Transformările formei capitalului din marfă în bani şi din bani în marfă sînt în acelaşi timp tranzacţii comerciale ale capitalistului, acte de cumpărare şi de vînzare. Timpul în care se efectuează aceste transformări ale formei capitalului constituie în mod subiectiv, din punctul de vedere al capitalistului, timpul de vînzare şi de cumpărare, adică timpul în cursul căruia capitalistul funcţionează pe piaţă ca vînzător şi ca cumpărător. Aşa cum timpul de circulaţie a capitalului formează o parte necesară din timpul său de reproducţie, tot astfel timpul în cursul căruia capitalistul cumpără şi vinde, în cursul căruia răscoleşte piaţa, formează o parte necesară din timpul său de funcţionare în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat. Acesta formează o parte din timpul pe care el îl consacră afacerilor sale.
{ Întrucît am pornit de la premisa că mărfurile se cumpără şi se vînd la valorile lor, în aceste acte este vorba numai de transformarea aceleiaşi valori dintr-o formă într-alta — din forma-marfă în forma-bani şi din forma-bani în forma-marfă —, de o schimbare a stării lor. Dacă mărfurile se vînd la valorile lor, mărimea valorii rămîne neschimbată atît în mîna cumpărătorului, cît şi în mîna vînzătorului; nu s-a modificat decît forma ei de existenţă. Dacă mărfurile nu se vînd la valorile lor, suma valorilor transformate rămîne neschimbată: ceea ce într-o parte este plus este în cealaltă parte minus.
Dar metamorfozele M — B şi B — M sînt tranzacţii comerciale care au loc între cumpărător şi vînzător; aceştia au nevoie de timp pentru a cădea de acord, cu atît mai mult cu cît aici se dă o luptă în care fiecare parte caută să obţină un avantaj în dauna celeilalte şi cu cît cei care se opun unii altora sînt oameni de afaceri: „When Greek meets Greek then comes the tug of war“ *1. Schimbarea de stare costă timp şi forţă de muncă, dar nu pentru a se crea valoare, ci pentru transformarea valorii dintr-o formă într-alta. Încercările reciproce de a-şi însuşi cu acest prilej o cantitate excedentară de valoare nu schimbă cu nimic lucrurile. Această muncă, exagerată prin intenţiile răuvoitoare ale ambelor părţi, nu creează valoare, aşa cum munca cheltuită pentru ducerea unui proces judiciar nu sporeşte valoarea obiectului în litigiu. Cu munca aceasta, care este un moment necesar al procesului de producţie capitalist în totalitatea sa, adică atunci cînd acest proces cuprinde şi circulaţia sau este cuprins de ea, lucrurile se petrec la fel ca, de pildă, cu munca cheltuită la arderea unei substanţe folosite pentru producerea de căldură. Această muncă nu produce căldură, cu toate că este un moment necesar în procesul de ardere. Pentru a întrebuinţa, de pildă, cărbunele drept combustibil, eu trebuie să-l combin cu oxigen şi să-l trec astfel din stare solidă în stare gazoasă (căci în oxidul de carbon, rezultatul arderii, cărbunele se află în stare gazoasă), deci să provoc o modificare a formei fizice a existenţei lui sau a stării lui fizice. Disocierea moleculelor de carbon legate într-un tot solid şi descompunerea moleculei de carbon în atomii ei trebuie să preceadă combinarea nouă, şi acest lucru cere o anumită cheltuire de energie, care deci nu se transformă în căldură, ci se scade din ea. Dacă, prin urmare, posesorii de mărfuri nu sînt capitalişti, ci producători nemijlociţi independenţi, timpul cheltuit de ei pentru cumpărare şi vînzare se scade din timpul lor de muncă; iată de ce au căutat ei întotdeauna (în antichitate, ca şi în evul mediu) să facă aceste operaţii în zilele de sărbătoare.
Proporţiile pe care le atinge circulaţia mărfurilor în mîna capitaliştilor nu pot transforma, fireşte, munca aceasta care nu creează valoare, ci doar mijloceşte schimbarea formei valorii în muncă ce creează valoare. Tot atît de puţin poate fi săvîrşit miracolul acestei transsubstanţieri printr-o transmitere, adică prin aceea că, în loc să efectueze ei înşişi acea „muncă de ardere“, capitaliştii o transformă în ocupaţia exclusivă a unor terţe persoane, plătite de ei. Se înţelege că aceste terţe persoane nu le vor pune la dispoziţie forţa lor de muncă de dragul beaux yeux *2 ai acestora. Oricum, celui care încasează rentele unui proprietar funciar sau omului de serviciu al unei bănci le este absolut indiferent că munca lor nu face să crească nici cu o para atît mărimea valorii rentei, cit şi mărimea valorii lingourilor de aur duse cu sacul la altă bancă } 10).
Pentru capitalist, care pune pe alţii să muncească pentru el, cumpărarea şi vînzarea devin o funcţie principală. Întrucît el îşi însuşeşte produsul muncii multora, şi-l însuşeşte pe o scară socială mai largă, el trebuie să-l şi vîndă pe aceeaşi scară, iar apoi să-l transforme din nou din bani în elemente ale producţiei. Ca şi mai înainte, în timpul cumpărării şi al vînzării nu se creează valoare. Aici se creează o iluzie datorită funcţiei capitalului comercial. Dar, chiar dacă nu ne ocupăm aici mai îndeaproape de această problemă, un lucru este clar de la bun început: dacă în urma diviziunii muncii o funcţiune neproductivă în sine, dar care constituie un moment necesar al reproducţiei, este transformată dintr-o funcţie secundară a multora într-o funcţie exclusivă a cîtorva, în ocupaţie specială a lor, caracterul funcţiei însăşi nu se transformă. Un comerciant (considerat aici ca simplu agent al transformării formei mărfurilor, ca simplu cumpărător şi vînzător) poate reduce prin operaţiile sale timpul de cumpărare şi de vînzare pentru mulţi producători. El trebuie privit în acest caz ca o maşină care reduce cheltuirea inutilă de forţă sau ajută la eliberarea timpului pentru producţie 11).
Pentru a simplifica problema (întrucît abia mai tîrziu îl vom examina pe comerciant în calitate de capitalist şi capitalul comercial) să presupunem că acest agent însărcinat cu cumpărarea şi vînzarea este un om care îşi vinde munca. El îşi cheltuieşte forţa de muncă şi timpul de muncă în aceste operaţii M — B şi B — M. Prin urmare, el trăieşte din acestea, aşa cum altul trăieşte, de pildă, din tors sau din prepararea de pilule. El îndeplineşte o funcţie necesară, pentru că însuşi procesul de reproducţie cuprinde în sine şi funcţii neproductive. El munceşte ca oricare altul, dar conţinutul muncii sale nu creează nici valoare, nici produs. El însuşi face parte din aşa-numitele faux frais *3 ale producţiei. Utilitatea lui nu constă în faptul că transformă o funcţie neproductivă într-una productivă sau o muncă neproductivă într-una productivă. Ar fi un miracol dacă o asemenea transformare ar putea fi efectuată printr-o asemenea transmitere a unei funcţii de la o persoană la alta. Utilitatea lui constă, dimpotrivă, în faptul că, datorită activităţii lui, o parte mai neînsemnată din forţa de muncă şi din timpul de muncă al societăţii este cheltuită pentru această funcţie neproductivă. Mai mult. Să presupunem că este simplu muncitor salariat, dacă vreţi chiar unul mai bine plătit. Oricare ar fi retribuţia sa, în calitate de muncitor salariat o parte din timpul său el munceşte degeaba. El obţine, poate, zilnic o valoare nou creată în opt ore de muncă şi funcţionează timp de zece ore. Cele două ore de supramuncă pe care le prestează nu produc valoare, aşa cum nu produc nici cele opt ore de muncă necesară ale sale, deşi, datorită acestora din urmă, i se transmite o parte din produsul social. În primul rînd, ca şi mai înainte — privind lucrurile din punct de vedere social —, timp de zece ore forţa de muncă este utilizată în această simplă funcţie de circulaţie. Ea nu este utilizată pentru altceva, nu este utilizată pentru muncă productivă. În al doilea rînd însă, societatea nu plăteşte aceste două ore de supramuncă, cu toate că ele sînt cheltuite de individul care le prestează. Prin aceasta societatea nu-şi însuşeşte vreun produs suplimentar sau vreo valoare suplimentară. Dar cheltuielile de circulaţie, pe care le reprezintă individul respectiv, se reduc cu o cincime, de la zece ore la opt. Societatea nu plăteşte nici un echivalent pentru o cincime din acest timp de circulaţie activ, al cărui agent este individul respectiv. Dacă însă acela care îl utilizează pe acest agent este capitalistul, atunci cele două ore neplătite reduc cheltuielile de circulaţie ale capitalului acestuia, cheltuieli care se scad din încasările sale. Pentru el este vorba de un cîştig pozitiv, deoarece limita negativă a valorificării capitalului său se reduce. Atîta timp cît micii producători de mărfuri independenţi cheltuiesc pentru cumpărare şi vînzare o parte din propriul lor timp, acesta se prezintă sau ca un timp cheltuit în intervalul activităţii lor productive, sau ca un scăzămînt din timpul lor de producţie.
