Am văzut pînă acum că deosebirile în perioada de rotație creează deosebiri în rata anuală a plusvalorii, chiar dacă masa plusvalorii produse în cursul anului rămîne aceeași.
Apar însă în mod necesar deosebiri în capitalizarea plusvalorii, în acumulare, deci — rata plusvalorii rămînînd neschimbată — și în masa plusvalorii produse în cursul anului.
Menționăm acum, în primul rînd, că capitalul A (în exemplul din capitolul precedent) dă un venit periodic curent, că deci, cu excepția perioadei de rotație de la începutul întreprinderii, capitalistul își acoperă propriul său consum din timpul anului pe seama producției sale de plusvaloare și de aceea nu trebuie să avanseze nimic din propriul său fond. Dimpotrivă, așa ceva se întîmplă la capitalistul B. E drept că, în cursul aceleiași perioade de timp, el produce tot atîta plusvaloare ca și A, dar această plusvaloare nu este realizată și nu poate fi deci consumată nici în mod individual, nici în mod productiv. În măsura în care este vorba de consumul individual, plusvaloarea este anticipată. Este nevoie de avansarea unui fond special în acest scop.
Acea parte din capitalul productiv care este greu de încadrat la o anumită rubrică, și anume capitulul adițional necesar pentru reparațiile și întreținerea capitalului fix, apare și ea acum într-o lumină nouă.
La capitalistul A, această parte de capital nu este avansată — nici în întregime, nici în cea mai mare parte — la începutul producției. Nu este nevoie ca ea să fie disponibilă și nici măcar să existe. Ea apare chiar în procesul funcționării întreprinderii, prin transformarea nemijlocită a plusvalorii în capital, adică prin folosirea ei directă în calitate de capital. O parte din plusvaloarea nu numai produsă periodic, dar și realizată periodic în cursul anului poate acoperi cheltuielile necesare pentru reparații etc. În felul acesta, o parte din capitalul necesar pentru continuarea întreprinderii pe scara ei inițială este produsă de întreprinderea însăşi în cursul funcționării ei, prin capitalizarea unei părți din plusvaloare. Pentru capitalistul B, lucrul acesta este imposibil. Partea de capital despre care este vorba trebuie să formeze la el o parte din capitalul inițial avansat. În ambele cazuri, această parte de capital va figura în registrele capitalistului drept capital avansat, ceea ce și este în realitate, întrucît, potrivit presupunerii noastre, ea constituie o parte din capitalul productiv necesar pentru continuarea întreprinderii pe o scară dată. O mare deosebire este însă în privința fondului din care este ea avansată. La capitalistul B, ea constituie realmente o parte din capitalul care trebuie avansat inițial sau din cel care trebuie ținut disponibil. Dimpotrivă, la capitalistul A, ea constituie o parte din plusvaloarea folosită drept capital. Acest din urmă caz ne arată că nu numai capitalul acumulat, dar și o parte din capitalul avansat inițial poate fi pur și simplu plusvaloare capitalizată.
O dată cu dezvoltarea creditului, raportul dintre capitalul avansat inițial și plusvaloarea capitalizată se complică și mai mult. De pildă, capitalistul A împrumută de la bancherul C o parte din capitalul productiv cu care începe întreprinderea sau o continuă în cursul anului. La început el nu are suficient capital propriu pentru exploatarea întreprinderii. Bancherul C îi împrumută o sumă care constă exclusiv din plusvaloarea depusă la banca lui de industriașii D, E, F etc. Din punctul de vedere al capitalistului A, aici nu este încă vorba de capital acumulat. În realitate însă, pentru D, E, F etc., A nu este decît un agent care capitalizează plusvaloarea însușită de ei.
Am văzut („Capitalul“, cartea I, cap. XXII) că acumularea, transformarea plusvalorii în capital, este, potrivit conținutului ei real, un proces de reproducție pe scară lărgită, indiferent dacă această lărgire se exprimă în mod extensiv, prin construirea de fabrici noi în completarea celor vechi, sau intensiv, prin lărgirea scării de pînă acum a producției întreprinderii respective.
Lărgirea scării producției se poate săvîrși treptat, și anume atunci cînd o parte a plusvalorii este întrebuințată pentru perfecționări care fie că sporesc forța productivă a muncii utilizate, fie că permit în același timp o exploatare mai intensivă a acesteia. Sau, atunci cînd ziua de muncă nu este limitată prin lege, ajunge o cheltuială adițională de capital circulant (pe materiale de producție și salariu) pentru ca scara producției să fie lărgită fără o mărire a capitalului fix; în felul acesta, timpul lui de utilizare zilnic este prelungit, iar perioada lui de rotație este redusă în mod corespunzător. Sau, în caz de conjunctură favorabilă a pieței, plusvaloarea capitalizată îngăduie să se facă speculă cu materii prime, adică să se facă operații pentru care capitalul avansat inițial nu ar fi fost suficient etc.
Este însă clar că, acolo unde creșterea numărului de perioade de rotație duce la o realizare mai frecventă a plusvalorii în cursul anului, mai devreme sau mai tîrziu vor interveni perioade în care nici ziua de muncă nu va putea fi prelungită și nici nu vor putea fi făcute perfecționări de detaliu; pe de altă parte, o extindere proporţională a întregii întreprinderi este posibilă numai în anumite limite, mai mult sau mai puțin înguste, condiționate în parte de caracterul general al întreprinderii, de pildă clădirile, în parte de mărimea suprafeței cultivate, cum e cazul în agricultură; apoi, pentru aceasta se cere un capital adițional atît de important, încît el nu poate fi procurat decît printr-o acumulare de plusvaloare timp de mai mulți ani.
