozitivă a capitalului social. Aceasta este principala deosebire dintre centralizare şi concentrare, aceasta din urmă fiind numai o altă expresie pentru reproducţia pe scară lărgită. Centralizarea poate avea loc printr-o simplă modificare în repartizarea capitalurilor deja existente, printr-o simplă modificare a grupării cantitative a componentelor capitalului social. Capitalul poate creşte aici în proporţii uriaşe în mîna unui individ pentru că dincolo dispare din mîinile multor indivizi. Într-o anumită ramură de producţie, centralizarea ar atinge limita ei extremă dacă toate capitalurile plasate în ea s-ar contopi într-u singur capital77b). Într-o societate dată, această limită ar fi atinsă abia în momentul în care întreg capitalul social ar fi reunit în mîna fie a unui singur capitalist, fie a unei singure societăţi a capitaliştilor.

Centralizarea desăvîrşeşte opera acumulării, dînd capitaliştilor industriali posibilitatea de a-şi extinde proporţiile operaţiilor. Indiferent dacă acest din urmă rezultat este consecinţa acumulării sau a centralizării, indiferent dacă centralizarea se face prin mijloace violente de acaparare, cînd unele capitaluri devin centre de atracţie atît de puternice pentru alte capitaluri încît le distrug coeziunea şi le atrag apoi pe fiecare în parte, sau dacă contopirea unui mare număr de capitaluri deja formate sau în curs de formare se fac printr-un procedeu mai blînd, prin formarea de societăţi pe acţiuni — efectul economic este acelaşi. Creşterea proporţiilor întreprinderilor industriale constituie pretutindeni punctul de plecare pentru o organizare mai cuprinzătoare a muncii colective a unui mare număr de oameni, pentru o dezvoltare mai largă a forţelor motrice materiale ale acestei munci, adică pentru transformarea progresivă a unor procese de producţie izolate şi efectuate după metode tradiţionale în procese de producţie socialmente combinate şi conduse după metode ştiinţifice.

Este însă clar că acumularea, sporirea treptată a capitalului prin reproducţia care trece de la forma de cerc la forma de spirală, este un proces foarte lent în comparaţie cu centralizarea, care nu are decît să modifice modul de grupare cantitativă a părţilor componente ale capitalului social. Lumea nu ar avea nici astăzi căi ferate dacă ar fi trebuit să aştepte pînă ce acumularea ar fi mărit un număr de capitaluri individuale pînă la proporţii suficiente pentru construcţia unei căi ferate. Dimpotrivă, centralizarea, prin intermediul societăţilor pe acţiuni, a făcut acest lucru într-un timp foarte scurt. Intensificînd şi accelerînd acţiunea acumulării, centralizarea lărgeşte şi accelerează totodată transformările în compoziţia tehnică a capitalului, care măresc partea constantă a capitalului în detrimentul părţii sale variabile, reducînd astfel cererea relativă de muncă.

Masele de capital contopite într-un interval scurt prin efectul centralizării se reproduc şi sporesc ca şi celelalte capitaluri, dar mai repede, şi devin astfel noi pîrghii puternice ale acumulării sociale. Prin urmare, cînd se vorbeşte de progresul acumulării sociale, se subînţeleg astăzi, în mod tacit, şi efectele centralizării.

Capitalurile adiţionale formate în cursul acumulării normale (vezi cap. XXII, 1) servesc în primul rînd ca mijloc de exploatare a unor invenţii şi descoperiri noi şi, în general, ca mijloc de exploatare a perfecţionărilor industriale. Dar şi capitalul vechi ajunge cu timpul la un punct în care se înnoieşte din cap pînă în picioare, la un punct în care năpîrleşte şi renaşte şi el într-o formă tehnică perfecţionată care face ca o masă mai mică de muncă să fie suficientă pentru a pune în mişcare un număr mai mare de maşini şi de materii prime. Se înţelege de la sine că scăderea absolută a cererii de muncă ce rezultă în mod necesar din acest fapt este cu atît mai mare cu cît capitalurile care trec prin acest proces de înnoire au fost deja sporite datorită mişcării de centralizare.

Pe de o parte, capitalul adiţional format în cursul acumulării atrage deci un număr tot mai mic de muncitori în raport cu mărimea sa. Pe de altă parte, capitalul vechi, reprodus periodic în compoziţie nouă, respinge un număr tot mai mare de muncitori utilizaţi de el anterior.

 

3. Producţia crescîndă a unei suprapopulaţii relative sau a unei armate industriale de rezervă

Acumularea capitalului, care iniţial s-a manifestat doar ca o lărgire cantitativă a lui, se efectuează, după cum am văzut, în schimbări calitative continue ale compoziţiei sale, într-o creştere continuă a componentei sale constante în detrimentul celei variabile77c).

Modul de producţie specific capitalist, dezvoltarea corespunzătoare lui, a forţei productive a muncii, schimbarea provocată de această dezvoltare în compoziţia organică a capitalului nu merg în acelaşi pas cu progresul acumulării sau cu creşterea avuţiei sociale; ele merg cu mult mai repede, pentru că acumularea simplă, sau sporirea absolută a capitalului total, este însoţită de centralizarea elementelor lui individuale, iar revoluţia tehnică în capitalul adiţional este însoţită de revoluţia tehnică în capitalul iniţial. Cu progresul acumulării, raportul dintre partea constantă şi cea variabilă a capitalului se modifică; dacă la început el a fost de 1:1, ulterior este 2:1, 3:1, 4:1, 5:1, 7:1 etc., astfel că o dată cu creşterea capitalului se transformă succesiv în forţă de muncă nu 1/2 din valoarea sa totală, ci numai 1/3, 1/4, 1/5, 1/6, 1/8 etc., iar în mijloace de producţie 2/3, 3/4, 4/5 5/6, 7/8 etc. Întrucît cererea de muncă nu este determinată de volumul capitalului total, ci de cel al părţii sale variabile, ea scade deci progresiv pe măsură ce capitalul total creşte, în loc ca, aşa cum am presupus mai înainte, să crească direct proporţional. Ea scade relativ în raport cu mărimea capitalului total şi într-o progresie care se accelerează o dată cu creşterea acestei mărimi. O dată cu creşterea capitalului total creşte, ce-i drept, şi partea sa variabilă, adică forţa de muncă ce-i este încorporată capitalului, dar în proporţie din ce în ce mai mică. Intervalele în care acumularea acţionează ca simplă lărgire a producţiei pe o bază tehnică dată se scurtează. Acumularea accelerată în progresie crescîndă a capitalului total este necesară nu numai pentru a absorbi un anumit număr suplimentar de muncitori şi nici măcar pentru a menţine, avînd în vedere o metamorfoză continuă a capitalului vechi, numărul de muncitori în funcţiune. La rîndul ei, această acumulare şi centralizare crescîndă se transformă în izvor al unor noi schimbări în compoziţia capitalului, adică al unei noi scăderi accelerate a părţii sale variabile în comparaţie cu cea constantă. Această scădere relativă a părţii variabile a capitalului, scădere care se accelerează o dată cu creşterea capitalului total, şi anume într-un ritm mai rapid decît creşterea acestuia din urmă, apare pe de altă parte, dimpotrivă, ca o creştere absolută a populaţiei muncitoare, care se produce mai rapid decît creşterea capitalului variabil sau a mijloacelor de folosire a acestei populaţii. În realitate, acumularea capitalistă produce încontinuu, şi anume proporţional cu energia şi cu volumul ei, o populaţie muncitorească relativ excedentară, adică excedentară în raport cu necesitatea medie de valorificare a capitalului, deci o populaţie muncitorească de prisos sau suplimentară.

Analizînd capitalul social total, vedem că dinamica acumulării lui provoacă uneori modificări periodice, iar alteori momentele ei se repartizează simultan între diferitele sfere ale producţiei. În unele sfere are loc o schimbare în compoziţia capitalului fără o creştere a mărimii sale absolute, ca simplu efect al concentrării*9; în altele creşterea absolută a capitalului este legată de o scădere absolută a părţii sale variabile, adică a forţei de muncă absorbite de el; în altele însă capitalul uneori continuă să crească pe baza sa tehnică dată şi atrage forţă de muncă suplimentară proporţional cu creşterea sa, alteori are loc o modificare organică a capitalului şi se reduce partea sa variabilă; în toate sferele creşterea părţii variabile a capitalului şi deci a numărului de muncitori folosiţi este întotdeauna legată de fluctuaţii puternice şi de formarea unei suprapopulaţii temporare, indiferent dacă aceasta îmbracă forma mai evidentă a respingerii unor muncitori ocupaţi sau forma mai puţin evidentă, dar nu mai puţin eficientă, a absorbirii mai anevoioase a populaţiei muncitoreşti excedentare prin obişnuitele ei canale de scurgere78). O dată cu sporirea capitalului social aflat în funcţiune şi a gradului de creştere a lui, o dată cu lărgirea proporţiilor producţiei şi a numărului de muncitori în funcţiune, o dată cu dezvoltarea forţei productive a muncii lor, cu extinderea şi creşterea tuturor resurselor avuţiei, cresc şi proporţiile în care atragerea mai mare a muncitorilor de către capital este legată de o respingere mai mare a lor, se intensifică schimbările compoziţiei organice a capitalului şi a formei sale tehnice, se lărgesc sferele de producţie asupra cărora se extind fie concomitent, fie succesiv aceste schimbări. Producînd acumularea capitalului, populaţia muncitorească produce deci în proporţii mereu crescînde mijloacele pentru propria ei transformare în suprapopulaţie relativă79). Aceasta este o lege a populaţiei caracteristică modului de producţie capitalist, aşa cum de fapt orice mod de producţie istoriceşte deosebit are legi specifice ale populaţiei, legi care au un caracter istoric. O lege a populaţiei abstractă nu există decît pentru plante şi animale, dar numai atîta timp cît istoriceşte nu intervine omul.

Dacă însă o suprapopulaţie muncitorească este produsul necesar al acumulării sau al dezvoltării avuţiei pe bază capitalistă, această suprapopulaţie devine, la rîndul ei, o pîrghie a acumulării capitaliste şi chiar o condiţie de existenţă a modului de producţie capitalist. Ea formează o armată industrială de rezervă, disponibl care îi aparţine capitalului într-un mod atît de absolut ca şi cum el ar fi crescut-o pe propria sa cheltuială. Ea procură pentru nevoile sale schimbătoare de valorificare un material uman care poate fi exploatat, oricînd disponibil, independent de limitele sporului efectiv al populaţiei. O dată cu acumularea şi cu dezvoltarea forţei productive a muncii care o însoţeşte, creşte puterea de expansiune bruscă a capitalului, nu numai pentru că elasticitatea capitalului în funcţiune creşte, aşa cum creşte şi avuţia absolută, din care capitalul nu formează decît o parte elastică; nu numai pentru că la orice impuls special creditul pune într-o clipă la dispoziţia producţiei o parte neobişnuit de mare din această avuţie drept capital adiţional, ci şi pentru că condiţiile tehnice ale procesului de producţie însuşi, maşinile, mijloacele de transport etc., permit pe scara cea mai largă transformarea cea mai rapidă a plusprodusului în mijloace de producţie suplimentare. Masa de avuţie socială care sporeşte o dată cu progresul omenirii şi care poate fi transformată în capital adiţional se îndreaptă năvalnic spre ramuri de producţie vechi, a căror piaţă se dilată brusc, sau în ramuri de producţie noi, cum sînt căile ferate etc., a căror necesitate este determinată de dezvoltarea vechilor ramuri de producţie. În toate cazurile de acest fel este necesar să existe posibilitatea de a se arunca în punctele decisive, dintr-o dată şi fără a se reduce proporţiile producţiei în alte ramuri, mase mari de oameni. Suprapopulaţia pune la dispoziţie aceste mase de oameni. Cursul caracteristic al industriei moderne, care se prezintă sub forma unui ciclu de zece ani format din perioade de înviorare medie, de producţie sub înaltă presiune, de criză şi de stagnare şi întrerupt de mici fluctuaţii, se întemeiază pe formarea continuă, pe absorbţia mai mare sau mai mică şi pe reînnoirea armatei industriale de rezervă, adică a suprapopulaţiei. La rîndul ei, succesiunea fazelor ciclului industrial măreşte suprapopulaţia şi devine unul dintre factorii cei mai energici ai reproducţiei acesteia.

Acest curs specific al industriei moderne, pe care nu-l întîlnim în nici o epocă anterioară a omenirii, nu a fost posibil nici în perioada copilăriei producţiei capitaliste. Compoziţia capitalului se schimba extrem de încet. Acumulării sale îi corespundea deci, în general, o creştere proporţională a cererii de muncă. Deşi lent în comparaţie cu epoca modernă, progresul acumulării capitalului se lovea de anumite limite naturale ale populaţiei muncitoreşti susceptibilă de exploatare, iar aceste limite nu puteau fi înlăturate decît prin mijloace violente, despre care vom vorbi mai tîrziu. Lărgirea bruscă şi în salturi a proporţiilor producţiei este premisa restrîngerii ei bruşte; aceasta din urmă provoacă la rîndul ei pe cea dintîi, dar cea dintîi nu este posibilă fără material uman disponibil, fără o sporire a numărului muncitorilor independent de creşterea absolută a populaţiei. Această sporire se efectuează prin simplul proces care „eliberează“ încontinuu o parte din muncitori prin metode care reduc numărul muncitorilor ocupaţi în raport cu producţia sporită. Întreaga dinamică a industriei moderne rezultă deci din transformarea continuă a unei părţi din populaţia muncitorească în braţe de muncă neocupate sau ocupate numai parţial. Superficialitatea economiei politice se vede, între altele, din faptul că ea transformă extinderea şi restrîngerea creditului, care nu sînt decît simptome ale alternării perioadelor ciclului industrial, în cauze ale lor. După cum corpurile cereşti, odată antrenate într-o anumită mişcare, o repetă într-una, tot astfel producţia socială, odată antrenată în mişcarea de lărgire şi de restrîngere alternativă, repetă mereu această mişcare. Efectele devin la rîndul lor cauze, iar succesiunea fazelor întregului proces, care reproduce încontinuu propriile sale condiţii, ia forma periodicităţii*10. Această periodicitate odată statornicită, chiar şi economia politică începe să conceapă producţia unei suprapopulaţii relative, adică a unei populaţii excedentare în raport cu necesitatea medie de valorificare a capitalului, drept o condiţie vitală a industriei moderne.

„Să presupunem — spune H. Merivalei), iniţial profesor de economie politică la Oxford, iar ulterior funcţionar la Ministerul Coloniilor din Anglia — că în cazul unei crize naţiunea face eforturi pentru a scăpa prin emigrare de cîteva sute de mii de braţe de muncă excedentare; care ar fi rezultatul? Că la prima revenire a cererii de muncă s-ar face simţită o lipsă de braţe de muncă. Oricît de rapidă ar fi reproducţia oamenilor, ea are în orice caz nevoie de intervalul unei generaţii pentru a putea înlocui pe muncitorii adulţi. Dar profiturile fabricanţilor noştri depind în special de posibilitatea pe care ei o au de a folosi momentul favorabil al cererii acute şi de a se despăgubi astfel pentru perioada de stagnare. Această posibilitate le este asigurată numai prin comanda asupra maşinilor şi a muncii manuale. Ei trebuie să găsească braţe disponibile; ei trebuie să fie capabili ca în funcţie de necesităţi să intensifice sau să slăbească ritmul operaţiilor lor potrivit situaţiei de pe piaţă; altfel ei pur şi simplu nu sînt în stare să-şi menţină, în condiţiile concurenţei înverşunate, supremaţia pe care se întemeiază avuţia acestei ţări“80).

Însuşi Malthus recunoaşte că suprapopulaţia, pe care el, cu mărginirea care îi este proprie, o explică prin creşterea absolută a populaţiei muncitoreşti şi nu prin faptul că această populaţie devine relativ excedentară, este o necesitate a industriei moderne, El spune:

„Obiceiurile prudente în ceea ce priveşte căsătoria atunci cînd sînt practicate pe scară largă în rîndurile clasei muncitoare dintr-o ţară care depinde în special de manufactură şi de comerţ pot deveni dăunătoare pentru această ţară... Prin însăşi natura populaţiei, sporul de muncitori pe care-l necesită o cerere specială nu poate fi furnizat pieţei decît o dată la 16 sau la 18 ani, în timp ce transformarea venitului în capital cu ajutorul economiilor se poate efectua cu mult mai repede; o ţară este totdeauna ameninţată de pericolul ca fondul ei de muncă să crească mai repede decît populaţia“81).

Declarînd astfel producţia continuă a unei suprapopulaţii relative de muncitori condiţie necesară a acumulării capitaliste, economia politică, luînd chipul unei fete bătrîne, pune în gura „beau idéal“-ului*12 său — capitalistul — următoarele cuvinte care se adresează muncitorilor „excedentari“ aruncaţi în stradă de către capitalul adiţional, adică de propria lor creaţie:

„Noi, fabricanţii, mărind capitalul pe seama căruia trăiţi, facem pentru voi ce putem, iar voi trebuie să faceţi restul, adaptînd numărul vostru la cantitatea de mijloace de subzistenţă“82).

Producţiei capitaliste nu-i este nicidecum suficientă cantitatea de forţă de muncă disponibilă pe care o furnizează creşterea naturală a populaţiei. Pentru dezvoltarea ei liberă ea ar avea nevoie de o armată industrială de rezervă, independentă de această limită naturală.

Pînă acum am presupus că unei creşteri sau scăderi a capitalului variabil îi corespunde în mod exact o creştere sau o scădere a numărului de muncitori ocupaţi.

Dar chiar dacă numărul muncitorilor comandaţi de capitalul variabil rămîne neschimbat sau scade, acest capital creşte totuşi atunci cînd muncitorul individual prestează mai multă muncă şi, ca urmare, salariul său creşte, cu toate că preţul muncii rămîne neschimbat sau chiar scade, dar mai încet decît creşte masa de muncă. Creşterea capitalului variabil devine în acest caz un indiciu al volumului mai mare de muncă, dar nu al unui număr mai mare de muncitori ocupaţi. Orice capitalist are interesul absolut de a stoarce o cantitate de muncă determinată dintr-un număr mai mic şi nu dintr-un număr mai mare de muncitori, chiar dacă aceasta i-ar reveni la fel de ieftin sau chiar mai ieftin. În ultimul caz, cheltuirea de capital constant creşte direct proporţional cu masa de muncă pusă în funcţiune; în primul caz, ea creşte mult mai încet. Cu cît proporţiile producţiei sînt mai mari, cu atît acest motiv capătă o importanţă mai mare. Forţa lui creşte o dată cu acumularea capitalului.

Am văzut că dezvoltarea modului de producţie capitalist şi a forţei productive a muncii — cauză şi totodată efect al acumulării — îi dă capitalistului posibilitatea de a pune în funcţiune cu aceeaşi cheltuire de capital variabil mai multă muncă printr-o exploatare mai mare, extensivă sau intensivă, a forţelor de muncă individuale. Am văzut de asemenea că el cumpără cu aceeaşi valoare-capital o cantitate mai mare de forţă de muncă, înlocuind în mod progresiv pe muncitorii mai îndemînatici cu alţii mai puţin îndemînatici, pe muncitorii maturi cu muncitori nevîrstnici, pe bărbaţi cu femei, pe adulţi cu adolescenţi şi cu copii.

Aşadar, în procesul acumulării, pe de o parte un capital variabil mai mare pune în funcţiune mai multă muncă fără a angaja mai mulţi muncitori, pe de altă parte un capital variabil de aceeași mărime pune în funcţiune mai multă muncă cu aceeaşi cantitate de forţă de muncă, în sfîrşit pune în funcţiune mai multe forţe de muncă inferioare, înlocuind forţe de muncă superioare.

Producţia unei suprapopulaţii relative, adică punerea în disponibilitate a muncitorilor, are loc deci şi mai rapid decît revoluţionarea tehnică a procesului de producţie, revoluţionare accelerată şi aşa de progresul acumulării, şi decît scăderea relativ corespunzătoare a părţii variabile a capitalului faţă de cea constantă. Dacă mijloacele de producţie, sporind ca volum şi ca putere de acţiune, devin într-o măsură tot mai mică mijloace pentru utilizarea muncitorilor, acest raport este modificat, la rîndul lui, prin faptul că, în măsura în care forţa productivă a muncii creşte, capitalul măreşte oferta de muncă mai rapid decît îşi măreşte cererea de muncitori. Munca excesivă a părţii ocupate a clasei muncitoare sporeşte rîndurile rezervelor ei, în timp ce presiunea sporită pe care acestea din urmă o exercită prin concurenţa lor asupra celei dintîi o sileşte, dimpotrivă, la o muncă excesivă şi la supunere faţă de dictatul capitalului. Condamnarea unei părţi a clasei muncitoare la inactivitate forţată prin munca excesivă a celeilalte părţi şi viceversa devine un mijloc de îmbogăţire a unor capitalişti83) şi accelerează în acelaşi timp producţia armatei industriale de rezervă într-o măsură corespunzătoare progresului acumulării sociale. Cît de important este acest moment în formarea suprapopulaţiei relative se vede din exemplul Angliei. Mijloacele ei tehnice pentru „economisirea“ de muncă sînt uriaşe. Cu toate acestea, dacă mîine munca ar fi limitată pretutindeni la un volum raţional şi dacă pentru fiecare pătură a clasei muncitoare în parte munca ar fi gradată după vîrstă şi sex, populaţia muncitoare existentă ar fi absolut insuficientă pentru continuarea producţiei naţionale pe scara ei actuală. Marea majoritate a muncitorilor acum „neproductivi“ ar trebui să se transforme în muncitori „productivi“.

În linii mari, dinamica generală a salariului este reglată exclusiv de lărgirea şi de restrîngerea armatei industriale de rezervă, care corespund alternării perioadelor ciclului industrial. Ele nu sînt deci determinate de mişcarea numărului absolut al populaţiei muncitoare, ci de proporţia schimbătoare în care clasa muncitoare se împarte în armată activă şi armată de rezervă, de creşterea şi de scăderea proporţiilor relative ale suprapopulaţiei, de gradul în care această suprapopulaţie este absorbită sau pusă din nou în disponibilitate. Pentru industria modernă cu ciclul ei de zece ani şi cu fazele lui periodice, care în cursul acumulării mai sînt şi întrerupte de oscilaţii neregulate ce se succed într-un ritm tot mai rapid, ar fi într-adevăr adecvată o lege care ar reglementa cererea şi oferta de muncă nu prin lărgirea şi restrîngerea capitalului, deci nu potrivit necesităţilor lui curente de valorificare, astfel că pe piaţa muncii se simte uneori o lipsă ca urmare a extinderii capitalului, iar alteori piaţa muncii este suprasaturată ca urmare a restrîngerii lui, ci, dimpotrivă, ar face ca mişcarea capitalului să depindă de mişcarea absolută a masei populaţiei. Această lege este însă o dogmă a economiei politice. Potrivit ei, acumularea capitalului determină o creştere a salariului. Salariul sporit constituie un stimulent pentru înmulţirea rapidă a populaţiei muncitoare, şi această înmulţire continuă pînă în momentul cînd piaţa muncii este suprasaturată, deci pînă în momentul cînd capitalul devine insuficient în raport cu oferta de muncitori. Salariul scade, şi atunci avem reversul medaliei. Prin scăderea salariului populaţia muncitoare este încet-încet decimată, astfel că, în raport cu ea, capitalul devine din nou excedentar, sau, cum interpretează alţii, scăderea salariului şi creşterea corespunzătoare a exploatării muncitorilor accelerează din nou acumularea, în timp ce salariul scăzut frînează creşterea numerică a clasei muncitoare. În felul acesta apar din nou condiţii în care oferta de muncă este mai mică decît cererea de muncă, salariul creşte etc. Admirabilă metodă de mişcare pentru producţia capitalistă dezvoltată! Înainte ca ridicarea salariilor să fi putut provoca o creştere pozitivă a populaţiei realmente apte de muncă, termenul în care campania industrială trebuie efectuată, în care lupta trebuie dată şi cîştigată ar fi trecut de nenumărate ori.

Între 1849 şi 1859, în districtele agricole din Anglia, concomitent cu o scădere a preţurilor la cereale a avut loc o urcare a salariilor practic pur nominală. Astfel, de pildă, în Wiltshire salariul săptămînal s-a urcat de la 7 la 8 şilingi, în Dorsetshire de la 7 sau 8 şilingi la 9 şilingi etc. Aceasta era o urmare a unei reduceri neobişnuite a suprapopulaţiei agricole, provocată de nevoile războiului177, de extinderea masivă a construcţiilor de căi ferate, a fabricilor, a minelor etc. Cu cît salariul este mai scăzut, cu atît mai ridicate sînt cifrele procentuale în care se exprimă orice sporire a lui, oricît de neînsemnată ar fi. Dacă, de pildă, salariul săptămînal este de 20 de şilingi şi dacă el creşte la 22 de şilingi, urcarea este de 10%; dacă, dimpotrivă, el este de 7 şilingi şi creşte la 9 şilingi, urcarea este de 284/7%, deci foarte însemnată. În orice caz, fermierii ţipau în gura mare şi chiar „London Economist“84) vorbea foarte serios, referindu-se la aceste salarii de mizerie, despre „a general and substantial advance“*13. Ce-au făcut fermierii? Au aşteptat oare ca muncitorii agricoli să se înmulţească într-atît în urma acestei remuneraţii strălucite încît salariul lor să scadă din nou, aşa cum îşi închipuie creierul dogmatic economist? Ei au importat mai multe maşini şi într-o clipă muncitorii au fost din nou „excedentari“ într-o proporţie satisfăcătoare chiar şi pentru fermieri. Astfel, în agricultură s-a investit „mai mult capital“ decît înainte şi într-o formă mai productivă. În felul acesta, cererea de muncă a scăzut nu numai relativ, ci şi absolut.

Ficţiunea menţionată a economiştilor confundă legile care reglementează dinamica generală a salariului, sau raportul dintre clasa muncitoare, adică dintre totalitatea forţei de muncă, şi capitalul social total, cu legile care repartizează populaţia muncitoare între diferitele sfere ale producţiei. Dacă, de pildă, datorită unei conjuncturi favorabile, într-o anumită sferă de producţie acumularea este deosebit de intensă, profiturile sînt mai mari decît profiturile mijlocii şi capitalul adiţional este atras în această sferă, se înţelege că cererea de muncă şi salariul vor creşte. Salariul mai ridicat atrage o parte mai mare a populaţiei muncitoare în sfera favorizată, pînă cînd această sferă este saturată cu forţa de muncă şi pînă cînd, în cele din urmă, salariul scade din nou pentru un timp îndelungat la nivelul său mediu anterior sau sub acest nivel dacă afluenţa este prea mare. În acest caz, în ramura respectivă nu numai că nu va fi afluenţă de muncitori, ci vor fi chiar plecări în masă. Aici economistul îşi închipuie că vede „unde şi cum“ are loc o dată cu sporirea salariului o sporire absolută a muncitorilor şi o dată cu sporirea absolută a muncitorilor o scădere a salariului; în realitate însă el nu vede decît oscilaţia locală a pieţei muncii a unei anumite sfere de producţie, decît fenomene ale repartizării populaţiei muncitoare între diferitele sfere de plasare a capitalului în funcţie de necesităţile schimbătoare ale acestuia,

În perioadele de stagnare şi de prosperitate medie, armata industrială de rezervă exercită o presiune asupra armatei muncitoreşti active, iar în perioadele de supraproducţie şi de paroxism, ea îi moderează pretenţiile. Suprapopulaţia relativă este deci fondul pe care se mişcă legea cererii şi ofertei de muncă. Ea încătuşează acţiunea acestei legi în limitele care sînt în concordanță absolută cu setea de exploatare şi cu tendinţa de dominaţie proprii capitalului. Aici trebuie să vorbim din nou despre una dintre marile înfăptuiri ale apologeticii economice. Să amintim că, dacă prin introducerea de maşini noi sau prin răspîndirea celor vechi o parte din capitalul variabil se transformă în capital constant, această operaţie, care „leagă“ capital şi tocmai prin acest fapt „eliberează“ muncitori, este interpretată de economistul-apologet în sensul că ea eliberează capital pentru muncitori. Abia acum putem să apreciem pe deplin neruşinarea apologetului. În realitate se eliberează nu numai muncitorii înlocuiţi nemijlocit de către maşini, ci și înlocuitorii lor, şi contingentul suplimentar care ar fi absorbit în mod regulat dacă întreprinderea s-ar extinde normal pe vechea ei bază. Toţi aceştia sînt acum „eliberaţi“ şi orice capital nou care vrea să intre în funcţiune poate să dispună de ei. Indiferent dacă el îi va atrage pe aceşti muncitori sau pe alţii, efectul asupra cererii generale de muncă va fi egal cu zero atîta timp cît acest capital este tocmai suficient pentru a elibera piaţa de numărul de muncitori pe care maşinile i-au aruncat pe piaţă. Dacă el foloseşte un număr mai mic de muncitori, numărul muncitorilor excedentari creşte; dacă foloseşte un număr mai mare de muncitori, cererea generală de muncă nu creşte decît cu diferenţa dintre numărul celor ocupaţi şi numărul celor „eliberaţi“. Impulsul pe care capitalurile adiţionale în căutare de plasament l-ar fi putut da în alte împrejurări cererii generale de muncă este deci în orice caz neutralizat în măsura în care cererea este acoperită de numărul de muncitori pe care maşina i-a aruncat în stradă. Aşadar, mecanismul producţiei capitaliste are grijă ca sporirea absolută a capitalului să nu fie însoţită de o sporire corespunzătoare a cererii generale de muncă. Şi aceasta este numită de către apologet o compensare pentru mizeria, pentru suferinţele şi pentru eventuala pieire a muncitorilor înlăturaţi în perioada de tranziţie cînd sînt aruncaţi în rîndurile armatei industriale de rezervă! Cererea de muncă nu este identică cu sporirea capitalului, oferta de muncă nu este identică cu sporirea clasei muncitoare, astfel că aici nu există influenţa reciprocă a două forţe independente una de cealaltă. Les dés sont pipés*14. Capitalul acţionează concomitent pe ambele planuri. Dacă acumularea lui sporeşte, pe de o parte, cererea de muncă, ea sporeşte, pe de altă parte, oferta de muncitori prin „eliberarea“ lor, în timp ce concomitent presiunea muncitorilor rămaşi neocupaţi îi sileşte pe cei ocupaţi să dea o mai mare cantitate de muncă, făcînd deci ca într-o oarecare măsură oferta de muncă să fie independentă de oferta de muncitori. Dinamica legii cererii şi ofertei de muncă pe această bază desăvîrşeşte despotismul capitalului. De aceea, cînd muncitorii descoperă misterul care face ca, pe măsură ce ei muncesc mai mult, pe măsură ce ei produc mai multă avuţie pentru alţii şi pe măsură ce forţa productivă a muncii lor creşte, însăşi funcţia lor ca mijloc de valorificare a capitalului să fie tot mai nesigură; cînd ei descoperă că gradul de intensitate a concurenţei dintre ei înşişi depinde întru totul de presiunea exercitată de suprapopulaţia relativă; cînd ei caută, în consecinţă, să organizeze prin intermediul trade-unionurilor etc. o colaborare sistematică între cei ocupaţi şi cei rămaşi neocupaţi pentru a înlătura sau a atenua urmările dezastruoase pentru clasa lor ale legii naturale a producţiei capitaliste, atunci capitalul şi sicofantul său, economistul, ţipă că a fost violată legea „eternă“ şi, ca să spunem aşa, „sacră“ a cererii şi ofertei. Căci orice act de solidaritate între cei ocupaţi şi cei rămaşi neocupaţi tulbură jocul „pur“ al acestei legi. Pe de altă parte, de îndată ce, în colonii de pildă, împrejurări nefavorabile împiedică formarea unei armate industriale de rezervă şi totodată dependenţa absolută a clasei muncitoare de clasa capitaliştilor, capitalul şi trivialul său Sancho Panzai) se revoltă împotriva legii „sacre“ a cererii şi ofertei şi caută să-i vină de hac prin mijloace coercitive.

 

4. Diferitele forme de existenţă ale suprapopulaţiei relative. Legea generală a acumulării capitaliste

Suprapopulaţia relativă există avînd toate nuanţele posibile. Orice muncitor face parte din ea în timpul cît este ocupat parţial sau nu e ocupat de loc. Abstracţie făcînd de formele mari care revin periodic şi care sînt imprimate suprapopulaţiei de alternarea fazelor ciclului industrial, astfel că ea este acută în timpul crizelor sau cronică în perioadele cînd afacerile merg mai prost, ea are întotdeauna trei forme: flotantă, latentă şi stagnantă.

În centrele industriei moderne — fabrici, manufacturi, uzine, mine etc. —, muncitorii ba sînt respinşi, ba sînt atraşi în număr mare, astfel că în general numărul celor ocupaţi creşte, chiar dacă într-o proporţie mereu descrescîndă faţă de volumul producţiei. Aici suprapopulaţia există în formă flotantă.

