Karl Marx
Capitalul, vol. II: Procesul de circulaţie a capitalului
Capitolul opt

Capital fix şi capital circulant

I. Deosebirile formei

Am văzut („Capitalul“, cartea I, cap. VI) că o parte a capitalului constant păstrează, faţă de produsele la a căror formare participă, forma de întrebuinţare determinată cu care intră în procesul de producţie. Prin urmare, într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, în procese de muncă ce se repetă mereu, această parte a capitalului constant îndeplineşte în permanenţă aceleaşi funcţii. Aşa, de pildă, este cazul cu clădirile atelierelor, cu maşinile etc., pe scurt cu tot ceea ce cuprindem sub denumirea de mijloace de muncă. Această parte a capitalului constant transmite valoarea ei produsului, în măsura în care ea pierde, o dată cu propria ei valoare de întrebuinţare, propria ei valoare de schimb. Această transmitere a valorii sau această trecere a valorii unui asemenea mijloc de producţie asupra produsului la a cărui formare participă este determinată printr-o medie; ea se măsoară prin durata medie de funcţionare a mijlocului de producţie din momentul în care acesta intră în procesul de producţie şi pînă în momentul în care este complet uzat, devine inutilizabil şi trebuie înlocuit printr-un exemplar nou de acelaşi gen, adică trebuie reprodus.

Prin urmare, ceea ce caracterizează această parte a capitalului constant — mijloacele de muncă propriu-zise — constă în următoarele:

O parte a capitalului a fost avansată sub formă de capital constant, adică sub formă de mijloace de producţie, care funcţionează acum ca factori ai procesului de muncă atîta timp cît ele păstrează forma de întrebuinţare independentă cu care au intrat în acest proces. Produsul finit, deci şi factorii de formare a produsului, în măsura în care au fost transformaţi în produs este respins din procesul de producție, pentru a trece ca marfă din sfera producţiei în sfera circulaţiei. Mijloacele de muncă, dimpotrivă, o dată ce au intrat în sfera producţiei, nu o mai părăsesc niciodată. Funcţia lor le fixează temeinic în sfera producţiei. O parte a valorii-capital avansate este fixată în această formă, determinată de funcţionarea mijloacelor de muncă în procesul de producţie. O dată cu funcţionarea, deci şi cu uzarea mijlocului de muncă, o parte a valorii acestuia trece asupra produsului, iar altă parte rămîne fixată în mijlocul de muncă şi, prin urmare, în procesul de producţie. Valoarea astfel fixată scade în mod continuu, pînă cînd mijlocul de muncă nu mai poate fi utilizat; de aceea şi valoarea lui s-a repartizat, într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, asupra unei mase de produse care rezultă dintr-o serie de procese de muncă mereu repetate. Dar atîta timp cît mijlocul de muncă mai acţionează ca atare, deci atîta timp cît nu trebuie înlocuit printr-un exemplar nou de acelaşi gen, în el rămîne întotdeauna fixată valoarea capitalului constant, în timp ce altă parte a valorii, fixată iniţial în el, trece asupra produsului şi circulă deci ca parte componentă a stocului de mărfuri. Cu cît mijlocul de muncă durează mai mult, cu cît se uzează mai încet, cu atît valoarea capitalului constant rămîne mai mult timp fixată în această formă de întrebuinţare. Oricare ar fi însă gradul durabilităţii mijlocului de muncă, proporţia în care îşi transmite valoarea este întotdeauna invers proporţională cu durata totală a timpului său de funcţionare. Dacă din două maşini de aceeaşi valoare una se uzează în 5 ani, iar cealaltă în 10 ani, prima transmite în acelaşi interval de timp de două ori mai multă valoare decît cea de-a doua.

Această parte a valorii-capital fixată în mijlocul de muncă circulă la fel ca oricare alta. Am văzut în general că întreaga valoare-capital se află în circulaţie continuă şi în acest sens orice capital este de aceea capital circulant. Dar circulaţia părţii de capital analizată aici este specifică. În primul rînd, ea nu circulă în forma ei de întrebuinţare; ceea ce circulă este numai valoarea ei, şi anume în mod treptat, fracţionar, în măsura în care ea trece din această parte de capital asupra produsului care circulă ca marfă. În timpul întregii durate de funcţionare a acestei părţi, fracţiune din valoarea ei rămîne întotdeauna fixată în ea, păstrîndu-şi independenţa faţă de mărfurile la a căror producere contribuie. Datorită acestei particularităţi, partea aceasta a capitalului constant ia forma de capital fix. În opoziţie cu ea, toate celelalte componente materiale ale capitalului avansat în procesul de producţie formează capitalul circulant sau fluid [flüssiges].

O parte din mijloacele de producţie — anume materialele auxiliare care sînt consumate de înseşi mijloacele de muncă în timpul funcţionării lor, aşa cum sînt consumaţi cărbunii de către mașina cu abur, sau care nu fac decît să ajute la proces, cum se întîmplă cu gazul de iluminat etc. — nu intră în mod material în produs. Numai valoarea lor formează o parte a valorii produsului. În propria sa circulaţie, produsul face să circule şi valoarea acestor mijloace de producţie. În această privinţă, ele nu se deosebesc de capitalul fix. Dar, în fiecare proces de muncă în care intră, ele sînt consumate în întregime şi de aceea trebuie înlocuite în întregime cu exemplare noi de acelaşi gen pentru fiecare nou proces de muncă. În timpul funcţionării lor, ele nu-şi păstrează forma de întrebuinţare independentă. Prin urmare, în timpul funcţionării lor, nici o parte valorii-capital nu rămîne fixată în vechea ei formă de întrebuinţare, în forma ei naturală. Faptul că această parte materialelor auxiliare nu intră în mod material în produs, ci intră, numai prin valoarea ei, ca parte din valoare în valoarea produsului, şi că, în legătură cu aceasta, funcţionarea acestor materiale este fixată în sfera producţiei, făcut pe unii economişti, ca Ramsay, să le încadreze în categoria capitalului fix 40 (făcînd în acelaşi timp confuzie între capitalul fix și capitalul constant).

Partea mijloacelor de producţie care intră în mod material în produs, adică materiile prime etc., datorită acestui fapt, dobîndeşte, în parte, anumite forme sub care poate intra mai tîrziu ca articol de consum în consumul individual. Mijloacele de muncă propriu-zise, purtătorii materiali ai capitalului fix, sînt consumate numai în mod productiv şi nu pot intra în consumul individual, pentru că nu intră în produsul sau în valoarea de întrebuinţare la a cărei formare contribuie, ci, dimpotrivă, îşi păstrează faţă de ea forma lor independentă pînă la uzura lor totală. Excepţie fac mijloacele de transport. Efectul util pe care îl produc în cursul funcţionării lor productive, adică în timpul cît se află în sfera producţiei — deplasarea în spaţiu —, intră în acelaşi timp în consumul individual, de pildă în consumul călătorului. În acest caz, pasagerul plăteşte întrebuinţarea lor, aşa cum plăteşte întrebuinţarea altor mijloace de consum. Am văzut 41 că, de pildă, în industria chimică materia primă şi materialele auxiliare se contopesc unele cu altele. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu mijloacele de muncă, cu materialele auxiliare şi cu materia primă. Aşa, de pildă, în agricultură substanţele folosite pentru ameliorarea solului intră în parte în produsul vegetal ca element de formare a acestuia. Pe de altă parte, acţiunea lor este repartizată pe o perioadă mai îndelungată, de pildă 4—5 ani. O parte din aceste substanţe intră deci în mod material în produs şi astfel îşi trece concomitent valoarea ei asupra produsului, în timp ce altă parte, rămînînd în vechea ei formă de întrebuinţare, îşi fixează în aceasta şi valoarea ei. Ea continuă să existe ca mijloc de producţie şi de aceea ia forma de capital fix. Ca vită de muncă, un bou este capital fix. Dacă este mîncat, el nu funcţionează ca mijloc de muncă, prin urmare nu în calitate de capital fix.

Ceea ce dă unei părţi a valorii-capital avansate în mijloace de producţie caracterul de capital fix constă exclusiv în modul specific in care circulă această valoare. Acest mod special de a circula decurge din modul special în care respectivul mijloc de muncă îşi trece valoarea asupra produsului sau din rolul deosebit pe care el, ca element care formează valoare, îl joacă în cursul procesului de producţie. Acest mod, la rîndul său, rezultă din modul deosebit în care funcţionează mijlocul de muncă în procesul de muncă.

Se ştie că una și aceeaşi valoare de întrebuinţare, ieşind ca produs dintr-un proces de muncă, intră ca mijloc de producţie în celălalt 42. Numai funcţionarea unui produs în procesul de producţie ca mijloc de muncă face din el capital fix. Dimpotrivă, în măsura în care produsul însuşi iese dintr-un proces de producţie, el nu este nicidecum capital fix. Astfel, o maşină, ca produs, respectiv ca marfă a unui fabricant de maşini, face parte din capitalul-marfă al acestuia. Ea devine capital fix abia în mîna cumpărătorului ei, a capitalistului care o foloseşte în mod productiv.