Așadar, paralel cu acumularea reală sau cu transformarea plusvalorii în capital productiv (și cu reproducția corespunzătoare pe scară lărgită), are loc o acumulare de bani, acumularea unei părți a plusvalorii sub formă de capital bănesc latent, care urmează ca abia mai tîrziu, cînd va fi atins un anumit volum, să funcționeze în calitate de capital adițional activ.
Așa se prezintă lucrurile din punctul de vedere al capitalistului individual. Dar concomitent cu dezvoltarea producției capitaliste se dezvoltă și sistemul de credit. Capitalul bănesc, pe care capitalistul nu-l poate folosi încă în propria sa întreprindere, este folosit de alți capitaliști, de la care el primește pentru aceasta dobîndă. Pentru el acest capital funcționează în calitate de capital bănesc în sens specific, ca o categorie de capital deosebită de capitalul productiv. Dar în calitate de capital el funcționează în mîinile altuia. Este clar că, o dată cu realizarea mai frecventă a plusvalorii și o dată cu lărgirea scării pe care această plusvaloare este produsă, crește și proporția în care un capital bănesc nou sau bani sub formă de capital sînt aruncați pe piața financiară, fiind absorbiți de aici din nou, în cea mai mare parte cel puțin, pentru lărgirea producției.
Forma cea mai simplă pe care o poate îmbrăca acest capital bănesc adițional latent este aceea de tezaur. Este posibil ca acest tezaur să fie format din aur sau din argint suplimentar, obținut în mod direct sau indirect prin schimb cu țările producătoare de metale nobile. Și numai pe calea aceasta tezaurul bănesc crește în mod absolut în cadrul unei țări. Este posibil, pe de altă parte — și acest lucru se întîmplă în majoritatea cazurilor —, ca acest tezaur să nu fie nimic altceva decît bani retrași din circulația internă și care au luat forma de tezaur în mîinile unor capitaliști individuali. Este posibil apoi ca acest capital bănesc latent să constea din simple semne de valoare — facem încă abstracție aici de banii de credit — sau din simple creanțe, confirmate prin documente conforme cu legea (titluri juridice) ale capitaliștilor asupra unor terțe persoane. În toate aceste cazuri, oricare ar fi forma de existență a acestui capital bănesc adițional, el nu reprezintă, în măsura în care e capital in spe, nimic altceva decît un titlu juridic suplimentar și ținut ca rezervă al capitaliștilor asupra unei viitoare producții anuale adiționale a societății.
„Masa avuției efectiv acumulate, considerată din punctul de vedere al mărimii ei..., este atît de neînsemnată în comparație cu forțele productive ale societății căreia îi aparține, oricare ar fi treapta de civilizație pe care se află respectiva societate sau numai în comparație cu consumul efectiv al acestei societăți în decurs de numai cîțiva ani, este atît de neînsemnată, încît principala atenție a legiuitorilor și a specialiștilor în economia politică ar trebui să fie îndreptată asupra forțelor productive și a dezvoltării lor viitoare libere, și nu, ca pînă acum, numai asupra avuției acumulate care sare în ochi. Partea covîrșitoare a așa-zisei avuții acumulate nu este decît nominală și nu constă din obiecte reale, corăbii, case, țesături de bumbac, ameliorări ale solului, ci din simple titluri juridice, din simple creanțe asupra viitoarelor forţe productive anuale ale societății, din titluri juridice create și permanentizate prin expedientele sau instituțiile proprii stării de nesiguranță... Întrebuințarea unor asemenea articole“ (acumulări de obiecte fizice sau de avuție reală) „ca simplu mijloc care să servească posesorilor lor la însușirea avuției pe care viitoarele forţe productive ale societății abia urmează s-o creeze, această întrebuințare le-ar fi retrasă treptat, fără a se face uz de forţă, în virtutea legilor naturale ale repartiției; cu ajutorul muncii cooperatiste (cooperative labour} ea le-ar fi retrasă în decurs de cîțiva ani“. (William Thompson. „Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth“, London, 1850, p. 453. — Prima ediție a acestei cărți a apărut în 1824.)