Atît în fabricile propriu-zise, cît şi în toate atelierele mari în care se utilizează maşini sau în care cel puţin s-a introdus diviziunea modernă a muncii, e nevoie de foarte mulţi muncitori de sex masculin încă adolescenţi. Odată ajunşi la maturitate, numai foarte puţini dintre ei pot fi folosiţi mai departe în aceleaşi ramuri de producţie, în timp ce majoritatea sînt, de regulă, concediaţi. Ei constituie un element al suprapopulaţiei flotante, care creşte o dată cu volumul industriei. Parte din ei emigrează, adică nu fac de fapt decît să urmeze capitalul care emigrează. Una dintre urmări este că populaţia de sex feminin creşte mai repede decît cea de sex masculin, bunăoară în Anglia. Faptul că creşterea naturală a masei de muncitori nu satisface nevoile de acumulare ale capitalului şi că totodată ea totuşi le depăşeşte este o contradicţie a însăşi mişcării capitalului. El are nevoie mai mult de muncitori tineri şi mai puţin de muncitori maturi. Contradicţia nu este mai izbitoare decît cealaltă contradicţie, care constă în aceea că, în timp ce mii de oameni sînt aruncaţi pe drumuri pentru că diviziunea muncii i-a ţintuit de o anumită ramură de producţie, se vorbeşte de lipsă de braţe de muncă85). În afară de aceasta, forţa de muncă este atît de repede consumată de capital, încît muncitorul de vîrstă mijlocie este de obicei mai mult sau mai puţin uzat. El ajunge în rîndurile muncitorilor excedentari sau este împins de pe o treaptă superioară pe o treaptă inferioară. Tocmai la muncitorii din marea industrie întîlnim cea mai scurtă durată a vieţii.

„Doctorul Lee, inspector sanitar la Manchester, a stabilit că aici durata medie de viaţă este de 38 de ani pentru clasa avută şi numai de 17 ani pentru clasa muncitoare. La Liverpool ea este de 35 de ani pentru prima şi de 15 ani pentru a doua. Rezultă deci că clasa privilegiată are un titlu asupra vieţii (have a lease of life), valorînd de două ori mai mult decît cel al concetăţenilor ei mai puţin favorizaţi“85a).

În aceste împrejurări, creşterea absolută a acestei părţi a proletariatului trebuie să aibă loc într-o formă în care numărul ei să sporească în pofida uzării rapide a elementelor ei. Se cere deci o succedare rapidă a generaţiilor de muncitori. (Această lege nu este valabilă pentru celelalte clase ale populaţiei.) Această necesitate socială este satisfăcută prin căsătorii timpurii, urmare inevitabilă a condiţiilor în care trăiesc muncitorii din marea industrie, şi prin premiul pe care exploatarea copiilor de muncitori îl oferă pentru producerea lor.

De îndată ce producţia capitalistă pune stăpînire pe agricultură sau în măsura în care pune stăpînire pe ea, o dată cu acumularea capitalului care funcţionează aici, cererea de muncitori agricoli scade în mod absolut fără ca respingerea acestor muncitori să fie însoţită, ca în producţia neagricolă, de o atragere mai mare a lor. O parte a populaţiei rurale se află deci întotdeauna pe punctul de a se transforma în proletariat orăşenesc, adică manufacturier, şi aşteaptă împrejurări favorabile acestei transformări. (Manufactură aici în sens de producţie neagricolă.)86) Acest izvor al suprapopulaţiei relative curge deci necontenit. Dar afluenţa ei necontenită spre oraşe presupune aici la ţară o suprapopulaţie latentă permanentă, ale cărei proporţii devin vizibile numai atunci cînd canalele de scurgere se deschid foarte larg. Muncitorul agricol este, aşadar, redus la minimul de salariu şi se află întotdeauna cu un picior în mlaştina pauperismului.

A treia categorie de suprapopulaţie relativă, cea stagnantă, formează o parte a armatei muncitoreşti active, dar cu ocupaţie cu totul neregulată. În virtutea acestui fapt, ea oferă capitalului un rezervor inepuizabil de forţă de muncă disponibilă. Nivelul ei de viaţă scade sub nivelul mediu normal al clasei muncitoare şi tocmai de aceea ea serveşte ca bază largă a unor ramuri de exploatare deosebită ale capitalului. Ea se caracterizează printr-un timp de muncă maxim şi printr-un salariu minim. La capitolul consacrat muncii la domiciliu am avut prilejul să cunoaştem principala ei formă. Ea se recrutează în mod continuu din rîndurile muncitorilor excedentari din marea industrie şi din agricultură, şi îndeosebi din ramurile industriale pe cale de dispariţie, unde producţia meşteşugărească cedează locul celei manufacturiere şi aceasta din urmă celei mecanizate. Proporţiile ei cresc pe măsură ce, o dată cu amploarea şi cu energia acumulării, sporeşte numărul muncitorilor „excedentari“. În acelaşi timp însă ea formează un element al clasei muncitoare care se reproduce şi se permanentizează pe sine şi care participă într-o măsură relativ mai mare decît celelalte elemente la creşterea totală a clasei muncitoare. Într-adevăr, nu numai numărul naşterilor şi al deceselor, dar şi mărimea absolută a familiilor este invers proporţională cu mărimea salariului, adică cu masa mijloacelor de subzistenţă de care dispun diferite categorii de muncitori. Această lege a societăţii capitaliste ar fi absurdă dacă ar fi aplicată la sălbatici sau chiar la coloniştii civilizaţi. Ea aminteşte de reproducerea în masă a unor specii animale care constau din indivizi slabi şi mereu hăituiţi87).

În sfîrşit, pătura inferioară a suprapopulaţiei relative salășluieşte în sfera pauperismului. Abstracţie făcînd de vagabonzi, de criminali, de prostituate, într-un cuvînt de lumpenproletariatul propriu-zis, această pătură socială constă din trei categorii. În primul rînd, cei apţi de muncă. Este suficient să aruncăm o privire superficială asupra statisticii pauperismului englez ca să vedem că proporţiile lui cresc la orice criză şi scad la orice reînviorare a afacerilor. În al doilea rînd, copiii orfani şi copiii de pauperi. Ei sînt candidaţi ai armatei industriale de rezervă, iar în perioada de mare avînt, ca de pildă în 1860, ei sînt înrolaţi rapid şi masiv în arma muncitorească activă. În al treilea rînd, cei decăzuţi, vagabonzii, cei inapţi de muncă. Sînt în special oameni care pier din cauza posibilităţii reduse de a se deplasa datorită diviziunii muncii și care depăşesc vîrsta normală a unui muncitor; în sfîrşit, victimele industriei, al căror număr creşte o dată cu răspîndirea maşinilor periculoase, a industriei miniere, a fabricilor chimice etc., invalizi, bolnavi, văduve etc. Pauperismul reprezintă azilul armatei muncitoreşti active şi povara grea a armatei industriale de rezervă. Producerea lui este cuprinsă în producerea suprapopulaţiei relative, necesitatea lui este cuprinsă în necesitatea acesteia din urmă; împreună cu suprapopulaţia relativă el formează o condiţie de existență a producţiei capitaliste şi a creşterii avuţiei. El face parte din aşa-numitele faux frais*15 ale producţiei capitaliste, de care însă capitalul ştie de cele mai multe ori să se debaraseze, aruncîndu-le pe umerii clasei muncitoare şi ai micii burghezii.

Cu cît este mai mare avuţia socială, capitalul în funcţiune, proporţiile şi energia creşterii sale, deci şi mărimea absolută a proletariatului şi forţa productivă a muncii sale, cu atît este mai mare armata industrială de rezervă. Forţa de muncă disponibilă se dezvoltă datorită aceloraşi cauze ca şi forţa expansivă a capitalului. Mărimea relativă a armatei industriale de rezervă creşte deci o dată cu creşterea puterii avuţiei. Cu cît este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă, cu atît mai numeroasă este suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie este invers proporţională cu chinurile muncii ei. În sfîrşit, cu cît este mai numeroasă pătura cea mai obidită a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atît este mai mare pauperismul oficial. Aceasta este legea generală, absolută, a acumulării capitaliste. Asemenea tuturor celorlalte legi, ea e modificată în aplicarea ei de numeroase împrejurări, care nu constituie obiectul analizei de faţă.

Ne dăm seama de stupiditatea înţelepciunii economice care îi învaţă pe muncitori să-şi adapteze numărul lor la necesităţile de valorificare ale capitalului. Mecanismul producţiei şi acumulării capitaliste adaptează încontinuu acest număr la necesităţile de valorificare ale capitalului. Primul cuvînt al acestei adaptări este crearea unei suprapopulaţii relative, adică a unei armate industriale de rezervă; ultimul ei cuvînt este mizeria unor pături mereu sporite ale armatei muncitoreşti active şi povara grea a pauperismului.

Legea potrivit căreia o masă mereu crescîndă de mijloace de producţie poate să fie pusă în mişcare, datorită progresului productivităţii muncii sociale, cu o cheltuire de forţă omenească ce descreşte progresiv se exprimă în condiţiile capitalismului, unde nu muncitorul foloseşte mijloacele de muncă, ci mijloacele de muncă îi folosesc pe muncitor, prin aceea că cu cît forţa productivă a muncii este mai ridicată, cu atît este mai mare presiunea muncitorilor asupra mijloacelor ocupaţiei lor, cu atît este deci mai nesigură condiţia existenţei lor: vînzarea propriei lor forţe pentru sporirea bogăţiei altora, adică pentru autovalorificarea capitalului. În sistemul capitalist, creşterea mai rapidă a mijloacelor de producţie şi a productivităţii muncii decît a populaţiei productive se exprimă deci, invers, prin aceea că populaţia muncitoare creşte întotdeauna mai repede decît necesitatea de valorificare a capitalului.

În secţiunea a patra, analizînd producţia plusvalorii relative, am văzut că în cadrul sistemului capitalist toate metodele de sporire a forţei productive sociale a muncii se înfăptuiesc pe seama muncitorului individual, că toate mijloacele pentru dezvoltarea producţiei se transformă în mijloace de dominare şi de exploatare a producătorului, îl deformează pe muncitor transformîndu-l într-un om trunchiat, îl reduc la rolul de anexă a maşinii, transformă munca sa în chin, golesc această muncă de conţinut, înstrăinează de muncitor factorii intelectuali ai procesului de muncă în măsura în care ştiinţa intră în acest proces ca factor independent; ele înrăutăţesc condiţiile în care lucrează muncitorul, îl supun în cursul procesului de muncă despotismului celui mai meschin şi mai odios, transformă întreaga sa viaţă în timp de muncă, o aruncă pe femeia sa şi pe copilul său sub roţile carului lui Juggernaut178 — capitalul. Dar toate metodele de producţie a plusvalorii sînt în acelaşi timp metode de acumulare şi orice extindere a acumulării devine, dimpotrivă, un mijloc de dezvoltare a acestor metode. Rezultă că, în măsura în care se acumulează capital, situaţia muncitorului trebuie să se înrăutăţească, indiferent dacă salariul pe care-l primeşte este ridicat sau scăzut. În sfîrşit, legea care menţine încontinuu echilibrul dintre suprapopulaţia relativă, adică armata industrială de rezervă, şi proporţiile şi energia acumulării îl ţintuieşte pe muncitor de capital mai zdravăn decît îl ţintuiau de stîncă pe Prometeui) piroanele lui Hefaistosi). Ea determină o acumulare de mizerie corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital.

Acest caracter antagonist al acumulării capitaliste88) a fost exprimat în diferite forme de către economişti, cu toate că, într-o oarecare măsură, ei amestecă fenomene, ce-i drept analoge, dar totuşi esenţialmente diferite, ale modurilor de producţie precapitaliste.

Călugărul veneţian Ortes, unul dintre marii economişti ai secolului al XVIII-lea, consideră antagonismul producţiei capitaliste ca lege naturală generală a avuţiei sociale.

„Binele economic şi răul economic sînt totdeauna în echilibru la orice naţiune (il bene ed il male economico in una nazione sempre all'istessa misura), abundenţa de bunuri la unii este întotdeauna egală cu lipsa lor la alţii (la copia dei beni in alcuni sempre eguale alla mancanza di essi in altri). Bogăţia mare a unora este totdeauna însoţită de spolierea absolută a unui număr cu mult mai mare de oameni cărora le lipseşte strictul necesar. Avuţia unei naţiuni corespunde populaţiei ei, iar mizeria ei corespunde avuţiei ei. Hărnicia unora impune trîndăvia altora. Cei săraci şi trîndavi sînt un produs necesar al celor bogaţi şi harnici“ etc.89).

Cu aproximativ zece ani după Ortes, popa protestant-anglican Townsend preamăreşte într-un mod cu totul grosolan sărăcia ca fiind o condiţie necesară a avuţiei.

„Constrîngerea la muncă prin lege este legată de eforturi prea mari, de prea multă violenţă şi de prea mult zgomot, în timp ce foamea nu constituie numai o presiune paşnică, tăcută, şi neîncetată, ci — fiind un mobil natural care îndeamnă la hărnicie şi la muncă — determină cea mai mare încordare“.

Totul este deci ca foamea să fie permanentă pentru clasa muncitoare, şi, după părerea lui Townsend, grija aceasta o are legea populaţiei, care acţionează mai ales în rîndurile săracilor.

„Pare să fie o lege naturală ca cei săraci să fie într-o anumită măsură neprevăzători (improvident)“ (anume atît de neprevăzători încît vin pe lume fără lingură de aur în mînă), „astfel că există întotdeauna oameni (that there always may be some) care să facă muncile cele mai brute, mai murdare şi mai ordinare. Fondul de fericire umană (the fund of human happiness) este mult sporit; în felul acesta, cei mai delicaţi (the more delicate) sînt scutiţi de asemenea neplăceri şi pot să-şi urmeze nestingheriţi vocaţia lor superioară etc... Legea cu privire la asistenţa săracilor are tendinţa de a distruge armonia şi frumuseţea, simetria şi ordinea acestui sistem pe care dumnezeu şi natura l-au stabilit în lume“90).

Dacă călugărul veneţian a găsit în fatalitatea care eternizează mizeria justificarea existenţei carităţii creştine, a celibatului preoțimii, a mănăstirilor şi a aşezămintelor pioase, dimpotrivă, parohul protestant găseşte în această fatalitate pretextul pentru a condamna legile în virtutea cărora cel sărac avea un drept la o asistență publică sărăcăcioasă.

„Progresul avuţiei sociale — spune Storchi) — produce acea clasă utilă a societăţii... care efectuează operaţiile cele mai plicticoase, mai ordinare şi mai respingătoare, într-un cuvînt care ia asupra ei tot ceea ce viaţa are mai neplăcut şi mai înjositor, asigurînd astfel celorlalte clase timpul, seninătatea spiritului şi demnitatea convenţională (c'est bon!*16) etc.“91)

Storch se întreabă prin ce este de fapt superioară barbariei această civilizaţie capitalistă, cu mizeria ei şi degradarea maseleor. El găseşte un singur răspuns: prin securitate!

„Datorită progresului industriei şi al ştiinţei — spune Sismondi —, fiecare muncitor poate să producă în fiecare zi cu mult mai mult decît are nevoie pentru consumul său. Dar, cu toate că avuţia este produsă prin munca sa, această avuţie l-ar face foarte puţin apt pentru muncă dacă ar fi chemat să consume însuşi această avuţie“. După părerea lui, „oamenii“ (adică cei care nu muncesc) „ar renunţa, probabil, la toate perfecţionările artelor, la toate plăcerile pe care ni le procură industria dacă ar fi nevoiţi să şi le cumpere printr-o muncă neîntreruptă, cum e aceea a muncitorului... Eforturile sînt astăzi separate de recompensele lor; unul şi acelaşi om nu munceşte întîi şi apoi se odihneşteș dimpotrivă, tocmai pentru că unul munceşte, celălalt trebuie să se odihnească... Creşterea necontenită a forţei productive a muncii nu poate deci să aibă alt rezultat decît sporirea luxului şi a plăcerilor bogătaşilor trîndavi“92).

În sfîrşit, Destutt de Tracyi), glacialul doctrinar burghez, declară brutal:

„Naţiuni sărace sînt acelea unde poporul trăieşte bine, iar naţiuni bogate sînt acelea unde poporul este de obicei sărac“93).

 

5. Ilustrarea legii generale a acumulării capitaliste
a) Anglia între 1846 şi 1866

Nici o perioadă din societatea modernă nu se pretează atît de bine pentru studiul acumulării capitaliste ca perioada ultimilor douăzeci de ani. E ca şi cum s-ar fi găsit punga fermecată a lui Fortunatusi). Dintre toate ţările, Anglia este însă aceea care oferă exemplul clasic, pentru că ea ocupă primul loc pe piaţa mondială, pentru că numai aici modul de producţie capitalist este pe deplin dezvoltat şi, în sfîrşit, pentru că instaurarea împărăţiei de o mie de ani a liberului-schimb în 1846 a lipsit economia vulgară de ultimul ei refugiu. Progresul uriaş al producţiei, datorită căruia a doua jumătate a acestei perioade de douăzeci de ani a întrecut considerabil pe prima, a fost tratat suficient în secţiunea a patra.

Deşi în ultimii cincizeci de ani creşterea absolută a populaţiei engleze a fost foarte importantă, creşterea relativă, sau indicele de creştere, a scăzut încontinuu, după cum arată următorul tabel, luat din recensămîntul oficial:

Creşterea procentuală anuală a populaţiei din
Anglia şi Wales, calculată pe decenii

 

 

1811—1821

1,533%

1821—1831

1,446%

1831—1841

1,326%

1841—1851

1,216%

1851—1861

1,141%

Să analizăm acum, pe de altă parte, creşterea avuţiei. Cea mai sigură bază o oferă în această privinţă mişcarea profitului, a rentei funciare etc., supuse impozitului pe venit. Creşterea profiturilor impozabile (exceptînd pe fermieri şi alte cîteva categorii) a reprezentat în Marea Britanie în 1853—1864 50,47% (sau, în medie, 4,58% anual)94), iar populaţia a sporit în aceeaşi perioadă cu aproximativ 12%. Renta funciară impozabilă (inclusiv imobile, căi ferate, mine, heleştee etc.) a sporit în 1853—1864 cu 38%, sau cu 35/12% anual, creşterile cele mai importante fiind înregistrate la următoarele rubrici:

   

Creşterea venitului anual
în perioada 1853—1864

 

Creşterea anuală

Provenit din

imobile

38,60

%

3,50

%

cariere de piatră

84,76

%

7,70

%

mine

68,85

%

6,26

%

siderurgie

39,92

%

3,63

%

heleştee

57,37

%

5,21

%

uzine de gaz

126,02

%

11,45

%

căi ferate

83,29

%

7,57

%95)

Dacă vom compara perioade de cîte patru ani în limitele perioadei 1853—1864, vom vedea că gradul de creştere a veniturilor a sporit necontenit. Pentru anii 1853—1857 gradul de creştere a veniturilor provenite din profit reprezintă 1,73% anual, pentru anii 1857—1861 2,74% anual, iar pentru anii 1861—1864 9,30% anual. Totalul veniturilor supuse impozitului pe venit în Regatul Unit a fost în 1856 de 307.068.898 l. st., în 1859 de 328.127.416 l. st., în 1862 de 351.745.241 l. st., în 1863 de 359.142.897 l. st., în 1864 de 362.462.279 l. st., în 1865 de 385.530.020 l. st.96)

Acumularea capitalului a fost însoţită în acelaşi timp de concentrarea şi de centralizarea sa. Cu toate că în Anglia nu există o statistică agricolă oficială (Irlanda are o asemenea statistică), zece comitate au întocmit din proprie iniţiativă o astfel de statistică. Aici s-a constatat că din 1851 pînă în 1861 numărul terenurilor arendate cu o suprafaţă de mai puţin de 100 de acri a scăzut de la 31.583 la 26.567, adică 5.016 terenuri arendate fuseseră comasate cu altele mai mari97). În perioada 1815—1825, printre averile mobiliare impuse la taxa de succesiune nu a fost nici una care să depăşească 1.000.000 l. st.; dimpotrivă, în perioada 1825—1855 au fost 8 asemenea averi, iar în 1855—1859, adică în 41/2 ani, 498). Centralizarea iese însă şi mai mult în evidenţă dintr-o scurtă analiză a impozitului pe venit la rubrica D (profituri în afară de cele realizate de fermieri etc.) în anii 1864 şi 1865. Remarc în prealabil că numai veniturile mai mari de 60 l. st. provenite din această sursă sînt impuse la income tax*17. Aceste venituri impozabile reprezentau în Anglia, Wales şi Scoţia 95.844.222 l. st. în 1864 şi 105.435.787 l.st. în 186599); numărul contribuabililor era de 308.416 la o populaţie totală de 23.891.009 în 1864 şi de 332.431 la o populaţie totală de 24.127.003 în 1865. Tabelul de mai jos ne arată felul cum au fost repartizate aceste venituri în cei doi ani:

   

Anul încheiat la 5 aprilie 1864

     

Anul încheiat la 5 aprilie 1865

               
   

Venituri provenite
din profit (l.st.)

Persoane

   

Venituri provenite
din profit (l.st.)

Persoane

               

Total:........

 

95.844.222    

308.416

   

105.435.787    

332.431

 

 din care.....

 

57.028.290    

23.334

     

64.554.297    

24.075

 

 din care....

36.415.225    

3.619

   

42.535.576    

4.021

 

 din care.....

22.809.781    

822

   

27.555.313    

973

 

 din care.....

8.744.762    

91

   

11.077.238    

107

În 1855 în Regatul Unit s-au obţinut 61.453.079 de tone de cărbune în valoare de 16.113.267 l.st., în 1864 92.787.873 de tone în valoare de 23.197.968 l. st., în 1855 3.218.154 de tone de fier în valoare de 8.045.385 l. st., în 1864 4.767.951 de tone în valoare de 11.919.877 l. st. În 1854 reţeaua de căi ferate aflate în exploatare în Regatul Unit era de 8.054 de mile, capitalul investit de 286.068.794 l. st., în 1864 respectiv de 12.789 de mile, iar capitalul investit de 425.719.613 l. st. În 1854 exportul şi importul total al Regatului Unit erau de 268.210.145 l. st., în 1865 de 489.923.285 l.st.. Tabelul de mai jos indică mişcarea exportului:

1847

58.842.377

 l.st.

 

1849

63.596.052

„ „

 

1856

115.826.948

„ „

 

1860

135.842.817

„ „

 

1865

165.862.402

„ „

 

1866

188.917.563

„ „

100)

După aceste cîteva date se va înţelege strigătul triumfător ai registratorului general180 al poporului britanic:

„Oricît de repede a crescut populaţia, ea nu a ţinut pasul cu progresul industriei şi al avuţiei“101).

Să revenim acum la agenţii nemijlociţi ai acestei industrii, adică la producătorii acestei avuţii, la clasa muncitoare.

„Una dintre particularităţile cele mai triste ale stării sociale a ţării spune Gladstonei) — o constituie faptul că o dată cu scăderea puterii de consum a poporului şi cu creşterea lipsurilor şi a mizeriei clasei muncitoare are loc o acumulare continuă de avuţie la clasele de sus şi o creştere continuă a capitalului“102).

Aşa a vorbit ministrul acesta onctuos în Camera comunelor la 13 februarie 1843. Douăzeci de ani mai tîrziu, în discursul la buget rostit la 16 aprilie 1863, el spune:

„Din 1842 pînă în 1852 venitul impozabil al ţării a crescut cu 6%... În 8 ani, din 1853 pînă în 1861, el a crescut, dacă luăm ca bază anul 1853, cu 20%. Faptul este atît de uimitor, încît e aproape de necrezut. Această creştere ameţitoare a avuţiei şi a puterii... se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute, dar... dar ea trebuie să constituie un avantaj indirect pentru populaţia muncitoare, pentru că ea ieftineşte articolele de consum general; în timp ce bogații au devenit mai bogaţi, săracii au devenit în orice caz mai puţin săraci. Nu îndrăznesc să afirm că limitele extreme ale sărăciei s-au îngustat“103).

Ce subterfugiu jalnic! Dacă clasa muncitoare a rămas „săracă“ sau „mai puţin săracă“ în măsura în care ea a produs o „amețitoare sporire a avuţiei şi puterii“ pentru clasa avută, ea a rămas relativ la fel de săracă. Dacă limitele extreme ale sărăciei nu s-au îngustat, ele s-au lărgit, pentru că limitele extreme ale bogăţiei s-accentuat. În ceea ce priveşte ieftinirea mijloacelor de subzistență, din statisticile oficiale, de pildă din datele furnizate de London Orphan Asylum*18, rezultă că în comparaţie cu perioada 1851—1853 a avut loc, în medie, o scumpire a lor cu 20% în decursul celor trei ani 1860—1862. În cei trei ani următori, 1863—1865, carnea, untul, laptele, zahărul, sarea, cărbunii şi o mulţime de alte mijloace de subzistenţă necesare s-au scumpit progresiv104). Următorul discurs la buget al lui Gladstone, din 7 aprilie 1864, este un ditiramb pindarici) progresului făcut în arta de a stoarce plusvaloare şi fericirii poporului, moderată prin „sărăcie“. El vorbeşte despre mase care se află „în pragul pauperismului“, despre ramuri de producţie în care salariul nu a crescut şi rezumă în cele din urmă fericirea clasei muncitoare în cuvintele:

„În nouă cazuri din zece, viaţa omenească nu este decît o luptă pentru existență“105).

Profesorul Fawcetti), care nu este legat ca Gladstone de considerente oficiale, declară fără înconjur:

„Nu voi nega, bineînţeles, că“ (în ultimele decenii) „salariul în bani a crescut o dată cu această creştere a capitalului, dar avantajul acesta aparent se pierde din nou în mare măsură, pentru că multe din cele necesare traiului se scumpesc mereu“ (el atribuie acest fapt scăderii valorii metalelor nobile). „...Cei bogaţi devin repede şi mai bogaţi (the rich grow rapidly richer), în timp ce viaţa clasei muncitoare nu se îmbunătăţeşte... Muncitorii aproape că devin sclavii negustorilor, ai căror debitori sînt“106).

În secţiunile consacrate zilei de muncă şi maşinilor ni s-au dezvăluit împrejurările în care clasa muncitoare din Anglia a creat pentru clasele posedante „o ameţitoare sporire a avuţiei şi a puterii“. Dar acolo ne-am ocupat în primul rînd de muncitor în cursul funcţiei sale sociale. Pentru a elucida complet legile acumulării trebuie să avem în vedere şi situaţia sa în afara atelierului, condiţiile sale de alimentaţie şi de locuit. Limitele acestei cărţi ne impun să ne ocupăm aici în primul rînd de partea cea mai prost plătită a proletariatului industrial şi a muncitorilor agricoli, adică de majoritatea clasei muncitoare.

Dar mai întîi vom spune cîteva cuvinte despre pauperismul oficial, adică despre acea parte a clasei muncitoare care şi-a pierdut condiţia de existenţă, anume posibilitatea de a-şi vinde forţa de muncă, şi trăieşte din caritatea publică. Potrivit datelor oficiale, în Anglia107) existau în 1855 851.369 de pauperi, în 1856 877.767, în 1865 971.433. Ca urmare a crizei de bumbac, această cifră a crescut în 1863 şi 1864 la 1.079.382 şi 1.014.978. Criza din 1866, care a lovit cel mai greu Londra, a provocat în 1866 în acest centru al pieţei mondiale cu o populaţie mai mare decît cea a regatului Scoţiei o creştere de 19,5% a numărului pauperilor în comparaţie cu 1865 şi de 24,4% în comparaţie cu 1864, iar pentru primele luni ale anului 1867 o creştere şi mai mare în comparaţie cu 1866. Cînd se analizează statistica pauperilor, trebuie subliniate două momente. Pe de o parte, micşorarea şi creşterea numărului pauperilor reflectă alternările periodice ale fazelor ciclului industrial. Pe de altă parte, statistica oficială denaturează tot mai mult proporţiile reale ale pauperismului, pe măsură ce o dată cu acumularea capitalului se dezvoltă lupta de clasă şi deci conştiinţa de clasă a muncitorilor. De pildă tratamentul barbar la care erau supuşi pauperii, despre care presa engleză („Times“, „Pali Mall Gazette“ etc.) a făcut atîta zgomot în ultimii doi ani, este un fenomen vechi. F. Engels a constatat în 1844 exact aceleaşi orori şi exact aceleaşi lamentări ipocrite şi trecătoare, aparţinînd „literaturii de senzaţie“182. Dar creşterea înspăimîntătoare în cursul ultimului deceniu a numărului celor care au murit de inaniţie („deaths by starvation“) la Londra este o dovadă incontestabilă a repulsiei crescînde a muncitorilor faţă de sclavia caselor de muncă108), aceste case de corecţie a mizeriei.

 

b) Păturile prost plătite ale clasei muncitorilor industriali din Anglia

Să ne ocupăm acum de păturile prost plătite ale clasei muncitorilor industriali. În timpul crizei de bumbac din 1862, doctorul Smithi) a fost însărcinat de către Privy Council184 cu cercetarea condiţiilor de alimentare ale muncitorilor din industria bumbacului din Lancashire şi Cheshire, care trăiau în mare mizerie. Observaţii anterioare făcute ani de-a rîndul îl duseseră la concluzia că „pentru a se evita bolile de subnutriţie (starvation diseases)“, hrana zilnică a unei femei trebuie să conţină în medie cel puţin 3.900 de grani de carbon şi 180 de grani de azot, iar hrana zilnică a unui bărbat trebuie să conţină în medie cel puţin 4.300 de grani de carbon şi 200 de grani de azot, adică pentru femei aproximativ atîtea substanţe nutritive cît conţin doi pfunzi de pîine bună de grîu, iar pentru bărbaţi cu 1/9 mai mult; aceasta înseamnă că în medie bărbaţii adulţi şi femeile adulte au nevoie săptămînal de 28.600 de grani de carbon şi de 1.330 de grani de azot. Calculele sale au fost uimitor confirmate de practică, în sensul că ele au coincis cu cantitatea mizeră de alimente la care mizeria a redus consumul muncitorilor din industria bumbacului. În decembrie 1862 ei primeau săptămînal 29.211 grani de carbon şi 1.295 de grani de azot.

În 1863 Privy Council a întreprins o anchetă asupra situaţiei părţii celei mai prost nutrite a clasei muncitoare din Anglia. Doctorul Simoni), inspector sanitar al lui Privy Council, a ales pentru această muncă pe sus-menţionatul doctor Smith. Ancheta cuprinde pe de o parte pe muncitorii agricoli, pe de altă parte pe ţesătorii de mătase, cusătoresele, muncitorii care confecţionează mănuşi de piele, pe tricoterii de ciorapi, pe ţesătorii de mănuşi şi pe cizmari. Aceste din urmă categorii, cu excepţia tricoterilor de ciorapi, există exclusiv la oraş. S-a stabilit ca ancheta să aleagă, de regulă, pentru fiecare categorie familiile cele mai sănătoase şi cu condiţii de viaţă relativ mai bune.

Concluzia generală a fost că

„numai la o singură categorie de muncitori de la oraşe, dintre cele anchetate, consumul de azot depăşea întrucîtva minimul absolut sub care apar bolile de subnutriţie, că la două categorii se observă o lipsă — la una dintre ele foarte accentuată — atît de alimente azotoase, cît şi de alimente bogate în carbon, că dintre familiile de muncitori agricoli anchetate mai mult de o cincime primea mai puţin decît minimul necesar de alimente bogate în carbon, mai mult de o treime primea mai puţin decît minimul necesar de alimente azotoase şi că în trei comitate (Berkshire, Oxfordshire şi Somersetshire) insuficienţa alimentelor azotoase era un fenomen obişnuit“109).

Dintre muncitorii agricoli, cei din Anglia, partea cea mai bogată a Regatului Unit, erau cei mai prost hrăniţi110). În general, la muncitorii agricoli, subnutriţia lovea mai ales pe femei şi pe copii, deoarece „bărbatul trebuie să mănînce ca să poată munci“. La categoriile de muncitori de la oraşe anchetate s-a constatat că subnutriţia face ravagii şi mai mari. „Ei sînt atît de prost hrăniţi, încît în mod inevitabil cazurile de privaţiuni crunte şi distrugătoare pentru sănătate sînt numeroase“111). (Iată „abstinenţa“ capitalistului! Adică abstinenţa de la a plăti mijloacele de subzistență necesare pur şi simplu pentru ca muncitorii lui să vegeteze!)

Tabelul de mai jos compară hrana categoriilor pur urbane de muncitori amintite cu minimul stabilit de dr. Smith şi cu hrana muncitorilor din industria bumbacului în perioadele de mizerie extremă:

 

Ambele sexe

 

Cantitatea medie săptămînală de carbon (în grani)

Cantitatea medie săptămînală de azot (în grani)

   

Cinci ramuri de producţie de la oraşe.................

28.876

1.192

 

Muncitori de fabrică şomeri din Lancashire........

 29.211 

1.295

 

Cantitatea minimă propusă pentru muncitorii din Lancashire, considerînd un număr egal de bărbaţi şi de femei .............................................

28.600

1.330

 112)

Jumătate, adică 60/125, din categoriile de muncitori industriali anchetate nu consumau de loc bere, 28% nu consumau lapte. Cantitatea medie săptămînală de alimente lichide consumate de o familie oscila între 7 uncii la cusătorese şi 243/4 uncii la tricoterii de ciorapi. Majoritatea acelora care nu consumau lapte o constituiau cusătoresele din Londra. Cantitatea de pîine consumată săptămînal varia între 73/4 pfunzi la cusătorese şi 111/4 pfunzi la cizmari şi reprezenta, în medie, 9,9 pfunzi săptămînal pentru o persoană adultă. Cantitatea de zahăr (sirop etc.) varia de la 4 uncii pe săptămînă pentru muncitorii care confecţionează mănuşi de piele la 11 uncii pentru tricoterii de ciorapi; media săptămînală pentru toate categoriile era de 8 uncii de fiecare persoană adultă. Media săptămînală totală la consumul de unt (grăsimi etc.) era de 5 uncii de persoană adultă. Media săptămînală la carne (slănină etc.) varia de fiecare persoană adultă de la 71/4 uncii pentru ţesătorii de mătase la 181/4 uncii pentru muncitorii care confecţionează mănuşi de piele; în medie pentru toate categoriile: 13,6 uncii. Cheltuielile săptămînale pentru hrana unei persoane adulte reprezentau următoarele cifre medii: ţesători de mătase 2 şilingi şi 21/2 pence, cusătoresele 2 şilingi şi 7 pence, muncitorii care confecţionează mănuşi de piele 2 şilingi şi 91/2 pence, cizmarii 2 şilingi şi 73/4 pence, tricoterii de ciorapi 2 şilingi şi 61/4 pence. Pentru ţesătorii de mătase din Macclesfield, media săptămînală era doar de 1 şiling şi 81/2 pence. Din categoriile cel mai prost hrănite făceau parte cusătoresele, ţesătorii de mătase şi muncitorii care confecţionează mănuşi de piele113).