Toate celelalte condiţii rămînînd neschimbate, gradul de fixitate al mijlocului de muncă creşte o dată cu durabilitatea lui. Anume de această durabilitate depinde mărimea diferenţei dintre valoarea-capital, fixată în mijlocul de muncă, şi partea din această valoare care în procesele de muncă repetate se transmite asupra produsului. Cu cît această transmitere de valoare se face mai lent — şi mijlocul de muncă transmite valoare la fiecare repetare a aceluiaşi proces de muncă —, cu atît mai mare este capitalul fixat, cu atît mai mare este diferenţa dintre capitalul folosit şi capitalul consumat în procesul de producţie. În momentul în care această diferenţă a dispărut, mijlocul de muncă a încetat să mai existe, el şi-a pierdut, o dată cu valoarea lui de întrebuinţare, şi valoarea. A încetat să fie purtător de valoare. Întrucît mijlocul de muncă, ca şi oricare alt purtător material de capital constant, transmite produsului valoare numai în măsura în care o dată cu valoarea sa de întrebuinţare îşi pierde şi valoarea, este clar că, cu cît valoarea sa de întrebuinţare se pierde mai lent, cu cît el durează mai mult în procesul de producţie, cu atît perioada în care rămîne fixată în el valoarea capitalului constantă este mai lungă.

Dacă un mijloc de producţie, care nu este mijloc de muncă în adevăratul înţeles al cuvîntului, de pildă materialele auxiliare, materia primă, semifabricatele etc., se comportă în ceea ce priveşte transmiterea valorii, deci și în ceea ce priveşte modul de circulaţie a valorii sale, ca mijloacele de muncă, atunci este şi el un purtător material, o formă de existenţă a capitalului fix. Aşa stau lucrurile cu acele ameliorări ale solului, deja menţionate, cînd în pămînt se introduc substanţe chimice a căror acţiune se extinde asupra mai multor perioade de producţie, adică asupra mai multor ani. Aici o parte a valorii lor mai continuă să existe alături de produs sub forma ei independentă, adică sub formă de capital fix, în timp ce altă parte a valorii a fost transmisă produsului şi circulă deci împreună cu el. În acest caz, în produs intră nu numai o parte din valoarea capitalului fix, dar şi acea valoare de întrebuinţare, acea substanţă în care există această parte a valorii.

Abstracţie făcînd de eroarea fundamentală — care constă în confundarea categoriilor capital fix și capital circulant cu categoriile capital constant și capital variabil —, confuzia în definirea noţiunilor făcută pînă acum de economişti se întemeiază în primul rînd pe următoarele:

Proprietăţi determinate pe care mijloacele de muncă le au prin forma lor naturală sînt transformate în proprietăţi nemijlocite ale capitalului fix, de pildă imobilitatea fizică, să zicem, a unei case. Este uşor apoi să demonstrezi că alte mijloace de muncă, care, ca atare, sînt de asemenea capital fix, au proprietatea opusă, de pildă mobilitatea fizică, să zicem, a unui vapor.

Sau determinarea economică a formei care decurge din circulaţia valorii este confundată cu o proprietate specifică obiectului însuşi; ca şi cum anumite obiecte care în sine nu sînt de loc capital, ci devin capital numai în condiţiile unor relaţii sociale determinate, ar putea fi în sine şi prin natura lor capital într-o formă determinată, fix sau circulant. Am văzut („Capitalul“, cartea I, cap. V) că în orice proces de muncă, indiferent de condiţiile sociale în care are loc, mijloacele de producţie se împart în mijloace de muncă și obiectul muncii. Dar, abia în cadrul modului de producţie capitalist, atît mijloacele de muncă, cît şi obiectul muncii se transformă în capital, și anume în „capital productiv“, aşa cum a fost definit acesta în secţiunea precedentă. Totodată, deosebirea dintre mijloacele de muncă și obiectul muncii, deosebire care decurge din natura procesului de muncă, se reflectă într-o formă nouă: deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant. Abia prin aceasta un lucru care funcţionează ca mijloc de muncă devine capital fix. Dacă, datorită proprietăţilor lui materiale, poate îndeplini şi alte funcţii decît aceea de mijloc de muncă, atunci el este sau nu capital fix după funcţia pe care o îndeplineşte. Vitele în calitate de vite de muncă sînt capital fix; ca vite de îngrăşat, ele sînt materie primă care în cele din urmă intră în circulaţie ca produs; prin urmare, nu sînt capital fix, ci capital circulant.

Simplul fapt că un mijloc de producţie este mobilizat un timp mai îndelungat în procese de muncă repetate, dar conexe, continue şi formînd deci o perioadă de producţie, adică întregul timp de producţie necesar pentru confecționa produsul, necesită, ca şi capitalul fix, o avansare de capital din partea capitalistului pe o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, dar nu transformă capitalul acestuia în capital fix. Sămînţa, de pildă, nu este capital fix, ci numai materie primă, mobilizată în procesul de producţie timp de aproximativ un an. Orice capital, atîta timp cît funcţionează drept capital productiv, este mobilizat în procesul de producţie, prin urmare la fel stau lucrurile şi cu toate elementele capitalului productiv, oricare ar fi forma lor naturală, funcţia şi modul de circulaţie valorilor. Dacă această mobilizare durează mai mult sau mai puţin în funcţie de natura procesului de producţie sau de efectul util urmărit, nu acest fapt determină deosebirea dintre capitalul fix și cel circulant 20).

O parte a mijloacelor de muncă în care sînt cuprinse condiţiile generale ale muncii este sau fixată într-un anumit loc, atunci cînd intră ca mijloc de muncă în procesul de producţie, respectiv cînd este pregătită pentru îndeplinirea unei funcţii productive, ca, de pildă, maşinile, sau este produsă de la început sub această formă imobilă, legată de un anumit loc, ca, de pildă, ameliorări ale solului, clădiri de fabrică, furnale, canale, căi ferate etc. În acest caz, fixarea permanentă a mijlocului de muncă în procesul de producţie, în cadrul căruia trebuie el să funcţioneze, este determinată concomitent de modul lui fizic de existenţă. Pe de altă parte, un mijloc de muncă poate din punct de vedere fizic să-şi schimbe în permanenţă locul, să se mişte şi totuşi să se afle încontinuu în procesul de producţie, ca, de pildă, o locomotivă, un vapor, vitele de muncă etc. În primul caz, imobilitatea nu-i dă caracterul de capital fix, aşa cum, în cazul al doilea, mobilitatea nu-i ia acest caracter. Dar faptul că anumite mijloace de muncă sînt fixate de un anumit loc, că şi-au înfipt rădăcinile lor în pămînt atribuie acestei părţi a capitalului fix un rol special în economia naţiunilor. Ele nu pot fi trimise în străinătate, nu pot circula ca mărfuri pe piaţa mondială. Titlurile de proprietate asupra acestui capital fix pot fi transmise; el poate fi cumpărat şi vîndut şi, în această măsură, el poate intra în circulație in mod ideal. Aceste titluri de proprietate pot chiar circula pe piețe străine, de pildă sub formă de acţiuni. Dar prin schimbarea persoanelor care sînt posesorii acestui fel de capital fix nu se schimbă raportul dintre partea imobilă, fixată în mod material, a avuţiei unei ţări şi partea mobilă a acestei avuții 21).

Din circulaţia specifică a capitalului fix rezultă o rotaţie specifică. Partea de valoare pe care capitalul fix o pierde în forma lui naturală prin uzură circulă ca parte din valoarea produsului. Prin intermediul circulaţiei sale, produsul se transformă din marfă în bani; prin urmare, se transformă în bani şi acea parte din valoarea mijlocului de muncă pusă în circulaţie de către produs, şi anume acea parte din valoare care iese picătură cu picătură sub formă de bani din procesul de circulaţie, în aceeaşi proporţie în care mijlocul de muncă respectiv încetează să mai fie purtător de valoare în procesul de producţie. Deci valoarea acestui mijloc de muncă capătă acum o existenţă dublă. O parte din ea rămîne legată de forma ei de întrebuinţare, adică de forma ei naturală care aparţine procesului de producţie, iar altă parte se detaşează de ea sub formă de bani. În cursul funcţionării mijlocului de muncă, partea lui de valoare care există sub formă naturală scade mereu, în timp ce partea lui de valoare care îmbracă forma de bani creşte mereu, pînă cînd mijlocul de muncă încetează să mai existe şi valoarea lui totală, detaşată de cadavrul lui, s-a transformat în bani. Aici se manifestă particularitatea din rotaţia acestui element al capitalului productiv. Transformarea valorii lui în bani merge mînă în mînă cu metamorfozarea în bani a mărfii care este purtătorul acestei valori. Dar retransformarea lui din forma-bani în forma de întrebuinţare se detaşează de retransformarea mărfii în celelalte elemente de producţie ale ei şi este determinată mai degrabă de perioada de reproducție a mijlocului de muncă însuşi, adică de timpul în decursul căruia acest mijloc de muncă şi-a încheiat viaţa şi trebuie înlocuit printr-un alt exemplar de acelaşi gen. Dacă durata de funcţionare a unei maşini, să zicem în valoare de 10 000 l.st., este, de pildă, de 10 ani, timpul de rotaţie a valorii avansate iniţial în această maşină este de 10 ani. Înainte de scurgerea acestei perioade, mașina nu trebuie reînnoită, ci continuă să funcţioneze sub forma ei naturală. Între timp, valoarea ei intră bucată cu bucată în circulaţie ca parte din valoarea mărfurilor la a căror producere continuă serveşte această maşină şi astfel valoarea ei se transformă încetul cu încetul în bani, pînă cînd în cele din urmă, la sfîrşitul celor 10 ani, va fi transformată în întregime în bani şi retransformată din bani în maşină, adică pînă cînd îşi va efectua rotaţia. Pînă la sosirea acestu1 moment al reproducţiei, valoarea mașinii respective este acumulată treptat sub forma unui fond bănesc de rezervă.