„Puțini își dau seama și cei mai mulți nici nu bănuiesc măcar cît de neînsemnate sînt atît ca volum, cît și ca eficacitate acumulările efective ale societății în comparație cu forțele productive ale omenirii, ba chiar cu consumul obișnuit al unei singure generații în decurs de numai cîţiva ani. Cauza este evidentă, dar efectul este foarte dăunător. Avuția consumată anual dispare chiar în procesul întrebuințării ei; ea se află în faţa ochilor noștri numai o clipă și produce impresie numai atîta timp cît te delectezi cu ea sau o consumi. Dar acea parte din avuție care nu poate fi consumată decît treptat, ca, de pildă mobila, mașinile, clădirile, stă în faţa ochilor noștri din copilărie pînă la bătrîneţe, parcă reprezentînd niște monumente durabile ale efortului omenesc. Datorită proprietății asupra acestei părți fixe, durabile, consumate treptat a avuției publice — asupra solului și a materiilor prime care formează obiectul muncii, asupra uneltelor cu care se muncește și asupra caselor care constituie un adăpost în timpul muncii —, datorită proprietăţii asupra acestor obiecte, proprietarii respectivi stăpînesc în propriul lor avantaj forţele productive anuale ale tuturor muncitorilor realmente productivi ai societății, oricît de neînsemnate ar fi aceste obiecte în comparație cu produsele mereu reînnoite ale acestei munci. Populaţia Britaniei și a Irlandei numără 20 000 000; consumul mediu al fiecărui individ, bărbat, femeie sau copil, este, probabil, de aproximativ 20 l.st., de aceea produsul muncii consumat anual constituie o avuție de aproximativ 400 000 000 l.st. Conform evaluărilor, totalul capitalului acumulat în aceste țări nu depășește suma de 1 200 de milioane, adică întreitul produsului anual al muncii; împărțind în mod egal, obținem 60 l.st. capital de om. Aici ne interesează mai mult proporția decît totalul absolut, mai mult sau mai puțin exact, al acestor sume evaluate. Dobînzile la acest capital total ar ajunge să întrețină întreaga populație la nivelul ei actual de viață timp de aproximativ două luni pe an, iar totalul capitalului acumulat (dacă s-ar găsi cumpărători) ar întreține-o, fără să fie nevoită să muncească, timp de 3 ani încheiați! După care timp, lipsită de locuințe, de haine și de alimente, ea ar trebui să moară de foame sau să devină sclava acelora care au întreținut-o în acești 3 ani. În același raport în care se află o perioadă de 3 ani față de perioada de viață a unei generații sănătoase, să zicem, de 40 de ani, în același raport se află și mărimea și însemnătatea avuției reale, adică a capitalului acumulat chiar și în cea mai bogată țară, față de forța ei productivă, adică față de forțele productive ale unei singure generații, adică nu față de ceea ce ar putea ea produce în condițiile unor rînduieli raționale, ale unei existențe asigurate deopotrivă pentru toți și în special ale muncii cooperatiste, ci față de ceea ce produce ea realmente în mod absolut în condițiile expedientelor imperfecte și descurajante ale stării de nesiguranță!... Și pentru a menține și permanentiza această masă aparent uriașă de capital existent sau, mai bine zis, pentru a menține și permanentiza în starea actuală de diviziune forțată comanda și monopolul — obținute cu ajutorul acestui capital — asupra produselor muncii anuale, trebuie să fie permanentizat întregul mecanism hidos, cu viciile, crimele și suferințele legate de starea de nesiguranță. Nimic nu poate fi acumulat fără a fi în prealabil satisfăcute nevoile imperioase, iar marele torent al inclinațiilor omenești curge în căutarea plăcerilor; așa se explică volumul relativ neînsemnat al avuției reale a societății în fiecare moment dat. Este un circuit perpetuu de producție și de consum. În această masă imensă de producție și de consum anual, lipsa acestei neînsemnate acumulări reale abia s-ar face simțită; și, totuși, principala atenție a fost îndreptată nu asupra masei forțelor productive, ci asupra acestei acumulări neînsemnate. Un număr mic de oameni a acaparat însă această cantitate neînsemnată și a transformat-o într-un instrument de însușire a produselor muncii, reînnoite necontenit în fiecare an, ale marilor mase. De aici importanța hotărîtoare pe care un asemenea instrument o are pentru acest mic număr de oameni... Aproximativ o treime din produsul național anual este sustrasă acum producătorilor sub formă de impozite publice și este consumată în mod neproductiv de oameni care nu dau în schimb nici un echivalent, adică nimic care să aibă pentru producători valoare de echivalent... Ochii mulțimii privesc uimiți la masele acumulate, în special atunci cînd acestea sînt concentrate în mîinile unui mic număr de oameni. Dar masele produse anual se rostogolesc ca valurile eterne și nenumărate ale unui fluviu imens și se pierd în oceanul uitat al consumului. Și, totuși, acest consum permanent nu este numai condiția tuturor plăcerilor, dar și a existenței întregului neam omenesc. Obiectul analizei ar trebui să-l constituie în primul rînd cantitatea și repartiția acestui produs anual. Acumularea reală are o importanță cu totul secundară, importanță pe care o capătă aproape exclusiv datorită influenței sale asupra repartiției produsului anual... Acumularea reală și repartiția sînt considerate aici“ (în scrierea lui Thompson) „tot timpul în raport cu forța productivă a societății și ca factori subordonați acestei forțe. În aproape toate celelalte sisteme, forța productivă a fost considerată în raport cu acumularea și cu permanentizarea modului de repartiție existent, ca subordonată acestei acumulări. În comparație cu menținerea acestui mod de repartiție existent, mizeria sau bunăstarea mereu reînnoită a întregului neam omenesc este considerată un factor care nu merită atenție. Permanentizarea rezultatelor violenței, a înșelăciunii și a întîmplării a fost denumită siguranță; și pentru a menține această falsă siguranță au fost sacrificate fără milă toate forțele productive ale neamului omenesc“ (ibid., p. 440—443).
Abstracție făcînd de perturbările care împiedică reproducția chiar pe o scară dată, sînt posibile numai două cazuri normale de reproducție:
Sau are loc o reproducție simplă.
Sau are loc o capitalizare de plusvaloare, adică acumulare.
În cazul reproducției simple, plusvaloarea produsă și realizată anual sau, prin mai multe rotații, periodic în cursul anului este consumată în mod individual, adică neproductiv, de proprietarii ei, capitaliștii.
Faptul că valoarea produsului constă, în parte, din plusvaloare și, în parte, din acea parte de valoare care e formată din capitalul variabil reprodus în produs plus capitalul constant consumat în respectivul produs nu modifică cu nimic nici cantitatea, nici valoarea produsului total care intră în mod permanent în circulație sub formă de capital-marfă și este retras din ea în mod tot atît de permanent, pentru a intra în consumul productiv sau în cel individual, adică pentru a servi ca mijloc de producție sau ca mijloc de consum. Lăsînd la o parte capitalul constant, faptul menționat nu afectează decît repartiția produsului anual între muncitori și capitaliști.