Despre aceste condiţii de alimentaţie, doctorul Simon spune următoarele în raportul său general asupra situaţiei sanitare:

„Oricine practică medicina printre săraci sau cunoaşte pe pacienţii spitalelor, pe cei internaţi, sau pe cei care fac tratament ambulatoriu va confirma că în nenumărate cazuri subnutriţia generează sau agravează bolile... Dar din punct de vedere sanitar se mai adaugă aici o altă împrejurare, foarte importantă... Trebuie să ne amintim că privaţiunile în alimentaţie sînt suportate extrem de greu și că de obicei ele nu vin decît în urma altor privaţiuni, anterioare. Cu mult înainte ca subnutriţia să fi subminat sănătatea, cu mult înainte ca fiziologul să se fi gîndit să numere granii de azot şi de carbon între care oscilează viaţa și moartea prin inaniţie, din condiţiile de trai dispare în întregime orice confort material. Îmbrăcămintea şi încălzitul ajung şi mai puţin îndestulătoare decît mîncarea. Lipseşte un adăpost suficient împotriva intemperiilor; spaţiul locativ se reduce la dimensiuni care provoacă şi agravează bolile; obiectele de menaj şi mobila sînt aproape inexistente; pînă şi întreţinerea curăţeniei devine costisitoare sau dificilă. Dacă din respect pentru propria persoană se mai fac încercări de a se menţine curăţenia, orice asemenea încercare sporeşte chinurile pricinuite de foame. Locuinţa se caută acolo unde ea poate fi procurată la preţul cel mai mic: în cartiere în care activitatea poliţiei sanitare dă cele mai mici rezultate, în care sînt cele mai infecte canale de scurgere, cele mai proaste mijloace de comunicaţie, cele mai multe gunoaie în plină stradă, în care alimentarea cu apă este cea mai redusă sau cea mai proastă şi în care, cînd este vorba de oraşe, este cea mai mare lipsă de lumină şi de aer. Iată condiţiile care ameninţă inevitabil sănătatea săracilor atunci cînd sărăcia se asociază cu subnutriţia. Dacă toate aceste rele la un loc sînt insuportabile, subnutriţia este, prin ea însăşi, îngrozitoare... Acestea sînt reflecţii chinuitoare, îndeosebi dacă ne amintim că sărăcia despre care este vorba nu e rezultatul binemeritat al trîndăviei. Este sărăcia unor oameni care muncesc. Munca cu preţul căreia muncitorii de la oraşe îşi cumpără hrana mizeră depăşeşte de cele mai multe ori orice limite. Şi totuşi se poate spune numai într-un sens foarte relativ că această muncă dă muncitorului posibilitatea să se întreţină... În marea majoritate a cazurilor, această întreţinere nominală nu este decît o cale ocolită, mai scurtă sau mai lungă spre pauperisrn“114).

Pentru a înţelege legătura lăuntrică dintre chinurile foamei pe care le îndură păturile cele mai harnice ale muncitorilor şi risipa, rafinată sau ostentativă, bazată pe acumularea capitalistă a celor bogaţi, este necesar să se cunoască legile economice. Altfel stau lucrurile cu condiţiile de locuit. Orice observator imparţial vede că cu cît centralizarea mijloacelor de producţie este mai masivă, cu atît îngrămădirea muncitorilor pe un spaţiu redus este mai mare, că deci cu cît acumularea capitalistă este mai rapidă, cu atît mai mizere sînt condiţiile de locuit ale muncitorilor. „Modernizarea“ (improvements) oraşelor prin demolarea unor cartiere prost construite, prin construirea de palate pentru bănci, magazine etc., prin deschiderea străzilor pentru traficul comercial şi pentru echipajele luxoase, prin introducerea tramvaielor cu cai etc., modernizare care însoţeşte creşterea avuţiei, îi alungă, evident, pe cei săraci în cocioabe tot mai supraaglomerate. Pe de altă parte, este îndeobşte cunoscut faptul că scumpetea locuinţelor este invers proporţională cu calitatea lor şi că aceste mine ale mizeriei sînt exploatate de antreprenorii constructori cu mai mult profit şi cu mai puţină cheltuială decît au fost exploatate vreodată minele de argint de la Potosi. Caracterul antagonist al acumulării capitaliste şi deci al relaţiilor capitaliste de proprietate în general115) devine aici atît de evident, încît înseşi rapoartele oficiale engleze asupra acestui subiect sînt pline de atacuri eretice la adresa „proprietăţii şi a drepturilor ei“. Răul acesta ia o amploare atît de mare o dată cu dezvoltarea industriei, cu acumularea capitalului, cu creşterea şi cu „înfrumuseţarea“ oraşelor, încît nimic altceva decît teama de bolile infecţioase, care nu cruţă nici „notabilităţile“, a făcut ca între 1847 şi 1864 să fie promulgate nu mai puţin decît zece legi cu privire la poliţia sanitară şi ca în cîteva oraşe, ca Liverpool, Glasgow etc., burghezia speriată să acţioneze prin intermediul municipalităţilor ei. Totuşi, dr. Simon spune în raportul său din 1865: „În general, în Anglia acest rău este necontrolat“. În 1864 Privy Council a iniţiat o anchetă asupra condiţiilor de locuit ale muncitorilor agricoli, iar în 1865 asupra condiţiilor de locuit ale păturilor sărace de la oraşe. Munca grandioasă depusă de doctorul Julian Hunteri) se reflectă în raportul al şaptelea şi al optulea cu privire la „Public Health“. La muncitorii agricoli voi reveni mai tîrziu. În ceea ce priveşte condiţiile de locuit de la oraşe, reproduc în prealabil o observaţie cu caracter general a doctorului Simon:

„Cu toate că — spune el — punctul meu de vedere oficial este exclusiv medical, un elementar sentiment uman nu-mi permite să ignorez cealaltă latură a acestui rău. Atingînd un anumit grad, el presupune în mod aproape necesar o negare a oricărei decențe, o promiscuitate revoltătoare, o etalare mai curînd animalică decît umană a goliciunii şi a funcţiunilor fiziologice. A fi supus unor asemenea influenţe înseamnă o înjosire, care este cu atît mai profundă cu cît se prelungeşte mai mult. Pentru copiii care se nasc în această atmosferă blestemată, ea este un botez în infamie (baptism into infamy). Este cu totul irealizabilă dorinţa ca oamenii care trăiesc în asemenea condiţii să aspire în alte privinţe la acea civilizaţie înaltă a cărei esenţă constă în puritatea fizică şi morală“116).

Pe primul loc în ceea ce priveşte locuinţele supraaglomerate sau absolut improprii pentru a-i adăposti pe oameni se situează Londra.

„Două lucruri — spune doctorul Hunter — sînt absolut certe: în primul rînd, la Londra există circa 20 de cartiere mari, cu circa 10.000 de oameni fiecare, a căror situaţie mizeră depăşeşte orice s-a văzut vreodată în Anglia, şi această situaţie este rezultatul aproape exclusiv al condiţiilor proaste în care locuiescș în al doilea rînd, casele din aceste cartiere sînt cu mult mai aglomerate şi mai degradate decît acum 20 de ani“117). „Nu exagerăm dacă spunem că în multe părţi din Londra şi Newcastle viaţa este un iad“118).

Partea clasei muncitoare din Londra care are o situaţie relativ mai bună, precum şi micii negustori sau alte elemente ale micii burghezii sînt de asemenea tot mai mult lovite de acest blestem şi silite să trăiască în locuinţe mizere pe măsură ce progresează „modernizarea“ şi o dată cu ea lărgirea străzilor şi demolarea caselor vechi, pe măsură ce creşte numărul fabricilor şi afluxul oamenilor spre capitală, în sfîrşit pe măsură ce creşte renta funciară urbană şi o dată cu ea chiriile.

„Chiriile sînt atît de mari, încît puţini muncitori pot să plătească mai mult decît o cameră“119).

La Londra nu există aproape nici un imobil în jurul căruia să nu roiască un număr enorm de „middlemen“*23. Într-adevăr, la Londra, preţul pămîntului este întotdeauna foarte ridicat în comparaţie cu veniturile pe care le aduce anual, întrucît fiecare cumpărător scontează pe faptul că mai curînd sau mai tîrziu îl va specula vînzîndu-l la un aşa-zis jury price sau va cîştiga de pe urma creșterii extraordinare a valorii lui datorită vecinătăţii cu o mare întreprindere. Urmarea este un comerţ regulat cu contracte de închiriere pe punctul de a expira.

„De la gentlemenii care se ocupă cu asemenea afaceri este de aşteptat să procedeze aşa cum procedează, să stoarcă de la locatari cît mai mult posibil și apoi să lase casa într-o stare deplorabilă succesorilor lor“120).

Chiriile sînt săptămînale şi aceşti domni nu riscă nimic. Graţie construcţiilor de căi ferate în interiorul oraşului,

„s-au putut vedea nu de mult într-o sîmbătă seara în partea de est a Londrei numeroase familii alungate din vechile lor locuinţe, rătăcind pe străzi, cu bruma de avut în spinare; singurul lor refugiu erau casele de muncă“121).

Casele de muncă sînt deja supraaglomerate, iar „modernizarea“ aprobată de parlament este abia la început. Dacă muncitorii sînt alungaţi din cauza demolării caselor lor vechi, ei nu-şi părăsesc parohia sau, cel mult, se mută în imediata ei apropiere.

„Ei caută, fireşte, să locuiască cît mai aproape de locurile lor de muncă. Rezultatul este că în loc de două camere familia este nevoită să locuiască într-una singură. Chiar la o chirie mai mare, noua locuinţă este mai proastă decît locuinţa proastă din care au fost alungaţi. De pe acum jumătate din muncitorii din Strand trebuie să străbată două mile pînă la locul de muncă“.

Acest Strand, a cărui stradă principală face ca un străin să rămînă surprins de bogăţia Londrei, poate servi ca exemplu de supraaglomerare a Londrei. Într-o parohie din Strand, inspectorul sanitar a numărat 581 de persoane pe acru, dar acest acru se întindea pînă în mijlocul Tamisei. Se înţelege de la sine că orice măsură luată de poliţia sanitară prin care, aşa cum s-a întîmplat pînă acum la Londra, muncitorii sînt alungaţi dintr-un cartier prin demolarea caselor insalubre nu face decît să-i înghesuie şi mai mult în alt cartier.

„Sau — spune doctorul Hunter — acest procedeu trebuie în mod necesar să înceteze ca fiind cu totul absurd sau trebuie trezită simpatia publică (!) pentru ceea ce se poate numi în momentul de faţă, fără exagerare, o datorie naţională: este vorba de a procura un adăpost oamenilor care din lipsă de capital nu pot să şi-l procure, dar care, prin plăţi periodice, ar putea să-i despăgubească pe proprietari“122).

Admiraţi justiţia capitalistă! Dacă proprietarul unui teren, al unui imobil sau comerciantul este expropriat pentru „improvements“, cum ar fi construirea de căi ferate, deschiderea de noi străzi etc., el nu este numai pe deplin despăgubit: pentru „renunţarea“ lui forţată el mai trebuie consolat, după legi lăsate de dumnezeu şi de oameni, printr-un profit apreciabil. Muncitorii sînt aruncaţi în stradă cu femeile, cu copiii şi cu tot avutul şi, dacă se îngrămădesc în număr prea mare în cartierele orăşeneşti în care municipalitatea ţine să păstreze un aspect decent, sînt urmăriţi de poliţia sanitară!

La începutul secolului al XIX-lea, nici un oraş din Anglia, în afară de Londra, nu avea 100.000 de locuitori. Numai cinci oraşe aveau peste 50.000. În prezent există 28 de oraşe cu peste 50.000 de locuitori.

„Rezultatul acestei schimbări nu a fost numai o creştere uriaşă a populaţiei orăşeneşti, ci şi faptul că vechile oraşe mici suprapopulate au devenit acum centre înconjurate din toate părţile de clădiri noi, care nu permit pătrunderea aerului curat. Întrucît nu le mai place să locuiască aici, cei bogaţi se mută în cartierele mai agreabile. Cei care vin în locul lor în aceste case mari locuiesc cîte o familie în fiecare cameră, de multe ori avînd şi chiriaşi. În felul acesta, populaţia se înghesuie în case care nu-i erau destinate ei şi pentru care ea nu este de loc potrivită, în condiţii de-a dreptul înjositoare pentru adulţi şi distrugătoare pentru copii“123).

Cu cît capitalul se acumulează mai rapid într-un oraş industrial sau comercial, cu atît mai rapid este afluxul de material uman care poate fi exploatat, cu atît mai mizere sînt locuinţele improvizate ale muncitorilor. De aceea Newcastle-upon-Tyne, centru al unui district carbonifer şi minier în care extracţia se dezvoltă continuu, ocupă, după Londra, locul al doilea în acest infern al locuinţelor. Aici nu mai puţin de 34.000 de oameni locuiesc în cîte o singură cameră. La Newcastle şi la Gateshead nu de mult au fost demolate din ordinul poliţiei un mare număr de case pentru că prezentau un pericol absolut pentru sănătatea publică. Construcţia de locuinţe noi înaintează foarte încet, în timp ce afacerile se dezvoltă rapid. În 1865 oraşul era deci mai aglomerat decît înainte. Abia se găsea de închiriat cîte o singură cameră. Doctorul Embletoni) de la spitalul din Newcastle spune:

„Nu încape nici o îndoială că tifosul persistă şi se răspîndeşte din cauza înghesuirii oamenilor în locuinţe murdare. Casele în care trăiesc de obicei muncitorii sînt situate în fundături şi în curţi. În ceea ce priveşte lumina, aerul, spaţiul şi curăţenia, ele sînt adevărate mostre de lipsă de confort şi de insalubritate, o ruşine pentru orice ţară civilizată. Noaptea, bărbaţi, femei şi copii dorm claie peste grămadă. La bărbaţi, schimbul de noapte urmează schimbului de zi într-o succesiune neîntreruptă, astfel că paturile abia au timp să se răcească. Casele nu au apă, aproape că nu au nici latrine, sînt murdare, neaerisite şi exală un miros pestilenţial“124).

Chiria săptămînală pentru aceste cocioabe este între 8 pence şi 3 şilingi.

„Newcastle-upon-Tyne — spune doctorul Hunter — constituie un exemplu de felul cum cele mai reuşite rase din rîndurile compatrioţilor noştri ajung sub influenţa unor condiţii exterioare, locuinţa şi strada, într-o stare de degradare vecină cu sălbăticia“125).

Din cauza fluxului şi refluxului capitalului şi muncii, condiţiile de locuit dintr-un oraş industrial pot să fie astăzi acceptabile şi mîine să devină îngrozitoare. Sau dacă astăzi edilitatea oraşului a făcut, în sfîrşit, un efort pentru înlăturarea abuzurilor celor mai flagrante, mîine pot sosi, asemenea unui stol de lăcuste, irlandezi în zdrenţe sau muncitori agricoli englezi decăzuţi. Ei sînt îngrămădiţi în subsoluri şi în magazii sau casa muncitorilor care mai înainte avea un aspect decent este transformată într-un cantonament, în care locatarii se schimbă în ritmul în care se schimbau încartiruirile în timpul războiului de 30 de ani. Un exemplu: Bradford. Acolo filistinii din municipalitatea oraşului erau tocmai ocupaţi cu reforme edilitare. În afară de aceasta, în 1861 mai existau aici 1.751 de case nelocuite. Dar iată că lucrurile încep să ia o întorsătură favorabilă, ceea ce domnul Forsteri), acest liberal onctuos, prieten al negrilor, a anunţat nu de mult cu atîta graţie. O dată cu înviorarea afacerilor are loc, bineînţeles, o revărsare a „armatei de rezervă“, adică a „suprapopulaţiei relative“, aflată în continuă mişcare. Subsolurile şi camerele respingătoare, trecute pe lista (notă126)) primită de doctorul Hunter de la agentul unei societăţi de asigurare, erau locuite în majoritatea cazurilor de muncitori bine plătiţi. Ei au declarat că ar fi gata să plătească locuinţe mai bune dacă ar găsi. Cu timpul, ei şi familiile lor cad pradă mizeriei şi bolilor, în timp ce liberalul onctuos Forster, membru al parlamentului, se înduioşează pînă la lacrimi de binefacerile liberului-schimb şi de profiturile obţinute de notabilităţile din Bradford de pe urma fabricării camgarnului. În raportul din 5 septembrie 1865, doctorul Belli), unul dintre medicii care acordă asistenţă medicală săracilor la Bradford, explică mortalitatea îngrozitoare provocată de friguri în circumscripţia sa prin condiţiile de locuit:

„într-un subsol de 1.500 de picioare3 locuiesc 10 persoane... Vincentstreet Green Air Place şi the Leys cuprind 223 de case cu 1.450 de locatari, 435 de paturi şi 36 de closete... Paturile — şi prin pat înţeleg orice grămadă de zdrenţe murdare şi orice pumn de talaş — sînt, în medie, unul la cîte 3,3 persoane, iar uneori chiar la cîte 4 şi 6 persoane. Mulţi dorm îmbrăcaţi pe podeaua goală, bărbaţi tineri şi femei tinere, căsătoriţi şi necăsătoriţi, toţi de-a valma. Mai trebuie oare să adăugăm că aceste locuinţe sînt de cele mai multe ori infecte, întunecoase, umede, murdare şi cu totul improprii pentru a servi drept locuinţe pentru oameni? Sînt focare de boli şi de moarte, care fac victime şi printre cei bine situaţi (of good circumstances), care au permis acestor ulceraţii să supureze în mijlocul nostru“127).

Bristol ocupă locul al treilea după Londra în ceea ce priveşte condiţiile mizerabile de locuit.

„Aici, într-unul din cele mai bogate oraşe din Europa, domneşte o sărăcie lucie (blank poverty) şi o nevoie stringentă de locuinţe“128).

 

c) Populaţia nomadă

Să ne întoarcem acum privirile spre o pătură a populaţiei a cărei origine este rurală, dar care prin ocupaţiile sale este în mare parte industrială. Ea formează infanteria uşoară a capitalului, pe care acesta o aruncă, după necesităţi, cînd într-un punct, cînd în-traltul. Cînd nu este în marş, ea „stă în cantonament“. Muncitorii nomazi sînt folosiţi la diferite lucrări de construcţii şi drenaj, la făcutul cărămizilor, la stinsul varului, la construirea de căi ferate etc. Sursă ambulantă de molime, ei aduc în locurile unde îşi aşază tabăra şi în preajma lor vărsatul, tifosul, holera, scarlatina etc.129). În întreprinderile cu investiţii mari de capital, cum sînt construcţiile de căi ferate etc., întreprinzătorul însuşi pune de obicei la dispoziţia armatei sale barăci de lemn sau alte adăposturi asemănătoare, sate improvizate, fără nici un fel de instalaţii sanitare, sustrase controlului autorităţilor locale, foarte rentabile pentru domnul antreprenor, care îşi exploatează muncitorii de două ori: o dată ca soldaţi ai industriei şi o dată ca chiriaşi. În funcţie de numărul de încăperi pe care îl are baraca — una, două sau trei — locatarul ei, săpător etc., trebuie să plătească 2, 3 sau 4 şilingi pe săptămînă130). Un singur exemplu va fi suficient. După cum relatează doctorul Simon, d-l George Greyi), ministrul de interne, a primit în septembrie 1864 următorul denunţ din partea preşedintelui Comitetului pentru lichidarea condiţiilor antisanitare [Nuisance Removal Committee] din parohia Sevenoaks:

„Pînă acum vreo 12 luni, în această parohie vărsatul era cu totul necunoscut. Cu puţin înainte de această dată au început lucrările de construcţie la calea ferată Lewisham—Tunbridge. În afară de faptul că lucrările principale se executau în imediata vecinătate a oraşului, aici a fost instalat şi depozitul principal al întregului şantier. Aici lucrau deci un mare număr de oameni. Întrucît era imposibil ca toţi să fie adăpostiţi în cottages, d-d Jay, antreprenorul, a pus să se construiască în diferite puncte de-a lungul căii ferate barăci pentru muncitori. Aceste barăci nu aveau nici ventilaţie, nici canale de scurgere şi, pe deasupra, erau în mod necesar supraaglomerate, pentru că fiecare chiriaş era nevoit să primească subchiriaşi, oricît de numeroasă ar fi fost propria sa familie şi cu toate că fiecare baracă avea doar două încăperi. Potrivit raportului medical pe care l-am primit, rezultatul a fost că în timpul nopţii aceşti nenorociţi aveau de suportat toate chinurile asfixiei pentru a scăpa de mirosul pestilenţial emanat de apa stătută şi murdară şi de latrinele aflate chiar în faţa ferestrelor. În cele din urmă, comitetul nostru a primit nişte reclamaţii din partea unui medic care avusese prilejul să viziteze aceste barăci. El vorbea cu amărăciune despre starea acestor aşa-zise locuinţe şi lăsa să se înţeleagă că urmările vor fi nefaste în cazul cînd nu se vor lua unele măsuri de ordin sanitar. Cu aproximativ un an în urmă, numitul domn Jay s-a obligat să amenajeze o casă în care muncitorii folosiţi de el să fie imediat izolaţi în cazul cînd ar contracta o boală contagioasă. El şi-a repetat promisiunea la sfîrşitul lunii iulie anul acesta, însă nu a făcut niciodată nimic pentru îndeplinirea ei, cu toate că de la acea dată au fost mal multe cazuri de vărsat, dintre care două mortale. La 9 septembrie doctorul Kelson mi-a comunicat că mai sînt alte cazuri de vărsat în aceleaşi barăci, unde, după spusele lui, situaţia este îngrozitoare. Pentru informarea dv.“ (a ministrului) „trebuie să adaug că parohia noastră posedă o casă izolată, aşa-zisă casă a contagioşilor, în care sînt îngrijiţi enoriaşii care suferă de boli contagioase. De luni de zile această casă este în permanenţă supraaglomerată. Într-o singură familie au murit de vărsat şi de friguri cinci copii. De la 1 aprilie pînă la 1 septembrie anul acesta s-au înregistrat nu mai puţin de 10 cazuri mortale de vărsat, dintre care 4 în barăcile amintite, focare de molimă. Este imposibil să stabilim numărul cazurilor de boală, pentru că familiile lovite le tăinuiesc pe cît posibil“131).

Muncitorii din minele de cărbune şi din alte mine se numără printre categoriile cele mai bine retribuite ale proletariatului britanic. Cu ce preţ dobîndesc ei salariul am arătat cu alt prilej132). Voi arunca acum o scurtă privire asupra condiţiilor lor de locuit. De regulă, exploatatorul minei, proprietar sau arendaş, construieşte un anumit număr de cottages pentru muncitorii săi. Ei primesc „în mod gratuit“ cottages şi cărbunii pentru încălzit, adică acestea constituie o parte din salariu, plătită în natură. Cei care nu pot fi adăpostiţi în felul acesta primesc o indemnizaţie anuală de 4 l. st. Districtele miniere atrag în scurt timp o populaţie numeroasă, compusă din mineri şi din meseriaşi, negustori etc. care se grupează în jurul lor. Aici, ca şi pretutindeni unde populaţia este densă, renta funciară este ridicată. Proprietarul minei caută deci să ridice la intrarea în mine, pe un teren cît mai îngust, atîtea cottages cîte sînt necesare pentru a îngrămădi în ele pe muncitori cu familiile lor. Dacă în apropiere se deschid mine noi sau dacă altele vechi sînt luate din nou în exploatare, aglomeraţia creşte. La construcţia de cottages predomină un singur punct de vedere, „abstinenţa“ capitalistului de la orice cheltuială în bani peşin care nu este absolut necesară.

„Locuinţele minerilor şi ale celorlalţi muncitori care sînt legaţi de minele din Northumberland şi Durham — spune doctorul Julian Hunter — sînt poate, în medie, cele mai proaste şi mai scumpe din tot ce oferă Anglia pe scară mare în această privinţă; excepţie fac totuşi districtele asemănătoare din Monmouthshire. Cel mai mare neajuns constă în faptul că un mare număr de oameni sînt înghesuiţi într-o singură cameră, că pe un teren cu o suprafaţă mică se construiesc foarte multe case, în faptul că nu există apă şi nici latrine, că adeseori casele se construiesc una peste alta sau sînt împărţite în flats“ (astfel că diferitele cottages formează etaje aşezate vertical unul peste altul) „...Întreprinzătorul tratează întreaga colonie ca şi cum ar sta doar cantonată şi nu ca avînd un domiciliu permanent“133). „Pentru aducerea la îndeplinire a instrucţiunilor primite — spune doctorul Stevens — am vizitat cele mai multe dintre aşezările mari ale minerilor din Durham Union... Cu foarte puţine excepţii se poate spune că aici nu se iau nici un fel de măsuri pentru ocrotirea sănătăţii locuitorilor... Toţi minerii sînt legaţi“ („bound“', expresie care, ca şi bondage*25, datează din timpul șerbiei) „de arendaşul (lessee) sau de proprietarul minei pe timp de 12 luni. Dacă îşi permit să-şi manifeste nemulţumirea sau să-l sîcîie într-un fel oarecare pe supraveghetor (viewer), acesta face un semn sau o menţiune în dreptul numelui lor în condică, iar la sfîrşitul anului nu le reînnoieşte contractul... Cred că nu există o formă de truck-system mai rea decît aceea care domneşte în aceste districte dens populate. Muncitorul este silit să accepte ca parte a salariului său o locuinţă aflată în mijlocul unor focare de molime. El nu este în stare să se ajute. El e în toate privinţele un şerb (he is to all intents and purposes a serf). Este, în general, îndoielnic dacă la nevoie poate fi ajutat de altcineva decît de proprietar, iar acesta porneşte întotdeauna de la interesele bilanţului său şi de aceea rezultatul este uşor de prevăzut. Muncitorul primeşte de la proprietar pînă şi apa de care are nevoie. Indiferent dacă e bună sau rea, dacă o are sau nu o are, el trebuie s-o plătească, sau, mai bine zis, el trebuie să admită ca preţul ei să i se scadă din salariu“134).

În caz de conflict cu „opinia publică“ sau chiar cu poliţia sanitară, capitalul nu se jenează de loc „să justifice“ condiţiile — unele periculoase, altele degradante — în care îi sileşte pe muncitor să muncească şi să trăiască, pe considerentul că ele sînt necesare pentru ca exploatarea acestuia să fie mai rentabilă. Astfel procedează el cînd se abţine de la introducerea în fabrici a unor dispozitive de protecţie la maşinile periculoase, de la introducerea în mine a unor sisteme de ventilaţie şi de securitate etc. Astfel procedează şi aici cu locuinţele minerilor.

„Ca justificare a condiţiilor deplorabile în care locuiesc muncitorii — spune doctorul Simon, inspector sanitar al lui Privy Council, în raportul său oficial — se invocă faptul că minele se exploatează de obicei în arendă, că durata contractului de arendare (care la minele de cărbune se încheie, în cele mai multe cazuri, pe timp de 21 de ani) este prea scurtă pentru ca arendaşului să-i convină să pună la dispoziţia muncitorilor, meseriaşilor etc. care lucrează în întreprindere locuinţe bune; chiar dacă el ar vrea să fie mai generos, proprietarul funciar i-ar zădărnici planurile. El ar cere imediat o rentă saplimentară exorbitantă pentru privilegiul că la suprafaţă s-a construit o aşezare decentă şi confortabilă pentru muncitorii care lucrează în interiorul pămîntului ce-i aparţine. Preţul acesta prohibitiv, dacă nu chiar interdicţia directă, îi sperie şi pe alţii, care altminteri ar construi... Nu vreau să cercetez mai îndeaproape valoarea acestei justificări; de asemenea nu vreau să cercetez cine ar avea de suportat în ultimă instanţă cheltuiala suplimentară pentru locuinţe mai bune: proprietarul funciar, arendaşul minei, muncitorii sau publicul... Întrucît însă faptele ruşinoase dezvăluite în rapoartele anexate“ (ale doctorului Hunter, Stevens etc.) „există, trebuie luate măsuri pentru înlăturarea lor... Titlurile de proprietate funciară sînt folosite aici pentru a se comite o mare nedreptate publică. În calitatea sa de proprietar al minei, proprietarul funciar invită o colonie de muncitori să muncească pe proprietatea sa şi apoi, în calitatea sa de proprietar al suprafeţei terenului, face totul ca muncitorii adunaţi de el să nu poată găsi locuinţa satisfăcătoare, de care nu pot să se dispenseze. Arendaşul minei“ (exploatatorul capitalist) „nu este cointeresat din punct de vedere material să se opună proprietarului în această dublă calitate a sa, deoarece ştie foarte bine că, dacă pretenţiile proprietarului sînt excesive, consecinţele nu sînt suportate de el, că muncitorii care le suportă sînt prea ignoranţi pentru a-şi cunoaşte dreptul la sănătate şi că nici locuinţa cea mai mizeră şi nici apa de băut cea mai infectă nu vor constitui vreodată motive pentru o grevă“135).

 

d) Efectele crizelor asupra părţii celei mai bine retribuite a clasei muncitoare

Înainte de a trece la muncitorii agricoli propriu-zişi, vom mai arăta pe baza unui exemplu ce efect au crizele chiar asupra părţii celei mai bine retribuite a clasei muncitoare, asupra aristocraţiei ei. Ne amintim că în 1857 a avut loc una dintre marile crize cu care se încheie de fiecare dată ciclul industrial. Următoarea criză a avut loc în 1866. Anticipată deja în districtele industriale propriu-zise prin criza de bumbac, cînd mult capital a fost scos din sfera de investiţii obişnuită şi îndreptat spre marile centre ale pieţei financiare, criza a luat de data aceasta un caracter mai ales financiar. Semnalul izbucnirii ei în mai 1866 a fost dat de falimentul unei uriaşe bănci din Londra, după care a urmat imediat crahul unui mare număr de societăţi financiare înfiinţate în scopuri de speculaţie. Una dintre marile ramuri industriale din Londra lovite de catastrofă a fost construcţia de vapoare din metal. Magnaţii din această ramură nu numai că produseseră în perioada falsului avînt cu mult peste nevoile pieţei, dar se angajaseră prin contracte să efectueze comenzi uriaşe, scontînd că izvorul creditului va continua să fie la fel de abundent. În acel moment a intervenit o reacţie îngrozitoare, care mai continuă şi acum, la sfîrşitul lui martie 1867, în alte ramuri industriale din Londra136). Pentru a caracteriza situaţia muncitorilor reproducem următorul pasaj dintr-o relatare amănunţită făcută de un corespondent al lui „Morning Star“ care a vizitat la începutul anului 1867 principalele centre lovite de calamitate.

„La răsărit de Londra, în districtele Poplar, Millwall, Greenwich, Deptford, Limehouse şi Canning Town, cel puţin 15.000 de muncitori împreună cu familiile lor se află într-o stare de mizerie extremăș printre ei sînt peste 3.000 de mecanici calificaţi. Economiile lor sînt epuizate din cauza şomajului de şase-opt luni de zile... Cu greu am putut pătrunde pînă la poarta casei de muncă (din Poplar), care era asediată de o mulţime de oameni flămînzi. Ei aşteptau bonuri pentru pline, dar ora pentru distribuirea bonurilor încă nu sosise. Curtea formează un pătrat uriaş, înconjurat de ziduri prevăzute cu acoperişuri cu un versant. Pavajul din mijlocul curţii era acoperit de nămeţi. Mici suprafeţe sînt îngrădite cu împletitură de nuiele, ca la ţarcurile de oi; aici lucrează bărbaţii cînd vremea e mai bună. În ziua vizitei mele, aceste ţarcuri erau înzăpezite, aşa încît erau impracticabile. Totuşi, adăpostiţi sub acoperişurile aflat de-a lungul zidurilor, bărbaţii sfărîmau pietre de pavaj. Fiecare şedea pe o piatră mare şi lovea cu un ciocan greu granitul acoperit de gheaţă pînă sfărîma 5 busheli. Cu aceasta ziua de muncă lua sfîrşit şi fiecare primea 3 pence“ (2 groşi de argint şi 6 pfennigi), „precum şi un bon pentru pîine. În cealaltă parte a curţii se afla o casă de lemn, mică şi dărăpănată. Deschizînd uşa, am văzut că încăperea era plină de bărbaţi, înghesuiţi unii în alţii pentru a se încălzi. Ei scărmănau cîlți şi se luaseră la întrecere cine va putea să lucreze mai mult mîncînd cel mai puţin, căci rezistenţa era o chestiune de onoare. Numai în această casă de muncă primeau asistenţă 7.000 de oameni; unii dintre ei — cîteva sute — avuseseră cu şase sau opt luni în urmă salariile cele mai ridicate din ţară, dat fiind că erau muncitori calificaţi. Numărul lor ar fi de două ori mai mare dacă mulţi dintre ei, chiar după ce îşi epuizează economiile, nu ar ezita totuşi să ceară ajutorul parohiei atîta timp cît mai au ceva de amanetat... Părăsind casa de muncă, am făcut o plimbare pe străzile cu case cu cîte un singur cat, atît de numeroase la Poplar. Însoţitorul meu era membru în comitetul pentru ajutorarea şomerilor. Prima casă în care am intrat era a unui muncitor metalurgist, şomer de 27 de săptămîni. L-am găsit stînd, împreună cu întreaga familie, într-o cameră din fund. În cameră mai era ceva mobilă, iar în sobă ardea focul; era absolut necesar, căci era un ger năprasnic, iar copiii mici stăteau desculţi. Lîngă foc, într-un lighean, se aflau nişte cîlţi, pe care femeia şi copiii îi scărmănau în schimbul unei pîini de la casa de muncă. Bărbatul lucra într-o curte ca cea descrisă mai sus pentru un bon de pîine şi 3 pence pe zi. Acum tocmai venise acasă pentru dejun, foarte flămînd, cum ne-a spus cu un zîmbet amar; dejunul său a constat din cîteva felii de pîine cu untură şi o cană cu ceai fără lapte... În altă parte ne-a deschis o femeie de vîrstă mijlocie, care ne-a condus, fără a scoate un cuvînt, într-o cămăruţă dosnică, unde se afla toată familia ei, tăcută şi cu ochii aţintiţi asupra unui foc care era pe sfîrşite. Pe feţele acestor oameni şi în odăiţa lor era atîta tristeţe, atîta desperare, încît nu doresc să mai văd vreodată un asemenea tablou. «Nimic n-au cîştigat, domnule — îmi spuse femeia arătînd spre băieţii ei —, nimic în 26 de săptămîni şi am terminat toţi banii, 20 l. st., pe care eu şi tatăl lor i-am economisit în timpuri mai bune în speranţa deşartă că vom fi la adăpost în zile negre. Iată!» — ţipă ea aproape sălbatic şi scoase un carnet de depuneri cu înregistrări regulate de depuneri şi restituiri; am putut vedea astfel cum începuse mica avere cu prima depunere de 5 şilingi, cum a crescut succesiv pînă la 20 l. st. şi cum apoi s-a împuţinat din nou de la lire la şilingi, pînă ce ultima înregistrare a transformat carnetul într-un petic de hîrtie fără valoare. Această familie primea de la casa de muncă o singură masă pe zi, şi aceea sărăcăcioasă... Am mers apoi la soţia unui irlandez care lucrase la şantierele navale. Am găsit-o bolnavă din cauza subnutriţiei; şedea îmbrăcată pe o saltea şi era acoperită pe jumătate cu un ţol, căci aşternutul se afla la muntele de pietate. Nefericiţii de copii o îngrijeau, dar era evident că ar fi avut ei înşişi nevoie de îngrijirea mamei. Nouăsprezece săptămîni de inactivitate forţată o aduseseră în această stare de plîns şi, în timp ce ne vorbea despre trecutul ei amar, gemea, ca şi cum ar fi pierdut orice speranţă într-un viitor mai bun... La ieşire ne-a întîmpinat un tînăr, care ne-a rugat să intrăm şi în casa lui şi să vedem dacă se poate face ceva pentru el. O femeie tînără, doi copii drăgălaşi, un teanc de chitanţe de amanetare şi o cameră absolut goală, iată tot ce ne putea arăta“.