Celelalte elemente ale capitalului productiv constau în parte din elementele capitalului constant existente în materialele auxiliare şi în materiile prime, în parte din capital variabil cheltuit pentru forţă de muncă.

Analiza procesului de muncă şi a procesului de valorificare („Capitalul“, cartea I, cap. V) ne-a arătat că aceste componente diferite ale capitalului productiv se comportă cu totul diferit ca elemente de formare a produsului și ca elemente de formare a valorii. Valoarea acelei părţi a capitalului constant care constă din materiale auxiliare şi materii prime, la fel ca valoarea acelei părţi a lui care constă din mijloace de muncă, apare din nou în valoarea produsului numai ca valoare transmisă, în timp ce forţa de muncă îi adaugă produsului, prin intermediul procesului de muncă, un echivalent al valorii sale, adică îşi reproduce valoarea în mod efectiv. Mai departe, o parte din materialele auxiliare, cărbune pentru încălzit, gaz de iluminat etc., este consumat în procesul de muncă fără să intre în mod material în produs, în timp ce altă parte din ele intră corporal în produs şi formează materialul substanţei acestuia. Toate aceste deosebiri nu au însă nici o importanţă pentru circulaţie şi deci pentru modul de rotaţie. În măsura în care materialele auxiliare şi materiile prime sînt consumate în întregime la formarea unui anumit produs, ele îşi transmit întreaga valoare asupra produsului. De aceea această valoare este pusă în întregime în circulaţie de către produs, se transformă în bani şi din bani înapoi în elementele de producţie ale mărfii. Rotaţia acestei părţi a valorii nu este întreruptă ca rotaţia capitalului fix, ci parcurge neîntrerupt întregul circuit al formelor ei, astfel că aceste elemente ale capitalului productiv sînt mereu reînnoite in natura.

În ceea ce priveşte componenta variabilă a capitalului productiv cheltuită pentru forţa de muncă, forţa de muncă se cumpără pentru un interval de timp determinat. Din momentul în care capitalistul a cumpărat-o şi a încorporat-o procesului de producţie, ea formează o parte componentă a capitalului acestuia, şi anume componenta variabilă capitalului său. Ea acţionează zilnic în decursul unui anumit interval de timp, în care ea adaugă produsului nu numai întreaga ei valoare pe o zi, ci şi un excedent, o plusvaloare, pe care aici o lăsăm deocamdată la o parte. După ce forţa de muncă a fost cumpărată şi a acţionat, de pildă, o săptămînă, cumpărarea ei trebuie reînnoită mereu în termenele obişnuite. Echivalentul valorii forţei de muncă, pe care aceasta din urmă îl adaugă produsului în timpul funcţionării ei şi care se transformă în bani o dată cu circulaţia produsului, trebuie să fie retransformat în permanenţă din bani în forţă de muncă sau să descrie în permanenţă circuitul complet al formelor sale, adică să se rotească pentru ca circuitul producţiei continue să nu fie întrerupt.

Prin urmare, partea de valoare a capitalului productiv avansată pentru forţă de muncă trece în întregime asupra produsului (continuăm să facem aici abstracţie de plusvaloare), descrie împreună cu el cele două metamorfoze care aparţin sferei circulaţiei şi rămîne, datorită acestei reînnoiri continue, încorporată în permanenţă procesului de producţie. Prin urmare, oricît de mult s-ar deosebi forţa de muncă în rest, în ceea ce priveşte rolul ei în crearea valorii, de componentele capitalului constant care nu formează capital fix, acest mod de rotaţie a valorii îl are comun cu aceste componente, în opoziţie cu capitalul fix. Prin acest caracter al rotaţiei care le este comun, aceste componente ale capitalului productiv, şi anume părţile din valoarea lui cheltuite pe forţă de muncă şi pe mijloace de producţie care nu formează capital fix, se opun capitalului fix în calitate de capital circulant sau fluid.

După cum s-a văzut mai înainte 43, banii plătiţi de capitalist muncitorului pentru utilizarea forţei de muncă nu reprezintă de fapt decît forma de echivalent general pentru mijloacele de subzistenţă necesare muncitorului. În această măsură, capitalul variabil constă, din punct de vedere material, din mijloace de subzistenţă. Dar aici, la cercetarea rotaţiei, ne ocupăm de formă. Ceea ce cumpără capitalistul nu sînt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci însăşi forţa lui de muncă. Ceea ce formează partea variabilă a capitalului său nu sînt mijloacele de subzistenţă ale muncitorului, ci forţa de muncă în acţiune a acestuia. În procesul muncii, capitalistul consumă în mod productiv însăşi forţa de muncă şi nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului. Muncitorul însuşi este acela care transformă banii primiţi pentru forţa sa de muncă în mijloace de subzistenţă, pentru a le retransforma în forţă de muncă cu scopul de a se menţine în viaţă, tot aşa cum, de pildă, capitalistul transformă o parte din plusvaloarea cuprinsă în marfa, pe care o vinde pe bani, în mijloace de subzistenţă pentru sine însuşi, fără ca pentru aceasta să se spună că cel care îi cumpără marfa i-o plăteşte în mijloace de subzistenţă. Chiar în cazul că muncitorului i se plăteşte o parte a salariului său în mijloace de subzistenţă, adică in natura, aceasta constituie astăzi a doua tranzacţie. Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un anumit preţ şi cu acest prilej se cade de acord ca el să primească o parte din acest preţ în mijloace de subzistenţă. Prin aceasta nu se schimbă decît forma plăţii şi nu faptul că ceea ce vinde el în realitate este forţa sa de muncă. Avem aici o a doua tranzacţie, care nu se mai încheie între muncitor şi capitalist, ci între muncitor în calitate de cumpărător de marfă şi capitalist în calitate de vînzător de marfă; dimpotrivă, în prima tranzacţie muncitorul este vînzătorul mărfii (a forţei sale de muncă), iar capitalistul cumpărătorul ei. Situaţia este aceeaşi ca în cazul cînd capitalistul ar obţine pentru marfa sa altă marfă, de pildă ar obţine fier în schimbul unei mașini pe care o livrează uzinei siderurgice. Prin urmare, nu mijloacele de subzistenţă ale muncitorului sînt acelea care capătă caracterul de capital circulant în opoziţie cu capitalul fix. De asemenea nu forţa lui de muncă, ci partea de valoare a capitalului productiv cheltuită pentru această forţă de muncă este aceea care, prin forma rotaţiei sale, capătă acest caracter, care îi este comun împreună cu unele componente ale părţii constante a capitalului şi în opoziţie cu alte componente ale sale.

Valoarea capitalului circulant, sub formă de forţă de muncă şi mijloace de producţie, este avansată numai pentru timpul în care se confecţionează produsul, şi anume este avansată în conformitate cu scara producţiei, determinată de volumul capitalului fix. Această valoare intră în întregime în produs, se reîntoarce deci prin vînzarea produsului în întregime din circulaţie şi poate fi din nou avansată. Forţa de muncă şi mijloacele de producţie, sub forma cărora există componenta circulantă a capitalului, sînt retrase din circulaţie în proporţia necesară pentru producerea şi vînzarea produsului finit, dar ele trebuie înlocuite şi reînnoite în permanenţă prin recumpărare, prin retransformarea din forma de bani în aceea de elemente ale producţiei. De fiecare dată ele sînt retrase de pe piaţă în mase mai mici decît elementele capitalului fix, dar cu atît mai dese trebuie să fie aceste retrageri, şi de aceea avansarea capitalului investit în ele se reînnoieşte în perioade mai scurte. Această reînnoire permanentă se efectuează prin desfacerea permanentă a produsului, care face să circule valoarea lor totală. În sfîrşit, ele descriu neîncetat întregul circuit al metamorfozelor, nu numai în ceea ce priveşte valoarea lor, dar şi în ceea ce priveşte forma lor naturală; din marfă ele sînt retransformate necontenit în elementele de producţie ale aceleiaşi mărfi.

O dată cu propria ei valoare, forţa de muncă adaugă în permanenţă produsului plusvaloare, întruchiparea muncii neplătite. Plusvaloarea este deci pusă în circulaţie şi transformată în bani de către produsul finit în mod tot atît de continuu ca şi celelalte elemente ale valorii acestuia. Dar aici, unde este vorba în primul rînd de rotația valorii-capital şi nu de aceea a plusvalorii care se roteşte concomitent cu ea, facem deocamdată abstracţie de plusvaloare.