De aceea, chiar dacă presupunem că are loc o reproducție simplă, o parte a plusvalorii trebuie să existe în permanență sub formă de bani și nu sub formă de produs, deoarece altminteri ea nu poate fi transformată din bani în produs în vederea consumului. Această trecere a plusvalorii din forma-marfă, pe care a avut-o inițial, în forma-bani trebuie cercetată aici mai îndeaproape. Pentru simplificarea lucrurilor să presupunem problema în forma ei cea mai simplă, și anume că în circulație se află exclusiv bani de metal, bani care reprezintă un echivalent real.
Potrivit legilor circulației de mărfuri simple, pe care le-am expus mai înainte („Capitalul“, cartea I, cap. III), masa banilor de metal existentă în țară trebuie să ajungă nu numai pentru a pune în circulație mărfurile. Ea trebuie să ajungă și pentru a face față fluctuațiilor din circulația banilor, care rezultă în parte din fluctuațiile în viteza de circulație, în parte din schimbările survenite în prețurile mărfurilor, în parte din proporțiile diferite și schimbătoare în care banii funcționează ca mijloc de plată sau ca mijloc de circulație propriu-zis. Proporția în care masa de bani existentă se scindează în tezaur și bani aflați în circulație variază în permanență, dar masa de bani este întotdeauna egală cu suma banilor existenți sub formă de tezaur și a banilor aflați în circulație. Această masă de bani (masă de metal nobil) este un tezaur al societății acumulat treptat. În măsura în care o parte din acest tezaur se consumă din cauza uzurii, ea trebuie înlocuită în fiecare an, ca și orice alt produs. În realitate, acest lucru se petrece prin schimbul direct sau indirect al unei părți din produsul național anual cu produsul țărilor producătoare de aur și de argint. Caracterul internațional al tranzacției disimulează însă simplitatea operației. De aceea, pentru a reduce problema la expresia ei cea mai simplă și mai limpede, trebuie să presupunem că producția de aur și de argint are loc chiar în țara respectivă, că deci ea formează o parte a producției sociale totale din cadrul fiecărei țări.
Dacă facem abstracție de aurul și de argintul produse pentru articole de lux, minimul producției anuale a acestor metale trebuie să fie egal cu uzura metalelor folosite pentru baterea monedelor, uzură provocată de circulația banilor în cursul anului. Apoi, dacă suma valorii masei de mărfuri produse și puse în circulație în cursul anului crește, trebuie să crească și producția de aur și de argint din cursul anului, în măsura în care suma crescută a valorii mărfurilor aflate în circulație și masa de bani necesară pentru circulația acestora (și pentru tezaurizarea corespunzătoare) nu sînt compensate de o creștere a vitezei de circulație a banilor și de funcționarea mai largă a banilor ca mijloc de plată, adică de o creștere a compensării reciproce a plăților rezultate din cumpărări și vînzări fără intervenția banilor reali.
Prin urmare, o parte a forței sociale de muncă și o parte a mijloacelor sociale de producție trebuie să fie cheltuite anual pentru producția de aur și de argint.
Capitaliștii care se ocupă cu producția de aur și de argint, fără a depăși — în ipoteza reproducției simple presupuse de noi — limitele uzurii medii anuale și ale consumului mediu anual de aur și de argint determinat de această uzură, aruncă în circulație plusvaloarea lor, pe care, potrivit celor presupuse de noi, o consumă în fiecare an fără a capitaliza ceva din ea direct sub formă de bani, care pentru ei este forma naturală, și nu, ca în celelalte ramuri de producție, forma modificată a produsului.
Mai departe, în ceea ce privește salariul — forma-bani sub care este avansat capitalul variabil —, el este de asemenea înlocuit aici nu prin vînzarea produsului, prin transformarea acestuia în bani, ci printr-un produs a cărui formă naturală este din capul locului forma-bani.
În sfîrșit, același lucru se întîmplă și cu acea parte a produsului de metal nobil care este egală cu valoarea capitalului constant consumat periodic, și anume atît a capitalului constant circulant, cît și a capitalului constant fix consumat în cursul anului.
Să analizăm circuitul, respectiv rotația capitalului investit în producția de metal nobil, mai întîi sub forma B—M...P...B'. Întrucît, în actul B—M. M nu constă numai din forță de muncă și mijloace de producție, ci și din capital fix, din a cărui valoare numai o parte este consumată în P, este clar că produsul B' este o sumă de bani egală cu capitalul variabil cheltuit pe salarii, plus capitalul constant circulant cheltuit pe mijloace de producție, plus partea de valoare corespunzătoare capitalului fix uzat, plus plusvaloarea. Dacă această sumă ar fi mai mică, valoarea generală a aurului rămînînd neschimbată, sau mina ar fi neproductivă, sau, dacă acest fenomen ar fi general, valoarea aurului ar creşte în viitor în comparație cu mărfurile a căror valoare rămîne neschimbată; cu alte cuvinte, prețurile mărfurilor ar scădea și suma de bani cheltuită în actul B—M ar fi deci mai mică în viitor.
Dacă analizăm mai întîi numai partea circulantă a capitalului avansat în B, punctul de plecare a lui B—M..P..B', vedem că o anumită sumă de bani este avansată, este aruncată în circulație pentru plătirea forței de muncă și pentru cumpărarea materialelor de producție. Dar prin circuitul acestui capital această sumă de bani nu este retrasă din nou din circulație pentru ca apoi să fie iarăși aruncată în ea. Produsul este bani încă în forma sa naturală și deci el nu trebuie să fie transformat în bani prin schimb, printr-un proces de circulație. El trece din procesul de producție în sfera circulației nu sub formă de capital-marfă, care se va retransforma în capital bănesc, ci sub formă de capital bănesc, care se va retransforma în capital productiv, adică va cumpăra din nou forță de muncă și materiale de producție. Forma-bani a capitalului circulant, consumat pentru forță de muncă și mijloace de producție, este înlocuită nu prin vînzarea produsului, ci prin forma naturală a produsului însuși; prin urmare, nu printr-o nouă retragere din circulație a valorii lui sub formă de bani, ci prin bani adiționali, nou produși.