În legătură cu urmările dezastruoase ale crizei din 1866 reproducem următorul extras dintr-un ziar tory. Nu trebuie să uităm că în partea de răsărit a Londrei, despre care este vorba aici, nu locuiesc numai constructorii de vapoare din metal despre care am vorbit în capitolul de faţă, ci şi cei ce fac aşa-zisa „muncă la domiciliu“, plătită întotdeauna sub minim.

„Un spectacol îngrozitor a putut fi văzut ieri într-un cartier al capitalei. Deşi miile de şomeri din East-End nu au demonstrat în mase compacte, purtînd steaguri negre, mulţimea de oameni era totuşi destul de mare. Să nu uităm cît suferă această populaţie muritoare de foame. Este un fapt simplu şi îngrozitor. Ea numără 40.000 de oameni... Sub ochii noştri, într-un cartier al acestei minunate capitale, alături de cea mai uriaşă acumulare de bogăţie care a existat vreodată în lume, 40.000 de oameni neajutoraţi mor de foame! Miile acestea de oameni invadează acum celelalte cartiere; întotdeauna pe jumătate flămînzi, ei ne strigă acum durerea lor, o strigă spre cer, ne spun că locuinţele lor sînt mizerabile, că le este imposibil să găsească de lucru şi că în zadar cerşesc. Contribuabilii care plătesc în cartierele lor impozitul local în folosul săracilor au ajuns şi ei în pragul pauperismului datorită pretenţiilor parohiilor“ („Standard“, 5 aprilie 1866).

Dat fiind că printre capitaliştii englezi este la modă să se vorbească despre Belgia ca despre un paradis al muncitorilor, pentru că acolo „libertatea muncii“, sau, ceea ce e acelaşi lucru, „libertatea capitalului“, nu este încălcată nici de despotismul trade-unionurilor, nici de legi cu privire la reglementarea muncii în fabrici, vom spune cîteva cuvinte despre „fericirea“ muncitorului belgian. Desigur că nimeni nu a cunoscut mai bine secretele acestei fericiri decît defunctul domn Ducpétiauxi), inspector general al închisorilor şi al instituţiilor filantropice din Belgia şi membru al Comisiei centrale de statistică din Belgia. Să luăm lucrarea sa „Budgets économiques des classes ouvrières en Belgique“, Bruxelles 1855. Între altele aici se vorbeşte despre o familie obişnuită de muncitori belgieni, ale cărei cheltuieli şi venituri anuale sînt calculate după date foarte precise şi ale cărei posibilităţi de alimentaţie sînt apoi comparate cu acelea ale unui soldat, ale unui marinar şi ale unui deţinut. Familia „se compune din tată, mamă şi patru copii“. Din aceste şase persoane, „patru pot face muncă utilă în tot cursul anului“; se presupune „că nici una dintre ele nu se îmbolnăveşte şi nu-şi pierde capacitatea de muncă“, că nu se fac „cheltuieli pentru scopuri religioase, morale sau intelectuale în afară de cheltuielile foarte mici pentru plătirea locului în biserică“ că nu se plătesc „cotizaţii la casele de economii sau la casa pensiilor“, că nu se fac „cheltuieli pentru articole de lux şi în general nici un fel de cheltuieli inutile“. Tatăl şi fiul cel mare însă fumează şi merg duminica la cîrciumă, în care scop dispun de 86 de centime pe săptămînă.

„Din totalul general al salariilor primite de muncitorii din diferite ramuri de producţie, rezultă... că în medie cel mai mare salariu pe zi este 1 franc şi 56 de centime pentru bărbaţi, 89 de centime pentru femei, 56 de centime pentru băieţi şi 55 de centime pentru fete. Calculate pe această bază, veniturile familiei s-ar ridica în cel mai bun caz la 1.068 de franci anual... Am totalizat toate veniturile posibile ale familiei de care ne ocupăm. Dacă însă considerăm că şi mama primeşte un salariu, atunci nu mai are cine să se ocupe de gospodărie; cine vede de casă, cine are grijă de cei mici? Cine găteşte, cine spală, cine cîrpeşte? Aceasta este o permanentă dilemă pentru muncitori“.

Bugetul familiei este deci următorul:

tatăl

300

de

zile

de

muncă

a

cîte

1,56

fr.

..........

468

fr.

mama

300

 „

 „

 „

 „

 „

 „

0,89

 ..........

267

băiatul

300

0,56

 ..........

168

fata

300

0,55

 ..........

165

                   
                   

total

1.068

fr.

Cheltuiala anuală a familiei şi deficitul ei, dacă muncitorul ar avea hrana pe care o are, ar fi:

marinarul ..................................

1.828

fr.

deficit

760

fr.

soldatul ....................................

1.473

405

deţinutul ...................................

1.112

44

„Vedem deci că puţine familii de muncitori îşi pot procura hrana — nu a marinarului sau a soldatului, dar chiar a deţinutului. În 1847—1849 fiecare deţinut a costat în Belgia, în medie, 63 de centime pe zi, ceea ce înseamnă cu 13 centime mai mult decît cheltuielile zilnice de întreţinere ale muncitorului. Cheltuielile de administraţie şi de pază sînt compensate de faptul că deţinutul nu plăteşte chirie... Cum se explică însă faptul că un mare număr de muncitori, am putea spune marea majoritate, trăieşte în condiţii şi mai modeste? Numai prin aceea că muncitorii recurg la expediente, a căror taină numai ei o cunosc: îşi reduc raţia zilnică; mănîncă pîine de secară şi nu pîine de grîu; mănîncă mai puţină carne sau nu mănîncă de loc; acelaşi lucru cu untul şi cu condimentele; familia se înghesuie într-o cameră sau două în care fetele dorm laolaltă cu băieţii, de multe ori pe aceeaşi saltea de paie; fac economie la îmbrăcăminte, la rufărie, la mijloacele de întreţinere a curăţeniei, renunţă la distracţiile de duminică; într-un cuvînt, se supun la cele mai grele privaţiuni. Dacă muncitorul a ajuns la această limită, un spor de preţ cît de mic la mijloacele de subzistenţă, o stagnare în muncă, un caz de boală îi măresc mizeria şi îl ruinează complet. Datoriile cresc, creditul îi este refuzat, îmbrăcămintea, mobila absolut necesară iau drumul muntelui de pietate şi în cele din urmă familia cere să fie înscrisă pe lista săracilor“137).

Într-adevăr, în acest „paradis al capitaliştilor“, cea mai mică schimbare a preţului mijloacelor de subzistenţă strict necesare este urmată de o modificare a numărului deceselor şi al crimelor! (Vezi „Manifest der Maatschappij: De Vlamingen Vooruit!“, Bruxelles 1860, p. 12.) În Belgia există în total 930.000 de familii, din care, conform statisticii oficiale, 90.000 de familii avute (alegători) = 450.000 de persoane; 390.000 de familii aparţinînd micii burghezii, orăşenești şi rurale, din care majoritatea ajunge să completeze rîndurile proletariatului = 1.950.000 de persoane; în sfîrşit, 450.000 de familii muncitori = 2.250.000 de persoane, din care familiile-model se bucură de fericirea descrisă de Ducpétiaux. Dintre cele 450.000 de familii de muncitori, mai mult de 200.000 figurează pe lista săracilor!

 

e) Proletariatul agricol britanic

Caracterul antagonist al producţiei şi al acumulării capitaliste nu se manifestă nicăieri mai brutal decît în progresul agriculturii engleze (inclusiv creşterea vitelor) şi în regresul muncitorului agricol englez. Înainte de a analiza situaţia lui actuală să aruncăm o scurtă privire asupra trecutului. Agricultura modernă datează în Anglia de la mijlocul secolului al XVIII-lea, cu toate că revoluţia în relațiile de proprietate funciară, care formează baza şi punctul de plecare al schimbării modului de producţie, a avut loc cu mult înainte.

Datele furnizate de Arthur Youngi), un observator atent, dar un gînditor superficial, cu privire la muncitorii agricoli englezi în 1771 arată că aceştia au o situaţie lamentabilă în comparaţie cu strămoșii lor de la sfîrşitul secolului al XIV-lea, „care puteau să trăiască în belşug şi să acumuleze averi“138), ca să nu mai vorbim de secolul al XV-lea, „secolul de aur al muncitorilor englezi de la oraşe și de la sate“. Dar nu este nevoie să vorbim despre trecutul îndepărtat. Într-o scriere amplă apărută în 1777 se poate citi:

„Marele fermier s-a ridicat aproape la nivelul gentlemanului, în timp ce muncitorul agricol sărac este aproape complet doborît... Situaţia lui nenorocită este evidentă dacă se face o comparaţie între actualele lui condiţii de viață și cele de acum 40 de ani... Proprietarul funciar şi fermierul acţionează mînă în mînă pentru asuprirea muncitorului“139).

Apoi autorul arată amănunţit că la sate salariul real a scăzut din 1737 pînă în 1777 cu aproape 1/4, sau cu 25%.

„Politica modernă — spune în acelaşi timp doctorul Richard Pricei) — favorizează clasele de sus ale poporului; rezultatul va fi că mai curînd sau mai tîrziu în întregul regat nu vor exista decît gentlemani şi cerşetori, magnaţi şi sclavi“140).

Cu toate acestea, situaţia muncitorului agricol englez în 1770—1780 reprezintă, atît în ceea ce priveşte condiţiile sale de alimentaţie şi de locuit, cît şi în ceea ce priveşte simţul demnităţii, distracţiile etc., un ideal care de atunci încoace nu a mai fost atins. Exprimat în pints de grîu, salariul său mediu era între 1770 şi 1771 de 90 de pints, în timpul lui Eden (1797) el nu mai era decît de 65, iar în 1808 de 60141).

Am vorbit mai sus despre situaţia muncitorilor agricoli la sfîrşitul războiului antiiacobin, în timpul căruia aristocraţia funciară, fermierii, fabricanţii, negustorii, bancherii, cavalerii bursei, furnizorii armatei etc. s-au îmbogăţit extraordinar de mult. Salariul nominal a crescut, în parte în urma deprecierii bancnotelor, în parte în urma unei sporiri a preţului articolelor de primă necesitate, sporire independentă de depreciere. Mişcarea reală a salariilor se poate stabili însă foarte simplu, fără a se recurge la amănunte, care aici ar fi inutile. Legea cu privire la asistenţa săracilor şi administraţia respectivă erau aceleaşi în 1795 şi în 1814. Ne amintim cum a fost aplicată această lege la sate: prin pomeni, parohia completa salariul nominal pînă la suma nominală necesară pentru ca muncitorul să-şi tragă zilele. Raportul dintre salariul plătit de fermier şi deficitul de salariu completat de parohie arată, în primul rînd, scăderea salariului sub minimul său şi, în al doilea rînd, proporţia în care muncitorul agricol era în acelaşi timp salariat şi pauper sau măsura în care el fusese transformat în şerb al parohiei sale. Ne vom opri la un comitat a cărui situaţie în general este tipică pentru toate celelalte comitate. În 1795 salariul mediu săptămînal era în Northamptonshire de 7 şilingi şi 6 pence, cheltuielile anuale totale ale unei familii de 6 persoane erau de 36 l. st. 12 şilingi şi 5 pence, venitul ei total de 29 l. st. şi 18 şilingi, deficitul completat de parohie de 6 l. st. 14 şilingi şi 5 pence. În acelaşi comitat, salariul săptămînal era în 1814 de 12 şilingi şi 2 pence, cheltuiala anuală totală a unei familii de 5 persoane era de 54 l. st. 18 şilingi şi 4 pence, venitul ei total de 36 l. st. şi 2 şilingi, deficitul completat de parohie de 18 l. st. 6 şilingi şi 4 pence142); în 1795 deficitul reprezenta mai puţin de 1/4 din salariu, în 1814 mai mult de 1/2. Este de la sine înţeles că, în aceste împrejurări, bruma de confort pe care Eden îl mai găsise în casa muncitorului agricol dispăruse în 1814143). Dintre toate animalele pe care le ţine fermierul, muncitorul, instrumentum vocale*28, era cel mai chinuit, mai prost hrănit şi mai desconsiderat.

Această stare de lucruri a dăinuit nestingherită pînă cînd

„răscoalele din 1830 ne-au arătat“ (claselor dominante) „la lumina flăcărilor care mistuiau clăile de grîu că în Anglia agricolă există aceeaşi mizerie şi mocneşte aceeaşi revoltă surdă ca în Anglia industrială“144).

Sadleri) i-a botezat atunci în Camera comunelor pe muncitorii agricoli „sclavi albi“ („white slaves“); un episcop a reluat epitetul în Camera lorzilor. Cel mai renumit economist din această perioadă, E.G. Wakefieldi), spune:

„Muncitorul agricol din sudul Angliei nu este nici sclav şi nici om liber; el este un pauper“145).

Perioada imediat premergătoare abrogării legilor cerealelor a aruncat o lumină nouă asupra situaţiei muncitorilor agricoli. Pe de o parte, era în interesul agitatorilor burghezi să demonstreze cît de puţin apărau aceste legi protecţioniste pe adevăraţii producători de cereale. Pe de altă parte, burghezia industrială spumega de furie din cauză că aristocraţii funciari denunţau stările de lucruri din fabrici, din cauza simpatiei pe care trîntorii aceştia nobili, depravaţi şi fără inimă o afişau faţă de suferinţele muncitorului de fabrică şi din cauza „zelului lor diplomatic“ faţă de legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Un vechi proverb englezesc spune că dacă doi tîlhari se încaieră e întotdeauna cu folos. Şi, într-adevăr, cearta pătimaşă şi aprigă dintre cele două fracţiuni ale clasei dominante în chestiunea care dintre ele îl exploatează în mod mai neruşinat pe muncitor a contribuit atît din dreapta, cît şi din stînga la stabilirea adevărului. Contele Shaftesburyi), alias Lord Ashley, a fost în fruntea campaniei filantropice-aristocratice împotriva fabricilor. De aceea în 1844—1845 el a devenit subiectul preferat al articolelor din „Morning Chronicle“ consacrate situaţiei „muncitorilor agricoli“. Această foaie, pe atunci principalul organ de presă liberal, a trimis în districtele agricole corespondenţi proprii, care nu se mulţumeau cu descrieri şi statistici generale, ci publicau numele atît ale familiilor de muncitori anchetate cît şi pe cele ale proprietarilor lor. Tabelul de mai jos arată salariile plătite în trei sate din apropiere de Blanford, Wimbourne şi Poole. Aceste sate sînt proprietatea d-lui G. Bankesi) şi a contelui de Shaftesbury. Remarcăm că acest papă al „low church“185, această căpetenie a pietiştilor englezi, ca şi stimabilul Bankes, mai bagă în buzunar sub formă de chirie o parte importantă din salariile de mizerie ale muncitorilor.

Numărul copiilor

Numărul membrilor de familie

Salariul săptămînal al bărbaților

Salariul săptămînal al copiilor

Veniturile săptămînale ale întregii familii

Chiria pe săptămînă

Totalul salariului săptămînal după scăderea chiriei

Salariul săptămînal pe cap de om

 

a

b

c

d

e

f

g

h


     

Primul sat  

     
   

ş.

ş.

p.

ş.

p.

ş.

p.

ş.

p.

ş.

p.

2

4

8

8

2

6

— 

1

6

3

5

8

8

1

6

6

6

1

31/2

2

4

8

8

1

7

1

9

2

4

8

8

1

7

1

9

6

8

7

1

6

10  

6

2

8

6

1

  3/4

3

5

7

2

7

1

4

5

8

1

71/2

 

 

 

 

Al doilea sat

     

6

8

7

1

6

10  

1

6

8

6

1

  3/4

6

8

7

1

6

7

1

31/2

5

81/2

81/2

8

10  

7

7

1

31/2

5

81/2

 7

4

6

7

7

1

61/2

5

51/2

11

5

7

7

1

61/2

5

51/2

1

1

 

 

 

 

Al treilea sat

     

4

6

7

7

1

6

1

3

5

7

2

11 

6

10

10

8

2

11/2

0

2

5

2

6

5

1

4

2

146)

Abrogarea legilor cerealelor a dat un puternic impuls agriculturii engleze. Această epocă se caracterizează prin lucrări de drenaj de cea mai mare amploare147), printr-un nou sistem de stabulaţie şi de cultivare a plantelor furajere, prin introducerea maşinilor de împrăştiat îngrăşăminte minerale, prin aplicarea unui nou procedeu de tratare a solurilor argiloase, printr-un consum sporit de îngrăşăminte minerale, prin folosirea maşinii cu abur și a tot felul de maşini noi etc. şi, în general, printr-o cultură intensivă. Preşedintele Societăţii regale pentru agricultură, d-l Puseyi), afirmă că cheltuielile de exploatare (relative) au fost reduse aproape la jumătate datorită introducerii maşinilor noi. Pe de altă parte randamentul absolut al solului a sporit rapid. Principala condiție a noilor metode a constituit-o investiţia mai mare de capital la acru, deci şi o concentrare accelerată a fermelor148). În același timp, suprafaţa cultivată a crescut din 1846 pînă în 1856 cu 464.119 acri, fără a mai vorbi de suprafeţele uriaşe din comitatele răsăritene, care din crescătorii de iepuri şi păşuni sărăcăcioase s-au transformat ca prin minune în cîmpii mănoase. Se ştie deja că în acelaşi timp numărul total al persoanelor ocupate în agricultură a scăzut. În ceea ce priveşte pe agricultorii propriu-zişi de ambele sexe şi de toate vîrstele, numărul lor a scăzut de la 1.241.269 în 1851 la 1.163.217 în 1861149). Dacă registratorul general186 englez remarcă deci pe bună dreptate că „creşterea numărului fermierilor şi al muncitorilor agricoli din 1801 încoace nu corespunde nicidecum creşterii produsului agricol“150), această neconcordanţă se observă într-o măsură şi mai mare în ultima perioadă, cînd scăderea absolută a populaţiei muncitoare agricole a mers mînă în mînă cu extinderea suprafeţelor cultivate, cu o cultură mai intensivă, cu o acumulare nemaiauzită a capitalului investit în pămînt şi în uneltele necesare pentru cultivarea lui, cu o sporire a produsului solului fără precedent în istoria agronomiei engleze, cu o creştere extraordinar de rapidă a rentei încasate de proprietarii funciari şi cu o sporire a bogăţiei arendaşilor capitalişti. Dacă la toate acestea se adaugă extinderea continuă şi rapidă a pieţelor orăşeneşti de desfacere şi domnia liberului-schimb, se poate spune că muncitorul agricol, post tot discrimina rerum*29, a fost pus în sfîrşit în condiţii care, secundum artem*30, trebuiau să-l facă nebun de fericire.

Profesorul Rogersi), dimpotrivă,  ajunge la concluzia că situaţia muncitorului agricol englez de astăzi s-a înrăutăţit considerabil nu numai în comparaţie cu situaţia strămoşilor săi din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi din secolul al XV-lea, ci chiar în comparaţie cu situaţia celor din perioada 1770—1780, că „el a devenit din nou şerb“, şi anume un şerb care primeşte o hrană proastă şi o locuinţă proastă151). Doctorul Julian Hunter, în raportul său epocal cu privire la locuinţele muncitorilor agricoli, spune:

„Cheltuielile de întreţinere ale hind-ului“ (denumire a muncitorului agricol care datează din timpul șerbiei) „sînt fixate la cea mai mică sumă posibilă din care poate să trăiască... Salariul şi locuinţa nu valorează aproape nimic în comparaţie cu profitul care se stoarce de la el. Muncitorul este egal cu zero în calculele fermierului152)... Mijloacele sale de subzistenţă sînt considerate întotdeauna ca fiind o cantitate fixă“153). „Cît despre o nouă reducere a venitului său, el poate să spună: nihil habeo, nihil curo*31. El nu se teme de viitor, pentru că nu are nimic în afară de ceea ce îi este absolut necesar pentru existenţă. El a ajuns la punctul de îngheţare, iar toate calculele fermierului pornesc de la acest fapt. Orice s-ar întîmpla, el n-are parte nici de fericire, nici de nenorocire“154).

În 1863 s-a întreprins o anchetă oficială asupra condiţiilor de hrană şi de muncă ale criminalilor condamnaţi la deportare şi la muncă forţată la lucrări publice. Rezultatele au fost publicate în două Cărţi Albastre voluminoase.

„O comparaţie minuţioasă — se spune printre altele — între hrana criminalilor din închisorile Angliei, cea a pauperilor din casele de muncă şi cea a muncitorilor agricoli liberi din aceeaşi ţară arată fără putinţă de tăgadă că cei din prima categorie sînt cu mult mai bine hrăniţi decît pauperii şi muncitorii agricoli“155), iar „cantitatea de muncă ce i se cere unui condamnat la muncă forţată la lucrări publice reprezintă circa jumătate din munca efectuată de un muncitor agricol obişnuit“156).

Cităm cîteva mărturii caracteristice depuse de John Smith, directorul închisorii din Edinburgh.

Nr. 5 056: „Hrana în închisorile engleze este cu mult mai bună decît aceea a muncitorilor agricoli obişnuiţi“. Nr. 5 057: „Este un fapt că în Scoţia muncitorii agricoli obişnuiţi primesc foarte rar carne“. Nr. 3 047: „Ne puteţi spune în virtutea cărui fapt este necesar ca criminalii să fie hrăniţi cu mult mai bine (much better) decît muncitorii agricoli obişnuiţi? — Nu, fireşte“. Nr. 3 048: „Consideraţi că este indicat să se facă şi alte experienţe pentru ca hrana deţinuţilor condamnaţi la muncă forţată la lucrări publice să se apropie de cea a muncitorilor agricoli liberi?“157) „Muncitorul agricol — ni se spune — ar putea zice: muncesc din greu şi nu am hrană destulă. Cînd eram la închisoare, nu făceam o muncă atît de grea, dar aveam mîncare din belşug, de aceea e mai bine pentru mine să fiu la închisoare decît în libertate“158).

Pe baza tabelelor anexate la primul volum al raportului s-a întocmit următorul tabel comparativ.

Cantitatea săptămînală de alimente 158a)

 

 

Substanţe azotoase

Substanţe neazotoase

Substanţe minerale

Total
uncii

 

uncii

uncii

uncii

 

 

Criminali din închisoarea din Portland................................

28,95

150,06

4,68

183,69

Marinari din Marina Regală...

29,63

152,91

4,52

187,06

Soldați..................................

25,55

114,49

3,94

143,98

Caretași (muncitori)............

24,53

162,06

4,23

190,82

Zețari...................................

21,24

100,83

3,12

125,19

Muncitori agricoli.................

17,73

118,06

3,29

139,08

Concluziile generale ale comisiei medicale de anchetă din 1863 privind condiţiile de alimentaţie ale claselor lipsite de mijloace sînt deja cunoscute cititorului. El îşi aminteşte că majoritatea familiilor de muncitori agricoli au sub minimul necesar „pentru preîntîmpinarea bolilor de subnutriţie“. Aceasta este situaţia îndeosebi în toate districtele eminamente agricole: Cornwall, Devon, Somerset, Wilts, Stafford, Oxford, Berks şi Herts.

„Hrana pe care o primeşte muncitorul agricol — spune doctorul Smith — depăşeşte cantitatea medie, întrucît el însuşi primeşte o parte de mijloace de subzistenţă cu mult mai mare decît ceilalţi membri ai familiei sale, deoarece, dată fiind munca sa, el are absolută nevoie de acest lucru; în districtele mai sărace, lui îi revine aproape toată carnea şi toată slănina. Cantitatea de alimente care îi revine femeii, precum şi copiilor în perioada de creştere, este în multe cazuri şi în mai toate comitatele insuficientă, îndeosebi în ceea ce priveşte substanţele azotoase“159).

Argaţii şi slujnicele care locuiesc chiar la fermieri au hrană din belşug. Numărul lor a scăzut de la 288.277 în 1851 la 204.862 în 1861.

„Munca la cîmp a femeilor — spune doctorul Smith —, oricare i-ar fi dezavantajele, este în condiţiile actuale de mare folos pentru familie, căci ea îi asigură mijloace pentru încălţăminte, îmbrăcăminte, plata chiriei şi îi dă posibilitatea să mănînce mai bine“160).

Una dintre concluziile cele mai interesante ale acestei anchete a fost aceea că în Anglia muncitorul agricol este cu mult mai prost hrănit decît în celelalte părţi ale Regatului Unit („is considerably the worst fed“), ceea ce reiese în mod evident din tabelul de mai jos.

Consumul mediu săptămînal de carbon şi de azot al unui muncitor agricol

 

 

Carbon
grani

Azot
grani

 

Anglia ......................................

40.673

 

1.594

 

Wales .....................................

48.354

 

2.031

 

Scoţia .....................................

48.980

 

2.348

 

Irlanda .....................................

43.366

 

2.434

161) 

 „Fiecare pagină din raportul doctorului Hunter — spune doctorul Simon în raportul său oficial cu privire la starea sanitară — dovedeşte că numărul locuinţelor muncitorilor noştri agricoli este insuficient, iar starea lor mizerabilă. Şi sînt mulţi ani de cînd situaţia lor se înrăutăţeşte continuu în această privinţă. Acum pentru un muncitor agricol este cu mult mai greu să găsească o locuinţă, şi, dacă a găsit una, ea corespunde mult mai puţin cerinţelor lui decît, poate, cu secole în urmă. Îndeosebi în ultimii 20—30 de ani, acest rău a progresat rapid, iar condiţiile de locuit ale populaţiei rurale sînt în prezent cît se poate de mizerabile. În afară de cazul cînd cei pe care munca sa îi îmbogăţeşte găsesc de cuviinţă să-l trateze cu un fel de compătimire condescendentă, el e cu totul lipsit de ajutor în această privinţă. Dacă găseşte o locuinţă pe pămîntul pe care îl lucrează, dacă această locuinţă are un aspect omenesc sau este bună doar pentru porci, dacă are o grădiniţă care uşurează mult povara sărăciei, toate acestea nu depind de faptul dacă el acceptă sau este în stare să plătească o chirie corespunzătoare, ci de modul cum alţii cred de cuviinţă «să uzeze de dreptul de a face cu proprietatea lor ceea ce vor». Oricît de mare ar fi o exploatare agricolă, nu există nici o lege care să prevadă că ea trebuie să aibă un anumit număr de locuinţe pentru muncitori şi cu atît mai puţin ca aceste locuinţe să fie acceptabileș de asemenea legea nu-i acordă muncitorului nici cel mai mic drept asupra pămîntului, pentru care munca sa este tot atît de necesară ca şi ploaia şi soarele... Încă o împrejurare notorie apasă greu în balanţă împotriva lui...: influenţa legii cu privire la asistenţa săracilor, cu prevederile ei referitoare la dreptul de domiciliere al săracilor şi la impozitul în folosul săracilor162). Sub influenţa acestei legi, fiecare parohie este cointeresată în reducerea la minimum a numărului muncitorilor agricoli domiciliaţi în raza ei; căci, din nefericire, în loc să-i asigure muncitorului care trudeşte din greu şi familiei sale o situaţie sigură si permanentă, munca agricolă nu face de cele mai multe ori decît să ducă pe o cale mai lungă sau mai scurtă la pauperism, un pauperism care îl urmăreşte pas cu pas, încît orice caz de boală sau chiar un şomaj temporar îl obligă să ceară imediat ajutor parohiei; din această cauză, orice mărire a populaţiei agricole într-o parohie înseamnă, evident, o sporire a impozitelor plătite de parohie în folosul săracilor... Marii proprietari funciari163) nu au decît să decidă că nu permit ca pe domeniile lor să se ridice case pentru muncitori, şi au şi scăpat de jumătate din răspundere faţă de săraci. În ce măsură constituţia engleză şi legea au avut drept scop să stabilească acest fel de proprietate funciară absolută, care permite unui landlord ca, «făcînd ceea ce îi place cu proprietatea sa», să trateze ca pe nişte venetici pe cei care lucrează pămîntul şi să-i alunge de pe teritoriul său, este o problemă pe care nu mi-am propus s-o analizez... Această putere de evicţiune nu este simplă teorie. Ea este exercitată în practică pe scara cea mai largă. Ea este una dintre împrejurările care exercită o influenţă hotărîtoare asupra condiţiilor de locuit ale muncitorului agricol... Proporţiile acestui rău se pot aprecia după ultimul recensămînt, care a arătat că, în pofida creşterii cererii de locuinţe în ultimii 10 ani în 821 de districte din Anglia, demolările au progresat, aşa încît în 1861 populaţia, care sporise cu 51/3% faţă de 1851, a fost silită să se înghesuie pe o suprafaţă locativă cu 41/2% mai mică; aici am făcut abstracţie de persoanele care au pierdut dreptul de domiciliere în parohiile în care lucrează... În momentul cînd procesul de depopulare a luat sfîrşit, rezultatul este, spune dr. Hunter, un sat de decor (show-village), în care numărul de cottages este foarte mic şi în care nu au voie să locuiască decît păstori, grădinari şi guarzi silvici, personal permanent care se bucură din partea bunilor stăpîni de un tratament decent, obişnuit pentru această categorie de oameni164). Dar pămîntul trebuie lucrat şi vom vedea că muncitorii care îl lucrează nu locuiesc pe domeniul proprietarului, ci vin dintr-un sat deschis, aflat poate la 3 mile depărtare, unde au fost primiţi de numeroşi mici proprietari de case după ce cottages-urile lor din satele închise au fost distruse. Acolo unde se face totul pentru a se ajunge la acest rezultat, cottages arată prin aspectul lor jalnic soarta la care sînt condamnaţi. Ele se află pe cele mai diferite trepte ale degradării naturale. Atîta timp cît acoperişul se mai ţine, muncitorului i se permite să plătească chirie şi de multe ori el e bucuros că poate să o facă, chiar dacă plăteşte ca pentru o locuinţă bună. Dar nu se face nici o reparaţie, nici o îmbunătăţire, în afară de cele pe care este în stare să le facă locatarul lipsit de mijloace. Dacă în cele din urmă casa nu mai poate fi locuită, înseamni că există încă o casă degradată, iar impozitul în folosul săracilor va fi corespunzător mai mic. În timp ce marii proprietari se eliberează astfel de impozitul în folosul săracilor alungînd populaţia de pe pămînturile lor, orăşelele sau satele deschise cele mai apropiate îi primesc pe muncitorii alungaţi; zic «cele mai apropiate», dar ele se pot afla la 3 sau 4 mile distanţă de ferma la care muncitorul trebuie să trudească zilnic. Astfel, pentru ca el să-şi poată cîştiga pîinea zilnică, la munca de fiecare zi, ca şi cum aceasta ar fi o nimica toată, se mai adaugă un drum zilnic de 6 sau 8 mile. Toată munca cîmpului, pe care o fac femeia şi copiii săi, se efectuează acum în condiţii la fel de grele. Dar acesta nu este singurul neajuns pe care îl are de pe urma faptului că locuieşte departe de locul de muncă. În satele deschise, antreprenorii speculanţi cumpără petice de pămînt, pe care înghesuie cît mai multe magherniţe dintre cele mai ieftine. Şi în aceste locuinţe mizere, care, chiar dacă sînt în cîmp deschis, au aceleaşi caracteristici respingătoare ca şi cele mai proaste locuinţe de la oraş, se adăpostesc muncitorii agricoli din Anglia165). ...Pe de altă parte, nu trebuie să ne închipuim nicidecum că muncitorul care locuieşte chiar pe pămîntul pe care îl lucrează găseşte o locuinţă pe care o merită prin viaţa sa de muncă productivă. Chiar pe domeniile princiare, cottage-ul său este adesea dintre cele mai mizere. Există landlorzi care consideră că un grajd este destul de bun pentru muncitori şi familiile lor şi care totuşi nu se jenează să încaseze pentru asemenea locuinţe o chirie cît mai mare166). Chiar dacă nu este decît o cocioabă dărăpănată cu o singură cameră de dormit, fără sobă, fără latrină, fără ferestre care să poată fi deschise, fără apă în afară de aceea din şanţ, fără grădină, muncitorul este neputincios în faţa acestei nedreptăţi. Iar legile noastre sanitare (The Nuisances Removal Acts) rămîn literă moartă. Aplicarea lor este încredinţată tocmai proprietarilor care dau cu chirie asemenea văgăuni... Nu trebuie ca anumite aspecte mai luminoase, care constituie excepţii, să ne orbească şi să ascundă fapte devenite reguli, fapte care sînt o pată ruşinoasă pentru civilizaţia engleză. Situaţia trebuie să fie într-adevăr catastrofală din moment ce, în pofida faptului evident că locuinţele existente sînt îngrozitoare, observatori competenţi ajung în mod unanim la concluzia că starea lamentabilă generală a locuinţelor reprezintă o calamitate infinit mai mică decît lipsa lor. Sînt mulţi ani de cînd supraaglomerarea locuinţelor muncitorilor agricoli întristează profund nu numai pe cei care se preocupă de sănătate, dar şi pe toţi cei care ţin la o viaţă decentă şi morală. Într-adevăr, autorii rapoartelor arată mereu cu toţii, în termeni deveniţi stereotipi, că răspîndirea bolilor epidemice în districtele rurale este cauzată de supraaglomerarea locuinţelor, care face ca orice încercare de a stăvili o epidemie să fie cu totul zadarnică. Este de asemenea necontenit relevat faptul că, în pofida numeroaselor influenţe sănătoase ale vieţii la ţară, aglomerarea, care accelerează atît de mult răspîndirea bolilor infecţioase, favorizează şi apariţia bolilor neinfecţioase. Cei care au denunţat această stare de lucruri nu au trecut sub tăcere nici alte laturi rele ale ei. Chiar şi acolo unde iniţial nu s-au ocupat decît de probleme sanitare, ei au fost aproape siliţi să abordeze şi alte aspecte. Atunci cînd arătau cît de frecvente sînt cazurile cînd persoane adulte de ambele sexe, căsătorite şi necăsătorite, sînt înghesuite (huddled) în dormitoare neîncăpătoare, rapoartele lor trebuiau să ducă la convingerea că în condiţiile descrise pudoarea şi decenţa sînt încălcate în modul cel mai brutal şi că inevitabil orice moralitate este distrusă167). ...Astfel, în anexa la ultimul meu raport, dr. Ord, raportînd despre izbucnirea epidemiei de tifos la Wing, în Buchinghamshire, menţionează cazul unui tînăr bolnav de tifos, venit din Wingrave. În primele zile ale bolii el a dormit într-o încăpere împreună cu alte nouă persoane. După două săptămîni s-au îmbolnăvit şi alte persoane, iar după cîteva săptămîni cinci din cele nouă persoane s-au îmbolnăvit de tifos şi una a murit! În acelaşi timp, dr. Harvey de la spitalul St. George, care a fost la Wing în timpul epidemiei ca medic particular, vorbeşte în acelaşi sens: «O femeie tînără bolnavă de tifos dormea noaptea în aceeaşi încăpere cu tatăl, cu mama, cu copilul ei nelegitim, cu doi tineri, fraţi ai ei, şi cu două surori, fiecare avînd cîte un copil nelegitim, în total 10 persoane. Cu cîteva săptămîni mai înainte, în aceeaşi încăpere dormiseră 13 persoane»“168).