Din cele relatate pînă aici rezultă următoarele:

1. Determinarea formelor de capital fix şi capital circulant nu rezultă decît din rotaţia diferită a valorii-capital care funcţionează în procesul de producţie, adică a capitalului productiv. Această deosebire a rotaţiei rezultă, la rîndul ei, din modul diferit în care diferitele componente ale capitalului productiv îşi transmit valoarea asupra produsului, iar nu din participarea lor diferită la producerea valorii produsului sau din particularităţile rolului lor în procesul de valorificare. În sfîrşit, deosebirea în transmiterea valorii asupra produsului, deci şi modul diferit în care această valoare este pusă în circulaţie de către produs şi, prin metamorfozele acestuia, este reînnoită în forma ei naturală iniţială, rezultă din deosebirile dintre formele materiale în care există capitalul productiv, din care o parte este consumată în întregime în cursul confecţionării produsului individual, iar alta nu este consumată decît în mod treptat. Prin urmare, numai capitalul productiv se poate scinda în capital fix și capital circulant. Dimpotrivă, această opoziţie nu există pentru celelalte două moduri de existenţă ale capitalului industrial, deci nici pentru capitalul-marfă, nici pentru capitalul bănesc; nu există nici ca opoziţie a acestor două forme faţă de capitalul productiv. Ea nu există decît pentru capitalul productiv şi în cadrul acestuia. Oricît ar funcţiona în calitate de capital şi oricît de rapid ar circula, capitalul bănesc şi capitalul-marfă pot deveni capital circulant, în opoziţie cu capitalul fix, numai atunci cînd s-au transformat în componente circulante ale capitalului productiv. Dar, întrucît aceste două forme ale capitalului există în sfera circulaţiei, economia politică de la A. Smith încoace, precum vom vedea, a fost tentată să le confunde cu partea circulantă a capitalului productiv şi să le încadreze în categoria capitalului circulant. Capitalul bănesc şi capitalul-marfă sînt de fapt capital de circulație în opoziţie cu capitalul productiv, dar nu sînt capital circulant în opoziţie cu capitalul fix.

2. Rotația componentei fixe a capitalului, deci şi timpul de rotaţie necesar în acest scop, cuprinde mai multe rotaţii ale componentelor circulante ale capitalului. În aceeaşi perioadă de timp în care capitalul fix se roteşte o singură dată, capitalul circulant se roteşte de mai multe ori. Una dintre componentele valorii capitalului productiv capătă forma determinată a capitalului fix numai în măsura în care mijlocul de producție in care ea există nu este uzat în intervalul de timp în care produsul este confecţionat şi eliminat sub formă de marfă din procesul de producţie. O parte din valoarea mijlocului de producţie trebuie să rămînă legată de vechea formă de întrebuinţare care continuă să existe, în timp ce altă parte este pusă în circulaţie de produsul finit, a cărui circulaţie, dimpotrivă, pune în acelaşi timp în circulaţie valoarea totală a componentelor circulante ale capitalului.

3. Partea de valoare a capitalului productiv cheltuită pe capitalul fix a fost avansată în întregime, dintr-o singură dată, pentru întreaga durată a funcţionării acelei părţi a mijloacelor de producţie care constituie capitalul fix. Prin urmare, capitalistul aruncă această valoare în circulaţie dintr-o singură dată, dar ea nu este retrasă din circulaţie decît bucată cu bucată, treptat, prin realizarea acelor părţi de valoare pe care capitalul fix le adaugă mărfurilor bucată cu bucată. Pe de altă parte, înseşi mijloacele de producţie în care este fixată una dintre părţile componente ale capitalului productiv sînt retrase dintr-o dată din circulaţie spre a fi încorporate procesului de producție pentru întreaga durată a funcţionării lor. În acest interval însă nu este nevoie ca ele să fie înlocuite prin exemplare noi de acelaşi gen, nu este nevoie să fie reproduse. Un timp mai mult sau mai puţin îndelungat ele continuă să participe la crearea mărfurilor aruncate în circulaţie, fără să retragă ele însele din circulaţie elementele propriei lor reînnoiri. Deci, în cursul acestei perioade, ele nu necesită, la rîndul lor, o reînnoire a avansului făcut de capitalist. În sfîrşit, valoarea-capital investită în capital fix în timpul cît funcţionează mijloacele de producţie sub forma cărora există nu parcurge în mod material circuitul formelor sale, ci numai în ceea ce priveşte valoarea sa, dar şi acest lucru îl face numai parţial şi treptat. Cu alte cuvinte, o parte a valorii capitalului fix este pusă necontenit în circulaţie ca parte din valoarea mărfii şi este transformată în bani fără ca din bani să se retransforme însă în forma sa naturală iniţială. Această retransformare a banilor în forma naturală a unui mijloc de producţie determinat are loc abia la sfîrşitul perioadei lui de funcţionare, atunci cînd mijlocul de producţie respectiv este consumat în întregime.

4. Pentru ca procesul de producţie să fie neîntrerupt, elementele capitalului circulant trebuie să fie fixate în mod tot atît de permanent în acest proces ca şi elementele capitalului fix. Dar elementele astfel fixate ale celui dintîi sînt necontenit reînnoite in natura (mijloacele de producţie prin exemplare noi de acelaşi gen, forţa de muncă prin permanenta reînnoire a cumpărării ei), în timp ce elementele capitalului fix, în tot timpul existenţei lor, nu trebuie reînnoite, după cum nu trebuie reînnoit nici actul cumpărării lor. În procesul de producţie se află în permanenţă materii prime și materiale auxiliare, dar, pe măsură ce vechile exemplare sînt consumate în întregime la crearea produsului finit, ele sînt înlocuite întotdeauna prin exemplare noi de acelaşi gen. Tot aşa în procesul de producţie se află în permanenţă şi forţă de muncă, dar numai în urma reînnoirii permanente a actului cumpărării ei, însoţit adesea de schimbarea persoanelor. Dimpotrivă, în timpul rotaţiilor repetate ale capitalului circulant, în aceleaşi procese de producţie care se repetă, continuă să funcționeze aceleaşi clădiri, maşini etc.

II. Componente, înlocuire, reparaţii, acumulare de capital fix

În cadrul aceleiaşi investiţii de capital, durata existenţei diferitelor elemente ale capitalului fix este diferită, deci şi timpul lor de rotaţie este diferit. De pildă, la o cale ferată, şinele, traversele, lucrările de terasament, clădirile gărilor, podurile, tunelele, locomotivele şi vagoanele au timpuri de funcționare şi de reproducere diferite, deci şi capitalul investit în ele are timpuri de rotaţie diferite. În decursul unui şir întreg de ani, clădirile, peroanele, castelele de apă, viaductele, tunelele, tranşeele, rambleurile, pe scurt tot ceea ce este denumit în industria feroviară engleză „works of art“ *1, nu mai trebuie reînnoit. Obiectele supuse în cea mai mare măsură uzurii sînt şinele şi materialul rulant (rolling stock).

Iniţial, atunci cînd au fost construite căile ferate moderne, predomina părerea, întreţinută de cei mai străluciţi ingineri practicieni, că durata unei căi ferate ar fi seculară şi că uzura şinelor ar fi atît de imperceptibilă, încît s-ar putea face abstracţie de ea în toate calculele băneşti şi practice; durata şinelor bune era apreciată la 100—150 de ani. Curînd s-a constatat însă că durata unei şine, care depinde, bineînţeles, de viteza locomotivelor, de greutatea şi de numărul trenurilor, de grosimea şinelor înseşi şi de alte multe împrejurări secundare, nu era în medie mai mare de 20 de ani. În unele gări, centre de mare trafic, şinele se uzează chiar în fiecare an. Prin 1867 s-a început să se introducă şine de oţel, care costau aproximativ de două ori mai mult decît şinele de fier, dar şi durau, în schimb, mai bine de două ori pe-atîta. Durata traverselor de lemn era 12—15 ani. În ceea ce priveşte materialul rulant s-a constatat o uzură cu mult mai mare la vagoanele de marfă decît la cele de pasageri. În 1867 durata unei locomotive era calculată la 10—12 ani.

Uzura este provocată în primul rînd chiar de folosirea acestui material. În general, şinele se uzează proporţional cu numărul trenurilor (R.C. nr. 17 645) 22). Sporirea vitezei a determinat o creştere a uzurii într-o proporţie mai mare decît pătratul vitezei, adică dublîndu-se viteza trenurilor, uzura a crescut cu mai mult de patru ori. (R.C. nr. 17 046.)

Un alt factor care provoacă uzura este acţiunea forţelor naturii. Astfel traversele nu suferă numai de pe urma uzurii efective, dar şi de pe urma putrezirii.

„Cheltuielile de întreţinere a căii ferate nu depind atît de uzura provocată de circulaţia trenurilor, cît de calitatea lemnului, a fierului şi a zidăriei, expuse agenţilor atmosferici. O singură lună de ploi puternice va pricinui căii ferate mai multă pagubă decît un an întreg de trafic“. (R.F. Williams. „On the Maintenance of Permanent Way“. Conferinţă ţinută în „Institution of Civil Engineers“, toamna anului 1867 44.)