Să presupunem că acest capital circulant este = 500 l.st., că perioada de rotație este = 5 săptămîni, perioada de muncă este = 4 săptămîni și perioada de circulație este de numai o săptămînă. Din capul locului, banii necesari pentru 5 săptămîni trebuie, în parte, avansați pentru stoc de producție, în parte să existe ca rezervă pentru plata în mod succesiv a salariilor. La începutul săptămînii a 6-a se reîntorc 400 l.st., iar 100 l.st. sînt eliberate. Lucrul acesta se repetă necontenit. Aici, ca și în exemplele anterioare, în decursul unei anumite perioade din timpul de rotație, suma de 100 l.st. se va afla necontenit sub formă de bani eliberați. Dar aceștia constau din bani adiționali, nou produși, la fel ca celelalte 400 l.st. În cazul nostru avem 10 rotații pe an, iar produsul anual este = 5 000 l.st. aur. (Perioada de circulație nu constă aici din timpul necesar pentru transformarea mărfii în bani, ci din cel necesar pentru transformarea banilor în elemente de producție.)
La orice alt capital de 500 l.st. care se rotește în aceleași condiții, forma-bani mereu reînnoită este forma modificată a capitalului-marfă produs, care este aruncat în circulație la fiecare 4 săptămîni și care redobîndește iarăși și iarăși această formă-bani prin vînzarea sa, deci prin retragerea periodică a cantității de bani care a intrat inițial în proces. Aici, dimpotrivă, în fiecare perioadă de rotație capitalistul aruncă în circulație chiar din procesul de producție o nouă masă de bani adițională de 500 l.st., pentru a retrage necontenit din circulație materiale de producție și forță de muncă. Acești bani aruncați în circulație nu sînt retrași din nou din circulație prin circuitul acestui capital, ci, dimpotrivă, sînt sporiți neîncetat pe seama unor mase de aur nou produse.
Dacă analizăm partea variabilă a acestui capital circulant și o considerăm, ca mai sus, = 100 l.st., atunci, în producția de mărfuri obișnuită, aceste 100 l.st. ar fi suficiente la 10 rotații pe an pentru a plăti în mod continuu forța de muncă. Aici, în producția de aur, este suficientă aceeași sumă, dar cele 100 l.st. reîntoarse cu care se plătește forța de muncă în fiecare perioadă de 5 săptămîni nu reprezintă forma modificată a produsului acestei forțe de muncă, ci o parte din însuși acest produs mereu reînnoit. Producătorul de aur își plătește muncitorii în mod direct cu o parte din aurul extras chiar de ei. Cele l 000 l.st. avansate în modul acesta anual pentru forța de muncă și aruncate în circulație de muncitori nu se reîntorc deci prin intermediul circulației la punctul lor de plecare.
Mai departe, în ceea ce privește capitalul fix, el reclamă la înființarea întreprinderii cheltuirea unui capital bănesc mai mare, care este astfel aruncat în circulație. Asemenea oricărui capital fix, el nu se reîntoarce decît treptat, într-un șir de ani. Dar el se reîntoarce ca o parte directă a produsului, a aurului, și nu prin vînzarea produsului, prin transformarea acestuia în bani. Prin urmare, el își dobîndește treptat forma sa bănească nu prin retragerea de bani din circulație, ci prin acumularea unei părți corespunzătoare din produs. Capitalul bănesc astfel reprodus nu este o sumă de bani retrasă treptat din circulație pentru acoperirea sumei de bani aruncata inițial în circulație în vederea achiziționării de capital fix. El este o masă adițională de bani.
În sfîrșit, în ceea ce privește plusvaloarea, ea este de asemenea egală cu acea parte din produsul nou, aurul, care e aruncată în circulație în fiecare perioadă nouă de rotație, pentru a fi cheltuită, potrivit ipotezei noastre, în mod neproductiv pe mijloace de subzistență și obiecte de lux.
Dar, potrivit ipotezei noastre, toată această producție anuală de aur, care retrage în permanență de pe piață forță de muncă și materiale de producție, nu însă bani, și aprovizionează iarăși și iarăși piața cu bani adiționali, nu face decît să înlocuiască banii uzați în cursul anului, prin urmare nu face decît să mențină cantitatea socială de bani care există în permanenţă, deși în proporții schimbătoare, sub cele două forme, de tezaur și de bani aflați în circulație.