Doctorul Hunter a cercetat 5.375 de cottages ale muncitorilor agricoli nu numai în districtele pur agricole, ci în toate comitatele din Anglia. Dintre aceste 5.375 de cottages, 2.195 nu aveau decît o singură cameră de dormit (care de multe ori era în acelaşi timp şi cameră de zi), 2.930 nu aveau decît două, iar 250 aveau mai mult de două. Iată o serie de exemple luate din douăsprezece comitate:

 

1. Bedfordshire.

Wrestlingworth: Dormitorul are o lungime de circa 12 picioare şi o lăţime de 10 picioare, cu toate că multe sînt mai mici. O căsuţă cu un singur cat e de multe ori împărţită printr-un perete de scînduri în două dormitoare; adesea un pat se află în bucătăria înaltă de 5 picioare şi 6 ţoli. Chiria: 3 l. st. Chiriaşii trebuie să-şi facă singuri latrinele; proprietarul locuinţei pune la dispoziţie doar groapa. Ori de cîte ori cineva îşi construieşte o latrină, aceasta e folosită de toţi vecinii. Casa unui oarecare Richardson era deosebit de frumoasă. Tencuiala de pe pereţi era umflată ca rochia unei cucoane care face o reverenţă. Acoperişul era convex într-o parte şi concav în cealaltă parte. Pe partea concavă stătea, din nefericire, un coş, un burlan strîmb făcut din lut şi din lemn, amintind trompa unui elefant. O prăjină lungă proptea coşul, gata să cadă. Uşa şi fereastra erau în formă de romb. Din 17 case vizitate, numai 4 au mai mult decît o cameră de dormit, şi acestea 4 sînt supraaglomerate. Cottages cu o singură cameră de dormit adăposteau 3 adulţi şi 3 copii sau o pereche căsătorită şi 6 copii etc.

Dunton: Chirii mari de 4—5 l. st., salariul săptămînal al bărbaţilor 10 şilingi. Ei speră că-şi vor scoate banii de chirie din împletiturile de paie pe care le face familia. Cu cît chiria e mai ridicată, cu atît mai mare e numărul celor care trebuie să stea împreună pentru a o plăti. Şase adulţi, care locuiesc cu patru copii într-o cameră de dormit, plătesc 3 l. st. şi 10 şilingi. Casa cea mai ieftină din Dunton, lungă pe din afară de 15 picioare şi lată de 10 picioare, e închiriată cu 3 l. st. Numai una dintre cele 14 case vizitate avea două camere de dormit. La o oarecare depărtare de sat se află o casă ai cărei pereţi exteriori sînt murdăriţi de excrementele locatarilor; partea de jos a uşii e complet putrezită pe o porţiune de 9 ţoli. Seara această deschizătură este astupată cu cîteva cărămizi aşezate ingenios pe dinăuntru şi acoperite cu o bucată de rogojină. Jumătate din fereastră, cu geam şi cu pervaz, a căzut afară. Aici erau îngrămădiţi, fără nici un fel de mobile, 3 adulţi şi 5 copii. Dunton nu stă mai prost decît restul Biggleswade Union-ului.

 

2. Berkshire.

Beenham: în iunie 1864, un bărbat, o femeie şi 4 copii trăiau într-un cot (cottage cu un singur cat). O fiică s-a întors de la lucru bolnavă de scarlatină. Ea a murit. Un copil s-a îmbolnăvit şi a murit şi el. Cînd a fost chemat doctorul Hunter, mama şi un copil erau bolnavi de tifos. Tatăl şi un alt copil dormeau afară, dar dificultatea de a se asigura o izolare se vedea din faptul că rufele casei contaminate stăteau grămadă în piaţa supraaglomerată a acestui sat nenorocit, aşteptînd să fie spălate. Chiria pentru casa lui H. este de un şiling pe săptămînă; un singur dormitor pentru soţ, soţie şi 6 copii. O casă, închiriată cu 8 pence (pe săptămînă), lungă de 14 picioare şi 6 ţoli, lată de 7 picioare, iar bucătăria înaltă de 6 picioare; camera de dormit nu are ferestre, nici sobă şi nici o altă deschizătură în afară de cea care dă spre ieşire; casa nu are grădină de zarzavat. Pînă nu de mult locuiau aici un bărbat împreună cu două fete adulte şi un fiu adult; tatăl şi fiul dormeau în pat, iar fetele în săliţă. În timpul cît familia a locuit aici, fiecare dintre ele a avut cîte un copil; una a mers să nască la casa de muncă, iar apoi s-a întors acasă.

 

3. Bukinghamshire.

30 de cottages pe o suprafaţă de 1.000 de acri, în care trăiesc aici circa 130—140 de persoane. Parohia Bradenham se întinde pe 1.000 de acri; în 1851 ea număra 36 de case şi o populaţie formată din 84 de bărbaţi şi 54 de femei. Această inegalitate numerică dintre sexe a dispărut în 1861, cînd numărul bărbaţilor era de 98, iar cel al femeilor de 87, deci în 10 ani numărul bărbaţilor a crescut cu 14, iar cel al femeilor cu 33. Între timp numărul caselor scăzuse cu 1.

Winslow: este în cea mai mare parte reconstruit într-un stil corespunzător; se pare că cererea de case este mare, deoarece cocioabe sărăcăcioase se închiriază cu 1 şiling şi 1 şiling şi 3 pence pe săptămînă.

Water Eaton: Aici proprietarii, văzînd că populaţia creşte, au distrus circa 20% din casele existente. Întrebat dacă nu ar putea găsi o casă mai aproape, un muncitor sărac care trebuia să facă un drum de vreo 4 mile pînă la locul de muncă a răspuns: „Nu, ei se feresc ca de foc să primească un om cu o familie atît de numeroasă ca a mea“.

Tinker's End, lîngă Winslow: O cameră de dormit pentru 4 adulţi şi 5 copii avea lungimea de 11 picioare, lăţimea de 9 picioare şi înălţimea în punctul cel mai înalt de 6 picioare şi

5 ţoli; alta, avînd lungimea de 11 picioare şi 3 ţoli, lăţimea de 9 picioare şi înălţimea de 5 picioare şi 10 ţoli, adăpostea 6 persoane. Fiecare dintre aceste familii avea mai puţin spaţiu decît cel acordat unui condamnat la galere. Toate casele aveau doar o cameră de dormit şi o singură intrare; apă aveau foarte rar. Chiria săptămînală între 1 şiling şi 4 pence şi 2 şilingi. În cele 16 case vizitate nu era decît un singur om care cîştiga 10 şilingi pe săptă mînă. Cantitatea de aer care revenea unei persoane în cazul arătat era egală cu aceea pe care ar avea-o dacă ar sta închisă noaptea într-o cutie de 4 picioare3. E drept că cocioabele vechi au aerisire naturală suficientă.

 

4. Cambridgeshire.

Gamblingay aparţine mai multor proprietari. Are cele mai dărăpănate cots care pot să existe. Mulţi locuitori fac împletituri de paie. La Gamblingay domneşte o oboseală de moarte, o resemnare deznădăjduită în ceea ce priveşte murdăria. Neglijenţa care se observă în centru devine o adevărată tortură la periferie, la nord şi la sud, unde casele se degradează treptat. Cu toate că nu locuiesc acolo, landlorzii storc tot ce se poate stoarce din acest loc nenorocit. Chiriile sînt foarte ridicate; cîte 8—9 persoane sînt îngrămădite într-o singură cameră de dormit; în 2 cazuri, într-o cămăruţă dorm 6 adulţi cu cîte 1 copil sau 2 copii fiecare.

 

5. Essex.

În multe parohii din acest comitat, numărul de cottages scade concomitent cu acela al populaţiei. În nu mai puţin de 22 de parohii degradarea caselor nu a oprit totuşi creşterea populaţiei, respectiv n-a avut ca urmare alungarea ei, care are loc pretutindeni sub denumirea de „migraţiune în oraşe“. În Fingringhoe, parohie care se întinde pe o suprafaţă de 3.443 de acri, existau în 1851 145 de case; în 1861 nu mai erau decît 110, dar populaţia nu voia să plece şi reuşea să se înmulţească şi în aceste condiţii. În Ramsden Crays locuiau în 1851 252 de persoane în 61 de case; în 1861 262 de persoane erau înghesuite în 49 de case. În Basildon locuiau în 1851 pe o suprafaţă de 1.827 de acri 157 de persoane în 35 de case, iar la sfîrşitul deceniului 180 de persoane în 27 de case. În parohiile Fingringhoe, South Fambridge, Widford, Basildon şi Ramsden Crays locuiau în 1851 pe 8.449 de acri 1.392 de persoane în 316 case, iar în 1861 pe aceeaşi suprafaţă locuiau 1.473 de persoane în 249 de case.

 

6. Herefordshire.

Acest mic comitat a avut de suferit de pe urma „spiritului de evicţiune“ mai mult decît oricare alt comitat din Anglia. La Madley, cottages supraaglomerate, constînd de obicei din două camere de dormit, aparţin în mare parte fermierilor. Ei le dau lesne cu chirie cu 3 sau 4 l. st. pe an şi plătesc un salariu săptămînal de 9 şilingi!

 

7. Huntingdonshire.

Hartford avea în 1851 87 de case; scurt timp după aceea, în această mică parohie cu o suprafaţă de 1.720 de acri au fost distruse 19 cottages. Locuitori: 452 în 1831, 382 în 1851 şi 341 în 1861. Au fost vizitate patrusprezece cottages cu cîte o singură cameră de dormit. Într-una locuiau soţul, soţia, 3 fii adulţi, o fată adultă, 4 copii, în total 10; într-alta 3 adulţi, 6 copii. Una dintre camere în care dormeau 8 persoane era lungă de 12 picioare şi 10 ţoli, lată de 12 picioare şi 2 ţoli şi înaltă de 6 picioare şi 9 ţoli; volumul mediu, fără nişe, era de aproximativ 130 de picioare3 de persoană. În cele 14 camere de dormit locuiau 34 de adulţi şi 33 de copii. Foarte puţine dintre aceste cottages au o grădină de zarzavat, dar mulţi dintre locatari puteau să arendeze mici parcele cu cîte 10 sau 12 şilingi rood-ul (1/4 de acru). Aceste parcele se află departe de locuinţă; casele nu au latrine. Familia e nevoită să folosească în acest scop parcela ei, sau — fie-mi iertate cele ce urmează — să se uşureze în sertarul unui dulap. Cînd e plin, este golit acolo unde conţinutul lui e necesar. În Japonia, circuitul acesta fiziologic se face în condiţii mai igienice.

 

8. Lincolnshire.

Langtoft: Aici, în casa lui Wright, locuieşte un bărbat împreună cu soţia sa, cu soacra şi cu 5 copii; casa are bucătărie, spălătorie şi o cameră de dormit deasupra bucătăriei; bucătăria și camera de dormit au o lungime de 12 picioare şi 2 ţoli şi o lăţime de 9 picioare şi 5 ţoli; întreaga suprafaţă are 21 de picioare şi 3 ţoli lungime, 9 picioare şi 5 ţoli lăţime. Camera de dormit este mansardată. Pereţii se îngustează în partea de sus asemenea unei căpăţîni de zahăr; numai pe peretele din faţă este o ferestruică. De ce locuia aici? Fiindcă avea o grădină de zarzavat? Nu, ea era foarte mică. Din cauza chiriei? Nu, ea era ridicată: 1 şiling şi 3 pence pe săptămînă. Casa era aproape de locul de muncă? Nu, ea se afla la o depărtare de 6 mile, astfel că în fiecare zi locatarul ei trebuia să parcurgă pe jos dus şi întors 12 mile. Locuia aici pentru că acest cot era de închiriat şi voia să aibă un cot în care să stea numai el oriunde s-ar afla, la orice preţ şi în orice stare. Dăm mai jos o statistică a 12 case din Langtoft, cu 12 dormitoare, 38 de adulţi 36 de copii:

12 case din Langtoft

 

Case

Dormitoare

Adulţi

Copii

Numărul
de persoane

Case

Dormitoare

Adulţi

Copii

Numărul
de persoane

 

 

1

1

 

3

 

5

 

8

 

 

1

1

 

3

 

3

 

6

 

 

1

1

 

4

 

3

 

7

 

 

1

1

 

3

 

2

 

5

 

 

1

1

 

4

 

4

 

8

 

 

1

1

 

2

 

0

 

2

 

 

1

1

 

5

 

4

 

9

 

 

1

1

 

2

 

3

 

5

 

 

1

1

 

2

 

2

 

4

 

 

1

1

 

3

 

3

 

6

 

 

1

1

 

5

 

3

 

8

 

 

1

1

 

2

 

4

 

6

 

9. Kent.

Kennington era extrem de aglomerat în 1859, cînd a izbucit difteria, şi medicul parohiei a efectuat o anchetă oficială asupra situaţiei populaţiei mai sărace. El a stabilit că în această localitate, în care era nevoie de multe braţe de muncă, multe cots fuseseră distruse fără ca în locul lor să se fi clădit altele noi. Într-o circumscripţie existau 4 case, denumite birdcages (colivii); fiecare avea 4 camere, cu următoarele dimensiuni în picioare şi ţoli:

bucătăria....................................

 

9,5

×

  8,11

×

6,6

spălătoria ..................................

8,6

×

4,6

×

6,6

camera de dormit......................

8,5

×

  5,10

×

6,3

camera de dormit......................

8,3

×

8,4

×

6,3

10. Northamptonshire.

Brixworth, Pitsford şi Floore: în aceste sate vagabondează iarna pe drumuri 20—30 de oameni care nu au de lucru. Fermierii nu-şi lucrează totdeauna îndeajuns terenurile arabile şi grădinile de zarzavat, iar landlordul a găsit de cuviinţă să-şi comaseze toate fermele în 2 sau 3 ferme. De aici lipsa de lucru. În timp ce pămîntul aşteaptă să fie lucrat, muncitorii frustraţi îl privesc cu jind. Istoviţi de muncă în timpul verii şi muritori de foame în timpul iernii, nu e de mirare că spun în dialectul lor: „the parson and gentlefolks seem frit to death at them“168a).

La Floore există cazuri cînd familii cu cîte 4, 5 şi 6 copii locuiesc într-o cameră de dormit dintre cele mai mici; ditto familii formate din 3 adulţi şi 5 copii sau soţ, soţie, bunic şi 6 copii bolnavi de scarlatină etc.; în două case cu două camere de dormit, 2 familii de cîte 8—9 adulţi.

 

11. Wiltshire.

Stratton: 31 de case vizitate; 8 nu au decît o singură cameră de dormit; Penhill în aceeaşi parohie. Un cot, închiriat cu 1 şiling şi 3 pence pe săptămînă, este locuit de 4 adulţi şi 4 copii; în afară de pereţi, nu are nimic bun începînd cu pardoseala făcută din pietre cioplite grosolan şi terminînd cu acoperişul de paie putred.

 

12. Worcestershire.

Aici n-au fost demolate multe case; dar din 1851 pînă în 1861 numărul locatarilor a crescut de la 4,2 la 4,6 de fiecare casă.

Badsey: Multe cots şi grădini de zarzavat. Unii fermieri declară că aceste cots sînt „a great nuisance here, because they bring the poor“ (cots sînt un mare rău aici pentru că ele îi aduc pe săraci). Un gentleman declară:

„Săracii nu ar avea nimic de cîştigat; dacă s-ar mai clădi 500 de cots ele ar fi luate imediat, ca pîinea caldă; într-adevăr, cu cît se construiesc ma multe, cu atît se cer mai multe“.

Prin urmare, după părerea lui, casele generează locuitori, care fireşte, exercită presiune asupra „mijloacelor locative“; iar doctorul Hunter remarcă:

„Ei bine, săracii aceştia trebuie să vină de undeva, şi întrucît la Badsey nu există nimic care să-i atragă în mod deosebit, cum ar fi, de pildă, filantropia, pe ei îi aduce aici numai groaza de a nu ajunge într-un loc şi mai rău. Dacă ar putea găsi o casă şi un petic de pămînt în apropierea locului lor de muncă, ei ar prefera, desigur, să nu vină la Badsey, unde pentru o palmă de pămînt plătesc de două ori mai mult decît un fermier“.

Emigrarea continuă la oraşe, formarea continuă la sate a une populaţii „excedentare“ ca urmare a concentrării fermelor arendate, a transformării pămîntului arabil în păşuni, a introducerii maşinilor etc. merg mînă în mînă cu alungarea continuă a populaţiei rurale ca urmare a demolării de cottages. Cu cît un district este mai depopulat, cu atît „suprapopulaţia“ lui „relativă“ e mai mare, cu atît presiunea exercitată de aceasta asupra mijloacelor de folosire a braţelor de muncă este mai mare, cu atît excedentul absolut al populaţiei rurale faţă de mijloacele ei locative este mai mare, cu atît este deci mai mare la sate suprapopulaţia locală şi aglomerarea, care constituie un pericol permanent de răspîndire a bolilor. Aglomerarea unor mase de oameni în satele şi în aşezările mici împrăştiate corespunde alungării lor forţate de pe pămînturi. Transformarea continuă a muncitorilor agricoli în „excedentari“, însoţită, în pofida scăderii numărului lor, de creşterea masei produsului lor, este leagănul pauperismului. Pauperismul care îi ameninţă constituie motivul alungării lor şi principala cauză a condiţiilor de locuit mizerie care le frînge ultima putere de rezistenţă şi-i transformă în simpli sclavi ai proprietarilor funciari169) şi ai fermierilor, astfel că salariul minim devine pentru ei o lege naturală. Pe de altă parte, în pofida „suprapopulaţiei relative“, satul este totuşi insuficient populat. Lucrul acesta nu constituie un fenomen local, nu se întîlneşte numai în localităţile în care exodul spre oraşe, mine, construcţii de căi ferate etc. este prea mare, ci pretutindeni atît în timpul secerişului, cît şi primăvara şi vara, în toate perioadele numeroase în care agricultura engleză, foarte îngrijită şi intensivă, are nevoie de braţe de muncă suplimentare. Muncitorii agricoli sînt întotdeauna prea mulţi pentru nevoile medii ale agriculturii şi întotdeauna prea puţini pentru nevoile ei excepţionale sau temporare170). Din această cauză, în documentele oficiale sînt înregistrate reclamaţii contradictorii venite din aceleaşi localităţi, unele relevînd lipsa de braţe de muncă, altele existenţa unui excedent de braţe de muncă. Lipsa temporară sau locală de braţe de muncă nu are drept consecinţă o urcare a salariului, ci atragerea femeilor şi a copiilor la munca cîmpului şi micşorarea continuă a vîrstei la care muncitorul începe să lucreze. De îndată ce exploatarea femeilor şi a copiilor capătă o amploare mai mare, ea devine la rîndul ei un nou mijloc pentru trecerea în rîndurile populaţiei excedentare a muncitorilor agricoli de sex masculin şi pentru menţinerea salariului lor la un nivel scăzut. În partea de răsărit a Angliei creşte şi se dezvoltă rodul minunat al acestui cercle vicieux*34, aşa-numitul gangsystem (sistemul cetelor sau al echipelor), despre care voi spune aici cîteva cuvinte171).

Sistemul cetelor e răspîndit aproape exclusiv în Lincolnshire, Huntingdonshire, Cambridgeshire, Norfolk, Suffolk şi Nottinghamshire; uneori poate fi întîlnit şi în comitatele învecinate: Northampton, Bedford şi Rutland. Aici luăm ca exemplu Lincolnshire. O mare parte din suprafaţa acestui comitat este un teren nou; el a fost obţinut prin secarea mlaştinilor sau, ca şi în alte comitate menţionate din răsăritul ţării, a fost smuls mării. Maşina cu abur a făcut minuni la secarea mlaştinilor. Acolo unde altădată erau mlaştini sau nisipişti, se văd acum lanuri de grîu şi se obţin rentele funciare cele mai ridicate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre pămînturile aluviale valorificate, ca, de pildă, insula Axholme şi alte parohii de pe malul Trentului. Pe măsură ce apăreau ferme noi, nu numai că nu se clădeau cottages noi, dar se demolau cele vechi, iar muncitorii erau aduşi din satele deschise, aşezate la depărtare de mile de-a lungul şoselelor care şerpuiesc printre dealuri. Înainte vreme numai aici se adăpostea populaţia pentru a se apăra împotriva îndelungatelor inundaţii din timpul iernii. Muncitorii care locuiau în permanenţă la fermele cu o suprafaţă de 400—1.000 de acri (aici ei se numesc „confined labourers“*35 sîn folosiţi exclusiv la munci agricole permanente şi grele, efectuate cu ajutorul cailor. La fiecare 100 de acri (1 acru = 40,49 ari, sau 1,584 morgeni prusieni) revine în medie abia un cottage. Un arendaș al unui teren mlăştinos (Fenland) a declarat, de pildă, comisiei de anchetă:

„Ferma mea are 320 de acri, numai pămînt arabil. Nu există nici un cottage. Acum la mine locuieşte un singur muncitor. Am patru rîndaşi, care locuiesc în împrejurimi. Munca uşoară care necesită multe braţe este îndeplinită de cete“172).

Pămîntul cere multe munci uşoare, ca plivitul, grăpatul, transportarea pe cîmp a îngrăşămintelor, îndepărtarea pietrelor etc. Toate aceste munci sînt efectuate de cete, adică de echipe organizate, care locuiesc în satele deschise.

Ceata este compusă din 10 pînă la 40 sau 50 de persoane, și anume femei, adolescenţi de ambe sexe (între 13 şi 18 ani), deși la 13 ani băieţii ies de obicei din ceată, în sfîrşit din copii de ambe sexe (între 6 şi 13 ani). În fruntea ei se află gangmaster-ul (şeful), întotdeauna un simplu muncitor agricol, de cele mai mult ori un aşa-zis „terchea-berchea“, o puşlama, un vagabond şi un beţiv, dar cu oarecare spirit de iniţiativă şi savoir faire*36. El recruteaza ceata, care lucrează sub conducerea lui şi nu sub conducerea fermierului. Cu acesta din urmă el se învoieşte de obicei cu munca în acord, şi venitul său, care în medie nu depăşeşte cu mult pe acela al unui simplu muncitor agricol173), depinde aproape în întregime de dibăcia cu care reuşeşte să stoarcă de la ceata lui cît mai multă muncă într-un timp cît mai scurt. Fermierii au descoperit că femeile nu lucrează cum trebuie decît sub conducerea unui bărbat, dar că, pe de altă parte, dacă au început lucrul, femeile şi copiii muncesc din răsputeri, ceea ce ştia deja Fourieri), pe cînd muncitorul adult de sex bărbătesc este destul de şiret ca pe cît posibil să-şi economisească forţele. Şeful umblă de la un domeniu la altul şi găseşte astfel de lucru cetei sale timp de 6—8 luni pe an. Pentru familiile de muncitori este mai avantajos şi mai sigur să aibă de-a face cu el decît cu fermierul, care nu angajează copii decît ocazional. Această împrejurare întăreşte atît de mult influenţa şefului în satele deschise, încît de obicei copiii nu pot fi angajaţi decît prin intermediul lui. Închirierea individuală a copiilor, separat de ceată, constituie o îndeletnicire accesorie a lui.

„Aspectele sumbre“ ale sistemului de mai sus sînt munca excesivă a copiilor şi adolescenţilor, drumurile lungi pe care le fac zilnic pînă şi de la domeniile pe care lucrează, situate la 5, 6 şi uneori 7 mile depărtare, şi, în sfîrşit, demoralizarea cetei. Deşi şeful, numit în unele regiuni „the driver“ (gonaciul), este înarmat cu o bîtă, el face numai arareori uz de ea; plîngerile împotriva unui tratament brutal constituie excepţii. El este un suveran democrat sau ceva asemănător vrăjitorului din Hameln. El are deci nevoie de popularitate în rîndurile supuşilor săi şi-i cîştigă pe aceştia datorită vieţii de nomad care înfloreşte sub oblăduirea lui. Un libertinaj grosolan, o destrăbălare zgomotoasă şi neruşinarea cea mai cinică domnesc în rîndurile cetei. Şeful plăteşte de obicei lefurile într-o cîrciumă şi apoi se întoarce acasă pe două cărări, în fruntea cetei, sprijinit de o parte şi de alta de cîte o femeie voinică şi urmat de copiii şi de adolescenţii care fac glume şi cîntă cîntece batjocoritoare şi obscene. La întoarcere are loc ceea ce Fourier numeşte „fanerogamie“188. Cazuri cînd fete de 13 şi 14 ani rămîn însărcinate cu tovarăşii lor de aceeaşi vîrstă sînt frecvente. Satele deschise care furnizează contingentele cetei devin adevărate Sodome şi Gomore174) şi dau de două ori mai mulţi copii nelegitimi decît tot restul regatului. Am arătat mai sus care este moralitatea după căsătorie a fetelor crescute la această şcoală. Copiii lor, în cazul cînd nu sînt răpuşi de opiu, sînt recruţii predestinaţi a cetelor.

Ceata, în forma ei clasică descrisă mai sus, se numeşte ceată publică, comună sau ambulantă (public, common or tramping gang). În afară de aceasta există şi cete particulare (private gangs). Ele au aceeaşi compoziţie ca şi ceata comună, dar numără mai puţini membri; aceştia nu muncesc sub conducerea unui şef, ci sub conducerea unui argat bătrîn pe care fermierul nu-l poate utiliza mai bine. Aici spiritul boem dispare, dar, după toate mărturiile, retribuirea muncii şi tratamentul copiilor sînt mai proaste.

Sistemul cetelor, care în ultimii ani175) se extinde tot mai mult, nu există, desigur, de dragul şefului. El există pentru îmbogăţirea marilor fermieri176) şi, respectiv, a landlorzilor177). Pentru fermier nu există o metodă mai ingenioasă de a-şi reduce numărul de muncitori mult sub nivelul normal şi de a avea totuşi în permanenţă la dispoziţie mîna de lucru suplimentară pentru orice munci suplimentare, de a obţine cît mai multă muncă, cu cît mai puţini bani178) şi de a transforma în „excedentari“ pe muncitorii adulţi de sex masculin. După aceste explicaţii se înţelege de ce, pe de o parte, se recunoaşte că muncitorul agricol suferă într-o măsură mai mare sau mai mică din cauza şomajului, iar pe de altă parte se declară că sistemul cetelor este „necesar“ din cauza lipsei de muncitori de sex masculin şi a strămutării lor în oraşe179). Cîmpul plivit de buruieni şi neghina umană din Lincolnshire etc. sînt cei doi poli opuşi ai producţiei capitaliste180).

 

f) Irlanda

În încheierea acestui capitol trebuie să mai aruncăm o privire asupra Irlandei. Ne vom referi în primul rînd la faptele care interesează aici.

Populaţia Irlandei a ajuns în 1841 la 8.222.664 de locuitori, a scăzut în 1851 la 6.623.985, în 1861 la 5.850.309, iar în 1866 la 5.500.000, adică aproximativ nivelul din 1801. Scăderea a început în anul de foamete 1846 şi în mai puţin de 20 de ani Irlanda a pierdut peste 5/16 din întreaga ei populaţie181). Numărul total al emigranţilor din mai 1851 pînă în iulie 1865 era de 1.591.487; în ultimii cinci ani, 1861—1865, era de peste o jumătate de milion. Numărul caselor locuite a scăzut în perioada 1851—1861 cu 52.990. Din 1851 pînă în 1861 numărul fermelor cu o suprafaţă de 15—30 de acri a crescut cu 61.000, al fermelor cu o suprafaţă de peste 30 de acri cu 109.000, în timp ce numărul total al fermelor a scăzut cu 120.000, scădere care se datora deci exclusiv dispariţiei fermelor cu o suprafaţă de mai puţin de 15 acri, cu alte cuvinte centralizării lor.

Scăderea numărului populaţiei, fireşte, a fost însoţită în general de o scădere a masei produselor. Pentru ceea ce ne interesează pe noi este suficient să examinăm cei 5 ani dintre 1861 şi 1865, în timpul cărora au emigrat peste o jumătate de milion de locuitori, iar cifra absolută a populaţiei a scăzut cu peste 1/3 milion. (Vezi tabelul A.)

Tabelul A

 

Şeptelul de vite

Anul

Cai

 

 

Vite cornute mari

 

 

 

 

 

 

total

scădere

 

 

total

scădere

creştere

1860....

619.811

 

 

3.606.374

1861....

614.232

  5.579

 

 

3.471.688

134.686

1862....

602.894

11.338

 

 

3.254.890

216.798

1863....

579.978

22.916

 

 

3.144.231

110.659

1864....

562.158

17.820

 

 

3.262.294

118.063

1865....

557.867

14.291

 

 

3.493.414

231.120

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul

Oi

 

Porci

 

 

 

 

 

total

scădere

creştere

 

total

scădere

creştere

1860....

3.542.080

 

1.271.072

1861....

3.556.050

13.970

 

1.102.042

169.030

1862....

3.456.132

  99.918

 

1.154.324

 52.282

1863....

3.308.204

147.928

 

1.067.458

86.866

1864....

3.366.941

  53.737

 

1.058.480

  8.978

1865....

3.688.742

321.801

 

1.299.893

241.413

Din tabelul de mai sus rezultă:

Cai

Vite cornute mari

Oi

Porci

Scădere absolută

Scădere absolută

Creştere absolută

Creştere absolută

71.944

112.960

146.662

28.821182)

Să examinăm acum agricultura, care furnizează mijloacele de subzistenţă pentru oameni şi pentru vite. În tabelul B se indică scăderea şi creşterea anuală în comparaţie cu anul precedent. La cereale figurează grîul, ovăzul, orzul, secara, fasolea şi mazărea, la legume cartofii, napii, sfecla, varza, morcovii, păstîrnacul, borceagul etc.