În orice împrejurări, timpul cheltuit pentru cumpărare şi vînzare reprezintă cheltuieli de circulaţie, care nu adaugă nimic valorilor care trec prin procesul de transformare. Sînt cheltuielile necesare pentru transformarea valorilor din forma marfă în forma bani. În măsura în care producătorul de mărfuri capitalist apare ca agent al circulaţiei, el nu se deosebeşte de producătorul de mărfuri nemijlocit decît prin faptul că vinde şi cumpără pe scară mai mare şi că de aceea funcţionează în măsură mai mare ca agent al circulaţiei. Dar atunci cînd proporţiile întreprinderii sale îl silesc sau îi dau posibilitatea să cumpere (să angajeze) ca muncitori salariaţi agenţi speciali pentru circulaţie, esenţa fenomenului nu se modifică cu nimic. În procesul de circulaţie (în măsura în care acesta este o simplă schimbare de formă) trebuie să se cheltuiască într-un anumit grad forţă de muncă şi timp de muncă. Dar acest fapt apare acum ca o cheltuire suplimentară de capital: o parte a capitalului variabil trebuie cheltuită pentru cumpărarea acestor forţe de muncă ce funcţionează numai în sfera circulaţiei. Această avansare de capital nu creează nici produs, nici valoare. Ea reduce pro tanto *4 proporţia în care capitalul avansat funcţionează în mod productiv. Este ca şi cum o parte a produsului s-ar transforma într-o maşină care cumpără şi vinde restul produsului. Această maşină provoacă un scăzămînt din produs. Ea nu participă la procesul de producţie, cu toate că poate să reducă forţa de muncă etc. cheltuită în sfera circulaţiei. Ea constituie numai o parte a cheltuielilor de circulaţie.
Pe lîngă cumpărarea şi vînzarea efectivă se mai cheltuieşte timp de muncă şi cu ţinerea contabilităţii, care în plus presupune şi cheltuirea de muncă materializată, tocuri, cerneală, hîrtie, masă de scris, cheltuieli de birou. Prin urmare, la îndeplinirea acestei funcţii se cheltuieşte, pe de o parte, forţă de muncă şi, pe de altă parte, mijloace de muncă. Aici lucrurile stau absolut la fel ca cu timpul de cumpărare şi de vînzare.
Ca unitate în cadrul circuitelor sale, ca valoare aflată în mişcare fie în cadrul sferei producţiei, fie în cadrul celor două faze ale sferei circulaţiei, capitalul nu există decît în mod ideal sub forma banilor de calcul, în primul rînd în capul producătorului de mărfuri, respectiv al producătorului de mărfuri capitalist. Cu ajutorul contabilităţii, în care intră şi stabilirea sau calcularea preţurilor mărfurilor, această mişcare este fixată şi controlată. Mişcarea producţiei şi în special procesul de valorificare — mărfurile figurînd aici numai ca purtătoare de valoare, ca denumiri ale unor lucruri a căror existenţă ideală ca valori este fixată în banii de calcul — capătă astfel o reflectare simbolică în imaginaţie. Atîta timp cît producătorul de mărfuri individual ţine contabilitatea numai în mintea sa (ca, de pildă, ţăranul; abia agricultura capitalistă îl produce pe fermierul care ţine contabilitate) sau ţine numai, printre altele, în afara timpului său de producţie, un registru de cheltuieli, venituri, termene de plată etc., este evident că această funcţie a sa împreună cu mijloacele de muncă întrebuinţate eventual în acest scop, ca hîrtie etc., reprezintă o cheltuire suplimentară de timp de muncă şi de mijloace de muncă, care, ce e drept, sînt necesare, dar constituie un scăzămînt atît din timpul pe care îl poate folosi în mod productiv, cît şi din mijloacele de muncă care funcţionează în procesul de producţie efectiv şi participă la formarea produsului şi a valorii 12). Natura acestei funcţii însăşi nu se schimbă nici prin proporţiile pe care le ia datorită faptului că este concentrată în mîna producătorului de mărfuri capitalist şi că, în loc de funcţie a unui mare număr de mici producători de mărfuri, ea apare ca funcţie a unui capitalist, ca o funcţie din cadrul unui proces de producţie desfăşurat pe scară largă, nici prin separarea ei de funcţiile productive, al căror accesoriu era, şi nici prin transformarea ei într-o funcţie independentă a unor agenţi speciali, cărora le-a fost încredinţată în mod exclusiv.
Diviziunea muncii, faptul că o funcţie devine independentă, nu face din ea o funcţie creatoare de produs şi de valoare dacă ea ca atare nu a avut această proprietate, adică încă înainte de a deveni independentă. Un capitalist care îşi investeşte capitalul din nou trebuie să folosească o parte pentru angajarea unui contabil etc. şi pentru achiziţionarea mijloacelor necesare ţinerii contabilităţii. Dacă capitalul acestui capitalist funcţionează deja şi se află în procesul său continuu de reproducţie, atunci, transformînd o parte a produsului-marfă în bani, el trebuie să cheltuiască în permanenţă această parte pentru a angaja un contabil, funcţionari comerciali etc. Această parte a capitalului este sustrasă procesului de producţie şi face parte din cheltuielile de circulaţie, care se scad din venitul total. (Acelaşi lucru este valabil şi pentru forţa de muncă folosită exclusiv pentru această funcţie.)
Există însă o anumită deosebire între cheltuielile pe care la reclamă ţinerea contabilităţii, respectiv între cheltuirea neproductivă de timp de muncă, pe de o parte, şi cheltuirea de timp de muncă pur şi simplu pentru vînzare şi cumpărare, pe de altă parte. Acestea din urmă rezultă numai din forma socială determinată a procesului de producţie, din faptul că el este un proces de producţie de mărfuri. Contabilitatea, în calitate de mijloc de control şi de sintetizare ideală a procesului, devine cu atît mai necesară, cu cît procesul de producţie se efectuează mai mult pe scară socială şi îşi pierde caracterul pur individual; prin urmare, ea este mai necesară în producţia capitalistă decît în producţia meşteşugărească sau ţărănească fărîmiţată, este mai necesară în producţia socializată decît în producţia capitalistă. Cheltuielile pe care le reclamă contabilitatea se reduc însă o dată cu concentrarea producţiei, şi se reduc cu atît mai mult cu cît ea se transformă mai mult în contabilitate socială.
Aici este vorba numai de caracterul general al cheltuielilor de circulaţie care rezultă din simpla metamorfoză a formelor. Este inutil să ne ocupăm aici de toate formele de detaliu ale acestor cheltuieli. Dar cum aceste forme de cheltuieli, care ţin de simpla transformare a formei valorii şi care decurg deci din forma socială determinată a procesului de producţie, cum aceste forme, care la producătorul de mărfuri individual nu sînt decît momente trecătoare, abia perceptibile şi merg paralel cu funcţiile productive ale lui sau se împletesc cu ele, deci cum pot ele să sară în ochi ca cheltuieli masive de circulaţie, acest lucru se vede la simpla operaţie de încasare şi de plată de bani, atunci cînd această operaţie se separă şi se concentrează pe scară largă ca funcţie exclusivă a băncilor etc. sau a casierului în întreprinderile individuale. Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că, schimbîndu-şi forma, aceste cheltuieli de circulaţie nu-şi schimbă caracterul.