În sfîrşit, ca peste tot în marea industrie, uzura morală îşi are şi aici rolul ei: de obicei, după trecerea a 10 ani, cu 30 000 l.st. se poate cumpăra aceeaşi cantitate de vagoane şi de locomotive care mai înainte costa 40 000 l.st. Prin urmare, la acest utilaj trebuie să se calculeze o depreciere de 25% faţă de preţul de piaţă, chiar dacă nu s-a produs nici o depreciere a valorii de întrebuinţare. (Lardner. „Railway Economy“ [p. 120].)

„Podurile tubulare nu vor mai fi reînnoite în actuala lor formă“.

(Pentru că în prezent există forme mai bune de asemenea poduri.)

„Reparaţiile obişnuite la aceste poduri, înlăturarea şi înlocuirea unor piese izolate nu sînt operaţii utile“. (W. B. Adams. „Roads and Rails“, London, 1862 [p. 1361.)

Datorită progresului industriei, cea mai mare parte a mijloacelor de muncă sînt necontenit revoluţionate. De aceea ele nu sînt înlocuite în forma lor iniţială, ci într-o formă revoluţionarizată. Pe de o parte, masa de capital fix investită într-o formă naturală determinată şi care trebuie să aibă sub această formă o durată medie determinată constituie un motiv pentru care unele maşini noi etc. nu sînt introduse decît treptat şi deci o piedică în calea introducerii generale şi rapide a mijloacelor de muncă perfecţionate. Pe de altă parte, lupta de concurenţă impune, în special atunci cînd este vorba de revoluţii hotărîtoare în tehnică, înlocuirea vechilor mijloace de muncă cu altele noi înainte ca ele să fi ajuns la sfîrşitul lor natural. Mai cu seamă catastrofele, crizele sînt acelea care impun o asemenea reînnoire prematură a utilajelor întreprinderilor pe o scară socială largă.

Uzura (abstracţie făcînd de uzura morală) este acea parte de valoare pe care capitalul fix o transmite treptat, prin consumarea sa, asupra produsului, în măsura medie în care îşi pierde valoarea sa de întrebuinţare.

În parte, această uzură se produce deoarece capitalul fix are o anumită durată medie de viaţă; el este avansat în întregime pentru această durată; după trecerea ei trebuie înlocuit în întregime. Pentru mijloacele de muncă vii, de pildă pentru cai, timpul de reproducţie este prescris însăşi de natură. Durata medie a vieţii lor ca mijloace de muncă este determinată de legi naturale. După ce s-a scurs acest termen, exemplarele uzate trebuie înlocuite cu altele noi. Un cal nu poate fi înlocuit bucată cu bucată, ci numai prin alt cal.

Alte elemente ale capitalului fix îngăduie o înlocuire periodică sau parţială. Aici înlocuirea parţială sau periodică trebuie deosebită de extinderea treptată a întreprinderii.

Capitalul fix constă, în parte, din componente omogene, care nu durează însă la fel de mult, ci sînt reînnoite bucată cu bucată la intervale de timp diferite. De pildă, şinele din gări trebuie înlocuite mai des decît pe restul căii ferate. Tot aşa traversele, din care, pe la mijlocul secolului, la căile ferate belgiene au fost: înlocuite, după Lardner, 8% anual, deci în curs de 12 *2 ani au fost înlocuite toate traversele. Aici situaţia este deci următoarea: se avansează, de pildă pentru 10 ani, o anumită sumă într-un capital fix determinat. Această avansare se face dintr-o dată. Dar o anumită parte din acest capital fix, a cărei valoare a intrat în valoarea produsului şi a fost transformată împreună cu acesta în bani, este înlocuită în fiecare an in natura, în timp ce cealaltă parte continuă să existe sub forma sa naturală iniţială. Ceea ce deosebeşte acest capital în calitate de capital fix de capitalul circulant este faptul că avansarea se face dintr-o dată, iar reproducţia în formă naturală se face numai bucată cu bucată.

Alte elemente ale capitalului fix constau din componente eterogene, care se uzează la intervale de timp inegale şi de aceea nu pot fi înlocuite deodată. Aşa se petrec lucrurile în special cu maşinile. Ceea ce am spus mai sus cu privire la durata diferită a diferitelor componente ale unui capital fix este valabil în egală măsură şi pentru durata diferitelor componente ale aceleiaşi maşini, care figurează ca parte a acestui capital fix.

Cu privire la extinderea treptată a întreprinderii în cursul reînnoirii parţiale remarcăm următoarele. Cu toate că, după cum am văzut, capitalul fix in natura continuă să funcţioneze în procesul de producţie, o parte a valorii sale, determinată de uzura medie, circulă împreună cu produsul, este transformată în bani, constituie un element al fondului bănesc de rezervă destinat înlocuirii capitalului cînd soseşte termenul reproducției acestuia in natura. Această parte a valorii capitalului fix transformată astfel în bani poate servi la extinderea întreprinderii sau la perfecţionarea maşinilor în scopul sporirii eficacităţii lor. În felul acesta, la intervale mai scurte sau mai lungi are loc reproducția, şi: anume — privind lucrurile din punct de vedere social — o reproducţie pe scară lărgită: lărgită extensiv dacă se extinde numai cîmpul de producţie, lărgită intensiv dacă sînt folosite mijloace de producţie mai eficiente. Această reproducție pe scară lărgită nu rezultă din acumulare — din transformarea plusvalorii în capital —, ci din retransformarea valorii care s-a detaşat, care s-a desprins sub formă de bani de corpul capitalului fix într-un nou capital fix de acelaşi fel, adiţional sau mai eficient. Bineînţeles, în parte depinde de natura specifică a întreprinderii cît de mult treptată, deci și în ce proporţii trebuie adunat un fond de rezervă pentru a putea fi reinvestit în aceeaşi întreprindere şi în ce intervale de timp se poate efectua această investiţie. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte posibilitatea perfecţionării detaliilor maşinilor existente, aceasta depinde, fireşte, de natura perfecţionărilor şi de construcţia maşinii însăşi. Cît de mult se ţine însă seama din capul locului de acest punct, de pildă la construcţiile de căi ferate, ne-o dovedeşte Adams:

„Întreaga construcţie ar trebui să se conformeze principiului care domneşte într-un stup de albine: posibilitatea unei extinderi nelimitate. Toate construcţiile prea solide și în special simetrice sînt nepotrivite; în caz de extindere, ele trebuie dărîmate“ (p. 123).

Aceasta depinde în mare măsură de spaţiul disponibil. La unele clădiri se pot face supraetajări, la altele se impune o extindere în lăţime, este deci nevoie de mai mult teren. În cadrul producţiei capitaliste, pe de o parte, se risipesc multe mijloace şi, pe de altă parte, pe măsura extinderii treptate a întreprinderii, se fac multe asemenea extinderi, inutile, în lăţime (în parte în dauna forţei de muncă), deoarece nimic nu se face după un plan social, ci totul depinde de nenumăratele şi de variatele împrejurări, mijloace etc. de care dispune capitalistul individual. Toate acestea duc la o mare risipă de forţe de producţie.

Această reinvestiţie pe părţi a fondului bănesc de rezervă (adică a părţii capitalului fix retransformate în bani) se face cel mai uşor în agricultură. Aici un cîmp de producţie limitat în spaţiu este susceptibil de cea mai mare absorbţie succesivă de capital. La fel se întîmplă acolo unde are loc o reproducţie naturală, ca, de pildă, în zootehnie.

Capitalul fix pretinde cheltuieli speciale de întreţinere. O parte a întreţinerii rezultă din însuşi procesul muncii; capitalul fix se deteriorează dacă nu funcţionează în procesul muncii. (Vezi „Capitalul“, cartea I, cap. VI, p. 196, şi cap. XIII, p. 423 45: uzura maşinilor rezultată din neîntrebuinţarea lor.) De aceea în Anglia legea consideră pur şi simplu o daună (waste) faptul de a nu cultiva conform obiceiului ţării terenurile arendate. (W. A. Holdsworth, Barrister at Law *3. „The Law of Landlord and Tenant“, London, 1857, p. 96.) Această conservare, care rezultă din utilizarea în procesul muncii, este un dar natural gratuit al muncii vii. Forţa de conservare a muncii acţionează în două feluri. Pe de o parte ea conservă valoarea materialelor de muncă, transmiţînd această valoare produsului, pe de altă parte conservă valoarea mijloacelor de muncă, în măsura în care nu o transmite şi pe aceasta produsului, conservîndu-le valoarea de întrebuinţare prin intermediul acţiunii lor în procesul de producţie.