Tabelul B

 

Creşterea sau scăderea suprafeţei cultivate şi a fîneţelor (respectiv păşuni) în acri

 

Cereale

Legume

Păşuni și trifoi

In

Suprafaţa totală care serveşte pentru agricultură şi creşterea vitelor

 

 

 

 

 

 

Anul

scădere

scădere

creştere

scădere

creştere

scădere

creştere

scădere

creştere

1861....

 15.701

36.974

47.969

19.271

81.373

1862....

 72.734

74.785

 6.623

  2.055

138.841

1863....

144.719

19.358

 7.724

63.922

92.431

1864....

122.437

  2.317

47.486

87.761

10.493

1865.....

  72.450

25.421

68.970

50.159

28.218

1861-65

428.041

108.013

82.834

 

122.850

339.37

 

În 1865 suprafaţa „păşunilor“ a crescut pînă la 127.470 de acri, îndeosebi datorită faptului că suprafaţa „pîrloagelor şi a turbăriilor“ s-a redus cu 101.543 de acri. Comparînd anul 1865 cu anul 1864, constatăm la cereale o scădere de 246.667 de cuarteri, dintre care 48.999 la grîu, 166.605 la ovăz, 29.892 la orz etc.; la cartofi constatăm o scădere de 446.398 de tone, cu toate că suprafaţa cultivată a crescut în 1865 etc. (vezi tabelul C.)

De la mişcarea populaţiei şi a producţiei agricole din Irlanda trecem la mişcarea din punga landlorzilor, a marilor fermieri şi a capitaliştilor industriali din această ţară. Ea se reflectă în scăderea şi creşterea impozitului pe venit. Pentru înţelegerea tabelului D menţionăm că rubrica D (profituri cu excepţia celor ale fermierilor) cuprinde şi aşa-zisele profituri „profesionale“, adică veniturile avocaţilor, ale medicilor etc, şi că rubricile C şi E, nespecificate aici, cuprind veniturile funcţionarilor, ale ofiţerilor, ale sinecuriştilor statului, ale creditorilor statului etc.

Tabelul C

 

Creşterea sau scăderea suprafeţei cultivate, a produsului la acru şi a produsului total în 1865 în comparaţie cu 1864183)

 

Produsul

Suprafaţa cultivată în acri

Creştere sau scădere în 1865

Produsul la acru

Creştere sau scădere în 1865

Produsul total

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Creştere sau scădere în 1865

 

1864

1865

+

-

1864

1865

+

-

1864

1865

+

-

 

 

 

 

 

 

cwt.

cwt.

cwt.

cwt.

cuarteri

cuarteri

cuarteri

cuarteri

Grîu.......

   276.483

   266.989

  9.494

13,3

13,0

0,3

   875.782

   826.783

  48.999

Ovăz....

1.814.886

1.735.228

69.658

12,1

12,3

0,2

7.826.332

7.659.727

166.605

Orz......

   172.700

   177.102

4.402

15,9

14,9

1,0

   761.909

   732.017

  29.892

Orzoaică..

 

       8.894

     10.091

1.197

16,4

14,8

1,6

     15.160

     13.989

   1.171

Secară....

  8,5

10,4

1,9

     12.680

     18.364

5.684

 —

 

 

 

 

 

 

tone

tone

tone

tone

tone

tone

tone

tone

Cartofi....

1.039.724

1.066.260

26.536

  4,1

 3,6

0,5

4.312.388

3.865.990

446.398

Napi.......

   337.355

   334.212

  3.143

10,3

 9,9

0,4

3.467.569

3.301.683

165.976

Sfeclă....

     14.073

     14.389

    316

10,5

13,3

2,8

   147.284

   191.937

  44.653

Varză....

     31.821

     33.622

  1.801

  9,3

10,4

1,1

   297.375

   350.252

  52.877

In..........

   301.693

   251.433

50.260

34,2*

25,2*

9,0*

    64.506

     39.561

  24.945

Fîn........

1.609.569

1.678.493

68.924

 1,6

1,8

0,2

2.607.153

3.068.707

461.554

 

* Stone  = 14 pfunzi.

                 

 

Tabelul D

 

Venituri supuse impozitului pe venit în l. st.184)

 

 

1860

1861

1862

1863

1864

1865

 

Rubrica A
Renta funciară.........

12.893.829

 

13.003.554

 

13.398.938

 

13.494.091

 

13.470.700

 

13.801.616

 

Rubrica B
Profitul fermierilor.....

2.765.387

 

2.773.644

 

2.937.899

 

2.938.823

 

2.930.874

 

2.946.072

 

Rubrica D
Profituri industriale...

4.891.652

 

4.836.203

 

4.858.800

 

4.846.497

 

4.546.147

 

4.850.199

 

Totalul rubricilor
  A—E

22.962.885

 

22.998.394

 

23.597.574

 

23.658.631

 

23.236.298

 

23.930.340

 

 

La rubrica D, creşterea medie anuală a venitului reprezenta în 1853—1864 numai 0,93%, pe cînd în Marea Britanie ea reprezenta în aceeaşi perioadă 4,58%. Tabelul următor arată repartiţia profitului (fără profitul fermierilor) în anii 1864 şi 1865:

Tabelul E

 

Rubrica D. Venituri provenite din profituri (peste 60 l. st.) în Irlanda185)

 

   

1864

1865

   

L.st.

Persoane

L.st.

Persoane

 

Venit anual total.......................

 

4.368.610

 

17.467

 

4.669.979

 

18.081

 

Venituri anuale de peste 60 l.st.
şi sub 100 l.st..........................

 

238.726

 

5.015

 

222.575

 

4.703

 

Din venitul anual total..............

 

1.979.066

 

11.321

 

2.028.571

 

12.184

 

Rest din venitul anual total......

 

2.150.818

 

1.131

 

2.418.833

 

1.194

 

 

 

1.073.906

 

1.010

 

1.097.927

 

1.044

 

 

1.076.912

 

121

 

1.320.906

 

150

 

Din care...................................

430.535

 

95

 

584.458

 

122

 

 

646.377

 

26

 

736.448

 

28

 

 

262.819

 

3

 

274.528

 

3

 

 

Anglia, ţară cu o producţie capitalistă dezvoltată şi prin excelenţă industrială, ar fi pierit în urma unei pierderi de populaţie ca aceea pe care a suferit-o Irlanda. Dar Irlanda nu este în momentul de faţă decît un district agricol al Angliei, despărţit de ea printr-un canal lat, district care-i furnizează cereale, lînă, vite, muncitori şi soldaţi.

Depopularea a făcut ca mult pămînt să rămînă necultivat, a redus foarte mult cantitatea de produs agricol186) şi, deşi creşterea vitelor s-a extins, în unele ramuri ale acesteia se constată o scădere absolută, iar în altele o creştere care abia merită să fie menţionată şi care este întreruptă permanent de scăderi. Cu toate acestea, o dată cu scăderea numărului populaţiei, renta funciară şi profitul fermierilor au crescut continuu, acesta din urmă totuşi nu atît de constant ca prima. Cauza este uşor de înţeles. Pe de o parte, datorită comasării fermelor şi transformării terenurilor arabile în păşuni, o parte tot mai mare din produsul total s-a transformat în plusprodus. Plusprodusul a crescut, deşi produsul total din care el constituie o parte a scăzut. Pe de altă parte, valoarea în bani a acestui plusprodus a crescut şi mai rapid decît masa lui, datorită faptului că în ultimii 20 de ani, şi îndeosebi în ultimii 10 ani, preţul de piaţă al cărnii, al lînii etc. din Anglia a crescut tot mai mult.

Mijloacele de producţie fărîmiţate care servesc producătorilor ca mijloace de muncă şi mijloace de subzistenţă, fără a fi valorificate prin încorporarea de muncă a altuia, nu sînt capital, după cum produsul consumat de propriul său producător nu este marfă. Dacă o dată cu masa populaţiei a scăzut şi masa mijloacelor de producţie folosite în agricultură, masa capitalului folosit în agricultură a crescut, pentru că o parte din mijloacele de producție mai înainte fărîmiţate a fost transformată în capital.

Capitalul total al Irlandei investit în afara agriculturii, în industrie şi în comerţ, a fost acumulat în ultimele două decenii în mod lent, cu mari şi continue oscilaţii. Cu atît mai rapid s-a dezvoltat însă concentrarea părţilor lui componente individuale. În sfîrşit, oricît de redusă a fost creşterea lui absolută, el a crescut relativ în raport cu numărul populaţiei, care a scăzut.

Aşadar, sub ochii noştri se desfăşoară aici pe scară largă un proces cum nu şi-ar fi putut dori mai frumos economia ortodoxă pentru confirmarea dogmelor ei, potrivit cărora mizeria este rezultatul suprapopulaţiei absolute, iar echilibrul se restabileşte prin depopulare. Ne găsim în faţa unei experienţe care are cu totul altă importanţă decît ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea, atît de preamărită de adepţii lui Malthus189. În treacăt fie spus, dacă în sine era o naivitate pedantă să aplici etalonul secolului al XIV-lea la relaţiile de producţie şi la relaţiile demografice corespunzătoare din secolul al XLX-lea, pe lîngă această naivitate se mai scăpa din vedere şi faptul că dacă de o parte a Canalului Mînecii, în Anglia, ciuma şi depopularea care a însoţit-o au fost urmate de eliberarea şi de îmbogăţirea populaţiei rurale, de cealaltă parte, în Franţa, ele au avut drept consecinţă accentuarea aservirii şi a mizeriei186a).

În 1846 foametea a decimat în Irlanda peste 1.000.000 de oameni, dar exclusiv săraci. Ea a lăsat neştirbită avuţia ţării. Emigraţia care i-a urmat şi care durează de douăzeci de ani, fiind şi astăzi încă în plină creştere, n-a distrus, ca de pildă războiul de 30 de ani, o dată cu oamenii şi mijloacele lor de producţie. Geniul irlandez a descoperit o metodă absolut nouă pentru a transporta ca prin farmec un popor sărac la mii de mile de locul tragediei lui. Emigranţii stabiliţi în Statele Unite trimit acasă în fiecare an bani de drum celor rămaşi în ţară. Fiecare grup care emigrează anul acesta atrage după sine alt grup în anul următor. Aşadar, emigraţia, în loc să coste ceva Irlanda, constituie, dimpotrivă, unul dintre cele mai rentabile capitole ale operaţiilor de export ale ei. Emigraţia este, în sfîrşit, un proces sistematic, care nu face un gol temporar în masa populaţiei, ci înghite anual un număr de oameni mai mare decît acela pe care îl compensează creşterea naturală a populaţiei, astfel că nivelul absolut al populaţiei scade an de an186b).

Care au fost consecinţele pentru cei rămaşi, pentru muncitorii irlandezi scăpaţi de suprapopulaţie? Consecinţele au fost că suprapopulaţia relativă este astăzi tot atît de mare ca înainte de 1846, că salariul e tot atît de scăzut şi munca a devenit şi mai grea, că mizeria de la sate duce spre o nouă criză. Cauzele sînt simple. Revoluţia în agricultură merge mînă în mînă cu emigraţia. Producţia suprapopulaţiei relative merge mult mai rapid decît scăderea absolută a populaţiei. O privire asupra tabelului C ne arată că transformarea terenurilor arabile în păşuni trebuia să aibă în Irlanda repercusiuni mai puternice decît în Anglia. Aici, o dată cu creşterea vitelor se dezvoltă producţia de nutreţuri; în Irlanda ea scade. În timp ce întinderi mari de pămînt înainte cultivate sînt lăsate în paragină sau sînt transformate în păşuni permanente, o mare parte din pîrloage, înainte nefolosite, şi o mare parte din turbării servesc acum la extinderea creşterii vitelor. Fermierii mici şi mijlocii — îi includ aici pe toţi cei care nu cultivă mai mult de 100 de acri — continuă să reprezinte circa 8/10 din numărul total al fermierilor186c). Concurenţa producţiei agricole capitaliste exercită asupra lor o presiune mult mai mare decît înainte şi, ca urmare, ei furnizează în mod permanent noi recruţi clasei muncitorilor salariaţi. Unica mare industrie a Irlandei, industria inului, necesită relativ puţini muncitori adulţi de sex masculin şi ocupă în genere, cu toată extinderea ei ca urmare a scumpirii bumbacului în 1861—1866, numai o parte relativ neînsemnată a populaţiei. Ca oricare altă industrie mare, ea produce în permanenţă, prin fluctuaţii neîntrerupte în propria ei sferă, o suprapopulaţie relativă, chiar dacă masa de muncitori pe care ea o absoarbe creşte în mod absolut. Mizeria populaţiei rurale este piedestalul pe care se ridică fabricile uriaşe de cămăşi etc., a căror armată de muncitori este răspîndită în cea mai mare parte la sate. Regăsim aici sistemul deja descris al muncii la domiciliu, care, prin munca excesivă și prost plătită, constituie un mijloc sistematic pentru crearea de muncitori „excedentari“. În sfîrşit, deşi scăderea numărului populaţiei nu are aici urmări atît de dezastruoase ca într-o ţară cu producție capitalistă dezvoltată, ea nu are loc nici fără repercusiuni continue asupra pieţei interne. Breşele pe care le creează emigrația nu reduc numai cererea locală de braţe de muncă, ci şi veniturile micilor negustori, ale meseriaşilor, ale micilor întreprinzători în genere. Aceasta este cauza reducerii veniturilor între 60 şi 100 l. st. din tabelul E.

O prezentare clară a situaţiei zilerilor agricoli din Irlanda se găseşte în rapoartele inspectorilor irlandezi care controlează aplicarea legii cu privire la asistenţa săracilor (1870)186d). Funcţionari ai unui regim care nu se menţine decît cu ajutorul baionetelor și al stării de asediu, uneori declarată făţiş, alteori disimulată, ei trebuie să se exprime, spre deosebire de colegii lor din Anglia, cu multă precauţie şi, totuşi, nu permit guvernului lor să-şi facă iluzii. Potrivit datelor lor, nivelul salariului, încă foarte scăzut la sate, a crescut totuşi în ultimii douăzeci de ani cu 50—60% şi este acum în medie de 6 pînă la 9 şilingi pe săptămînă. În spatele acestei sporiri aparente se ascunde însă o scădere reală a salariului, căci această sporire nici nu compensează măcar creşterea preţului mijloacelor de subzistenţă necesare survenită între timp; dovadă: următorul extras din conturile oficiale ale unei case de muncă din Irlanda.

Cheltuielile săptămînale medii pentru întreţinerea unui om

 

Anul

Hrană

Îmbrăcăminte

Total

 

De la 29 sept. 1848 pînă la 29 sept. 1849

1 ş. 31/4 p.

0 ş. 3 p.

1 ş. 61/4 p.

De la 29 sept. 1868 pînă la 29 sept. 1869

2 ş. 71/4 p.

0 ş. 6 p.

3 ş. 11/4 p.

Preţul mijloacelor de subzistenţă necesare este, aşadar, aproape de două ori, iar acela al îmbrăcămintei exact de două ori mai ridicat decît acum douăzeci de ani.

Chiar făcînd abstracţie de această disproporţie, simpla comparare a nivelurilor salariului, exprimat în bani, este departe de a ne duce la concluzii juste. Înainte de foamete, la sate cea mai mare parte a salariilor se plăteau în natură şi numai o mică parte în bani; în prezent plata în bani este o regulă generală. Chiar din acest fapt rezultă că, indiferent de dinamica salariului real, expresia lui în bani trebuia să crească.

„Înainte de foamete, zilerul agricol avea un petic de pămînt pe care cultiva cartofi şi creştea porci şi păsări. În prezent el trebuie să-şi cumpere toate mijloacele de subzistenţă şi nu mai are nici veniturile din vînzarea porcilor, a păsărilor și ouălor“187).

Într-adevăr, înainte muncitorii agricoli se confundau cu micii fermieri şi nu alcătuiau de obicei decît ariergarda fermelor mijlocii şi mari la care găseau de lucru. Abia în urma catastrofei din 1846 ei au început să constituie o parte a clasei muncitorilor salariaţi propriu-zişi, o pătură deosebită, care nu mai era legată de patron decît prin relaţii băneşti.

Ştim care erau condiţiile lor de locuit înainte de 1846. De atunci ele s-au înrăutăţit şi mai mult. O parte din zilerii agricoli, care se micşorează însă din zi în zi, continuă să locuiască pe pămînturile fermierilor în cottages supraaglomerate, mult mai îngrozitoare decît ceea ce există mai îngrozitor în districtele agricole din Anglia. Aceasta este situaţia pretutindeni, cu excepţia cîtorva localităţi din Ulster; aceasta este situaţia în sud, în comitatele Cork, Limerick, Kilkenny etc.; în est, în Wicklow, Wexford etc.; în centru, în King's şi Queen's County, Dublin etc.; în nord, în Down, Antrim, Tyrone etc.; în vest, în Sligo, Roscommon, Mayo, Galway etc. „Este o ruşine — spune unul dintre inspectori — pentru religia şi civilizaţia acestei ţări“187a). Pentru ca zilerii să se simtă mai bine în văgăunile lor, li se confiscă sistematic petice de pămînt pe care le au din timpuri imemoriale.

„Conştiinţa acestei stări de urgisire în care sînt ţinuţi de proprietarii funciari şi de administratorii lor a trezit la zilerii agricoli sentimentul corespunzător de antagonism şi de ură împotriva acelora care îi tratează ca rasă lipsită de drepturi“187a).

Primul act al revoluţiei în agricultură a fost distrugerea pe scară foarte largă şi ca la comandă a cocioabelor aflate pe cîmpurile lucrate de ei. Mulţi muncitori s-au văzut siliţi să-şi caute adăpost la sate şi la oraşe. Acolo au fost azvîrliţi, asemenea unor vechituri, în poduri, cocioabe, pivniţe şi în văgăunile din cartierele cele mai mizere. Mii de familii irlandeze, cărora, chiar după mărturiile englezilor pătrunşi de prejudecăţi naţionale, le sînt caracteristice un puternic ataşament faţă de căminul lor, o veselie senină şi puritatea moravurilor, s-au trezit astfel transplantate în aceste pepiniere ale viciului. Bărbaţii sînt nevoiţi să-şi caute acum de lucru la fermierii din vecinătate, care îi angajează numai cu ziua, adică pe baza celei mai precare forme de salariu; în afară aceasta,

„ei au acum de străbătut drumuri lungi pînă la fermă şi înapoi, de multe ori uzi pînă la piele şi expuşi la tot felul de adversităţi, care atrag adesea după sine extenuarea, boala şi deci mizeria“187b).

„Oraşele trebuiau să primească an de an surplusul de muncitori din districtele rurale“187c), şi după toate acestea este de mirare „că la oraşe şi în localităţile mici există un surplus de muncitori în timp ce la sate e lipsă de muncitori!“187d) Adevărul este că această lipsă nu se face simţită decît „în perioadele de munci agricole urgente, primăvara şi toamna, în timp ce în restul anului mulți muncitori rămîn fără lucru“187e), că „după strînsul recoltei, din octombrie pînă în primăvară, cu greu pot găsi ceva de lucru“187f) şi că chiar atunci cînd au de lucru „ei pierd adesea zile întregi şi în munca lor intervin tot felul de întreruperi“187g).

Aceste consecinţe ale revoluţiei în agricultură, adică ale transformării terenurilor arabile în păşuni, ale folosirii maşinilor, ale celor mai stricte economii de muncă etc., sînt agravate încă şi mai mult de landlorzii-model, care, în loc să-şi cheltuiască renta în străinătate, binevoiesc să trăiască în Irlanda pe domeniile lor. Pentru a nu viola legea cererii şi ofertei, aceşti domni storc

„acum aproape întregul necesar de muncă de la micii fermieri, care sînt astfel siliţi să muncească pentru landlorzii lor în schimbul unui salariu în general mai mic decît acela plătit zilerilor obişnuiţi, fără să mai vorbim de neplăcerile şi de pagubele pe care le au fiindcă sînt siliţi să-şi neglijeze propriile lor ogoare în perioada critică a însămînţărilor sau a culesului“187h).

Nesiguranţa şi neregularitatea muncii, şomajul frecvent şi prelungit, toate aceste simptome ale unei suprapopulaţii relative figurează, aşadar, în rapoartele inspectorilor care controlează aplicarea legii cu privire la asistenţa săracilor ca un flagel al proletariatului agricol irlandez. Ne amintim că fenomene asemănătoare am întîlnit şi la proletariatul agricol englez. Deosebirea constă în faptul că în Anglia, ţară industrială, armata industrială de rezervă se recrutează la sate, pe cînd în Irlanda, ţară agricolă, armata agricolă de rezervă se recrutează la oraşe, unde se refugiază muncitorii agricoli alungaţi de la sate. În Anglia, muncitorii agricoli excedentari devin muncitori de fabrică; în Irlanda însă, muncitorii agricoli alungaţi la oraşe, deşi exercită presiune asupra salariilor de aici, rămîn totuşi muncitori agricoli şi, în căutare de lucru, se reîntorc mereu la sate.

Autorii rapoartelor oficiale rezumă în felul următor situaţia materială a zilerilor agricoli:

„Deşi trăiesc extrem de modest, salariul abia le ajunge ca să acopere cheltuielile pentru hrană şi locuinţă ale lor şi ale familiilor lor; pentru îmbrăcăminte le trebuie alte venituri... Condiţiile de locuit şi toate celelalte lipsuri fac ca această clasă să fie expusă în mod deosebit tifosului şi tuberculozei“187i).

De aceea nu este de mirare că, potrivit mărturiei unanime a autorilor rapoartelor, în rîndurile acestei clase mocneşte o nemulţumire sumbră, că ea doreşte reîntoarcerea trecutului, că urăşte prezentul, că priveşte cu deznădejde viitorul, „cade uşor sub influenţa dăunătoare a demagogilor“ şi trăieşte doar cu gîndul de a emigra în America. Iată în ce loc binecuvîntat s-a transformat înverzita Erin190 datorită panaceului malthusian, depopularea!

Un singur exemplu e suficient pentru a ilustra bunul trai al muncitorilor manufacturieri irlandezi:

„În recenta mea inspecţie în nordul Irlandei — spune inspectorul de fabrici englez Robert Bakeri) — m-au impresionat eforturile unui muncitor irlandez calificat de a da o bună educaţie copiilor săi din mijloacele sale foarte reduse. Voi reproduce textual spusele lui. Că e muncitor calificat se vede din faptul că e folosit la confecţionarea de articole pentru piaţa din Manchester. Johnson: Sînt beetler*38 şi lucrez de la 6 dimineaţa pînă la 11 noaptea, de luni pînă vineri; sîmbătă terminăm lucrul la 6 seara şi avem 3 ore pentru masă și odihnă. Am 5 copii. Pentru munca pe care o fac primesc 10 şilingi şi 6 pence pe săptămînă; soţia mea lucrează de asemenea şi primeşte 5 şilingi pe săptămînă. Fetiţa cea mai mare, de 12 ani, are grijă de gospodărie. Ea ne găteşte și este singurul nostru ajutor. Ea îi pregăteşte pe cei mici cînd pleacă la şcoală. Soţia mea se scoală şi pleacă o dată cu mine. O fată care trece pe lîngă casa noastră mă trezeşte la 5 şi jumătate dimineaţa. Nu mîncăm nimic înainte de a pleca la lucru. Peste zi fetiţa de 12 ani îngrijeşte de cei mici. Dimineaţa mîncăm la 8 şi în acest scop venim acasă. O dată pe săptămînă bem ceai; în restul zilelor mîncăm o fiertură (stirabout), uneori din făină de ovăz, alteori din făină de porumb, după cum sîntem în stare să ne procurăm una sau alta. Iarna avem, în afară de făina de porumb, puţin zahăr şi apă. Vara culegem cei cîţiva cartofi pe care îi cultivăm singuri pe un petic de pămînt şi, cînd s-au terminat, ne întoarcem la fiertură. Aşa este zi de zi tot anul, fie duminică, fie zi de lucru. Seara, după ce termin munca, sînt întotdeauna foarte obosit. Foarte rar se întîmplă să avem o bucăţică de carne. Trei dintre copiii noștri merg la şcoală şi plătim 1 pence pe săptămînă pentru fiecare. Chiria este 9 pence pe săptămînă, turba şi încălzitul ne costă cel puţin 1 şiling şi 6 pence în două săptămîni“188).

Acestea sînt salariile irlandeze, aceasta este viaţa irlandezilor!

Într-adevăr, mizeria din Irlanda este din nou problema la ordinea zilei în Anglia. La sfîrşitul anului 1866 şi începutul a lui 1867, lordul Dufferini), unul dintre marii magnaţi funciari irlandezi, şi-a propus să soluţioneze problema în coloanele ziarului „Times“. „Ce gest uman din partea unui mare domn!“191

Din tabelul E s-a văzut că în timp ce în 1864, dintr-un profit total de 4.368.610 l. st., trei maeştri în arta de a stoarce plusvaloare au băgat în buzunar numai 262.819, în 1865 dintr-un profit total de 4.669.979 l. st. aceiaşi trei virtuoşi ai „abstinenţei“ au băgat în buzunar 274.528 l. st., în 1864 26 au băgat în buzunar 646.377 l. st., în 1865 28 au băgat în buzunar 736.448 l. st., în 1864 121 au băgat în buzunar 1.076.912 l. st., în 1865 150 au băgat în buzunar 1.320.906 l. st., în 1864 1.131 au băgat în buzunar 2.150.818 l. st., aproape jumătate din profitul total anual, în 1865 1.194 au băgat buzunar 2.418.833 l. st., mai mult de jumătate din profitul total anual. Dar partea leului din renta naţională anuală, pe care o înghite un număr infim de magnaţi funciari în Anglia, Scoţia şi Irlanda, este atît de anormal de mare, încît înţelepciunea de stat britanică socoteşte nimerit să nu publice material statistic cu privire la repartiţia rentei funciare, aşa cum publică cu privire la repartiţia profitului. Lordul Dufferin este unul dintre aceşti magnaţi funciari. A crede că rentele şi profiturile pot fi vreodată „excedentare“ sau că abundenţa lor are o anumită legătură cu abundenţa mizeriei poporului este, desigur, o idee pe cît de „puţin respectabilă“, pe atît de „nesănătoasă“ (unsound). Dumnealui ia în considerare numai faptele. Iar faptele arată că, pe măsură ce populaţia Irlandei scade, rentele irlandeze cresc, că depopularea îi „prieşte“ proprietarului funciar, deci şi pămîntului, deci şi poporului, care nu e decît o anexă a pămîntului. Aşadar, lordul declară că Irlanda continuă să fie suprapopulată şi că emigrarea are loc prea încet. Pentru a fi pe deplin fericită, Irlanda trebuie să mai scape de cel puţin 1/3 de milion de muncitori. Să nu vă închipuiţi cumva că acest lord, care pe deasupra are şi veleităţi de poet, e vreun medic din şcoala lui Sangradoi), care, ori de cîte ori vedea că starea bolnavului său nu se ameliorează, prescria să i se ia sînge şi iar sînge, pînă cînd pacientul, pierzîndu-şi tot sîngele din vine, se vindeca definitiv. Lordul Dufferin cere o nouă luare de sînge de numai 1/3 de milion de oameni în loc de circa 2.000.000, fără de care în Erin într-adevăr nu va fi posibilă împărăţia de o mie de ani. Faptul acesta poate fi uşor dovedit.

Numărul şi suprafaţa fermelor arendate în Irlanda în 1864

1

2

3

4

Ferme cu mai puţin de un acru

Ferme cu 1—5 acri

Ferme cu 5—15 acri

Ferme cu 15—30 de acri

Numărul

Acri

Numărul

Acri

Numărul

Acri

Numărul

Acri

48.653

25.394

82.037

288.916

176.368

1.836.310

136.578

3.051.343

 

 

 

 

5

6

7

8

Ferme cu 30—50 de acri

Ferme cu 50—100 de acri

Ferme cu peste 100 de acri

Suprafaţa totală

Numărul

Acri

Numărul

Acri

Numărul

Acri

Acri

71.961

2.906.274

54.247

3.983.880

31.927

8.227.807

20.319.924188a)

În perioada 1851—1861 centralizarea a distrus îndeosebi ferme din primele trei categorii, cu o suprafaţă variind între mai puţin de 1 acru pînă la 15 acri. Ele sînt primele care trebuie să dispară. Aceasta înseamnă 307.058 de fermieri „excedentari“ şi, avînd în vedere că fiecare familie este formată în medie din cel puţin 4 persoane, 1.228.232 de persoane. Chiar dacă se presupune că 1/4 va putea fi din nou absorbită după terminarea revoluţiei în agricultură, ceea ce este puţin probabil, şi în acest caz trebuie să emigreze 921.174 de persoane. Fermele din categoriile 4, 5 şi 6, cu o suprafaţă între 15 şi 100 de acri, sînt, lucru de mult ştiut în Anglia, prea mici pentru o cultură de cereale pe baze capitaliste şi cu totul insuficiente pentru creşterea oilor. Făcînd aceeaşi presupunere ca mai sus, trebuie să mai emigreze deci încă 788.761 de persoane, în total 1.709.532. Şi, comme l'appétit vient en mangeant*39 ochii beneficiarilor rentei funciare vor descoperi curînd că şi cu 3.500.000 de locuitori Irlanda este o ţară săracă pentru că este suprapopulată, că, în consecinţă, depopularea ei trebuie să meargă cu mult mai departe pentru ca ea să-şi îndeplinească adevărata ei menire, aceea de a fi o crescătorie de oi şi o regiune de păşuni pentru Anglia188b).

Această metodă rentabilă are, ca toate lucrurile bune din lumea aceasta, neajunsurile ei. Paralel cu acumularea rentei funciare în Irlanda, are loc în acelaşi ritm acumularea irlandezilor în America. Irlandezul, înlăturat de oi şi de vaci, reînvie de partea cealaltă a oceanului ca fenian192. Şi în faţa bătrînei stăpîne a mărilor se ridică din ce în ce mai ameninţătoare tînăra republică uriaşă.

Acerba fata Romanos agunt
Scelusque fraternae necis193.

 

 

 


 

70) Karl Marx, l. c. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 457—458. — Nota trad.) „Presupunînd că gradul de asuprire a maselor este acelaşi, o ţară este cu atît mai bogată cu cît are mai mulţi proletari“. (Colinsi). „L'Économie Politique, Source des Révolutions et des Utopies prétendues Socialistes“, Paris 1857, t. III, p. 331.) Prin „proletar“ nu se înţelege din punct de vedere economic nimic altceva decît muncitorul salariat, care produce „capital“ şi îl valorifică, şi care e aruncat pe drumuri de îndată ce a devenit de prisos pentru necesităţile de valorificare ale lui „Monsieur Capital“, cum numeşte Pecqueuri) acest personaj. „Proletarul bolnăvicios din pădurile virgine“ este o drăguţă fantezie a lui Roscheri). Locuitorul pădurii virgine este proprietar al pădurii virgine şi tratează pădurea virgină ca pe proprietate a sa, într-un mod tot atît de neceremonios ca şi urangutanul. Prin urmare, el nu este proletar. Ar fi proletar numai în cazul cînd, în loc să exploateze el pădurea virgină, ar fi exploatat de ea. În ceea ce priveşte starea sănătăţii sale, ea ar rezista unei comparaţii nu numai cu cea a proletarului modern, dar şi cu cea a „onorabililor“ sifilitici şi scrofuloşi. Se vede însă că prin pădure virgină domnul Wilhelm Roscher înţelege „Lüneburger Heide“ din ţinutul său de baştină.

71) „As the Labourers make men rich, so the more Labourers, there will be the more rich men... the Labour of the Poor being the Mines of the Rich“. (John Bellers, l. c., p. 2.)

72) B. de Mandeville, („The Fable of the Bees“, 5th ed., Lond. 1728, Remarks, p. 212, 213, 328.): „Viaţa cumpătată şi munca permanentă sînt pentru cel sărac drumul spre fericirea materială“ (prin care autorul înţelege o zi lucru cît mai lungă şi mijloace de subzistenţă cît mai puţine), „iar pentru stat“ (adică pentru proprietarii funciari, capitaliştii şi demnitarii politici şi agenţii lor) „drumul spre bogăţie“. („An Essay on Trade and Commerce“, Lond. 1770, p. 5

73) Eden ar fi trebuit să se întrebe al cui produs sînt „instituţiile civile“. Pornind de la punctul de vedere al iluziei juridice, el nu consideră legea ca produs al relaţiilor de producţie materiale, ci, invers, relaţiile de producţie ca produs al legii. Lingueti) a răsturnat iluzoria „Esprit des lois“*1 a lui Montesquieui) cu un singur cuvînt: „L'esprit des lois, c'est la proprieté“*2 174.

74) Eden, l. c., v. I, 1. I, ch. I, p. 1, 2, şi Preface, p. XX.