Indiferent dacă un produs este produs ca marfă sau nu, el este întotdeauna o formă materială a avuţiei, o valoare de întrebuinţare, destinată să intre în consumul individual sau în cel productiv. Ca marfă, valoarea lui există în mod ideal în preţ, care nu modifică nimic în forma lui de întrebuinţare efectivă. Dar faptul că anumite mărfuri, ca aurul şi argintul, funcţionează ca bani şi se află ca atare exclusiv în procesul de circulaţie (ca tezaur, ca rezervă etc., ele rămîn de asemenea, deşi latent, în sfera circulaţiei) este în întregime un produs al formei sociale determinate a procesului de producţie, şi anume a procesului de producţie de mărfuri. Întrucît, pe baza producţiei capitaliste, marfa devine forma generală a produsului, iar masa cea mai mare a produsului este produsă ca marfă şi de aceea trebuie să îmbrace forma-bani, deci masa de mărfuri, partea avuţiei sociale care funcţionează ca marfă creşte în permanenţă, cantitatea de aur şi de argint care funcţionează ca mijloc de circulaţie, ca mijloc de plată, ca rezervă etc. creşte şi ea. Aceste mărfuri care funcţionează ca bani nu intră nici în consumul individual, nici în cel productiv. Ele sînt muncă socială, fixată într-o formă în care ea serveşte ca simplă maşină de circulaţie. În afară de faptul că o parte a avuţiei sociale este fixată în această formă neproductivă, uzura banilor necesită înlocuirea lor permanentă, adică transformarea unei cantităţi mai mari de muncă socială, sub formă de produs, în mai mult aur şi argint. La naţiunile dezvoltate din punct de vedere capitalist, aceste cheltuieli de înlocuire sînt considerabile, pentru că în general partea de avuţie fixată sub formă de bani este considerabilă. Aurul şi argintul, ca mărfuri-bani, reprezintă pentru societate cheltuieli de circulaţie care decurg numai din forma socială a producţiei. Ele sînt faux frais *5 ale producţiei de mărfuri în general, cheltuieli care cresc o dată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri, şi în special a producţiei capitaliste. Este o parte a avuţiei sociale care trebuie adusă ca jertfă procesului de circulaţie 13).
Cheltuielile de circulaţie, care rezultă din simpla schimbare a formei valorii, din circulaţia considerată în mod ideal, nu intră în valoarea mărfurilor. Părţile de capital cheltuite în acest scop formează simple scăzăminte din capitalul cheltuit în mod productiv, în măsura în care îl avem în vedere pe capitalist. De altă natură sînt cheltuielile de circulaţie pe care le vom analiza acum. Ele pot rezulta din procese de producţie care nu pot fi continuate decît în circulaţie şi al căror caracter productiv este, prin urmare, doar mascat de forma de circulaţie. Pe de altă parte, privite din punct de vedere social, ele pot fi simple cheltuieli, cheltuire neproductivă fie de muncă vie, fie de muncă materializată, şi totuşi, tocmai prin acest fapt, ele pot acţiona în sensul creării de valoare pentru capitalistul individual, al formării unui adaos la preţul de vînzare al mărfii lui. Faptul acesta rezultă chiar de acolo că, în diferite sfere de producţie şi uneori chiar pentru diferite capitaluri individuale din cadrul aceleiaşi sfere de producţie, aceste cheltuieli diferă. Constituind un adaos la preţul mărfii, ele sînt repartizate proporţional cu partea care revine fiecărui capitalist individual. Dar orice muncă ce adaugă valoare poate adăuga şi plusvaloare şi, pe baza producţiei capitaliste, va adăuga întotdeauna plusvaloare, întrucît valoarea pe care ea o creează depinde de propria ei mărime, iar plusvaloarea pe care o creează depinde de proporţia în care capitalistul plăteşte această muncă. Prin urmare, cheltuielile care scumpesc marfa fără să adauge nimic la valoarea ei de întrebuinţare, care deci pentru societate reprezintă faux frais ale producţiei, pentru capitalistul individual pot constitui un izvor le îmbogăţire. Pe de altă parte, întrucît adaosul cu care aceste cheltuieli de circulaţie sporesc preţul mărfii nu face decît să le repartizeze în mod uniform, ele nu-şi pierd caracterul de cheltuieli neproductive. Astfel societăţile de asigurare repartizează pierderile capitaliştilor individuali asupra întregii clase a capitaliştilor. Acest fapt nu împiedică însă ca pierderile astfel egalate să continue a fi pierderi dacă avem în vedere capitalul social total.
În timpul existenţei sale sub formă de capital-marfă sau atîta timp cît se află pe piaţă, adică atîta timp cît se află în intervalul dintre procesul de producţie, din care iese, şi procesul de consum, în care intră, produsul formează un stoc de marfă. Ca marfă pe piaţă şi deci sub formă de stoc, capitalul-marfă apare de două ori în fiecare circuit: o dată ca produs-marfă al însuşi capitalului aflat în mişcare şi al cărui circuit se analizează, iar a doua oară, dimpotrivă, ca produs-marfă al altui capital, produs care trebuie să se afle pe piaţă pentru a putea fi cumpărat şi transformat în capital productiv. E posibil, fireşte, ca acest din urmă capital-marfă să fie produs numai la comandă. Atunci are loc o întrerupere pe tot intervalul cît este produs. Desfăşurarea procesului de producţie şi de reproducţie cere însă ca pe piaţă să se afle în permanenţă o anumită masă de mărfuri (mijloace de producţie), care deci să formeze un stoc. Tot astfel capitalul productiv cuprinde şi cumpărarea de forţă de muncă, iar forma-bani nu este aici decît forma valorii mijloacelor de subzistenţă pe care muncitorul trebuie să le găsească în cea mai mare parte pe piaţă. În continuarea acestui paragraf ne vom ocupa mai amănunţit de această problemă. Dar chiar aici lucrurile sînt deja lămurite. Dacă le privim din punctul de vedere al valorii-capital în mişcare care s-a transformat în produs-marfă, iar acum trebuie vîndută, cu alte cuvinte netransformată în bani, care funcţionează, aşadar, în momentul de faţă pe piaţă în calitate de capital-marfă, atunci faptul că acest capital-marfă se află în stare de stoc reprezintă o oprire inoportună, forţată pe piaţă. Cu cît vînzarea se efectuează mai repede, cu atît procesul de reproducţie se desfăşoară mai repede. Oprirea în transformarea formei M' — B' împiedică schimbul efectiv de substanţe care trebuie să aibă loc în circuitul capitalului, aşa cum împiedică şi funcţionarea ulterioară a acestuia în calitate de capital productiv. Pe de altă parte, pentru B — M existenţa continuă a mărfii pe piaţă, adică stocul de mărfuri, apare ca o condiţie fără de care nu se poate desfăşura nici procesul de reproducţie, nici investirea de capital nou sau suplimentar.
Oprirea capitalului-marfă ca stoc de mărfuri pe piaţă necesită diverse clădiri, magazine, magazii, depozite, deci cheltuire de capital constant, de asemenea şi plătirea forţei de muncă folosită la înmagazinarea mărfurilor în depozite. În afară de aceasta, mărfurile se alterează şi sînt supuse unor acţiuni dăunătoare ale agenţilor naturali. Pentru a se preveni acest lucru trebuie cheltuit un capital suplimentar, parte în mijloace de muncă, sub formă obiectuală, parte în forţă de muncă 14).
Aşadar, existenţa capitalului sub forma sa de capital-marfă şi, prin urmare, ca stoc de mărfuri provoacă cheltuieli, care, prin faptul că nu fac parte din sfera producţiei, sînt considerate cheltuieli de circulaţie. Aceste cheltuieli de circulaţie se deosebesc le cele arătate la punctul I prin faptul că intră într-o anumită măsură în valoarea mărfurilor, că deci scumpesc marfa. În orice împrejurare, capitalul şi forţa de muncă care servesc la întreţinerea şi la păstrarea stocului de mărfuri sînt sustrase procesului de producţie direct. Pe de altă parte, capitalurile folosite aici, inclusiv forţa de muncă considerată ca parte componentă a capitalului, trebuie înlocuite din produsul social. Cheltuirea lor acţionează deci la fel ca o reducere a forţei productive a muncii, astfel că pentru a obţine un anumit efect util este nevoie de o cantitate mai mare de capital şi de muncă. Acestea sînt cheltuieli neproductive [Unkosten].