Potrivit legii circulației mărfurilor, masa de bani trebuie să fie egală cu masa de bani necesară pentru circulația mărfurilor, plus o cantitate de bani aflată sub formă de tezaur, care crește sau scade în funcție de reducerea sau de extinderea sferei circulaţiei, dar care servește în special la formarea fondului de rezervă necesar de mijloace de plată. În măsura în care nu se produce o compensare reciprocă a plăților, valoarea mărfurilor trebuie plătită în bani. Faptul că o parte din această valoare constă din plusvaloare, adică nu l-a costat nimic pe vînzătorul mărfii, nu modifică cu nimic lucrurile. Să presupunem că toți producătorii sînt proprietari independenți ai mijloacelor lor de producție, că circulația are deci loc chiar între producătorii direcți. Dacă facem abstracție de partea constantă a capitalului lor, atunci plusprodusul creat de ei anual, prin analogie cu situația din societatea capitalistă, ar putea fi împărțit în două părți: una, a, care nu face decît să le înlocuiască mijloacele de subzistență necesare, alta, b, pe care în parte o consumă sub formă de articole de lux, iar în parte o utilizează în vederea extinderii producției. În acest caz, a reprezintă capitalul variabil, iar b reprezintă plusvaloarea. Dar această împărțire nu ar influența cu nimic mărimea masei de bani necesare pentru punerea în circulație a produsului lor total. Celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, valoarea masei de mărfuri aflate în circulație ar fi aceeași, prin urmare și masa de bani necesară în acest scop ar rămîne aceeași. De asemenea, la aceeași împărțire a perioadelor de rotație, producătorii ar trebui să dispună de aceleși rezerve de bani, adică ar trebui să aibă în permanență aceeași parte din capitalul lor sub formă de bani, întrucît, potrivit ipotezei noastre, producția lor ar rămîne, ca și mai înainte, producție de mărfuri. Prin urmare, faptul că o parte din valoarea mărfii constă din plusvaloare nu modifică cu nimic masa de bani necesară pentru exploatarea întreprinderii.
Un adversar al lui Tooke, legîndu-se de formula B—M—B', îl întreabă cum reușește capitalistul să scoată necontenit din circulație mai mulți bani decît aruncă în ea. Un lucru să fie clar: aici nu este vorba de formarea plusvalorii. Această formare a plusvalorii, care constituie singurul mister din punct de vedere capitalist, este ceva care se înțelege de la sine. Suma de valoare folosită nu ar fi capital dacă nu s-ar îmbogăți cu o plusvaloare. Deci, întrucît, potrivit ipotezei noastre, această sumă de valoare este capital, plusvaloarea se înțelege de la sine.
De aceea întrebarea nu este de unde provine plusvaloarea, ci de unde provin banii necesari pentru transformarea ei în bani.
În economia politică burgheză, existența plusvalorii este însă de la sine înțeleasă. Prin urmare, se presupune nu numai existența plusvalorii, ci și faptul că o parte din masa de mărfuri aruncate în circulație constă din plusprodus, prin urmare reprezintă o valoare pe care capitalistul nu a aruncat-o în circulație o dată cu capitalul său, că deci capitalistul aruncă în circulație o dată cu produsul său, pentru a-l retrage apoi din nou din circulație, un excedent peste capitalul său.
Capitalul-marfă pe care capitalistul îl aruncă în circulație are o valoare mai mare decît capitalul productiv pe care l-a retras din circulație sub formă de forță de muncă și mijloace de producție (de unde provine această valoare mai mare nu ni se explică sau rămîne de neînțeles, dar, din punctul de vedere al acestui capitalist, c'est un fait *1). Pornind de la această ipoteză, este clar de ce nu numai capitalistul A, dar și capitaliștii B, C, D etc. pot retrage în permanență din circulație, prin intermediul schimbului mărfurilor lor, o valoare mai mare decît valoarea capitalului lor avansat inițial și apoi iarăși și iarăși. Capitaliștii A, B, C, D etc. aruncă necontenit în circulație, sub formă de capital-marfă, o valoare-marfă mai mare decît aceea pe care o retrag din circulație sub formă de capital productiv, operație tot atît de multilaterală ca și capitalurile care funcționează independent. Prin urmare, capitaliștii trebuie să împartă în permanență între ei o sumă de valoare egală cu suma de valoare a capitalurilor productive avansate respectiv de ei (cu alte cuvinte, fiecare în parte trebuie să retragă din circulație un capital productiv corespunzător); de asemenea ei trebuie să împartă în mod tot atît de permanent între ei o sumă de valoare pe care o aruncă din toate părțile în circulație sub formă de marfă, respectiv ca excedent al valorii-marfă peste valoarea elementelor lor de producție.
Dar înainte de a fi retransformat în capital productiv și înainte de a fi cheltuită plusvaloarea inclusă în el, capitalul-marfă trebuie transformat în bani. De unde provin banii necesari pentru această transformare? Întrebarea aceasta pare dificilă la prima vedere, și nici Tooke, nici altcineva nu a dat vreun răspuns pînă în ziua de azi.
Să presupunem că, oricare ar fi perioada de rotație, capitalul circulant de 500 l.st. avansat sub formă de capital bănesc reprezintă capitalul circulant total al societății, adică al clasei capitaliștilor. Să presupunem că plusvaloarea este de 100 l.st. Ei bine, cum poate clasa capitaliștilor în totalitatea ei să scoată în permanență din circulație 600 l.st. dacă aruncă în permanență în circulație numai 500 l.st.?
După ce capitalul bănesc de 500 l.st. a fost transformat în capital productiv, acesta se transformă, în cadrul procesului de producție, într-o valoare-marfă de 600 l.st. și astfel în circulație se află nu numai o valoare-marfă de 500 l.st., egală cu capitalul bănesc avansat inițial, ci și o plusvaloare nou produsă de 100 l.st.
Această plusvaloare adițională de 100 l.st. a fost aruncată în circulație sub formă de marfă. În această privință nu există nici o îndoială. Dar din această operație nu rezultă banii adiționali necesari pentru circulația acestei valori-marfă adiționale.
Această dificultate nu trebuie ocolită prin subterfugii abile.