75) Dacă cititorul îşi va aminti de Malthusi), al cărui „Essay on Population“ a apărut în 1798, eu voi aminti că această lucrare nu este în forma ei iniţială decît un plagiat şcolăresc-superficial şi popesc-emfatic, după Defoei), sir James Steuarti), Townsendi), Franklini), Wallacei) etc. şi nu conţine nici măcar o singură frază originală. Marea senzaţie pe care acest pamflet a provocat-o s-a datorat exclusiv unor interese de partid. Revoluţia franceză găsise în Regatul britanic apărători fervenţi: „principiul populaţiei“, elaborat pe-ndelete în cursul secolului al XVIII-lea, proclamat apoi cu surle şi trîmbiţe în toiul unei mari crize sociale ca fiind antidotul infailibil împotriva teoriilor lui Condorceti) şi ale altora, a fost salutat cu entuziasm de oligarhia engleză, încredinţată că el va distruge din rădăcini orice aspiraţii spre progres uman. Mirat peste măsură de succesul său, Malthus s-a apucat să completeze vechea schemă cu material compilat superficial şi să-i adauge material nou, pe care însă nu-l descoperise el, ci numai şi-l însuşise. De altfel, cu toate că era popă al bisericii anglicane, Malthus a depus jurămîntul monahal de celibat. Într-adevăr, aceasta este una dintre condiţiile pentru obţinerea calităţii de fellowship*3 al Universităţii protestante din Cambridge. „Nu permitem ca membrii colegiului să fie căsătoriţi; cel care se căsătoreşte încetează de a mai fi membru al colegiului“. („Reports of Cambridge University Commission“, p. 172.) Faptul acesta îl deosebeşte pe Malthus, în avantajul său, de ceilalţi popi protestanţi, care, respingind prescripţia catolică a celibatului preoţesc, şi-au însuşit în asemenea măsură preceptul „creşteţi şi vă înmulţiţi“ ca misiune biblică specifică a lor, încît contribuie peste tot în mod neruşinat la înmulţirea populaţiei, predicînd în acelaşi timp muncitorilor „principiul populaţiei“. E caracteristic faptul că parodia economică a păcatului originar, mărul lui Adami), „urgent appetite“, „the checks which tend to blunt the shafts of Cupid“*4, cum se exprimă glumeţ popa Townsend, acest punct delicat a fost şi este monopolizat de către domnii reprezentanţi ai teologiei protestante, sau, mai bine zis, ai bisericii. Cu excepţia călugărului veneţian Ortesi), un scriitor original şi spiritual, cei mai mulţi predicatori ai teoriei populaţiei sînt popi protestanţi. Astfel, Bruckneri), „Théorie du Système animal“, Leyde 1767, lucrare în care este epuizată întreaga teorie modernă a populaţiei şi care a fost inspirată de disputa trecătoare dintre Quesnayi) şi discipolul său Mirabeaui) senior pe aceeaşi temă, apoi popa Wallace, popa Townsend, popa Malthus şi discipolul său, arhipopa Th. Chalmersi), ca să nu mai vorbim de alţi scribi popeşti mai mici in this line*5. La început, de economia politică s-au ocupat filozofi ca Hobbesi), Lockei), Humei), oameni de afaceri şi oameni politici, ca Thomas Morusi), Templei), Sullyi), de Witti), Northi), Lawi), Vanderlinti), Cantilloni), Franklin, de latura ei teoretică s-au ocupat cu mult succes medici ca Pettyi), Barboni), Mandeville, Quesnay. Încă la mijlocul secolului al XVIII-lea, reverendul Mr. Tuckeri), un economist de seamă pentru timpul său, se scuză pentru faptul că vorbeşte despre Mamon. Mai tîrziu, şi anume o dată cu „principiul populaţiei“, a sosit timpul popilor protestanţi. Ca şi cum ar fi presimţit apariţia acestor cîrpaci, Petty, care consideră populaţia ca bază a avuţiei şi care, ca şi Adam Smith, a fost un duşman declarat al popilor, spune: „Religia înfloreşte cel mai bine acolo unde preoţii îşi mortifică cel mai mult trupul, după cum justiţia înfloreşte cel mai bine acolo unde avocaţii mor de foame“. El îi sfătuieşte, aşadar, pe popii protestanţi ca, dacă nu vor să urmeze porunca apostolului Paveli) şi nu vor să-şi „mortifice trupul“ prin celibat, „să se ferească să formeze mai mulţi preoţi (not to breed more Churchmen) decît pot să absoarbă parohiile (benefices) existente; adică, dacă în Anglia şi Wales există în total 12.000 de parohii, ar fi imprudent să se formeze 24.000 de popi (it will not be safe to breed 24.000 ministers), căci cei 12.000 rămaşi pe dinafară vor căuta întotdeauna să-şi cîştige existenţa, şi cum ar putea ei s-o facă mai uşor decît încercînd să-i convingă pe oameni că cei 12.000 care au parohii le otrăvesc sufletele, îi înfometează şi îi îndreaptă pe o cale greşită, o cale pe care nu vor ajunge în ceruri?“. (Petty, „A Treatise on Taxes and Contributionis“, Lond. 1667, p. 57.) Atitudinea lui Adam Smith faţă de popimea protestantă din timpul său este caracterizată prin cele ce urmează. În „A.Letter to A. Smith, L.L.D. On the Life, Death and Philosophy of his Friend David Hume. By One of the People called Christians“, 4th ed., Oxford 1784, doctorul Hornei), episcop al bisericii anglicane la Norwich, îl mustră pe A. Smith pentru că într-o scrisoare adresată domnului Strahani), scrisoare ce a fost publicată, îl „îmbălsămează pe prietenul său David“ (adică Hume) pentru că relatează publicului cum „pe patul de moarte Hume s-a amuzat citindu-l pe Luciani) şi jucînd whist“ şi pentru că a avut chiar neruşinarea să afirme: „L-am considerat întotdeauna pe Hume, atît în timpul vieţii, cît şi după moarte, ca fiind atît de aproape de idealul de înţelepciune şi de virtute pe cît permite slăbiciunea naturii umane“. Episcopul exclamă indignat: „Este oare just din partea dv., domnule, să ne prezentaţi ca fiind de o înţelepciune şi de o virtute desăvîrşită caracterul şi modul de viaţă al unui om care a nutrit o antipatie incurabilă faţă de tot ce se cheamă religie şi care a făcut eforturi mari pentru a şterge, în măsura în care acest lucru depindea de el, chiar şi numele ei din amintirea oamenilor?“ (l.c., p. 8). „Dar nu vă descurajaţi, voi cei ce iubiţi adevărul; ateismul are o viaţă scurtă“ (p. 17). Adam Smith „comite îngrozitoarea fărădelege (the atrocious wickedness) de a propaga în ţară ateismul (prin a sa „Theory of moral sentiments“) „...Vă cunoaştem trucurile, domnule doctor! Intenţiile dv. sînt precise, dar de data aceasta v-aţi greşit socotelile. Prin exemplul lui David Hume, Esq., vreţi să ne faceţi să credem că ateismul este singurul întăritor (cordial) pentru un suflet deprimat şi singurul antidot al fricii de moarte... N-aveţi decît să rîdeţi de Babilonul în ruine şi să felicitaţi pe faraonul învechit în rele!“ (l.c., p. 21, 22). Un alt audient ortodox al prelegerilor lui A. Smith scrie după moartea acestuia: „Prietenia lui Smith pentru Hume... l-a împiedicat să fie creştin... El îl credea pe Hume pe cuvînt. Dacă Hume i-ar fi spus că Luna e o brînză verde, el ar fi crezut. El l-a crezut deci pe cuvînt şi atunci cînd Hume spunea că nu există dumnezeu şi că nu există minuni... Prin principiile sale politice, el se apropia de republicanism“. („The Bee“, by James Andersoni), 18 vls., Edinb. 1791—1793, vol. 3, p. 166, 165.) Popa Th. Chalmers îl bănuieşte pe A. Smith că a inventat din pură răutate categoria „muncitorilor neproductivi“ anume pentru popii protestanţi, cu toată munca lor binecuvîntată în via domnului.

76) Notă la ediţia a 2-a. „Dar limita utilizării muncitorilor industriali ca şi a muncitorilor agricoli este aceeaşi: anume posibilitatea pentru întreprinzător de a obţine un profit din produsul muncii lor... Dacă nivelul salariului creşte în aşa măsură încît cîştigul patronului să scadă sub profitul mediu, el încetează de a-i mai utiliza sau îi utilizează numai cu condiţia ca ei să accepte o reducere a salariului“. (John Wadei), l. c., p. 240.)

77) Karl Marx, „Zur Kritik der Politischen Oekonomie“, p. 165 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 169 şi urm. — Nota trad.)

77a) „Dacă ne întoarcem acum la prima noastră analiză, în care s-a demonstrat... că însuşi capitalul nu este decît produsul muncii omeneşti..., pare cu totul de neînţeles că omul poate să ajungă sub dominaţia propriului său produs, capitalul, şi să-i fie subordonat, şi întrucît este evident că în realitate lucrurile stau astfel, se impune de la sine întrebarea: cum a putut deveni muncitorul din stăpîn al capitalului, în calitatea sa de creator al capitalului, sclavul capitalului“. (Von Thüneni), „Der isolirte Staat“, partea a II-a, secţiunea a 2-a, Rostock 1863, p. 5, 6.) Meritul lui Thünen este de a fi pus întrebarea. Răspunsul lui este însă de-a dreptul pueril.

77b) { La ediţia a 4-a. — „Trusturile“ engleze şi americane de dată recentă au şi început să urmărească acest scop, încercînd să reunească cel puţin toate marile întreprinderi dintr-o ramură industrială sau alta într-o mare societate pe acţiuni care să deţină efectiv monopolul. — F.E. }

77c) Notă la ediţia a 3-a. — În exemplarul lui Marx se află aici următoarea observaţie marginală: „De menţionat aici pentru a fi folosit mai tîrziu: dacă lărgirea este exclusiv cantitativă atît la capitalurile mai mari, cît şi la cele mai mici din aceeaşi ramură de producţie, profiturile sînt proporţionale cu mărimile capitalurilor avansate. Dacă lărgirea cantitativă are efecte calitative, simultan creşte rata profitului la capitalul mai mare“. — F.E.

78) Recensamîntul populaţiei din Anglia şi Wales arată, printre altele, următoarele:

Numărul persoanelor ocupate în agricultură (inclusiv proprietari, fermieri, grădinari, păstori etc.): 1851: 2.011.447, 1861: 1.924.110, scădere — 87.337. Industria lînii — 1851: 102.714 persoane, 1861: 79.242; industria mătăsii — 1851: 111.940, 1861: 101.678; imprimerii de stambă — 1851: 12.098, 1861: 12.556 — această creştere infimă determină, în pofida extinderii colosale a producţiei, o importantă scădere relativă a numărului muncitorilor ocupaţi; pălărieri — 1851: 15.957, 1861: 13.814; muncitori care confecţionează pălării de paie şi bonete — 1851: 20.393, 1861: 18.176; muncitorii de la fabricile de malţ — 1851: 10.566, 1861: 10.677; lumînărari — 1851: 4.949, 1861: 4.686. Scăderea aceasta se datorează, între altele, extinderii luminatului cu gaz. Pieptănari — 1851: 2.038, 1861: 1.478; tăietori de lemne — 1851: 30.552, 1861: 31.647 — creştere infimă datorată răspîndirii ferăstraielor mecanice; muncitori care confecţionează cuie — 1851: 26.940, 1861: 26.130 — scădere ca urmare a concurenţei maşinilor; muncitori în minele de cositor şi de cupru — 1851: 31.360, 1861: 32.041. Dimpotrivă, filaturi şi ţesătorii de bumbac — 1851: 371.777, 1861: 456.646; mine de cărbune — 1851: 183.389, 1861: 246.613. „În general, din 1851 încoace numărul muncitorilor a crescut cel mai mult în ramurile în care maşinile nu au fost încă folosite pînă în prezent cu succes“. („Census of England and Wales for 1861“, vol. III, Lond. 1863, p. 35—39.)

79) Legea scăderii progresive a mărimii relative a capitalului variabil şi influenţa ei asupra situaţiei clasei muncitorilor salariaţi au fost mai mult intuite decît înţelese de unii economişti iluştri ai şcolii clasice. Meritul cel mai mare în această privinţă îi revine lui John Bartoni), deşi el confundă, ca şi toţi ceilalți, capitalul constant cu capitalul fix şi capitalul variabil cu capitalul circulant. Iată ce spune el: „Cererea de muncă depinde de creşterea capitalului circulant, nu de creşterea capitalului fix. Dacă ar fi adevărat că raportul dintre aceste două feluri de capital este acelaşi în toate timpurile şi în toate împrejurările, de aici ar rezulta într-adevăr că numărul muncitorilor ocupaţi ar fi direct proporţional cu avuţia statului respectiv. Dar o asemenea presupunere nici aparent nu este verosimilă. Pe măsură ce meseriile se dezvoltă şi civilizaţia se extinde, capitalul fix reprezintă o parte tot mai mare în raport cu capitalul circulant. Volumul capitalului fix folosit în producţia unei bucăţi de muselină englezească este cel puţin de o sută de ori mai mare, poate chiar de o mie de ori mai mare decît volumul capitalului fix folosit pentru fabricarea unei bucăţi asemănătoare de muselină indiană. Iar partea capitalului circulant folosit este de o sută de ori sau de o mie de ori mai mică... Dacă toate economiile din decursul unui an ar fi adăugate la capitalul fix, ele nu ar determina totuşi o creştere a cererii de muncă“. (John Barton, „Observations on the circumstances which influence the Conditions of the Labouring Classes of Society“, Lond. 1817, p. 16, 17.) „Aceea cauză care face ca venitul net al ţării să crească poate în acelaşi timp să provoace un surplus de populaţie şi să înrăutăţească situaţia muncitorului“. (Ricardo, l.c., p. 469.) O dată cu sporirea capitalului, „cererea“ (de muncă) „va scădea relativ“ (l.c., p. 480, notă). „Suma de capital destinată întreţinerii muncii se poate schimba, independent de schimbările în suma totală a capitalului... Mari fluctuaţii in cantitatea de muncă utilizată şi mizeria mare pot deveni mai frecvente pe măsură ce capitalul însuşi devine mai abundent“. (Richard Jonesi), „An Introductory Lecture on Pol. Econ.“, Lond. 1833, p. 12.) „Cererea“ (de muncă) „va creşte... nu în raport cu acumularea capitalului total... De aceea orice sporire a capitalului naţional destinat reproducţiei va avea, o dată cu progresul social, o influenţă tot mai mică asupra situaţiei muncitorului“. (Ramsayi), l.c., p. 90, 91.)

80) H. Merivale, „Lectures on Colonization and Colonies“, Lond. 1841 şi 1842, v. I, p. 146.

81) „Prudential habits with regard to marriage, carried to a considerable extent among the labouring class of a country mainly depending upon manufactures and commerce, might injure it... From the nature of a population, an increase of labourers cannot be brought into market, in consequence of a particular demand, till after the lapse of 16 or 18 years, and the conversion of revenue into capital, by saving, may take place much more rapidly; a country is always liable to an increase in the quantity of the funds for the maintenance of labour faster than the increase of population“. (Malthus, „Princ. of Pol. Econ.“, p. 215, 319, 320.) În această lucrare, Malthus descoperă, în sfîrşit, prin intermediul lui Sismondii), frumoasa trinitate a producţiei capitaliste: supraproducţia — suprapopulaţia — supraconsumul, three very delicate monsters, indeed*11! Cf. F. Engels, „Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie“, l.c., p. 107 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p, 562—566. — Nota trad.)

82) Harriet Martineaui), „The Manchester Strike“, 1832, p. 101.

83) Chiar în timpul crizei de bumbac din 1863 găsim într-un pamflet al muncitorilor din filaturile de bumbac din Blackburn proteste violente împotriva muncii excesive, care, în virtutea legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici, lovea, fireşte, numai în muncitorii adulţi de sex masculin. „În aceasiă fabrică li se cere muncitorilor adulţi să muncească 12 pînă la 13 ore pe zi„ cu toate că există sute de oameni care sînt siliţi să trîndăvească şi care ar fi gata să muncească parţial pentru a-şi putea întreţine familiile şi pentru a-şi salva tovarăşii de la moarte prematură provocată de munca excesivă“. „Noi — se spune în continuare — am vrea să întrebăm dacă această practică a muncii excesive permite relaţii cît de cît acceptabile între patroni şi «slugi». Victimele muncii excesive simt nedreptatea în aceeaşi măsură ca şi cei condamnaţi de ea la trîndăvie forţată (condemned to forced idleness). Dacă munca ar fi distribuită echitabil în districtul acesta, ar fi de lucru suficient pentru ca toţi să fie ocupaţi parţial. Nu cerem decît un drept al nostru atunci cînd propunem patronilor să introducă pretutindeni un timp de muncă redus, cel puţin atîta timp cît mai dăinuie actuala stare de lucruri, în loc ca unii dintre noi să muncească pînă la epuizare, în timp ce alţii să fie siliţi, din cauza lipsei de lucru, să-şi menţină existenţa cu ajutorul asistenţei publice“. („Reports of Insp. of Fact. 31st Oct.1863“, p. 8.) — Cu obişnuitul său instinct infailibil de burghez, autorul lucrării „Essay on Trade and Commerce“ înţelege efectele existenţei unei suprapopulaţii relative asupra muncitorilor ocupaţi. „Altă cauză a trîndăviei (idleness) în regatul nostru o constituie lipsa unui număr suficient de braţe de muncă. Ori de cîte ori cantitatea de muncă devine insuficientă din cauza vreunei cereri neobişnuite de produse, muncitorii îşi dau seama de propria lor importanţă şi vor ca şi patronii lor s-o simtă; e uluitor; dar aceşti indivizi sînt atît de depravaţi, încît în asemenea cazuri se unesc în grupuri cu scopul de a-i pune în încurcătură pe patronii lor prin aceea că trîndăvesc toată ziua“. („Essay etc.“, p. 27, 28.) Aceşti oameni cereau anume o mărire a salariilor.

84) „Economist“ din 21 ianuarie 1860.

85) În timp ce, în a doua jumătate a anului 1866, la Londra au fost concediaţi 80.000 pînă la 90.000 de muncitori, în raportul cu privire la situaţia în fabrici pe această perioadă se spune: „Nu pare să fie cu totul justă afirmaţia că cererea provoacă întotdeauna ofertă exact în momentul în care acest lucru e necesar. În ceea ce priveşte munca, lucrurile nu stau aşa, căci anul trecut multe maşini nu au putut funcţiona din cauza lipsei de forţe de muncă“, („Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1866“, p. 81.)

85a) Discursul de deschidere a conferinţei sanitare, Birmingham, 14 ianuarie 1875, rostit de J. Chamberlaini), la acea dată primar al oraşului, actualmente (1883) ministru al comerţului.

86) Potrivit recensămîntului din 1861, în Anglia şi Wales existau „781 de oraşe cu 10.960.998 de locuitori, în timp ce satele şi parohiile rurale cu numai 9.105.226... Potrivit recensămîntului din 1851, existau 580 de oraşe cu o populaţie aproximativ egală cu cea a districtelor rurale din împrejurimi. Dar în timp ce în acestea din urmă populaţia a crescut în următorii 10 ani cu numai o jumătate de milion, în cele 580 de oraşe ea a crescut cu 1.554.067. Creşterea populaţiei este în parohiile rurale de 6,5%, iar în oraşe de 17,3%. Deosebirea în nivelul de creştere se datorează deplasării populaţiei de la ţară la oraş. Trei sferturi din creşterea totală a populaţiei revine oraşelor“. („Census etc.“, v. III, p. 11, 12.)

87) „Sărăcia favorizează, se pare, perpetuarea“. (A. Smith.) După părerea galantului şi spiritualului abate Galiani, aceasta este chiar o rînduială deosebit de înţeleaptă a lui dumnezeu: „Dumnezeu a făcut ca oamenii care exercită profesiunile cele mai utile să se nască în număr foarte mare“. (Galiani, l.c., p. 78) „Mizeria, care atinge ultimul grad al foametei şi al epidemiilor, nu opreşte creșterea populaţiei, ci are tendinţa s-o sporească“. (S. Laingi), „National Distress“, 1844, p. 69.) După ce ilustrează această afirmaţie cu date statistice, Laing continuă: „Dacă toţi oamenii ar trăi in condiţii favorabile, lumea ar fi în scurt timp depopulată“. („If the people were all in easy circumstances, the world would soon be depopulated“.)

88) „Pe zi ce trece devine deci mai clar că relaţiile de producţie în care se mişcă burghezia nu au un caracter unitar, un caracter simplu, ci un caracter ambiguu; că în cadrul aceloraşi relaţii în care se produce avuţia se produce şi mizeria; că în cadrul aceloraşi relaţii în care se dezvoltă forţele productive se dezvoltă şi o forţă represivă; că aceste relaţii nu produc avuţia burgheză, adică avuţia clasei burgheze, decît ruinînd mereu alţi membri ai acestei clase şi formînd un proletariat tot mai numeros“. (Karl Marx, „Misère de la Philosophie“, p. 116.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 140. — Nota trad.)

89) G. Ortes, „Della Economia Nazionale libri sei 1774“, la Custodi, Parte Moderna, t. XXI, p. 6, 9, 22, 25 etc. Ortes spune, l. c., p. 32: „În loc să concep sisteme inutile pentru fericirea popoarelor, vreau să mă rezum la a cerceta cauzele nefericirii lor“.

90) „A Dissertation on the Poor Laws. By a Wellwisher of Mankind (The Rev. Mr. J. Townsend), 1786“, republished, Lond. 1817, p. 15, 39, 41. Acest popă „rafinat“, de la care Malthus copiază uneori pagini întregi atît din scrierea citată, cît şi din însemnările făcute cu prilejul unei călătorii în Spania, a împrumutat cea mai mare parte din doctrina sa de la sir J. Steuart, pe care însă îl denaturează. Astfel, Steuart spune: „Aici, în sclavie, metoda prin care oamenii sînt siliţi să muncească“ (pentru cei care nu muncesc) „este violenţa... Atunci oamenii erau siliţi să muncească“ (adică să muncească gratuit pentru alţii) „deoarece ei erau sclavii altora; în prezent oamenii sînt siliţi să muncească“ (adică să muncească gratuit pentru cei care nu muncesc) „pentru că sînt sclavii propriilor lor nevoi“179; dar el nu trage de aici concluzia pe care o trage parohul îmbuibat că... e necesar ca muncitorii salariaţi să n-aibă niciodată ce mînca. El vrea, dimpotrivă, să le sporească trebuinţele şi să facă în acelaşi timp din numărul sporit de trebuinţe ale lor un stimulent pentru munca în folosul celor „mai delicaţi“.

91) Storch, l.c., t. III, p. 223.

92) Sismondi, l. c., t. I, p. 79, 80, 85.

93) Destutt de Tracy, l. c., p. 231. „Les nations pauvres, c'est là où le peuple est à son aise; et les nations riches, c'est là où il est ordinairement pauvre“.    

94) „Tenth Report of the Commissioners of H. M's Inland Revenue“ Lond. 1866, p. 38.

 95) Ibidem.

96) Aceste cifre sînt suficiente pentru comparaţie, dar ca cifre absolute ele nu sînt exacte, întrucît există venituri probabil în valoare de 100.000.000 l. st. care sînt „tăinuite“ în fiecare an. În toate rapoartele lor, Commissioners of Inland Revenue se plîng de fraudele sistematice, comise îndeosebi de comercianţi şi de industriaşi. Se spune de pildă: „O societate pe acţiuni a declarat că profiturile ei impozabile reprezintă 6.000 l. st.; organele de impunere au apreciat că ele reprezintă 88.000 l. st., sumă pentru care s-au şi plătit impozitele în cele din urmă. Altă societate pe acţiuni a declarat un profit de 190.000 l. st. ; ea a fost silită să recunoască că profitul real era de 250.000 l. st.“ (ibid., p. 42).

 97) „Census etc.“, l. c., p. 29. Afirmaţia lui John Brighti) potrivit căreia 150 de landlorzi deţin jumătate din proprietatea funciară engleză, iar 12 landlorzi jumătate din proprietatea funciară scoţiană nu a fost dezminţită.

 98) „Fourth Report etc. of Inland Revenue“, Lond. 1860, p. 17.

99) Este vorba de venituri nete, adică de veniturile care rămîn după anumite scăzăminte stabilite prin lege.

100) În momentul de faţă, în martie 1867, piaţa Indiei şi a Chinei este din nou suprasaturată de mărfurile fabricanţilor de bumbac britanici exportate în consignaţie. În 1866 a început o reducere cu 5% a salariilor muncitorilor din industria bumbacului; în 1867 are loc la Preston, din cauza unei operaţii asemănătoare, o grevă la care au participat 20.000 de oameni. { Acesta a fost preludiul crizei care a izbucnit la scurt timp după aceea. — F.E. }

101) „Census etc.“ l. c., p. 11.

102) Gladstone, în Camera comunelor, 13 februarie 1843: „It is one of the most melancholy features in the social state of this country that we see, beyond the possibility of denial, that while there is at this moment a decrease in the consuming powers of the people, an increase of the pressure of privations and distress; there is at the same time a constant accumulation of wealth the upper classes, an increase in the luxuriousness of their habits, and of their means of enjoyment“. („Times“, 14 februarie 1843. — Hansard, 13 februarie.)

103) „From 1842 to 1852 the taxable income of the country increased by 6 per cent... In the 8 years from 1853 to 1861, it had increased from the basis taken in 1853, 20 per cent! The fact is so astonishing as to be almost incredible... this intoxicating augmentation of wealth and power... entirely confined to classes of property... must be of indirect benefit to the labouring population, because it cheapens the commodities of general consumption — while the rich have been growing richer, the poor have been growing less poor! at any rate, whether the extremes of poverty are less, I do not presume to say“. (Gladstone, în Camera comunelor, 16 aprilie 1863. „Morning Star“, 17 aprilie.)

104) Vezi datele oficiale în Cartea Albastră „Miscellaneous Statistics of the Un. Kingdom. Part VI“, Lond. 1866, p. 260—273 passim. În locul statisticii orfelinatelor etc. pot servi ca dovezi şi peroraţii ale presei ministeriale în care se pledează pentru înzestrarea copiilor din casa regală. Ea nu uită niciodată să amintească despre scumpetea mijloacelor de subzistenţă.

105) „Think of those who are on the border of that region“ (pauperism), „wages... in others not increased... human life is but, in nine cases out of ten, a struggle for existence“. (Gladstone, în Camera comunelor, 7 aprilie 1864.) Versiunea Hansard este următoarea: „Again; and yet more at large, what is human life but, in the majority of cases, a struggle for existence“*19. — Contradicţiile flagrante şi permanente din discursurile la buget ale lui Gladstone în anii 1863 şi 1864 sînt caracterizate de un scriitor englez prin următorul citat din Boileau*20 i):

„A! Iată omul, iată-l! Îl vezi în fel şi chip.
Din tot ce spune seara s-alege-n zori nisip.
De nimenea dorit, lui însuşi de prisos,
Mereu îşi schimbă felul, devine mai curios“.181
(„The Theory of Exchanges etc.“, Lond. 1864, p. 135.)

106) H. Fawcett, l. c., p. 67, 82. În ceea ce priveşte dependenţa crescîndă a muncitorilor faţă de negustori, ea este o urmare a oscilaţiilor şi întreruperilor tot mai frecvente în munca lor.

107) Anglia cuprinde şi Wales, Marea Britanie cuprinde Anglia, Wales şi Scoţia, iar Regatul Unit cuprinde aceste trei ţări plus Irlanda.

108) Progresul realizat de la A. Smith încoace apare într-o lumină deosebită prin faptul că pentru acesta cuvîntul workhouse*21 mai este în unele locuri sinonim cu manufactory*22. Astfel, la începutul capitolului despre diviziunea muncii citim: „Cei care sînt ocupaţi în diferitele ramuri ale muncii pot fi de multe ori reuniţi în aceeaşi casă de muncă (workhouse)“183.

109) „Public Health. Sixth Report etc. for 1863“, Lond. 1864, p. 13.

110) L. c., p. 17.

111) L. c., p. 13.

112) L. c., anexă, p. 232.

113) L. c., p 232, 233.

114) L. c., p. 14, 15.

115) „Nicăieri drepturile individului nu au fost sacrificate într-un mod atît de făţiş şi de neruşinat dreptului de proprietate ca în cazul condiţiilor de locuit ale clasei muncitoare. Orice oraş mare este un lăcaş de jertfe, un altar pe care în fiecare an sînt sacrificaţi Molohuluii) nesăţios mii de oameni“. (S. Laingi), l. c., p. 150.)

116) „Public Health. Eighth Report“, Lond. 1866, p. 14, notă.

117) L. c., p. 89. Despre copiii din aceste cartiere, doctorul Hunter spune: „Nu ştim cum au fost crescuţi copiii înainte ca săracii să fi fost siliţi să trăiască în asemenea promiscuitate, dar ar fi un profet îndrăzneţ cel ce ar vrea să prezică cum se vor comporta aceşti copii care, în împrejurări fără precedent în această ţară, sînt educaţi în aşa fel încît să ajungă în viitor în rîndurile clasei periculoase, împrejurări care îi silesc să stea pînă noaptea tîrziu în tovărăşia unor persoane de toate vîrstele, ameţite de băutură, obscene şi certăreţe“ (l. c., p. 56.)

118) L. c., p. 62.

119) “Report of the Officer of Health of St. Martin's in the Fields. 1865“.

120)  „Public Health. Eighth Report“, Lond. 1866, p. 91.

121) L. c., p. 88.

122) L. c., p. 89.

123) L. c., p. 56.

124) L. c., p. 149.

125) L. c., p. 50.

126) Lista întocmită de agentul unei societăţi de asigurare a muncitorilor la Bradford: 

Vulcanstreet nr. 122 .....................................

 

1

cameră

16

  persoane

Lumleystreet nr. 13 ......................................

1

11

Bowerstreet nr. 41........................................

1

11

Portlandstreet nr. 112 ..................................

1

10

Hardystreet nr. 17.........................................

1

10

Northstreet nr. 18 .........................................

1

16

ditto nr. 17 ....................................................

1

13

Wymerstreet nr. 19 ......................................

1

8

  adulţi

Jowettstreet nr. 56 .......................................

1

12

  persoane

[Georgestreet nr. 150 ...................................

1

3

  familii]

Rifle Court, Marygate nr. 11 ........................

1

11

  persoane

Marshallstreet nr. 28 ...................................

1

10

ditto nr. 49 ...................................................

3

camere

3

  familii

Georgestreet nr. 128 ...................................

1

cameră

18

  persoane

dittot nr. 130 ................................................

1

16

Edwardstreet nr. 4 ......................................

1

17

Yorkstreet nr. 34 .........................................

1

2

  familii

Salt Piestreet ..............................................

2

camere

26

  persoane

 

 

 

 

 

Subsoluri

       

 

 

 

 

 

Regent Square ............................................

1

subsol

8

  persoane

Acrestreet ....................................................

1

7

Robert's Court nr. 33 ...................................

1

7

Back Prattstreet, servind drept atelier pentru
lucrătorii în aramă ........................................

1

7

Ebenezerstreet nr. 27 ..................................

1

6

(l. c., p. 111.)

127) L. c., p. 114.

128) L. c., p. 50.

129) „Public Health. Seventh Report“, Lond. 1885, p. 18.

130) l. c., p. 165.

131) L. c. p. 18, notă. Şeful secţiei pentru asistenţa săracilor din Chapel-en-le-Frith-Union raportează registratorului general (Registrar General): „La Doveholes s-au făcut într-o mare colină calcaroasă mai multe grote. Aceste văgăuni servesc drept locuinţe pentru săpători şi pentru alţi muncitori care lucrează la construcţia căii ferate. Văgăunile sînt strîmte, umede, fără canale de scurgere şi fără latrine. Nu au nici un fel de aerisire în afară de o deschizătură făcută în boltă, care serveşte în acelaşi timp şi drept horn. Vărsatul face ravagii; au şi fost cîteva cazuri mortale“ (printre troglodiţi) (l. c., nota 2).

132) Amănuntele date la p. 460 şi urm.*24 se referă în special la muncitorii din minele de cărbune. În ceea ce priveşte situaţia şi mai proastă din minele de minereu, comp. raportul conştiincios din 1864 al lui Royal Coimmission.

133) L. c., p. 180, 182.

134) L. c., p. 515, 517.

135) L. c., p. 16.

136) „Foamete în masă în rîndurile săracilor din Londra! (Wholesale starvation of the London Poor!)... În ultimele zile zidurile Londrei erau acoperit cu afişe mari, pe care se putea citi următorul text semnificativ: «Boi graşi, oameni lihniţi de foame! Boii cei graşi şi-au părăsit palatele de cristal pentru a-i îmbuiba pe bogătaşi în apartamentele lor luxoase, în timp ce oameni lihniți de foame se chinuiesc şi mor în văgăunile lor mizere». Aceste afişe sinistre sînt mereu reînnoite. De îndată ce se distrug sau sînt acoperite de altele, apar imediat altele noi în acelaşi loc sau într-un loc la fel de vizibil... Lucrul acest aminteşte omina*26 care au pregătit poporul francez pentru evenimentele din 1789... În acest moment, cînd muncitorii englezi împreună cu femeile şi copiii lor mor de frig şi de foame, banii englezeşti, milioane produse de munca englezilor, sînt plasaţi în împrumuturi acordate întreprinderilor ruseşti, spaniole, italiene şi altor întreprinderi străine“. („Reynolds' Newspaper“, 20 ianuarie 1867).

137) Ducpétiaux, l.c., p. 151, 154, 155, 156.

138) James E. Th. Rogers (Prof. of Polit. Econ. in the University of Oxford), „A History of Agriculture and Prices in England“, Oxford 1866, v. I, p. 690. Această operă, produs al unei munci sîrguincioase, nu cuprinde în primele două volume apărute pînă acum decît perioada 1259—1400. Volumul al doilea cuprinde numai material statistic. Este prima „History of prices“*27 autentică pe care o posedăm pentru acea perioadă.

139) „Reasons for the late Increase of the Poor Rates, or a comparative View of the Price of Labour and Provisions“, Lond. 1777, p. 5, 11.

140) Dr. Richard Price, „Observations of Reversionary Payments“, 6 ed. By. W. Morgan, Lond. 1803, v. II, p. 158, 159. Price observă la p. 159: „Preţul nominal al unei zile de muncă a unui ziler este astăzi de numai 4 ori sau cel mult 5 ori mai ridicat decît în 1514. Dar preţul grîului este de 7 ori mai mare, cel al cărnii şi al îmbrăcămintei de circa 15 ori mai mare. Preţul muncii a rămas deci atît de mult în urma creşterii cheltuielilor de întreţinere, încît se pare că în raport cu aceste cheltuieli el nu reprezintă acum nici jumătate din ceea ce reprezenta înainte“.

141) Barton, l.c., p. 26. În ceea ce priveşte situaţia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, comp. Eden, l.c.