În măsura în care cheltuielile de circulaţie necesitate de formarea stocului de mărfuri provin numai din durata cerută de transformarea unor valori existente din forma marfă în forma bani, prin urmare numai din forma socială determinată a procesului de producţie (numai din faptul că produsul este creat ca marfă şi de aceea trebuie să fie supus şi transformării în bani), ele sînt, în ceea ce priveşte caracterul, absolut identice cu cheltuielile de circulaţie enumerate la punctul I. Pe de altă parte, valoarea mărfurilor este aici conservată, respectiv sporită, numai pentru că valoarea de întrebuinţare, produsul însuşi, este pus în anumite condiţii materiale care provoacă o cheltuială de capital şi este supus unor operaţii care fac ca asupra valorilor de întrebuinţare să acţioneze o muncă adiţională. Dimpotrivă, calcularea valorilor-marfă, ţinerea contabilităţii acestui proces, operaţiile de cumpărare şi vînzare nu acţionează asupra valorii de întrebuinţare în care există valoarea-marfă. Aceste operaţii nu au de-a face decît cu forma acestei valori-marfă. Deci, cu toate că în cazul arătat mai sus *6 aceste cheltuieli neproductive în vederea creării de stocuri (care aici este silită) rezultă numai dintr-o oprire în transformarea formei şi din necesitatea acesteia, ele se deosebesc totuşi de cheltuielile neproductive de la punctul I prin faptul că obiectul lor nu este transformarea formei valorii, ci conservarea valorii, care există în marfă ca produs, ca valoare de întrebuinţare, şi care de aceea nu poate fi conservată decît prin conservarea produsului, a valorii de întrebuinţare însăşi. Aici valoarea de întrebuinţare nu este nici mărită, nici sporită; dimpotrivă, ea se micşorează. Dar micşorarea ei este limitată şi valoarea de întrebuinţare este conservată. Nici valoarea avansată care există în marfă nu este sporită aici. Dar la ea se adaugă muncă nouă, materializată şi vie.
În continuare trebuie să cercetăm în ce măsură aceste cheltuieli neproductive rezultă din caracterul specific al producţiei de mărfuri în general şi al producţiei de mărfuri în forma ei generală, absolută, adică al producţiei capitaliste de mărfuri; în ce măsură, pe de altă parte, ele sînt comune oricărei producţii sociale, luînd aici, în cadrul producţiei capitaliste, numai o înfăţişare deosebită, o formă de manifestare deosebită.
A. Smith a emis ideea formidabilă că crearea de stocuri este un fenomen propriu producţiei capitaliste 15). Economişti mai recenţi, de pildă Lalor, susţin, dimpotrivă, că crearea de stocuri se reduce o dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste. Sismondi consideră chiar acest fapt ca una dintre laturile negative ale producţiei capitaliste 36.
În realitate stocul există sub trei forme: sub forma capitalului productiv, sub forma fondului de consum individual şi sub forma stocului de mărfuri sau a capitalului-marfă. Stocul scade în mod relativ într-una din forme dacă sporeşte în cealaltă, deşi mărimea lui absolută poate creşte concomitent sub toate cele trei forme.
Este clar de la bun început că acolo unde producţia este îndreptată nemijlocit spre satisfacerea propriilor nevoi şi unde se produce doar în mică măsură pentru schimb sau vînzare, prin urmare unde produsul social nu ia de loc sau numai în mică măsură forma de marfă, stocul sub formă de marfă, adică stocul de mărfuri, nu formează decît o parte infimă şi imperceptibilă a avuţiei. În ceea ce priveşte fondul de consum, acesta este relativ mare aici, în special fondul de mijloace de subzistenţă propriu-zise. Ajunge să amintim de economia ţărănească patriarhală. O parte covîrşitoare a produsului se transformă aici nemijlocit, fără a constitui un stoc de mărfuri — tocmai pentru că rămîne în mîna posesorului ei —, într-o rezervă de mijloace de producţie sau mijloace de subzistenţă. Ea nu ia forma stocului de mărfuri, şi tocmai de aceea, după părerea lui A. Smith, în societăţile întemeiate pe acest mod de producţie nu există nici un fel de stoc. A. Smith confundă forma de stoc cu stocul însuşi şi crede că pînă acum societatea a trăit de azi pe mîine sau şi-a pus nădejdea în ceea ce îi va aduce ziua de mîine 16). Este o confuzie puerilă.
Un stoc sub formă de capital productiv există sub forma de mijloace de producţie care se şi află în procesul de producţie sau, cel puţin, în mîna producătorului, adică în mod latent în procesul de producţie. Am văzut mai înainte că o dată cu dezvoltarea productivităţii muncii, prin urmare o dată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist — care dezvoltă forţa productivă socială a muncii mai mult decît toate modurile de producţie anterioare —, masa mijloacelor de producţie (clădiri, maşini etc.), intrate o dată pentru totdeauna sub forma mijloacelor de muncă în procesul de producţie şi funcţionînd mereu şi în mod repetat în acest proces în cursul unor perioade mai lungi sau mai scurte, creşte în permanenţă; de asemenea am văzut că această creştere a masei mijloacelor de producţie este în acelaşi timp atît premisă, cît şi efect al dezvoltării forţei productive sociale a muncii. Creşterea nu numai absolută, dar şi relativă a avuţiei în această formă (cf. „Capitalul“, cartea I, cap. XXIII, 2 37) caracterizează în primul rînd modul de producţie capitalist. Formele materiale de existenţă ale capitalului constant, adică mijloacele de producţie, constau însă nu numai din asemenea mijloace de muncă, ci şi din material de muncă, aflat pe cele mai diferite trepte ale prelucrării sale, şi din materiale auxiliare. O dată cu extinderea proporţiilor producţiei şi cu creşterea forţei productive a muncii prin cooperaţie, diviziunea muncii, maşinism etc. creşte masa de materii prime, de materiale auxiliare etc. care intră în procesul zilnic de reproducţie. Aceste elemente trebuie să se afle pregătite la locul de producţie. Volumul acestui stoc existent sub formă de capital productiv creşte, aşadar, în mod absolut. Pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare în mod neîntrerupt, indiferent dacă acest stoc poate fi reînnoit zilnic sau numai la termene anumite, trebuie ca întotdeauna la locul de producţie să se afle o cantitate de materii prime etc. mai mare decît aceea care se consumă, de pildă, zilnic sau săptămînal. Continuitatea procesului cere ca existenţa condiţiilor necesare lui să nu depindă nici de întreruperi posibile în cumpărările zilnice, nici de faptul că produsul-marfă se vinde zilnic sau săptămînal şi de aceea nu poate fi retransformat în elementele sale de producţie decît în mod neregulat. Dar capitalul productiv poate, evident, să fie latent sau să formeze stocuri în proporţii foarte diferite. Este, de pildă, o mare deosebire dacă fabricantul de fire trebuie să aibă pregătit un stoc de bumbac sau de cărbune pentru trei luni sau pentru o lună. Este astfel evident că acest stoc poate să scadă în mod relativ, deşi creşte în mod absolut.
Faptul acesta depinde de diferite condiţii, care, în esenţă, se reduc toate la rapiditatea, regularitatea şi siguranţa mai mare cu care poate fi obţinută întotdeauna masa de materii prime necesară pentru ca niciodată să nu aibă loc o întrerupere a procesului de producţie. Cu cît aceste condiţii sînt mai puţin respectate, cu cît siguranţa, regularitatea şi rapiditatea aprovizionării sînt deci mai reduse, cu atît mai considerabilă trebuie să fie partea latentă a capitalului productiv, adică stocul de materii prime etc. care se află în mîna producătorului şi care mai aşteaptă să fie prelucrat. Aceste condiţii, deci şi volumul stocului în această formă, sînt invers proporţionale cu gradul de dezvoltare a producţiei capitaliste şi deci cu gradul de dezvoltare a forţei productive a muncii sociale.