Dar întreţinerea capitalului fix cere şi o cheltuire pozitivă de muncă. Maşinile trebuie curăţate din timp în timp. Este vorba aici de o muncă în plus, fără de care acestea devin inutilizabile, de simpla înlăturare a unor influenţe naturale dăunătoare care sînt inseparabile de procesul de producţie, deci de întreţinerea maşinilor în stare de funcţionare în înţelesul textual al cuvîntului. Durata normală a capitalului fix se calculează, bineînţeles, presupunîndu-se că toate condiţiile pentru ca el să poată funcţiona normal în acest timp sînt îndeplinite, tot aşa cum se presupune că, dacă un om trăieşte în medie 30 de ani, el se şi spală. Prin urmare, aici nu este vorba de înlocuirea muncii cuprinse în maşină, ci de o muncă adiţională continuă pe care o impune utilizarea maşinii. Nu este vorba de o muncă pe care o efectuează maşina, ci de o muncă ce se face asupra ei, în care ea nu este agent al producţiei, ci materie primă. Capitalul cheltuit pentru această muncă, deşi nu intră în procesul muncii propriu-zis căruia produsul îi datorează provenienţa sa, face parte din capitalul circulant. În procesul de producţie trebuie să se cheltuiască mereu capital pentru această muncă şi de aceea şi valoarea ei trebuie mereu înlocuită prin valoarea produsului. Capitalul cheltuit pentru ea aparţine acelei părţi a capitalului circulant care trebuie să acopere cheltuielile neproductive generale şi care trebuie repartizat, potrivit unui calcul mediu anual, asupra valorii nou create. Am văzut 46 că în industria propriu-zisă munca aceasta de curăţire este îndeplinită de muncitori în mod gratuit în timpul pauzelor şi tocmai din această cauză, de multe ori chiar în cursul procesului de producţie, devine izvorul celor mai multe accidente. Această muncă nu este calculată în preţul produsului. Consumatorul o primeşte deci gratuit. Pe de altă parte, în felul acesta întreţinerea maşinii nu-l costă nimic pe capitalist. Muncitorul este plătit cu propria lui muncă şi în aceasta constă una dintre tainele autoconservării capitalului, care, în fapt, constituie un drept juridic al muncitorului asupra maşinii şi îl transformă pe acesta, chiar din punctul de vedere al dreptului burghez, într-un coproprietar al ei. În diferite ramuri de producţie însă, în care maşina trebuie scoasă din procesul de producţie pentru a fi curăţată, în care deci curăţirea nu se poate face printre altele, ca, de pildă, la locomotive, această muncă de întreţinere face parte din cheltuielile curente, este deci un element al capitalului circulant. După o funcţionare de cel mult trei zile, o locomotivă trebuie adusă la depou şi curăţată: pentru a putea fi spălat fără a i se aduce stricăciuni, cazanul trebuie mai întîi să se răcească (R. C. nr. 17 823).

Reparaţiile propriu-zise sau lucrările de reparaţii necesită o cheltuire de capital și de muncă care nu sînt cuprinse în capitalul avansat la început şi de aceea nu pot fi înlocuite şi acoperite — în orice caz nu întotdeauna — prin înlocuirea treptată a valorii capitalului fix. Dacă, de pildă, valoarea capitalului fix este = 10 000 l.st. şi durata totală a acestuia este = 10 ani, cele 10 000 l.st. transformate după 10 ani în întregime în bani nu înlocuiesc decît valoarea capitalului investit iniţial, dar nu înlocuiesc capitalul, respectiv munca, nou adăugat între timp de reparaţii. Aceasta este o componentă adiţională a valorii, care nici ea nu este avansată dintr-o dată, ci în funcţie de necesităţi, şi anume în diferite momente, care, prin firea lucrurilor, sînt întîmplătoare. Orice capital fix necesită asemenea cheltuire adiţională, ulterioară şi treptată de capital pentru mijloace de muncă şi forţă de muncă.

Deteriorările la care sînt expuse anumite părţi ale maşinilor etc. sînt întîmplătoare prin firea lucrurilor şi de aceea tot atît de întîmplătoare sînt şi reparaţiile pe care ele le necesită. Totuşi, în această masă de lucrări de reparaţii se disting două categorii, care au un caracter mai mult sau mai puţin permanent şi se fac în perioade diferite ale vieţii capitalului fix: cele pricinuite de defecte inerente vîrstei copilăriei şi cele pricinuite de defectele — mult mai numeroase — inerente unei vîrste care a depăşit durata lui medie de viaţă. Astfel, oricît de perfectă ar fi construcţia cu care o maşină ar intra în procesul de producţie, în utilizarea ei efectivă se descoperă defecte care trebuie corectate printr-o muncă adiţională. Pe de altă parte, cu cît maşina a depăşit mai mult vîrsta ei medie, prin urmare cu cît uzura ei normală progresează mai mult, cu cît materialul din care e făcută se uzează şi îmbătrîneşte mai mult, cu atît mai numeroase şi mai importante devin lucrările de reparație necesare pentru întreţinerea maşinii pînă la sfîrşitul perioadei ei medii de viaţă; exact aşa cum un om bătrîn, ca să nu moară înainte de vreme, cheltuiește cu medicamentele mai mult decît unul tînăr debordînd de sănătate. Cu tot caracterul lor întîmplător, lucrările de reparaţii se repartizează deci în mod inegal pe diferitele perioade de viaţă ale capitalului fix.

De aici, ca şi din caracterul, de altfel întîmplător, al lucrărilor de reparație la maşini rezultă următoarele:

Pe de o parte, cheltuirea efectivă de forţă de muncă şi de mijloace de muncă pentru lucrările de reparaţii este întîmplătoare, ca şi împrejurările care fac ca aceste reparaţii să fie necesare; volumul reparaţiilor necesare este repartizat în mod diferit pe diferitele perioade de viaţă ale capitalului fix. Pe de altă parte, la stabilirea perioadei medii de viaţă a capitalului fix se presupune că el este menţinut în permanenţă în stare de funcţionare, în parte prin curăţire (din care face parte şi curăţenia localurilor), în parte prin reparaţii ori de cîte ori este nevoie. Transmiterea valorii în urma uzurii capitalului fix este calculată pe perioada lui medie de viaţă, dar însăşi această perioadă medie de viaţă este calculată presupunîndu-se că în permanenţă se avansează capitalul suplimentar necesar pentru întreţinere.

Pe de altă parte, nu este mai puţin clar că valoarea adăugată prin această cheltuire suplimentară de capital și de muncă nu poate intra în preţul mărfurilor concomitent cu cheltuirea efectivă. De pildă, un fabricant de fire nu-şi poate vinde săptămîna aceasta firele mai scump decît săptămîna trecută numai pentru că săptămîna aceasta i s-a rupt o roată sau o curea. Cheltuielile generale ale filatului nu s-au schimbat cu nimic prin acest accident întîmplat într-o singură fabrică. Aici, ca la orice determinare a valorii, hotărăşte media. Experienţa arată care este volumul mediu al unor asemenea accidente şi al lucrărilor de întreţinere şi de reparaţii necesare în decursul perioadei medii de viaţă a capitalului fix investit într-o anumită ramură de activitate. Această cheltuială medie este repartizată pe perioada medie de viaţă a capitalului fix și este adăugată, în părţi alicote corespunzătoare, la preţul produsului, fiind astfel înlocuită prin vînzarea acestuia.

Capitalul adiţional înlocuit în felul acesta face parte din capitalul circulant, deşi felul în care este cheltuit are un caracter neregulat. Întrucît este de cea mai mare importanţă ca orice defecţiune a maşinilor să fie imediat remediată, la orice fabrică mai mare, pe lîngă muncitorii de fabrică propriu-zişi, există un personal anumit, format din ingineri, tîmplari, mecanici, lăcătuşi etc. Salariul lor formează o parte din capitalul variabil, iar valoarea muncii lor se repartizează asupra produsului. Pe de altă parte, cheltuielile necesare pentru mijloacele de producţie se stabilesc pe baza unui calcul mediu şi, în conformitate cu acest calcul, constituie în permanenţă o parte din valoarea produsului, cu toate că de fapt ele sînt avansate la intervale neregulate şi de aceea intră în produs, respectiv în capitalul fix, tot la intervale neregulate. Acest capital cheltuit cu reparaţiile propriu-zise constituie în anumite privinţe un capital de un fel deosebit, un capital care nu poate fi considerat nici capital circulant, nici capital fix, dar care poate fi socotit ca aparţinînd mai mult celui dintîi, întrucît face parte din cheltuielile curente.

Felul în care se ţine contabilitatea nu modifică, fireşte, nimic din corelaţia reală a lucrurilor pentru care se ţine contabilitatea. Este însă important de relevat că în multe ramuri de activitate există obiceiul ca cheltuielile de reparaţii şi uzura efectivă a capitalului fix să fie calculate împreună în felul următor: să presupunem un capital fix avansat de 10 000 l.st. cu o perioadă de viaţă de 15 ani; uzura anuală este de 6662/3 l.st. Dar uzura este calculată numai la 10 ani, adică la preţul mărfurilor produse se adaugă anual pentru uzura capitalului fix 1 000 l.st. în loc de 6662/3; adică 3331/3 l.st. sînt rezervate pentru lucrări de reparație etc. (Cifrele 10 şi 15 au fost luate numai cu titlu de exemplu.) Prin urmare, atît s-a cheltuit în medie pe reparaţii pentru ca durata capitalului fix să fie de 15 ani. Acest calcul nu împiedică, fireşte, ca atît capitalul fix, cît şi capitalul suplimentar cheltuit pe reparaţii să formeze categorii diferite. Pe baza acestui mod de a calcula s-a considerat, de pildă, că cheltuielile minime pentru întreţinerea şi înlocuirea vapoarelor sînt de 15% anual, deci timpul de reproducţie = 62/3 ani. În deceniul al 7-lea, guvernul englez restituia societăţii „Peninsular and Oriental Co.“, pentru cheltuielile ei de acest fel, 16% anual, ceea ce echivalează deci cu un timp de reproducţie de 61/4 ani. La căile ferate, durata medie a vieţii unei locomotive este de 10 ani, dar, calculînd şi cheltuielile pentru reparații, uzura anuală este apreciată la 121/2%, ceea ce reduce durata de viaţă la 8 ani. La vagoanele de pasageri şi de marfă, uzura anuală este socotită la 9%, considerîndu-se deci că durata lor de viaţă este de 111/9 ani.