De pildă, în ceea ce privește capitalul circulant constant, este clar că nu toți îl cheltuiesc concomitent. În timp ce capitalistul A își vinde marfa, deci în timp ce pentru el capitalul avansat ia forma-bani, pentru cumpărătorul B, dimpotrivă, capitalul său existent în forma-bani ia forma mijloacelor sale de producție, acelea pe care le produce tocmai capitalistul A. Prin același act prin care capitalistul A redă capitalului-marfă produs de el forma-bani, capitalistul B redă capitalului său forma productivă, transformîndu-l din forma-bani în mijloace de producție și în forță de muncă; aceeași sumă de bani funcționează în acest proces bilateral ca și în orice vînzare simplă M—B. Pe de altă parte, dacă A transformă din nou banii în mijloace de producție, el le cumpără de la C, iar acesta plătește cu banii încasați capitalistului B etc. În felul acesta lucrurile ar fi explicate. Dar:
Toate legile stabilite de noi cu privire la cantitatea banilor aflați în circulație în condițiile circulației mărfurilor („Capitalul“. cartea I, cap. III) nu sînt nicidecum modificate de caracterul capitalist al procesului de producție.
Așadar, dacă se spune că capitalul circulant al societății, care trebuie avansat sub forma-bani, este de 500 l.st., s-a și ținut cont de faptul că, pe de o parte, această sumă a fost avansată concomitent, dar că, pe de altă parte, ea pune în mișcare mai mult capital productiv decît 500 l.st., pentru că ea servește în mod alternativ drept fond bănesc pentru diferite capitaluri productive. Acest mod de a explica lucrurile presupune deja existența banilor a căror prezență urmează s-o explice.
În continuare s-ar mai putea spune: capitalistul A produce articole pe care capitalistul B le consumă individual, neproductiv. Banii capitalistului B transformă deci în bani capitalul-marfă al capitalistului A și în felul acesta aceeași sumă de bani servește la transformarea în bani a plusvalorii capitalistului B și a capitalului constant circulant al capitalistului A. Aici însă rezolvarea problemei la care urmează să se dea un răspuns este presupusă în mod și mai direct. Și anume de unde ia capitalistul B acești bani pentru acoperirea venitului său? Cum a transformat el însuși în bani această parte din produsul său care formează plusvaloarea?
Apoi s-ar mai putea spune că acea parte din capitalul variabil circulant pe care capitalistul A o avansează în permanență muncitorilor săi se întoarce în permanență la el din circulație; și numai o parte, care se schimbă mereu, din acest capital se află imobilizată în permanență la el pentru plata salariilor. Între cheltuirea banilor pentru plata salariilor și întoarcerea lor trece însă un anumit timp, în cursul căruia acești bani pot servi, printre altele, și la transformarea în bani a plusvalorii. Dar noi știm, în primul rînd, că cu cît acest timp este mai îndelungat, cu atît mai mare trebuie să fie și masa rezervei de bani pe care capitalistul A trebuie s-o aibă mereu in petto *2. În al doilea rînd, muncitorul cheltuiește banii, cumpărînd mărfuri pe ei, și astfel transformă pro tanto în bani plusvaloarea cuprinsă în aceste mărfuri. Prin urmare, aceiași bani care sînt avansați sub formă de capital variabil servesc pro tanto și la transformarea în bani a plusvalorii. Fără să mai aprofundăm aici această problemă, vom spune numai atît: consumul întregii clase capitaliste și a persoanelor neproductive care depind de ea merge în același pas cu consumul clasei muncitoare; prin urmare, o dată cu banii aruncați în circulație de către muncitori, trebuie și capitaliștii să arunce bani în circulație pentru a-și cheltui plusvaloarea ca venit; banii trebuie deci retrași din circulație pentru această plusvaloare. Explicația dată mai sus nu ar face decît să reducă cantitatea de bani necesară, dar nu ar înlătura necesitatea banilor.
În sfîrșit, s-ar putea spune: la prima investiție de capital fix, întotdeauna este aruncată în circulație o mare cantitate de bani, bani care nu sînt retrași din circulație decît treptat, pe părți, în decurs de ani, de către cel care i-a aruncat în circulație. Oare această sumă nu este suficientă pentru a transforma plusvaloarea în bani? — La aceasta trebuie să se răspundă că în suma de 500 l.st. (care cuprinde și posibilitatea de tezaurizare pentru fondurile de rezervă necesare) este deja presupusă folosirea părții respective din această sumă pentru cumpărarea de capital fix, dacă nu de către cel care a aruncat-o în circulație, atunci de către altă persoană. În afară de aceasta, se presupune că în suma cheltuită pentru procurarea produselor care servesc drept capital fix este plătită și plusvaloarea cuprinsă în aceste mărfuri, iar întrebarea este tocmai de unde provin acești bani.
În linii generale, răspunsul l-am și dat: dacă trebuie pusă în circulație o masă de mărfuri în valoare de X × 1 000 l.st., cantitatea de bani necesară pentru această circulație nu este cu nimic modificată de faptul dacă valoarea acestei mase de mărfuri conține plusvaloare sau nu, dacă această masă de mărfuri este produsă în mod capitalist sau nu. Prin urmare, însăși problema nu există. Celelalte condiții — ca viteza de circulație a banilor etc. — fiind date, pentru a pune în circulație valoarea-marfă de X × 1 000 l.st. este nevoie de o anumită sumă de bani cu totul independentă de faptul dacă producătorilor nemijlociți ai acestor mărfuri le revine o parte mai mare sau mai mică din această valoare. În măsura în care există aici o problemă, ea coincide cu problema generală: de unde provine suma de bani necesară pentru circulația mărfurilor într-o țară dată.