Totuşi, ceea ce apare aici ca o reducere a stocului (de pildă la Lalor) nu este, în parte, decît o reducere a stocului în forma de capital-marfă sau a stocului de marfă propriu-zis, deci o simplă schimbare de formă a aceluiaşi stoc. Dacă, de pildă, cantitatea de cărbune care se produce zilnic în ţară este mare, deci volumul şi intensitatea producţiei de cărbune sînt mari, fabricantul de fire nu are nevoie de o rezervă mare de cărbune pentru a asigura continuitatea producţiei sale. Reînnoirea permanentă şi sigură a aprovizionării cu cărbune face ca acest lucru să fie de prisos. În al doilea rînd, viteza cu care produsul unui proces poate trece ca mijloc de producţie în alt proces depinde de dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie. Ieftinătatea transportului joacă aici un mare rol. Transportul mereu reînnoit, de pildă al cărbunelui de la mină la filatură, ar fi mai scump decît aprovizionarea cu o cantitate mai mare de cărbune pentru un timp mai îndelungat în condiţiile unui transport relativ mai ieftin. Ambele aceste împrejurări analizate pînă acum rezultă din însuşi procesul de producţie. În al treilea rînd, o anumită influenţă exercită şi dezvoltarea sistemului de credit. Cu cît fabricantul de fire depinde mai puţin, în ceea ce priveşte reînnoirea stocurilor sale de bumbac, de cărbune etc., de vînzarea imediată a firelor sale — şi cu cît este mai dezvoltat sistemul de credit, cu atît mai redusă este această dependenţă directă —, cu atît mai mică poate fi mărimea relativă a acestor stocuri pentru a asigura continuitatea producţiei de fire pe o scară dată şi independent de hazardul vînzării firelor. În al patrulea rînd însă, multe feluri de materii prime, semifabricate etc. au nevoie pentru producţia lor de perioade de timp mai îndelungate. Acest lucru este valabil în special pentru toate materiile prime pe care le furnizează agricultura. Prin urmare, ca să nu aibă loc nici o întrerupere a procesului de producţie, trebuie să existe un anumit stoc din aceste materii prime pentru întregul interval de timp în care produsul nou nu-l poate înlocui pe cel vechi. Dacă acest stoc aflat în posesiunea capitalistului industrial se reduce, aceasta dovedeşte numai că el creşte sub formă de stoc de mărfuri aflat în posesiunea comerciantului. Dezvoltarea mijloacelor de transport, de pildă, permite transportarea rapidă a bumbacului aflat în portul Liverpool, unde a fost adus, spre Manchester, astfel că fabricantul îşi poate reînnoi stocul său de bumbac în părţi relativ mici, după nevoie. Dar, în acest caz, mase cu atît mai mari din acelaşi bumbac se află, ca stoc de mărfuri, în posesiunea comercianţilor din Liverpool. Prin urmare, aici nu este vorba decît de o simplă schimbare de formă a stocului, lucru pe care Lalor şi alţii l-au scăpat din vedere. Şi dacă analizăm capitalul social, aceeaşi masă de produs continuă să se afle aici sub formă de stoc. O dată cu dezvoltarea mijloacelor de transport, pentru o ţară dată scade cantitatea masei necesare care trebuie să fie gata pregătită, de pildă, pe un an. Dacă între America şi Anglia circulă multe vapoare şi vase cu pînze, posibilităţile de a se reînnoi stocul de bumbac se înmulţesc pentru Anglia, aşa că masa stocului de bumbac care trebuie să se afle în medie în Anglia scade. În acelaşi sens acţionează şi dezvoltarea pieţei mondiale şi deci înmulţirea surselor de aprovizionare cu acelaşi articol. Articolul este adus pe rînd din diferite ţări şi la termene diferite.
Am văzut că pe baza producţiei capitaliste marfa devine forma generală a produsului, şi aceasta cu atît mai mult, cu cît această producţie se dezvoltă mai intens atît ca volum, cît şi în adîncime. Aşadar, chiar dacă volumul producţiei este acelaşi, o parte a produsului existentă sub formă de marfă devine mult mai mare decît a fost fie în condiţiile modurilor de producţie anterioare, fie ale modului de producţie capitalist pe o treaptă mai puţin dezvoltată. Dar orice marfă — deci şi orice capital-marfă, care nu este decît marfă, dar marfă ca formă de existenţă a valorii-capital —, în măsura în care nu trece în mod direct din sfera ei de producţie în sfera consumului productiv sau individual, adică orice marfă în intervalul cît se află pe piaţă, constituie un element al stocului de mărfuri. De aceea o dată cu producţia capitalistă, volumul producţiei rămînînd neschimbat, creşte în sine şi stocul de mărfuri (adică această autonomizare şi fixare a formei-marfă a produsului). S-a văzut că aceasta nu este decît o modificare a formei stocului, cu alte cuvinte că într-o parte stocul creşte sub formă de marfă pentru că în altă parte scade sub formă de stoc destinat direct producţiei sau consumului. S-a modificat numai forma socială a stocului. Dacă în acelaşi timp creşte nu numai mărimea relativă a stocului de mărfuri în raport cu produsul social total, ci şi mărimea lui absolută, acest lucru se întîmplă pentru că o dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste creşte şi masa produsului total.
O dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste, scara producţiei este determinată în măsură tot mai mică de cererea nemijlocită de produse şi în măsură tot mai mare de volumul capitalului de care dispune capitalistul individual, de tendinţa de valorificare a capitalului acestuia şi de necesitatea continuităţii şi a extinderii procesului său de producţie. Astfel, în fiecare ramură de producţie în parte creşte în mod necesar masa de produse care se află pe piaţă ca marfă sau caută desfacere. Creşte masa de capital fixată, pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, sub formă de capital-marfă. Creşte de aceea stocul de mărfuri.
În sfîrşit, cea mai mare parte a societăţii se transformă în muncitori salariaţi, în oameni care trăiesc de azi pe mîine, îşi primesc salariul săptămînal şi îl cheltuiesc zilnic, care, prin urmare, trebuie să-şi găsească mijloacele de subzistenţă sub formă de stoc. Oricît de fluide ar fi elementele acestui stoc, o parte dintre ele trebuie totuşi să stagneze în permanenţă pentru ca stocul să se poată afla în mişcare continuă.
Toate aceste momente rezultă din forma producţiei şi din transformarea formei pe care o implică aceasta, transformare prin care produsul trebuie să treacă în cursul procesului de circulaţie.
Oricare ar fi forma socială a stocului de produse, păstrarea lui necesită cheltuieli: clădiri, recipiente etc. în care se păstrează produsele; apoi, în funcţie de natura produsului, ea necesită, în cantitate mai mare sau mai mică, muncă şi mijloace de producţie care trebuie cheltuite pentru prevenirea unor influenţe vătămătoare. Cu cît concentrarea socială a stocurilor este mai mare, cu atît cheltuielile acestea sînt relativ mai mici. Aceste cheltuieli constituie întotdeauna o parte a muncii sociale, fie în formă materializată, fie în formă vie — deci, în forma capitalistă, ele reprezintă cheltuire de capital —, care nu participă la formarea propriu-zisă a produsului şi de aceea reprezintă un scăzămînt din produs. Ele sînt necesare, sînt cheltuieli neproductive ale avuţiei sociale. Sînt cheltuielile de întreţinere ale produsului social, indiferent dacă existenţa acestuia ca element al stocului de mărfuri rezultă numai din forma socială a producţiei, deci din forma-marfă şi din transformările necesare ale acesteia, sau dacă considerăm stocul de mărfuri numai ca o formă specială a stocului de produse, propriu tuturor orînduirilor sociale, chiar dacă nu sub forma stocului de mărfuri, formă a stocului de produse proprie procesului de circulaţie.
Se pune acum întrebarea în ce măsură intră aceste cheltuieli în valoarea mărfurilor?
Dacă capitalistul a transformat capitalul său, avansat pentru mijloace de producţie şi forţă de muncă, în produs, într-o masă de mărfuri finite destinate vînzării, iar aceasta rămîne nevîndută în depozite, atunci nu numai procesul de valorificare a capitalului său stagnează. Cheltuielile pentru clădiri, muncă suplimentară etc. pe care le necesită întreţinerea acestui stoc constituie o pierdere pozitivă. Cumpărătorul care s-ar ivi în cele din urmă şi-ar bate joc de capitalist dacă acesta i-ar spune: marfa mea nu a putut fi vîndută timp de şase luni şi păstrarea ei în decursul acestor şase luni nu numai că mi-a imobilizat atîta şi atîta capital, dar mi-a cauzat şi cheltuieli neproductive. Tant pis pour vous *7, va spune cumpărătorul. Alături de d-ta se află un alt vînzător a cărui marfă a fost terminală abia alaltăieri. Marfa d-tale a stat în depozit atîta vreme şi calitatea ei, de bună seamă, a suferit mai mult sau mai puţin din această cauză. Aşa că d-ta trebuie să vinzi mai ieftin decît concurentul d-tale. Problema dacă producătorul de mărfuri este producătorul efectiv al mărfii sale sau producătorul ei capitalist, adică, de fapt, numai reprezentantul producătorilor ei efectivi, nu schimbă întru nimic condiţiile de existenţă ale mărfii. El trebuie să-şi transforme lucrul în bani. Cheltuielile neproductive provocate de fixarea acestui lucru sub formă de marfă fac parte din riscul său personal, care nu-l priveşte pe cumpărătorul mărfii. Acesta nu-i plăteşte timpul de circulaţie a mărfii lui. Chiar atunci cînd capitalistul îşi ţine în mod intenţionat marfa în afara pieţei, în timpuri de revoluţie reală sau prezumtivă în valoare, problema dacă el îşi realizează cheltuielile neproductive suplimentare depinde de faptul dacă această revoluţie în valoare are loc, de faptul dacă calculele sale speculative au fost juste sau nu. Dar revoluţia în valoare nu este o consecinţă a cheltuielilor lui neproductive. Aşadar, în măsura în care stocarea înseamnă o stagnare a circulaţiei, cheltuielile provocate de acest fapt nu adaugă mărfii nici o valoare. Pe de altă parte, nu poate exista nici un stoc fără rămînerea capitalului în sfera circulaţiei, fără ca acesta să se afle, o vreme mai mult sau mai puţin îndelungată, în forma sa de marfă; prin urmare, nu există stoc fără o stagnare a circulaţiei, aşa cum banii nu pot circula fără să se fi format o rezervă de bani. Fără stoc de mărfuri nu este posibilă, aşadar, circulaţia mărfurilor. Dacă această necesitate nu-i apare capitalistului în M' — B', ea îi apare în B — M; dacă nu apare pentru capitalul-marfă al capitalistului respectiv, ea apare pentru capitalul-marfă al altor capitalişti care produc mijloace de producţie pentru el şi mijloace de subzistenţă pentru muncitorii săi.