La contractele de închiriere de case sau de alte obiecte, care pentru proprietarul lor sînt capital fix şi sînt închiriate ca atare, legislaţia a recunoscut pretutindeni deosebirea dintre uzura normală, provocată de trecerea timpului, de acţiunea agenţilor naturali şi de însăşi utilizarea normală, pe de o parte, şi reparaţiile întîmplătoare care sînt necesare din cînd în cînd pentru întreţinerea casei în cursul duratei ei normale de viaţă şi pentru folosirea ei normală, pe de altă parte. De regulă, reparaţiile din prima categorie cad în sarcina proprietarului, cele din categoria a doua în sarcina chiriașului. Reparaţiile se mai împart în reparaţii curente şi reparații capitale. Acestea din urmă reprezintă parţial o reînnoire a capitalului fix în forma lui naturală şi cad, de asemenea, în sarcina proprietarului dacă contractul nu prevede în mod expres contrarul. Aşa, de pildă, conform dreptului englez:

„Chiriaşul cu anul nu este obligat decît să întreţină clădirile într-o asemenea stare, încît să reziste intemperiilor, în măsura în care acest lucru este posibil fără să se facă reparaţii capitale, şi, în general, el este obligat sa facă numai astfel de reparaţii care pot fi considerate drept reparaţii curente. Dar chiar în această privinţă trebuie să se ţină seama de vechimea şi de starea generală în care se aflau părţile respective ale clădirii în momentul cînd a preluat-o chiriaşul, căci el nu este obligat nici să înlocuiască materialul vechi şi uzat cu altul nou, nici să repare degradarea inevitabilă rezultată din trecerea timpului și din folosinţa regulată“. (Holdsworth. „Law of Landlord and Tenant“, p. 90—91.)

Cu totul deosebită atît de înlocuirea uzurii, cît şi de lucrările de întreţinere şi de reparaţii este asigurarea împotriva unor distrugeri cauzate de fenomene naturale extraordinare, ca incendii, inundaţii etc. Cheltuielile pentru repararea acestor distrugeri trebuie acoperite din plusvaloare şi reprezintă un scăzămînt din ea. Sau, privind lucrurile din punctul de vedere al întregii societăți, trebuie să aibă loc o supraproducţie continuă, adică o producţie pe scară mai largă decît este nevoie pentru simpla înlocuire şi reproducere a avuţiei existente; această supraproducţie, făcînd cu totul abstracţie de creşterea populaţiei, este necesară pentru a avea la dispoziţie mijloacele de producţie care să servească la înlăturarea distrugerilor extraordinare cauzate de accidente şi de forţele naturii.

În realitate, numai partea cea mai mică din capitalul necesar pentru înlocuire intră în fondul bănesc de rezervă. Partea cea mai importantă din acest capital este folosită la extinderea scării producţiei însăşi, extindere care, în parte, este o lărgire efectivă, iar în parte, în ramurile de producţie care produc capital fix, reprezintă o condiţie necesară pentru creşterea normală a volumului producţiei. Astfel, de pildă, o uzină constructoare de maşini trebuie să fie organizată în aşa fel, încît să ţină seama de faptul că fabricile clienţilor ei se extind în fiecare an, precum şi de faptul că o parte din aceste fabrici va necesita în permanentă o reproducţie totală sau parţială.

În stabilirea, potrivit unei medii sociale, a uzurii, ca şi a cheltuielilor de reparaţie, se ivesc în mod inevitabil mari deosebiri, chiar pentru capitaluri de mărimi egale, investite, în împrejurări de altfel identice, în aceeaşi ramură de producţie. În practică, maşina etc. durează la un capitalist mai mult decît perioada medie, la altul ea durează mai puţin. La un capitalist cheltuielile de reparaţie întrec media, la altul sînt sub medie etc. Dar plusul care se adaugă la preţul mărfii, determinat de uzură şi de cheltuielile de reparaţie, este același, fiind determinat în medie. Unul obţine deci prin acest adaos la preţ mai mult decît cheltuieşte în realitate, altul mai puţin. Faptul acesta, ca şi toate celelalte împrejurări care, la aceeaşi exploatare a forţei de muncă, fac ca profitul diferiţilor capitalişti din aceeaşi ramură de activitate să fie diferit, contribuie la înţelegerea mai anevoioasă a naturii adevărate a plusvalorii.

Limita dintre reparaţiile propriu-zise şi înlocuire, dintre cheltuielile de întreţinere şi cheltuielile de reînnoire este mai mult sau mai puţin convenţională. De aici veşnica controversă, de pildă la căile ferate, dacă anumite cheltuieli reprezintă reparaţii sau înlocuire, dacă trebuie acoperite din cheltuielile curente sau din capitalul de bază. Trecerea cheltuielilor de reparaţie în contul capitalului şi nu în contul venitului este mijlocul cunoscut cu ajutorul căruia direcţiile societăţilor de căi ferate îşi măresc în mod artificial dividendele. Dar şi în acest domeniu practica a şi pus la îndemînă punctele de reper cele mai esenţiale. Astfel, lucrările complementare din cursul primei perioade de viaţă a căilor ferate

„nu sînt reparaţii, ci trebuie considerate operaţii esenţiale ale construcţiei căii ferate şi deci debitate în contul capitalului, deoarece ele nu provin din uzură sau din efectul normal al traficului pe calea ferată, ci se datorează faptului că iniţial şi în mod inevitabil construcţia căii ferate n-a fost perfectă“. (Lardner. l. c., p. 40.)

„Dimpotrivă, singura metodă justă este de a debita venitul fiecărui an cu degradarea care a avut loc în mod necesar pentru ca acest venit să poată fi realizat, indiferent dacă suma respectivă a fost cheltuită în mod efectiv sau nu“. (Captain Fitzmaurice. „Committee of Inquiry on Caledonian Railway“, publicat în „Money Market Review“, 1868.)

Delimitarea înlocuirii şi întreţinerii capitalului fix devine practic imposibilă şi inutilă în agricultură, cel puţin atîta timp cît aceasta nu foloseşte încă forţa aburului.

„Atunci cînd inventarul de unelte“ (unelte agricole şi alte unelte de muncă, precum şi acareturi de tot felul) „este complet, fără a fi însă exagerat de bogat, uzura şi întreţinerea anuală a inventarului de unelte se consideră în medie generală, în funcţie de diferitele împrejurări existente, ca reprezentînd 15—25% din capitalul folosit pentru achiziţionarea lor“. (Kirchhof. „Handbuch der landwirthschaftlichen Betriebslehre“, Dessau, 1852. p. 137.)

La materialul rulant al unei căi ferate, repartiţiile şi înlocuirea nu pot fi de loc delimitate.

„În ceea ce priveşte materialul rulant, din punct de vedere numeric îl menţinem neschimbat. Oricare ar fi numărul locomotivelor pe care le avem, acest număr îl păstrăm. Dacă, cu trecerea timpului, una dintre ele devine inutilizabilă, astfel că este mai avantajos să construim una nouă, o construim pe seama venitului, incluzînd, bineînţeles, în venit valoarea materialelor rămase de la maşina cea veche... Rămîn întotdeauna destul de multe materiale... Roţile, osiile, cazanele etc., într-un cuvînt o parte importantă din locomotiva veche, rămîn“. (T. Gooch, Chairman of Great Western Railway Co., R. C. nr. 17 327, 17 329.) — „A repara înseamnă a reînnoi; pentru mine nu există cuvîntul «înlocuire»; ...dacă o societate de căi ferate a cumpărat un vagon sau o locomotivă, ea ar trebui să le repare în aşa fel, încît ele să poată funcţiona în vecii vecilor“ (nr. 17 784). „Apreciem cheltuielile de întreţinere pentru fiecare locomotivă la 8% pence de fiecare milă engleză parcursă. Cu acest 8 1/2 pence păstrăm locomotivele pentru totdeauna. Noi ne reînnoim maşinile. Dacă vreţi să cumpăraţi o maşină nouă, cheltuiţi mai mulţi bani decît este necesar... La maşina veche se găsesc întotdeauna cîteva roţi, o osie sau altă piesă care poate fi utilizată, şi toate acestea oferă posibilitatea ca, mai ieftin, să se construiască o maşină tot atît de bună ca şi una absolut nouă“ (nr. 17 790). „În prezent produc în fiecare săptămînă o locomotivă nouă, adică una care este tot atît de bună ca şi una nouă, căci cazanul, cilindrul şi şasiul sînt noi“. (17 823. Archibald Sturrock. Locomotive Superintendent of Great Northern Railway, în R. C., 1867.)