142) Parry, l.c., p. 80.

143) L.c., p. 213.

144) S. Laing, l.c., p. 62.

145) „England and America“, Lond. 1833, v. I, p. 47.

146) „London Economist“, 29 martie 1845, p. 290.

147) Aristocraţia funciară şi-a avansat ea însăşi în acest scop, bineînțeles prin intermediul parlamentului, fonduri din vistieria statului, cu o dobîndă foarte mică, fonduri pe care arendaşii trebuie să le restituie îndoit.

148) Scăderea numărului arendaşilor mijlocii se vede îndeosebi din rubricile recensămîntului: „fiul fermierului, nepotul, fratele, nepotul de frate, fiica, nepoata, sora, nepoata de frate“, pe scurt membrii familiei arendaşului care lucrează la el. La aceste rubrici figurau în 1851 216.851 de persoane, iar în 1861 numai 176.151. Din 1851 pînă în 1871 numărul fermelor arendate avînd mai puțin de 20 de acri a scăzut în Anglia cu mai mult de 900; acela al fermelor avînd între 50 şi 75 de acri a scăzut de la 8.253 la 6.370; situaţia este aceeaşi și în ceea ce priveşte fermele cu o suprafaţă mai mică de 100 de acri. Dimpotrivă, în aceeaşi perioadă numărul fermelor mari a crescut: numărul fermelor cu 300—500 de acri a sporit de la 7.771 la 8.410, acela al fermelor cu peste 500 de acri a sporit de la 2.755 la 3.914, iar numărul fermelor cu peste 1.000 de acri a sporit de la 492 la 582.

149) Numărul păstorilor a crescut de la 12.517 la 25.559.

150) „Census etc.“, l.c., p. 36.

151) Rogers, l.c., p. 693. „The peasant has again become a serf“ (l.c., p. 10). D-l Rogers face parte din şcoala liberală şi este prietenul intim al lui Cobdeni) şi al lui Bright, deci în nici un caz laudator temporis acti187.

152) „Public Health. Seventh Report“, Lond. 1865, p. 242. „The cost of the hind is fixed at the lowest possible amount on which he can live... the supplies of wages or shelter are not calculated on the profit to be derived from him. He is a zero in farming calculations“. Este deci un lucru foarte obişnuit ca proprietarul casei să urce chiria muncitorului atunci cînd află că acesta cîştigă ceva mai mult sau ca fermierul să reducă salariul muncitorului „pentru că soţia lui a găsit de lucru“, (l.c.).

153) L.c., p. 135.

154) L.c., p. 134.

155) „Report of the Commissioners... relating to Transportation and Penal Servitude“, Lond. 1863, p. 42, nr. 50.

156) L.c., p. 77. „Memorandum by the Lord Chief Justice“.

157) L.c., v. II, Evidence.

158) L.c., v. I, Appendix, p. 280.

158a)158a) L.c., p. 274, 275.

159) „Public Health. Sixth Report. 1863“, p. 238, 249, 261, 262.

160) L.c., p. 262.

161) L.c., p. 17. Muncitorul agricol englez primeşte numai 1/4 din cantitatea de lapte şi numai 1/2 din cantitatea de pîine pe care o primeşte muncitorul agricol irlandez. Condiţiile de alimentaţie mai bune ale acestuia din urmă au fost remarcate încă de A. Young, în lucrarea sa „Tour through Ireland“, la începutul acestui secol. Motivul este pur şi simplu faptul că fermierul irlandez sărac este cu mult mai uman decît fermierul englez bogat. În ceea ce priveşte Wales, datele din text nu sînt valabile pentru partea sa de sud-vest. „Toţi medicii de acolo sînt de acord că creşterea intensă a mortalităţii de pe urma tuberculozei, scrofulozei etc. este legată de înrăutăţirea stării fizice a populaţiei şi toţi atribuie sărăciei această înrăutăţire. Întreţinerea zilnică a muncitorului agricol este evaluată aici la 5 pence; în multe districte, fermierul“ (el însuşi foarte sărac) „plăteşte mai puţin. O fărîmă de carne sărată, tare ca lemnul de mahon şi care abia merită să fie supusă procesului anevoios al digestiei sau o fărîmă de slănină serveşte pentru a da gust unei mari cantităţi de ciorbă din făină şi praz sau unei fierturi de ovăz; acesta este prînzul de fiecare zi al muncitorului agricol... Progresul industriei a însemnat pentru el înlocuirea, în această climă aspră şi umedă, a postavului rezistent, ţesut de mînă, cu ţesături ieftine de bumbac și a băuturilor mai tari cu ceaiul «nominal»... După ce stă ceasuri de-a rîndul în vînt şi ploaie, plugarul se întoarce acasă pentru a se aşeza la un foc făcut cu turbă sau cu un amestec de lut şi resturi de cărbune, care emană nori de acid carbonic şi de acid sulfuric. Pereţii colibei sînt făcuţi din lut şi pietre, în loc de podea pămîntul gol, aşa cum era înainte de construirea colibei, iar acoperișul o grămadă de paie. Orice crăpătură e astupată pentru a se păstra căldura și, într-o duhoare infernală, avînd sub picioare noroi, adesea cu îmbrăcămintea udă care se usucă pe el fiindcă nu are cu ce s-o schimbe, muncitorul cinează împreună cu femeia şi cu copiii săi. Mamoşi care au fost nevoiţi să petreacă o parte din noapte în asemenea colibe povesteau cum li se afundau picioarele în noroiul de pe jos şi cum erau siliţi să facă o deschizătură în perete — ceea ce nu era greu — pentru a putea respira puţin aer curat. Numeroşi martori aparţinînd diferitelor categorii sociale arată că ţăranul subnutrit (underfed) este expus în fiecare noapte acestor influenţe vătămătoare sănătăţii şi altora de acelaşi fel și nu lipsesc într-adevăr de loc dovezile că aceasta are drept rezultat o populație debilă şi scrofuloasă... Comunicările făcute de funcţionarii parohiali din Caermarthenshire şi Cardiganshire arată elocvent aceeaşi stare de lucruri. În plus există un rău şi mai mare: răspîndirea cretinismului. Menţionăm de asemenea condiţiile climatice. Vînturi puternice din sud-vest bîntuie toată regiunea timp de 8 pînă la 9 luni pe an şi sînt însoţite de ploi torenţiale care cad în special pe versantele apusene ale dealurilor. Copacii sînt rari, se găsesc numai în locuri adăpostite, altfel îi distruge vîntul. Colibele sînt tupilate sub vreo terasă de munte, adesea în vreo rîpă sau în vreo carieră de piatră; numai oile pitice și numai cornutele de prin partea locului pot trăi pe aceste păşuni... Tinerii pleacă în districtele miniere Glamorgan şi Monmouth, situate în răsărit... Caermarthensire este pepiniera populaţiei miniere şi în acelaşi timp căminul ei de invalizi... Numărul populaţiei se menţine cu greu. Astfel în Cardinganshire exista: 

 

1851

1861

 

Populaţie de sex masculin ..........

45.155

 

44.446

 

Populaţie de sex feminin .............

52.459

 

52.955

 
 
 
 
 

97.614

 

97.401

“.

(Dr. Hunters Report in „Public Health. Seventh Report, 1864“, Lond. 1865, p. 498—502 passim.)

162) În 1865 această lege a fost îmbunătăţită într-o oarecare măsură. Experienţa ne va arăta curînd că asemenea cîrpăceală nu ajută la nimic.

163) Pentru a se înţelege mai uşor cele ce urmează menţionăm: close villages (sate închise) se numesc acelea care aparţin unui singur landlord sau numai cîtorva; open villages (sate deschise) sînt acelea al căror pămînt aparţine mai multor proprietari mai mici. În acestea din urmă antreprenorii speculanţi pot clădi cottages şi hanuri.

164) Un asemenea sat de decor are un aspect atrăgător, dar el este tot atît de ireal ca şi satele pe care le-a văzut Ecaterina a II-ai) în călătoria ei în Crimeea. În ultimul timp păstorul este adesea alungat din aceste sate de decor. Astfel, la Market Harborough este o stînă cu o suprafaţă de circa 500 de acri care nu are nevoie decît de munca unui singur om. Pentru a evita drumurile lungi peste cîmpiile acestea întinse, peste păşunile frumoase de la Leicester şi Northampton, păstorul primea un cottage la fermă. Acum i se dă un şiling în plus — treisprezece în total — pentru locuinţa pe care el trebuie să şi-o caute departe în vreun sat deschis.

165) „Casele muncitorilor“ (în satele deschise, care sînt, bineînţeles, întotdeauna supraaglomerate) „se construiesc de obicei la rînd, cu spatele la marginea extremă a peticului de pămînt pe care antreprenorul speculant îl numeşte al său. Ele au deci lumină şi aer numai în partea din faţă“. (Dr. Hunters Report, l.c., p. 135.) „Adesea cîrciumarul sau băcanul din sat este acela care închiriază case. În asemenea cazuri, muncitorul agricol are un al doilea stăpîn în afară de fermier. El trebuie să cumpere de la prăvălia lui. Cu 10 şilingi pe săptămînă, minus chiria anuală de 4 l. st., el este obligat să cumpere, la preţurile dictate de băcan, modicum*32 de care are nevoie: ceai, zahăr, făină, săpun, lumînări şi bere“ (l. c., p. 132). Aceste sate deschise sînt adevărate „colonii de corecţie“ ale proletariatului agricol englez. Multe cottages nu sînt decît simple hanuri prin care trec toţi vagabonzii din împrejurimi. Ţăranul şi familia sa, care îşi păstrează adesea uimitor puritatea şi cinstea în împrejurări dintre cele mai respingătoare, aici sînt pur şi simplu pierduţi. Bineînţeles că nobilele figuri de Shylocki) obişnuiesc să dea fariseic din umeri atunci cînd este vorba de antreprenorii speculanţi, de micii proprietari şi de satele deschise. Ei ştiu foarte bine că „satele închise şi satele de decor“ ale lor sînt generatoarele „satelor deschise“, fără care primele nu ar putea exista. „Fără micii proprietari din satele deschise, majoritatea muncitorilor agricoli ar trebui să înnopteze sub copacii de pe domeniile pe care lucrează“ .(l.c., p. 135). Sistemul satelor „deschise“ şi „închise“ domneşte în toată partea de mijloc şi de răsărit a Angliei.

166) „Cel care dă casa cu chirie“ (fermierul sau landlordul) „se îmbogăţeşte direct sau indirect prin munca unui om căruia îi plăteşte 10 şilingi pe săptămînă, pentru ca apoi să stoarcă din nou de la acest nenorocit o chirie anuală de 4 sau 5 l. st. pentru nişte case care pe piaţă nu valorează nici 20 l. st., dar care sînt menţinute la un preţ artificial datorită faptului că proprietarul poate să spună: «Ori iei casa mea, ori îţi iei catrafusele şi-ți cauţi de lucru în altă parte fără referinţă de la mine...». Dacă un om doreşte să trăiască mai bine şi vrea să meargă să lucreze la calea ferată la montatul şinelor sau într-o carieră de piatră, proprietarul poate iarăşi să-i spună: «Munceşte pentru mine cu salariul mic pe care ţi-l dau sau pînă într-o săptămînă să-ţi iei catrafusele; ia-ţi porcul, dacă-l ai, şi să vedem cît ai să primeşti pe cartofii care cresc în grădina ta». Dar atunci cînd proprietarul“ (respectiv fermierul) „are alt interes, el preferă uneori, ca drept pedeapsă pentru părăsirea serviciului, să sporească chiria“. (Dr. Hunter, l. c., p. 132.)

167) „Tinerele perechi nu sînt un exemplu prea moralizator pentru surorile şi fraţii adulţi care dorm în acelaşi dormitor; şi cu toate că aceste cazuri concrete nu pot fi înregistrate, există destule date care justifică afirmaţia că suferinţe mari şi de multe ori moartea constituie soarta femeilor care se fac vinovate da crima de incest“. (Dr. Hunter, l. c., p. 137.) Un funcţionar de poliţie de la ţară care fusese mulţi ani de-a rîndul detectiv în cartierele rău famate din Londra spune despre fetele din satul său: „Asemenea imoralitate grosolană la o vîrstă fragedă, asemenea obrăznicie şi neruşinare nu am întîlnit niciodată în timpul activităţii mele ca poliţist în cartierele cele mai rău famate din Londra... Trăiesc ca porcii; băieţi şi fete mari, mame şi taţi, toţi dorm împreună în aceeaşi încăpere“. („Child. Empl. Comm., Sixth Report“, Lond. 1867, Appendix, p. 77, nr. 155.)

168) „Public Health. Seventh Report, 1864“, p. 9—14 passim.

168a) „Popa şi cu nobilii par a se fi înţeles să ne omoare“.

169) „Ocupaţia pe care cerul a hărăzit-o (hind-ului) imprimă chiar demnitate situaţiei sale. El nu este un sclav, ci un soldat al păcii şi merită ca landlordul să-i asigure locuinţa cuvenită unui om căsătorit de vreme ce-i cere să facă o muncă obligatorie asemănătoare celei pe care ţara o cere unui soldat. Ca şi soldatul, el nu primeşte preţul de piaţă pentru munca sa. Ca şi soldatul, el e recrutat de tînăr, cînd e neştiutor şi nu cunoaşte decît propria sa meserie şi localitatea în care trăieşte. Căsătoriile timpurii şi diferitele legi cu priviri la domiciliere acţionează asupra lui aşa cum acţionează recrutarea şi codul militar-penal asupra soldatului“. (Dr. Hunter, l.c., p. 132.) Uneori, în mod excepţional cîte un landlord mai sensibil se înduioşează de pustietatea pe care el însuşi a creat-o. Cînd a fost felicitat cu prilejul terminării castelului de la Holkham, contele de Leicester a spus: „E trist să fii singur pe domeniile tale. Mă uit în jurul meu şi nu văd nici o casă în afară de casa mea. Sînt uriaşul din turnul uriaşilor şi mi-am mîncat toţi vecinii“.

170) Un fenomen asemănător se observă în ultimele decenii şi în Franţa, pe măsură ce acolo producţia capitalistă pune stăpînire pe agricultură şi alungă spre oraşe populaţia agricolă „excedentară“. Şi aici se observă o înrăutăţire a condiţiilor de locuit şi a celorlalte condiţii chiar la locul unde se formează această populaţie „excedentară“. În ceea ce priveşte acel „prolétariat foncier“*33 specific creat de sistemul parcelar, vezi, între altele, lucrarea lui Colins citată mai sus şi Karl Marx, „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“, ediţia a 2-a, Hamburg 1869, p. 91 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 208 şi urm.) În 1846 populaţia urbană reprezenta în Franţa 24,42% din totalul populaţiei, iar cea rurală 75,58%; în 1861 populaţia urbană reprezenta 28,86%, iar cea rurală 71,14%. În ultimii 5 ani scăderea procentului populaţiei rurale s-a accentuat şi mai mult. Încă în 1846 Pierre Duponti) spunea în „Chant des ouvriers“:

„Bordeiele ni-s gropi adînci,
Prin ruini purtăm osînda,
Cu hoţii-alături dăm în brînci
Cînd bufniţele ies la pîndă“.

171) Raportul al şaselea, care e şi ultimul, publicat de „Child. Empl. Comm.“ la sfîrşitul lunii martie 1867, nu se ocupă decît de sistemul cetelor în agricultură.

172) „Child. Empl. Comm., VI. Report“, Evidence, p. 37, nr. 173.

173) Unii şefi de ceată au ajuns fermieri care arendează pînă la 500 de acri sau proprietari de case.

174) „Jumătate din fetele din Ludford au fost nenorocite de cete“ (l. c., Appendix, p. 6, nr. 32).

175) „Sistemul s-a extins foarte mult în ultimii ani. În unele locuri el a fost introdus abia recent; în altele, unde datează de mai multă vreme, în ceată sînt luaţi copii mai mulţi şi mai mici“ (l. c., p. 79, nr. 174).

176) „Micii fermieri nu folosesc munca cetelor“. „Ea nu este folosită pe un pămînt prost, ci numai acolo unde pămîntul aduce o rentă de 2 l. st. — 2 l. st. şi 10 şilingi la acru“ (l.c., p. 17 şi 14.)

177) Unul dintre aceşti domni ţine atît de mult la rentele lui, încît declară indignat comisiei de anchetă că vina pentru tot tărăboiul o poartă doar denumirea sistemului. Dacă sistemul s-ar numi nu „ceată“, ci „asociaţie industrială-agricolă-cooperativă a tineretului pentru întreţinere prin forţe proprii“, totul ar fi all right*37.

178) „Munca cetelor este mai ieftină decît orice altă muncă; iată motivul pentru care este folosită“, spune un fost şef (l. c., p. 17, nr. 14). „Sistemul cetelor este fără îndoială cel mai ieftin pentru fermier, şi, de asemenea, fără doar şi poate cel mai nefast pentru copii“, spune un fermier (l. c., p. 16, nr. 3).

179) „Nu încape îndoială că mare parte din munca îndeplinită acum în cete de către copii era îndeplinită înainte de bărbaţi şi de femei. Acolo unde se foloseşte munca femeilor şi a copiilor sînt mai mulţi bărbaţi şomeri (more men are out of work) decît înainte“ (l.c., p. 43, nr. 202). Pe de altă parte putem citi: „Problema muncii (labour question) devine atît de serioasă în multe districte agricole, îndeosebi în cele producătoare de grîu, în urma emigrării şi a uşurinţei cu care datorită căilor ferate se poate pleca în oraşele mari, încît consider“ (vorbeşte agentul agricol al unui mare proprietar) „că munca copiilor este absolut necesară“ (l. c., p. 80, nr. 180). Menţionăm că în districtele agricole din Anglia, spre deosebire de restul lumii civilizate, the labour question (problema muncii) înseamnă the landlords' and farmers' question (problema landlorzilor şi a fermierilor): cum se poate permanentiza la sate o „suprapopulaţie relativă“ suficientă şi, în consecinţă, „un salariu minim“ pentru muncitorul agricol în pofida emigrării mereu crescînde a populaţiei rurale?

 180) „Public Health Report“, citat de mine mai sus, în care atunci cînd se vorbeşte de mortalitatea infantilă se menţionează în treacăt sistemul cetelor, a rămas necunoscut presei şi, în consecinţă, publicului englez. Dimpotrivă, ultimul raport al „Child. Empl. Comm.“ a oferit presei un material „senzaţional“ binevenit. În timp ce presa liberală întreba cum a fost posibil ca domni distinşi şi doamnele lor, precum şi beneficiarii oficiali ai veniturilor bisericeşti de care mişună Lincolnshire, cum a fost posibil ca aceste personaje care trimit la antipozi „misiuni speciale pentru îmblînzirea moravurilor sălbaticilor din Oceania“ să permită ca pe domeniile lor, sub ochii lor, să se dezvolte un asemenea sistem, presa aristocratică făcea consideraţii exclusiv asupra imoralităţii ţăranilor, care sînt în stare să-şi vîndă copiii ca sclavi! În condiţiile blestemate la care „nobilii“ l-au condamnat pe ţăran, n-ar fi de mirare dacă acesta şi-ar mînca propriii lui copii. Demn de admiraţie într-adevăr este faptul că el şi-a păstrat în mare parte integritatea caracterului. Rapoartele oficiale dovedesc că părinţii detestă sistemul cetelor în districtele în care el se practică. „În mărturiile adunate de noi se găsesc din belşug dovezi că părinţii ar fi în multe cazuri recunoscători unei legi coercitive care le-ar da posibilitatea să se opună tentaţiilor şi presiunii la care sînt adesea supuşi. Ameninţaţi cu concedierea ba de către funcţionarul parohiei, ba de către stăpîn, ei sînt siliţi să-şi trimită copiii la muncă în loc să-i trimită la şcoală... Orice irosire de timp şi de forţe, toată suferinţa pe care i-o provoacă agricultorului şi familiei sale istovirea extremă şi inutilă, fiecare caz în care părinţii pun pe seama supraaglomerării de cottages şi pe seama influenţelor dăunătoare ale sistemului cetelor distrugerea morală a copilului lor generează la săracii care muncesc sentimente uşor de înţeles şi asupra cărora nu este necesar să stăruim. Ei sînt conştienţi de faptul că multe suferinţe fizice şi morale le sînt pricinuite de împrejurări pentru care nu sînt în nici un chip răspunzători, pe care, dacă le-ar fi stat în putere, nu le-ar fi încuviinţat niciodată şi împotriva cărora ei nu pot să lupte“ .(l. c., p. XX, nr. 82. şi p. XXIII, nr. 96).

181) Populaţia Irlandei: în 1801 5.319.867 de locuitori, în 1811 6.084.996 în 1821 6.869.544, în 1831 7.828.347, în 1841 8.222.664.

182) Rezultatul ar fi şi mai defavorabil dacă ne-am întoarce mai mult în trecut. Astfel: oi în 1865 3.688.742, iar în 1856 3.694.294; porci în 1865 1.299.893 iar în 1858 1.409.883.

183) Datele au fost luate din „Agricultural Statistics, Ireland. General Abstracts“, Dublin, pe anul 1860 şi urm., şi din „Agricultural Statistics, Ireland. Tables showing the Estimated Average Produce etc“, Dublin 1867. Se ştie că aceasta este statistica oficială prezentată parlamentului în fiecare an.

Adaos la ediţia a 2-a. Statistica oficială arată pentru anul 1872 o scădere a suprafeţei cultivate, în comparaţie cu 1871, cu 134.915 acri. A avut loc o „creştere“ la cultura legumelor — napi, sfeclă etc; suprafaţa cultivată „a scăzut“ cu 16.000 de acri la grîu, cu 14.000 de acri la ovăz, cu 4.000 de acri la orz şi la secară, cu 66.632 de acri la cartofi, cu 34.667 de acri la in şi cu 30.000 de acri la fîneţe, trifoi, borceag şi rapiţă. Suprafeţele cultivate cu grîu s-au redus în ultimii 5 ani precum urmează: 1868 — 285.000 de acri; 1869 — 280.000 de acri; 1870 — 259.000 de acri; 1871 — 244.000 de acri; 1872 — 228.000 de acri. Pentru 1872 constatăm, în cifre rotunde, o creştere de 2.600 la cai, 80.000 la vite cornute mari, 68.600 la oi și o scădere de 236.000 la porci.

184) „Tenth Report of the Commissioners of Inland Revenue“, Lond. 1866.

185) Venitul anual total de la rubrica D nu corespunde celui din tabelul anterior, datorită unor scăzăminte admise de lege.

186) Dacă scade în mod corespunzător şi producţia la acru, să nu uităm că de un secol şi jumătate Anglia a importat indirect solul din Irlanda, fără a lăsa agricultorilor acesteia nici măcar mijloacele pentru înlocuirea elementelor lui componente.

186a) Dat fiind că Irlanda e considerată ţara-model a „principiului populaţiei“, Th. Sadler a publicat, înainte de apariţia lucrării sale despre populaţie, celebra sa carte: „Ireland, its Evils and their Remedies“, 2nd ed., London 1829, în care dovedeşte, prin compararea datelor statistice cu privire la fiecare provincie şi la fiecare comitat din fiecare provincie, că acolo mizeria nu este, aşa cum susţine Malthus, direct proporţională cu numărul populaţiei, ci invers proporţională cu numărul populaţiei.

186b) Pentru perioada 1851—1874, numărul total al emigranţilor a fost de 2.325.922.

186c) Notă la ediţia a 2-a. Potrivit unui tabel din lucrarea lui Murphyi) „Ireland, Industrial, Political and Social“, 1870, 94,6% din ferme au pînă la 100 de acri şi 5,4% peste 100 de acri.

186d) „Reports from the Poor Law Inspectors on the Wages of Agricultural Labourers in Ireland“, Dublin 1870. — Comp. de asemenea „Agricultural Labourers (Ireland) Return etc.“, 8. March 1861.

187) L. c., p. 29, 1.

187a) L. c., p. 12.

187b) L. c., p. 25.

187c) L. c. ,p. 27.

187d) P. 26.

187e) P. 1.

187f) P. 32.

187g) P. 25.

187h) P. 30.

187i) P. 21, 13.

188) „Raports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1866“, p. 96.

188a) Suprafaţa totală cuprinde şi „turbării şi pîrloage“.

188) În cartea a III-a a lucrării de faţă, în secţiunea consacrată proprietăţii funciare, voi arăta mai amănunţit cum atît proprietarii funciari izolaţi, cît şi legislaţia engleză au exploatat sistematic foametea şi urmările ei pentru a impune cu forţa revoluţia în agricultură şi a reduce populaţia Irlandei la o cifră convenabilă pentru landlorzi. Tot acolo voi vorbi din nou şi despre situaţia micilor fermieri şi a muncitorilor agricoli. Aici voi da doar un citat. Nassau W. Seniori) spune, între altele, în lucrarea sa postumă „Journals, Conversations and Essays relating to Ireland“, 2 vols., London 1868, v. II, p. 282: „Doctorul G. remarcă foarte just că avem legea cu privire la asistenţa săracilor, care constituie un mijloc important pentru a aduce landlorzilor victoria; alt mijloc este emigraţia. Nici un prieten al Irlandei nu poate dori ca războiul“ (dintre landlorzi şi micii fermieri celţi) „să se prelungească, şi cu atît mai puţin ca el să se termine cu victoria fermierilor... Cu cît „(acest război)“ va trece mai repede, cu cît Irlanda va deveni mai repede o ţară a păşunilor (grazing country), cu o populaţie relativ redusă aşa cum şi trebuie într-o asemenea ţară, cu atît va fi mai bine pentru toate clasele“. Legile cerealelor promulgate în Anglia în 1815 au asigurat Irlandei monopolul importului liber de cereale în Marea Britanie. Ele au favorizat, aşadar, în mod artificial cultura cerealelor. În 1846, o dată cu abrogarea legilor cerealelor, acest monopol a fost desfiinţat brusc. Abstracţie făcînd de toate celelalte împrejurări, acest singur fapt e suficient pentru a da un puternic avînt transformării terenurilor arabile din Irlanda în păşuni, concentrării fermelor şi alungării ţăranilor cu gospodării mici. După ce din 1815 pînă In 1846 se ridicase în slăvi fertilitatea pămîntului irlandez și se declarase sus şi tare că el e predestinat culturii grîului, agronomii, econmiştii, oamenii politici englezi descoperă dintr-o dată că nu e bun decît pentru a produce nutreţ. De partea cealaltă a Canalului Mînecii, domnul Léonce de Lavergnei) s-a grăbit să repete acelaşi lucru. Trebuie să fii un om „serios“ ca Lavergne pentru a da crezare unor asemenea copilării.

 

 


 

*1  — „Spiritul legilor“. — Nota trad.

*2 — „Spiritul legilor este proprietatea“. — Nota trad.

*3 — membru. — Nota trad.

*4 — „dorinţa nestăvilită“. — Nota trad.

*5 — de acelaşi fel. — Nota trad.

*6 — particularităţile specifice. — Nota trad.

*7 În ediţiile a 3-a şi a 4-a: cînd preţurile sînt ridicate circulă prea puţini bani, cînd preţurile sînt scăzute circulă prea mulţi bani. — Nota red.

*8 — celelalte împrejurări rămînînd neschimbate. — Nota trad.

*9 În ediţia a 3-a: centralizării. — Nota red.

*10 În ediţia franceză autorizată este intercalat aici următorul pasaj: „Dar abia din epoca în care industria mecanizată, prinzînd rădăcini destul de adînci, a început să exercite o influenţă preponderentă asupra întregii producţii naţionale, în care, datorită ei, comerţul exterior începe să aibă prioritate faţă de comerţul interior, în care piaţa mondială îşi anexează succesiv teritorii vaste în Lumea Nouă, în Asia şi în Australia, în care, în sfîrşit, naţiunile industriale intrate în arenă devin destul de numeroase, abia din această epocă datează ciclurile periodice ale căror faze succesive durează ani şi care duc întotdeauna la o criză generală, care constituie sfîrşitul unui ciclu şi punctul de plecare al altui ciclu. Pînă în prezent durata periodică a acestor cicluri este de zece sau de unsprezece ani, dar nu există nici un motiv pentru a se considera această cifră ca fiind constantă. Dimpotrivă, din legile producţiei capitaliste, aşa cum le-am expus aici, trebuie să deducem că ea este variabilă şi că treptat perioada ciclurilor se va scurta“. — Nota red.

*11 — trei monştri foarte delicaţi, într-adevăr! — Nota trad.

*12 — „frumosul ideal“. — Nota trad.

*13 — o ridicare generală şi substanţială. — Nota trad.

*14 — zarurile sînt măsluite. — Nota trad.

*15 — cheltuieli neproductive. — Nota trad.

*16 — bine zis. — Nota trad.

*17 — impozit pe venit. — Nota trad.

*18 — Orfelinatul din Londra. — Nota trad.

*19 — Și într-o formă și mai generală: ce este viaţa omenească în majoritatea cazurilor decît o luptă pentru existenţă? — Nota trad.

*20 În ediţiile 1—4: Molière. — Nota red.

*21 — casă de muncă. — Nota trad.

*22 — manufactură. — Nota trad.

*23 — intermediari. — Nota trad.

*24 Vezi volumul de faţă, p. 502—508. — Nota red.

*25 — dependenţă. — Nota trad.

*26 — semnele prevestitoare. — Nota trad.

*27 — „Istorie a preţurilor“. — Nota trad.

*28 — unealta cuvîntătoare. — Nota trad.

*29 — după atîtea peripeţii. — Nota trad.

*30 — după regulile artei. — Nota trad.

*31 — n-am nimic, n-am nici o grijă. — Nota trad.

*32  — puţinul. — Nota trad.

*33 — proletariat agricol. — Nota trad.

*34 — cerc vicios. — Nota trad.

*35 — muncitori legaţi. — Nota trad.

*36 — pricepere. — Nota trad.

*37 — în regulă. — Nota trad.

*38 — apretor. — Nota trad.

*39 — cum pofta vine mîncînd. — Nota trad.

 


 

174. Linguet. „Théorie des loix civiles, ou Principes fondamentaux de la société“. Tome I. Londres, 1767, p. 236. — Nota red.

175Peculium — în Roma antică, o parte a bunurilor pe care capul familiei o putea încredinţa spre conducere sau administrare unui om liber sau unui sclav. Stăpînirea unui peculium nu anula dependenţa de fapt a sclavului faţă de stăpînul său, care era stăpînul de drept al peculium-ului. De pildă, posesorului unui peculium, un sclav, i se permitea să încheie tranzacţii cu terţe persoane numai dacă suma obţinută din aceste tranzacţii era mai mică decît suma necesară răscumpărării din sclavie. Încheierea de tranzacţii avantajoase şi alte măsuri menite să sporească peculium-ul reveneau de obicei capului familiei. — Nota red.

176. A. Smith „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“ („Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“) vol. I, Edinburgh, 1814, p. 142. — Nota red.

177. În perioada 1849—1859 Anglia a participat la o serie de războaie: războiul Crimeii (1853—1856), războiul împotriva Chinei (1856—1858 şi 1859—1860) şi împotriva Iranului (1856—1857). În afară de aceasta, în 1849 ea a terminat cucerirea Indiei, iar în 1857—1859 trupele ei au înăbuşit răscoala de eliberare naţională din India. — Nota red.

178. Vezi adnotarea 96. — Nota red.

179. J. Steuart. „An Inquiry into the Principles of Political Oeconomy“ („Principiile economiei politice“), vol. I, Dublin, 1770, p. 39, 40. — Nota red.

180 Vezi adnotarea 150. — Nota red.

181 Boileau. Satira a VIII-a. — Nota red.

182 Este vorba de lucrarea lui F. Engels „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1959. — Nota red.

183 A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“, vol. I, Edinburgh, 1814, p. 6. — Nota red.

184 Vezi adnotarea 133. — Nota red.

185Low Church“ — curent în biserica anglicană răspîndit în special în rîndurile burgheziei şi ale clerului inferior. Adepţii acestui curent propovăduiau o morală burgheză creştină și desfăşurau o activitate filantropică făţarnică. Contele de Shaftesbury (lord Ashley), datorită unei asemenea activităţi ajunsese să cîştige o însemnată influenţă în cercurile „Low Church“. De aceea Marx îl numeşte în ironie „papă“ al acestei biserici. — Nota red.

186 Vezi adnotarea 150. — Nota red.

187 Horaţiui). „Arta poetică“, versul 173. — Nota red. [„care laudă timpurile trecute“]

188 Această expresie este folosită în lucrarea lui Fourier „Le nouveau monde industriel et societaire“, Paris, 1829, secţiunea 5, completări la cap. XXXVI; secţiunea a 6-a, concluzii generale. — Nota red.

189 Vezi adnotarea 91. — Nota red.

190 Erin — vechea denumire a Irlandei. — Nota red.

191 Parafrazare a cuvintelor lui Mefisto din tragedia „Faust“ de Goethe („Prolog în ceruri“). — Nota red.

192 Fenieni — revoluţionari mic-burghezi irlandezi. Primele organizaţii feniene au apărut în 1857 în Irlanda şi în S.U.A., unde erau formate din emigranţi irlandezi. Programul şi activitatea fenienilor reflectau protestul maselor populare din Irlanda împotriva asupririi coloniale engleze. Fenienii revendicau independenţa naţională a ţării lor, instaurarea republicii democratice, transformarea ţăranilor arendaşi în proprietari ai pămînturilor pe care le lucrau etc. Ei sperau să-şi înfăptuiască programul politic cu ajutorul unei insurecţii armate. Activitatea lor complotistă a suferit însă un eşec. La sfîrşitul deceniului al 7-lea, fenienii au fost supuşi unor represiuni în masă. În deceniul al 8-lea mişcarea feniană s-a destrămat. — Nota red.

193 Horaţiu, Epodae, 7. — Nota red. [„Un destin crud îi chinuiește pe romani și crima fratricidului.“]