S-ar părea că esenţa lucrurilor nu poate fi modificată cu nimic de faptul dacă stocarea este voluntară sau involuntară, adică dacă producătorul de mărfuri păstrează intenţionat mărfurile în stoc sau dacă mărfurile sale formează un stoc din cauza rezistenţei pe care condiţiile procesului de circulaţie însuşi o opun vînzării lor. Dar pentru rezolvarea acestei probleme este util să ştim ce deosebeşte stocarea voluntară de cea involuntară. Formarea involuntară a stocului rezultă dintr-o stagnare a circulaţiei sau este identică cu o stagnare a circulaţiei care intervine independent de previziunea producătorului de mărfuri şi în pofida voinţei lui. Ce caracterizează stocarea voluntară? În ambele cazuri, vînzătorul caută să scape cît mai repede de marfa sa. El oferă întotdeauna spre vînzare produsul său în calitate de marfă. Dacă el l-ar sustrage vînzării, atunci produsul ar forma numai un element virtual (δυνάμει) al stocului de mărfuri, şi nu unul efectiv (έναγεία). Acum, ca şi mai înainte, marfa ca atare nu este pentru el decît un purtător al valorii ei de schimb, şi în această calitate ea nu poate acţiona decît prin şi după lepădarea formei sale de marfă, numai după ce a îmbrăcat forma bani.
Stocul de mărfuri trebuie să aibă un anumit volum pentru a corespunde volumului cererii în cursul unei perioade date. În această privinţă se scontează pe o extindere continuă a cercului cumpărătorilor. Ca să ajungă, de pildă, pentru o zi, o parte din mărfurile care se află pe piaţă trebuie să rămînă în permanenţă sub formă de marfă, în timp ce cealaltă parte se scurge, se transformă în bani. Partea care stagnează în timp ce cealaltă se scurge scade în mod continuu, aşa cum scade însuşi volumul stocului pînă cînd, în cele din urmă, este vîndut în întregime. Stagnarea mărfii este deci calculată aici ca o condiţie necesară a vînzării mărfii. Mai departe volumul stocului trebuie să fie mai mare decît vînzarea medie sau decît volumul cererii medii. Altminteri, ceea ce ar depăşi cererea peste acest volum mediu nu ar putea să fie satisfăcut. Pe de altă parte, stocul trebuie mereu reînnoit, pentru că se epuizează mereu. Această reînnoire nu poate fi realizată, în ultimă instanţă, decît prin intermediul producţiei, printr-o aprovizionare cu mărfuri. Dacă aceste mărfuri vin din străinătate sau nu, aceasta nu modifică cu nimic lucrurile. Reînnoirea depinde de perioadele de care au nevoie mărfurile pentru reproducerea lor. În decursul acestei perioade, stocul de mărfuri trebuie să fie suficient. Faptul că el nu rămîne în mîna producătorului iniţial, ci trece prin diferite depozitări de la angrosist pînă la vînzătorul cu amănuntul, nu schimbă decît aparenţa, nu însă fondul lucrurilor. Privită din punct de vedere social, în ambele cazuri o parte a capitalului continuă să se afle sub formă de stoc de mărfuri atîta timp cît marfa nu a intrat în sfera consumului individual sau productiv. Producătorul însuşi caută să aibă în depozit o rezervă corespunzătoare cu cererea medie a mărfii sale, pentru a nu depinde direct de producţie şi pentru a-şi asigura un cerc stabil de clienţi. Corespunzător cu perioadele de producţie se stabilesc termene de cumpărare, iar marfa este stocată o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată pînă cînd poate fi înlocuită prin exemplare noi din acelaşi sort. Numai prin această stocare este asigurat caracterul permanent şi continuu al procesului de circulaţie şi deci al procesului de reproducţie, care include în sine procesul de circulaţie.
Trebuie să ne amintim că M' — B' poate fi încheiat pentru producătorul lui M, cu toate că M se mai află încă pe piaţă. Dacă producătorul însuşi ar vrea să-şi ţină în depozit propria marfă pînă cînd aceasta ar fi vîndută consumatorului final, el ar trebui să pună în mişcare un capital dublu: unul în calitate de producător al mărfii, celălalt în calitate de negustor. Pentru marfa însăşi, indiferent dacă e considerată ca marfă individuală sau ca parte componentă a capitalului social, lucrurile nu se schimbă cu nimic dacă cheltuielile de stocare cad asupra producătorului ei sau asupra unui şir de comercianţi de la A la Z.
În măsura în care stocul de mărfuri nu este nimic altceva decît forma-marfă a produsului care, pe o scară dată a producţiei sociale, atunci cînd nu există ca stoc de mărfuri, ar exista sau ca stoc productiv (fond de producţie latent), sau ca fond de consum (rezervă de mijloace de consum), în aceeaşi măsură şi cheltuielile pe care le necesită păstrarea stocului, deci cheltuielile de stocare, adică munca materializată sau vie folosită în acest scop, sînt şi ele pur şi simplu cheltuieli transpuse pentru păstrarea fie a fondului de producţie social, fie a fondului de consum social. Sporirea valorii mărfii pricinuite de ele repartizează doar aceste cheltuieli pro rata *8 asupra diferitelor mărfuri, întrucît cheltuielile sînt diferite pentru diferitele sorturi de mărfuri. Cheltuielile de stocare continuă să fie scăzăminte din avuţia socială, cu toate că reprezintă una dintre condiţiile de existenţă a acestei avuţii.
Numai în măsura în care stocul de mărfuri este o condiţie a circulaţiei mărfurilor şi chiar o formă apărută în mod necesar în circulaţia mărfurilor, deci numai în măsura în care această stagnare aparentă este o formă a fluxului însuşi, aşa cum formarea unei rezerve de bani este o condiţie a circulaţiei banilor, numai în această măsură stagnarea este normală. Dimpotrivă, în măsura în care mărfurile aflate în rezervoarele circulaţiei nu fac loc valului de producţie care vine din urmă, rezervoarele fiind, aşadar, supraîncărcate, stocul de mărfuri creşte ca urmare a stagnării circulaţiei, aşa cum cresc tezaurele atunci cînd stagnează circulaţia banilor. Şi, în plus, este indiferent dacă această stagnare se produce în depozitele capitalistului industrial sau în cele ale comerciantului. Stocul de mărfuri nu este în acest caz o condiţie a vînzării neîntrerupte, ci o urmare a faptului că mărfurile nu pot fi vîndute. Cheltuielile rămîn aceleaşi, dar, întrucît ele decurg acum numai din formă, şi anume din necesitatea de a transforma mărfurile în bani şi din dificultatea efectuării acestei metamorfoze, ele nu intră în valoarea mărfii, ci reprezintă scăzăminte, pierderi de valoare în cursul realizării valorii. Întrucît forma normală şi cea anormală a stocului nu se deosebesc ca aspect exterior, amîndouă reprezentînd stagnări ale circulaţiei, aceste fenomene pot fi luate unul drept altul. Însuşi agentul producţiei poate fi indus în eroare, cu atît mai mult cu cît pentru producător procesul de producţie a capitalului său îşi poate continua cursul, deşi procesul de circulaţie a mărfurilor sale, care au trecut în mîinile comercianţilor, stagnează. Dacă volumul producţiei şi volumul consumului cresc, atunci, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, creşte şi volumul stocului de mărfuri. Reînnoirea şi absorbirea acestuia se fac în acelaşi ritm, dar volumul este mai mare. Volumul stocului de mărfuri umflat în urma stagnării circulaţiei poate fi deci considerat din greşeală drept un simptom al lărgirii procesului de reproducţie, în special atunci cînd, o dată cu dezvoltarea sistemului de credit, mişcarea reală poate fi mistificată.