La fel se prezintă lucrurile şi cu vagoanele:

„Pe măsură ce trece timpul, parcul de locomotive şi de vagoane este reînnoit în permanenţă; o dată se montează roţi noi, altă dată se face un şasiu nou. Părţile care efectuează mişcarea şi care sînt cele mai expuse uzurii sînt reînnoite în mod treptat; astfel locomotivele şi vagoanele pot fi supuse unor asemenea reparaţii, încît la unele dintre ele nu mai rămîne nici o urmă din materialul vechi... Chiar atunci cînd nu mai pot fi de loc reparate, anumite piese din vagoanele sau din locomotivele vechi sînt folosite la repararea altora noi, astfel că ele nu dispar niciodată cu totul din circulaţie. Capitalul investit în materialul rulant este deci supus unei reproducţii continue; ceea ce la drumul de fier trebuie să se producă dintr-o dată, la un anumit moment, şi anume atunci cînd întreaga cale ferată este reînnoită, în cazul materialului rulant se efectuează în mod treptat, an cu an. Existenţa lui este permanentă; el este supus unei întineriri continue“. (Lardner, p. 115, 116.)

Acest proces, aşa cum ni l-a descris Lardner aici aplicat la căile ferate, nu se observă la o fabrică individuală; el dă însă o imagine a reproducţiei continue, parţiale şi care se împleteşte cu reparaţiile, a capitalului fix în cadrul unei întregi ramuri industriale sau, în general, în cadrul ansamblului producţiei, privită pe scară socială.

Iată aici o dovadă cît de largi sînt limitele în cadrul cărora anumite direcţii abile pot jongla cu noţiunile de reparaţii şi de înlocuire pentru a obţine dividende. Conform celor relatate în conferinţa citată mai sus a lui R. P. Williams, diferite societăţi engleze de căi ferate au scăzut din venit, în medie pe un şir de ani, pentru reparaţii şi cheltuieli de întreţinere a căilor ferate şi pentru construcţii următoarele sume (de fiecare milă engleză de cale ferată anual):

London & North Western 370 l.st.
Midland 225 l.st.
London & South Western 257 l.st.
Great Northern 360 l.st.
Lanchashire & Yorkshire 377 l.st.
South Eastern 263 l.st.
Brighton 266 l.st.
Manchester & Sheffield 200 l.st.

Aceste diferenţe nu se datorează decît în cea mai mică măsură deosebirilor dintre cheltuielile efective făcute; ele rezultă aproape exclusiv din diferitele moduri de calcul, după cum capitolul cheltuieli este debitat în contul capitalului sau în contul venitului. Williams spune clar:

„Debitarea mai redusă este admisă, deoarece acest lucru e necesar pentru a obţine dividende mai mari, iar debitarea mai masivă se face atunci cînd există un venit mai substanţial care poate suporta acest lucru“.

În anumite cazuri, uzura, deci şi înlocuirea ei, devine o mărime practic neglijabilă, astfel că nu intră la socoteală decît cheltuielile de reparaţii. Ceea ce spune Lardner mai jos despre „works of art” la căile ferate este valabil, în general, pentru toate lucrările de durată de acest gen: caneluri, docuri, poduri de fier şi de piatră etc.

„Uzura, care se manifestă şi la lucrările mai solide din pricina acţiunii lente a timpului, are o acţiune aproape imperceptibilă în intervale de timp mai scurte; dar după trecerea unei perioade de timp mai îndelungate, de pildă a cîtorva secole, ea impune o reînnoire totală sau parţială chiar la construcţiile cele mai solide. Această uzură imperceptibilă în comparaţie cu uzura mai perceptibilă a altor părţi ale căii ferate poate fi comparată cu abaterile seculare şi cu cele periodice din mişcarea corpurilor cereşti. Acţiunea timpului asupra construcţiilor mai masive ale unor căi ferate, ca poduri, tunele, viaducte etc., oferă exemple de ceea ce se poate numi uzură seculară. Degradarea mai rapidă şi mai vizibilă, care e remediată la intervale de timp mai scurte prin reparaţii sau înlocuire, este analogă cu inegalităţile periodice. În cheltuielile anuale pentru reparaţii intră şi înlocuirea stricăciunilor întîmplătoare pe care le suferă din timp în timp chiar şi exteriorul celor mai durabile construcţii; dar şi independent de aceste reparaţii, timpul nu trece fără să lase urma asupra lor, şi, oricît de îndepărtat ar fi el, în cele din urmă trebuie să sosească momentul cînd starea lor să necesite o reînnoire. E drept că, din punct de vedere financiar şi economic, acest timp este de obicei cu mult prea îndepărtat pentru a fi luat în consideraţie în calculul practic“. (Lardner, l. c., p. 38, 39.)

Acest lucru este valabil pentru toate lucrările de durată seculară, la care deci nu capitalul avansat pentru ele trebuie înlocuit în mod treptat pe măsura uzurii lor, ci numai cheltuielile anuale medii de întreţinere şi de reparaţii trebuie transferate asupra preţului produsului.

Deşi, aşa cum am văzut, o parte mai mare a banilor care se întorc pentru a înlocui uzura capitalului fix este retransformată anual sau chiar mai des în forma naturală a acestui capital, fiecare capitalist individual are nevoie de un fond de amortizare pentru acea parte a capitalului fix care abia după trecerea unui număr de ani ajunge la termenul de reproducţie dintr-o dată şi atunci trebuie să fie înlocuită în întregime. O componentă importantă a capitalului fix exclude prin însăşi natura ei reproducţia treptată. În afară de aceasta, acolo unde reproducţia treptată se face în aşa fel încît elementul degradat este înlocuit la intervale scurte cu un element nou, este nevoie, înainte ca această înlocuire să poată avea loc, de o acumulare prealabilă de bani în proporţie mai mare sau mai mică, în funcție de caracterul specific al ramurii de producţie respective. Nu orice sumă de bani este suficientă în acest scop; este nevoie de o sumă de bani de o anumită mărime.

Dacă examinăm această mişcare, presupunînd numai circulaţia banilor simplă, fără să ţinem seama de sistemul de credit, de care ne vom ocupa abia mai tîrziu 47, mecanismul mişcării este următorul: în cartea I a „Capitalului“ (cap. III, 3a.) s-a arătat că, dacă o parte a banilor existenţi într-o societate dată stă în permanentă inactivă sub formă de tezaur, în timp ce altă parte funcţionează ca mijloc de circulaţie, respectiv ca fond de rezervă nemijlocit al banilor aflaţi deja în circulaţie, proporţia în care masa totală a banilor se repartizează între tezaur şi mijlocul de circulaţie variază mereu. În cazul nostru, banii care trebuie să se afle acumulați în proporție mai mare, sub formă de tezaur, în mîinile unui capitalist mai mare, atunci cînd se cumpără capitalul fix sînt aruncați în circulaţie dintr-o dată. Apoi, în societate, ei se repartizează din nou de la sine în mijloc de circulație și în tezaur. Prin fondul de amortizare, în care valoarea capitalului fix se întoarce la punctul său de plecare pe măsura uzurii acestui capital, o parte a banilor aflaţi în circulaţie formează din nou tezaur — pentru un timp mai mult sau mai puţin îndelungat — în mîinile aceluiaşi capitalist, al cărui tezaur, la cumpărarea de capital fix, s-a transformat în mijloc de circulaţie şi s-a îndepărtat de el. Este o repartizare mereu schimbătoare a tezaurului existent în societate, tezaur care funcţionează pe rînd ca mijloc de circulaţie, pentru a se separa apoi din nou, ca tezaur de masa banilor aflaţi în circulaţie. O dată cu dezvoltarea creditului, care în mod necesar merge paralel cu dezvoltarea marii industrii şi a producţiei capitaliste, aceşti bani nu mai funcţionează în calitate de tezaur, ci în calitate de capital, dar nu în mîinile proprietarului lor, ci în acelea ale altor capitalişti la a căror dispoziţie sînt puşi.

 

 


 

20). Din cauza dificultăţii pe care o prezintă determinarea capitalului fix și a celui circulant, d-l Lorenz Stein este de părere că această deosebire se face numai în scopul de a uşura expunerea.

21). Aici se termină textul din manuscrisul IV. Urmează textul din manuscrisul II.

22). Citatele însemnate cu „R. C.“ sînt luate din „Royal Commission on Railways. Minutes of Evidence taken before the Commissioners. Presented to both Houses of Parliament“, London, 1867. — Întrebările şi răspunsurile sînt numerotate, iar numerele sînt indicate aici.

 


 

*1. „lucrări de artă“. — Nota trad.

*2. Lardner, în „Railway economy: treatise on the new art of transport...“ spune: aproximativ 8%. La exact 8% ar fi trebuit să se spună în text 121/2 ani. — Nota red.

*3. — avocat. — Nota trad.

 


 

40. Vezi K. Marx. „Theorien über den Mehrwert“, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1962, S. 323—325. [Nota red.]

41. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 194. [Nota red.]

42. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 193—194. [Nota red.]

43. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 179—189. [Nota red.]

44. Aici şi mai departe, la p. 189, Marx citează expunerea lui R. P. Williams, publicată în „Money Market Review“ din 2 decembrie 1867. [Nota red.]

45. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 219—220. [Nota red.]

46. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 435, nota 191a. [Nota red.]

47. Marx analizează sistemului de credit capitalist în volumul al III-lea al „Capitalului“. [Nota red.]