Cheltuielile pentru formarea stocurilor constau 1) dintr-o scădere cantitativă a masei produsului (ca, de pildă, la formarea stocului de făină), 2) dintr-o alterare a calităţii produsului, 3) din munca materializată sau din munca vie pe care o necesită conservarea stocului.
Nu este necesar să intrăm aici în toate detaliile cheltuielilor de circulaţie, ca, de pildă, ambalarea, sortarea etc. Legea generală este că toate cheltuielile de circulaţie care rezultă numai din transformarea formei mărfii nu-i adaugă acesteia din urmă nici o valoare. Sînt simple cheltuieli necesare pentru realizarea valorii sau pentru trecerea ei dintr-o formă într-alta. Capitalul folosit pentru aceste cheltuieli (inclusiv munca subordonată lui) face parte din faux frais ale producţiei capitaliste. Înlocuirea acestor cheltuieli trebuie să se facă din plusprodus şi constituie, considerînd clasa capitalistă în ansamblu, un scăzămînt din plusvaloare sau din plusprodus, tot aşa cum timpul cheltuit de un muncitor pentru a-şi cumpăra mijloacele de subzistenţă este pentru el timp pierdut. Cheltuielile de transport joacă însă un rol prea important pentru a nu le cerceta aici pe scurt.
În cadrul circuitului capitalului şi în procesul metamorfozei mărfii, metamorfoză care formează o parte a acestui circuit, se efectuează schimbul de substanţe ale muncii sociale. Acest schimb de substanţe poate determina deplasarea produselor, mişcarea lor reală dintr-un loc într-altul. Dar circulaţia mărfurilor poate avea loc fără deplasarea lor fizică, iar transportarea produselor poate avea loc fără o circulaţie a mărfurilor şi chiar fără un schimb nemijlocit de produse. O casă pe care A o vinde lui B circulă ca marfă, dar rămîne pe loc. Valori-marfă mobile, ca bumbacul sau fierul brut, rămîn în depozitele lor în timp ce parcurg zeci de procese de circulaţie, fiind cumpărate şi revîndute de către speculanţi 17). Ceea ce se deplasează aici în mod efectiv este numai titlul de proprietate asupra lucrului, nu lucrul însuşi. Pe de altă parte, industria transporturilor a jucat un rol important, de pildă, în imperiul incaşilor, cu toate că produsul social nici nu circula ca marfă şi nici nu era repartizat prin intermediul trocului.
De aceea, deşi industria transporturilor apare pe baza producţiei capitaliste drept cauză a cheltuielilor de circulaţie, totuşi această formă specială de manifestare nu schimbă cu nimic lucrurile.
Cantitatea de produse nu sporeşte prin transportarea lor. Toate schimbările, provocate de transport în proprietăţile naturale ale produselor, nu sînt, cu unele excepţii, efecte utile proiectate, ci un rău inevitabil. Dar valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu se realizează decît prin consumarea lor, şi această însuşire a lor poate face necesară deplasarea lor, prin urmare poate face necesar şi procesul de producţie suplimentar al industriei transporturilor. Capitalul productiv investit în această industrie adaugă, aşadar, valoare produselor transportate, în parte prin transmiterea valorii mijloacelor de transport, în parte prin adăugare de valoare datorită muncii de transport. Acest din urmă adaos de valoare se divide, ca în general în producţia capitalistă, într-o parte care înlocuieşte salariul şi în plusvaloare.
În fiecare proces de producţie, un mare rol îl joacă deplasarea obiectului muncii, precum şi mijloacele de muncă şi forţele de muncă necesare în acest scop, de pildă bumbacul care trece din secţia de cardare în secţia de filat, cărbunele care este ridicat din galerie la suprafaţă. Acelaşi fenomen, doar că pe o scară mai mare, îl reprezintă trecerea produsului finit, ca marfă finită, dintr-un loc de producţie independent într-altul, situat la o anumită depărtare de acesta. Transportul produselor dintr-un loc de producţie într-altul mai este urmat şi de transportul produselor finite din sfera producţiei în sfera consumului. Produsul este gata pentru consum abia atunci cînd a terminat această mişcare.
După cum am arătat mai înainte, o lege generală a producţiei de mărfuri este că productivitatea muncii e invers proporţională cu valoarea pe care o creează. Această lege este valabilă pentru industria transporturilor ca şi pentru oricare altă industrie. Cu cît cantitatea de muncă, trecută sau vie, pe care o necesită transportarea mărfii pe o distanţă dată este mai mică, cu atît este mai mare forţa productivă a muncii, şi invers 18).
Mărimea absolută a valorii adăugate de transport mărfurilor este, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, invers proporţională cu forţa productivă a industriei transporturilor şi direct proporţională cu distanţele care trebuie parcurse.
Mărimea relativă a valorii pe care cheltuielile de transport o adaugă preţului mărfii este, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, direct proporţională cu volumul şi cu greutatea mărfii. Dar există numeroase împrejurări care modifică lucrurile. Transportul impune, de pildă, măsuri de precauţie mai mari sau mai mici, deci o cheltuire mai mare sau mai mică de muncă şi de mijloace de muncă, după cum articolul este relativ mai fragil, mai perisabil sau în stare să facă mai uşor explozie. În această privinţă, magnaţii căilor ferate dau dovadă în inventarea de specii fantastice de o mai mare genialitate decît botaniştii sau zoologii. La căile ferate engleze, de pildă, clasificarea bunurilor umple volume întregi şi se întemeiază, potrivit principiului general, pe tendinţe de a transforma multitudinea de proprietăţi naturale ale bunurilor în tot atîtea dezavantaje în ceea ce priveşte transportul şi în tot atîtea pretexte obligatorii de înşelăciune.
„Sticla, care mai înainte valora 11 l.st. crate-ul“ (o ladă de ambalaj de un anumit volum), „nu mai valorează acum, în urma progreselor industriei şi a desfiinţării impozitului pe sticlă, decît 2 l.st., dar cheltuielile de transport sînt tot atît de ridicate ca mai înainte şi chiar mai ridicate la transportul pe canale. Înainte vreme sticla şi articolele de sticlărie pentru lucrări în plumb erau transportate pe o distanţă de 50 de mile de Birmingham cu 10 şilingi tona. În prezent, sub pretextul riscului pe care îl prezintă fragilitatea articolului, costul transportului s-a triplat. Şi, totuşi, dacă se sparge într-adevăr ceva, direcţia căilor ferate nu plăteşte nimic“ 19).
Mai departe, faptul că partea relativă a valorii pe care cheltuielile de transport o adaugă unui articol este invers proporţională cu valoarea lui le oferă magnaţilor căilor ferate un motiv special ca să taxeze articolul respectiv într-un raport direct proporţional cu valoarea 1ui. Plîngerile industriaşilor şi ale comercianţilor în legătură cu aceasta se repetă pe fiecare pagină din mărturiile care se află în raportul menţionat.
Modul de producţie capitalist reduce cheltuielile de transport pentru marfa individuală atît prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie, cît şi prin concentrarea transportului, adică prin lărgirea proporţiilor lui. Acest mod de producţie sporeşte partea de muncă socială, vie şi materializată care se cheltuieşte cu transportarea mărfurilor, şi anume o sporeşte, în primul rînd, prin transformarea marii majorităţi a produselor în mărfuri şi, în al doilea rînd, prin înlocuirea pieţelor locale cu pieţe îndepărtate.
Circulaţia, adică deplasarea efectivă a mărfurilor în spaţiu, se reduce la transportarea mărfurilor. Industria transporturilor formează, pe de o parte, o ramură de producţie independentă şi de aceea o sferă specială de investiţie a capitalului productiv. Pe de altă parte, ea se distinge prin faptul că apare ca o continuare a unui proces de producţie în cadrul procesului de circulaţie şi pentru procesul de circulaţie.
10). Pasajul inclus între acolade este luat dintr-o notă de la sfîrşitul manuscrisului VIII.
11). „Cheltuielile comerciale, deşi necesare, trebuie privite ca o cheltuială nerentabilă“. (Quesnay. „Analyse du Tableau Économique“, în ediţia Daire, „Physiocrates“, le partie, Paris, 1846, p. 71.) — După Quesnay, „profitul“ pe care îl aduce concurenţa dintre comercianţi prin faptul că-i sileşte „să-şi reducă cîştigul sau beneficiul... nu este, strict vorbind, decît o reducere a pierderii pentru vînzătorul din prima mînă şi pentru cumpărătorul-consumator. Or, o reducere a pierderii pe seama cheltuielilor comerciale nu este un produs real, adică o sporire a avuţiei obţinute prin comerţ, indiferent dacă îl considerăm pe acesta în sine ca un simplu schimb, independent de cheltuielile de transport sau în legătură cu cheltuielile de transport“ (p. 145—146). „Cheltuielile comerciale sînt suportate întotdeauna de vînzătorii produselor, care ar obţine preţul integral pe care îl plătesc cumpărătorii dacă nu ar exista nici un fel de cheltuieli intermediare“ (p. 163). „Les propriétaires [proprietarii funciari] şi producteurs [producătorii] sînt «salariants» [plătitori de salarii], iar comercianţii sînt «salariés» [salariaţi]“ (p. 164, Quesnay. „Dialogues sur le Commerce et sur les Travaux des Artisans“, în ediţia Daire, „Physiocrates“, le partie, Paris, 1846).
12). În evul mediu, contabilitatea pentru agricultură se ţinea numai în mănăstiri. S-a văzut însă („Capitalul“, cartea I, p. 343 33) că încă în vechile obşti hinduse figurează un contabil pentru agricultură. Contabilitatea s-a separat aici ca o funcţie exclusivă a unui funcţionar al obştii. Prin această diviziune a muncii se economiseşte timp, muncă şi cheltuieli, dar producţia şi contabilitatea asupra mersului producţiei rămîn lucruri tot atît de diferite ca şi încărcătura unui vapor şi conosamentul respectiv. În persoana contabilului, o parte din forţa de muncă a obştii este sustrasă producţiei, iar cheltuielile implicate de activitatea acestuia nu sînt înlocuite prin propria lui muncă, ci printr-un scăzămînt din produsul obştii. Ceea ce se întîmplă cu contabilul obştii hinduse se întîmplă, mutatis mutandis [cu modificările necesare], şi cu contabilul capitalistului. (Din manuscrisul II.)
13). „Banii care circulă într-o ţară sînt o anumită parte a capitalului acelei ţări, sustrasă cu totul scopurilor productive, pentru a înlesni sau a mări productivitatea părţii rămase; de aceea o anumită sumă din avuţie este tot atît de necesară pentru a face din aur un mijloc de circulaţie, pe cît este de necesară pentru confecţionarea unei maşini care să uşureze oricare altă parte a producţiei“. („Economist“ 34, vol. V, p. 520.)
14). În 1841 Corbet a calculat cheltuielile făcute cu înmagazinarea grîului pentru o perioadă de 9 luni: 1/2% din cheltuieli reprezintă pierderi din cantitate, 3% — dobîndă la preţul griului, 2% — chirie pentru depozitare, 1% — vînturat şi cărăuşie, 1/2% — muncă de descărcare, total 7%, sau, la un preţ al grîului de 50 şilingi, 3 şilingi şi 6 pence de fiecare cuarter. (Th. Corbet. „An Inquiry into the Causes and Modes of the Wealth of Individuals etc.“, London, 1841 [p. 140].) Potrivit declaraţiilor date de nişte negustori din Liverpool în faţa comisiei căilor ferate, cheltuielile neproductive (nete) făcute cu înmagazinarea cerealelor s-au cifrat în 1865 la 2 pence de cuarter, sau 9—10 pence de tonă pe lună. („Royal Commission on Railways“, 1867, Evidence, p. 19, nr. 331.)
15). Book II. Introduction 35.
16). În loc ca, aşa cum crede A. Smith, formarea de stocuri să rezulte abia din transformarea produsului în marfă şi a stocului destinat consumului în stoc de mărfuri, această schimbare a formei, dimpotrivă, provoacă în timpul trecerii de la producţia pentru consumul propriu la producţia de mărfuri crizele cele mai violente în economia producătorilor. Aşa, de pildă, în India s-a păstrat pînă în ultimul timp „obiceiul de a stoca în mase mari cerealele pentru care în anii de abundenţă nu se putea obţine decît un preţ mic“. („Return. Bengal and Orissa Famine. H. of C. 1867“, I, p. 230, 231, nr. 74.) Cererea de bumbac, de iută etc., crescută brusc în urma războiului civil din America, a provocat în multe părţi ale Indiei o mare reducere a culturii orezului, o urcare a preţurilor la orez şi vînzarea vechilor stocuri de orez ale producătorilor. În 1864—1866 la aceasta s-a mai adăugat un export de orez fără precedent în Australia, Madagascar etc. De aici caracterul acut al foametei din 1866, care numai în districtul Orissa a costat viaţa a un milion de oameni (l. c., p. 174, 175, 213, 214 şi III: „Papers relating to the Famine in Behar“, p. 32, 33, unde printre cauzele foametei se subliniază „drain of old stock“ [epuizarea vechilor stocuri]. (Din manuscrisul II.)
17). Storch numeşte această circulaţie „circulation factice“ [„circulaţie iluzorie“].
18). Ricardo îl citează pe Say, care consideră ca o binecuvîntare a comerţului faptul că prin cheltuielile de transport el scumpeşte produsele sau le măreşte valoarea. „Comerţul — spune Say — ne dă posibilitatea să obţinem o marfă din locul unde a fost produsă şi s-o transportăm în altul, unde urmează să fie consumată; aceasta ne permite deci să sporim valoarea mărfii cu întreaga diferenţă dintre preţul ei în primul dintre aceste locuri şi preţul ei în al doilea loc“ 38. La aceasta Ricardo observă: „Adevărat; dar în ce chip i se adaugă această valoare suplimentară? Prin adăugarea la costul de producţie mai întîi a cheltuielilor de expediţie, al doilea a profitului la capital avansat de negustor. Marfa este mai valoroasă doar din acele motive pentru care orice altă marfă devine mai valoroasă, adică deoarece se întrebuinţează mai multă muncă pentru producţia şi transportul ei înainte de a fi cumpărată de consumator. Acest lucru nu trebuie menţionat ca unul dintre avantajele comerţului“. (Ricardo. „Principles of Pol. Econ.“, 3rd ed., London, 1821, p. 309—310.) [Vezi şi David Ricardo. Opere alese, vol. I, „Despre principiile economiei politice“, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1959, p. 207.]
19). „Royal Commision on Railways“, p. 31, nr. 630.
*1. — „Cînd un grec întîlneşte un alt grec, se dă o luptă aprigă“, parafrazare a unei expresii dintr-o tragedie a dramaturgului englez Nathanael Lee intitulată „Rival Queens“ („Reginele rivale, sau moartea lui Alexandru cel Mare“). — Nota trad.
*2. — ochilor frumoşi. — Nota trad.
*3. — cheltuieli neproductive. — Nota trad.
*4. — corespunzător. — Nota trad.
*5. — cheltuieli neproductive. — Nota trad.
*6. Marx se referă aici la calculele lui Corbet citate mai înainte la nota 14. — Nota red.
*7. — Cu atît mai rău pentru d-ta. — Nota trad.
*8. — proporţional. — Nota trad.
33. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 368. [Nota red.]
34. „The Economist“ — săptămînal englez pentru probleme economice şi politice, fondat la Londra în 1843; organ de presă al marii burghezii industriale. [Nota red.]
35. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“. A new edition in four volumes. London, 1843, vol. II, p. 249—252. (Vezi şi Adam Smith. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 183—184). [Nota red.]
36. J. Lalor. „Money and Morals: a Book for the Times“. London, 1852, p. 43, 44 („Bani şi morală“). [Nota red.]
J. C. L. Simonde de Sismondi. „Études sur l'économie politique“, tome I, Bruxelles, 1837, p. 49 etc. („Studii de economie politică“). [Nota red.]
37. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 631—638. [Nota red.]
38. J. B. Say. „Traité d'économie politique“. Troisième édition, Paris, 1817, tome II, p. 433 („Tratat de economie politică“). [Nota red.]