E drept că există totuși, din punctul de vedere al producției capitaliste, aparenţa unei probleme speciale. Și anume punctul de plecare a banilor aruncați în circulație este aici capitalistul. Banii pe care muncitorul îi cheltuiește pentru a-și plăti mijloacele de subzistență există mai întîi ca formă bănească a capitalului variabil și de aceea capitalistul îi aruncă inițial în circulație ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată pentru forța de muncă. În afară de aceasta, capitalistul aruncă în circulație banii care inițial constituie pentru el forma bănească a capitalului său constant, fix și circulant; el îi cheltuiește ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată pentru mijloacele de muncă și materiale de producție. Dar, în afară de aceste cazuri, capitalistul nu mai este punctul de plecare a masei de bani care se află în circulație. În general, există însă numai două puncte de plecare: capitalistul și muncitorul. Orice fel de terțe persoane trebuie sau să primească bani de la aceste două clase pentru diverse servicii prestate, sau, dacă primesc bani fără nici un fel de contraservicii, ele sînt coposesori ai plusvalorii sub formă de rentă, dobîndă etc. Faptul că plusvaloarea nu rămîne în întregime în buzunarul capitalistului industrial și că acesta trebuie s-o împartă cu alte persoane nu are nici o legătură cu problema analizată aici. Întrebarea este cum transformă capitalistul plusvaloarea sa în bani, și nu cum se repartizează ulterior banii încasați în schimbul acesteia. În cazul nostru, capitalistul mai trebuie deci privit ca unic posesor al plusvalorii. În ceea ce-l privește însă pe muncitor, s-a mai spus că acesta nu este decît un punct de plecare secundar, în timp ce capitalistul este punctul de plecare inițial al banilor aruncați în circulație de către muncitor. Banii avansați la început sub formă de capital variabil efectuează a doua circulație a lor atunci cînd muncitorul îi cheltuiește pentru plata mijloacelor sale de subzistență.
Astfel, clasa capitaliștilor rămîne singurul punct de plecare a circulației banilor. Dacă clasa capitaliștilor reclamă 400 l.st. pentru plata mijloacelor de producţie și 100 l.st. pentru plata forței de muncă, atunci ea aruncă în circulație 500 l.st. Dar dacă rata plusvalorii este de 100%, plusvaloarea inclusă în produs este egală cu o valoare de 100 l.st. Cum poate retrage clasa capitaliștilor din circulație 600 l.st. cînd ea aruncă în permanență numai 500 l.st.? Din nimic nu rezultă nimic. Clasa capitaliștilor, în ansamblul ei, nu poate retrage din circulație ceva ce nu a aruncat în prealabil în circulație.
Aici facem abstracție de faptul că suma de bani de 400 l.st. este, poate, suficientă ca la o rotație repetată de 10 ori să pună în circulație mijloace de producție în valoare de 4 000 l.st. și muncă în valoare de 1 000 l.st. și că restul de 100 l.st. este și el suficient pentru circulația plusvalorii de 1 000 l.st. Raportul acesta dintre suma de bani și valoarea-marfă pusă în circulație de ea nu schimbă cu nimic lucrurile. Problema rămîne aceeași. Dacă aceleași monede nu ar circula de mai multe ori, ar trebui aruncate în circulație 5 000 l.st. în calitate de capital, iar 1 000 l.st. ar fi necesare pentru a transforma plusvaloarea în bani. Se pune întrebarea: de unde provin acești bani indiferent dacă este vorba de 1 000 sau de 100 l.st.? În orice caz, ei constituie un excedent față de capitalul bănesc aruncat în circulație.
Într-adevăr, oricît de paradoxal ar părea acest lucru la prima vedere, clasa capitaliștilor aruncă ea însăși în circulație banii care servesc la realizarea plusvalorii cuprinse în mărfuri. Dar nota bene: ea îi aruncă în circulație nu ca bani avansați, deci nu în calitate de capital. Ea îi cheltuiește ca mijloc de cumpărare în scopul consumului ei individual. Prin urmare, acești bani nu sînt avansați de clasa capitaliștilor, cu toate că ea formează punctul de plecare a circulației lor.
Să luăm un capitalist individual care începe o afacere, de pildă un fermier. În primul an el avansează un capital bănesc, să zicem, de 5 000 l.st. pentru plata mijloacelor de producție (4 000 l.st.) și a forței de muncă (1 000 l.st.). Să presupunem că rata plusvalorii este de 100%, plusvaloarea însușită de el = 1 000 l.st. Cele 5 000 l.st. menționate mai sus cuprind toți banii pe care îi avansează el în calitate de capital bănesc. Dar omul mai trebuie să și trăiască și pînă la sfîrșitul anului el nu primește nici un ban înapoi. Să presupunem că consumul lui anual este de 1 000 l.st. El trebuie să aibă acești bani. Deși el spune că trebuie să-și avanseze singur aceste 1 000 l.st. în cursul primului an, această avansare, care nu are aici decît un înțeles subiectiv, înseamnă doar că în primul an el trebuie să-și acopere consumul individual din propriul său buzunar, și nu pe seama producției gratuite a muncitorilor săi. Acești bani el nu-i avansează în calitate de capital. El îi cheltuiește, îi plătește ca echivalent în schimbul mijloacelor de subzistență pe care le consumă. Această valoare este cheltuită de el ca bani, este aruncată în circulație și retrasă din ea sub formă de valori-marfă. Aceste valori-marfă el le-a consumat. Prin urmare, el nu se mai află în nici un raport cu valoarea lor. Banii pe care i-a plătit pentru această valoare există acum ca element al banilor aflați în circulație. Dar valoarea acestor bani el a retras-o din circulație sub formă de produse, iar o dată cu produsele a fost desființată și valoarea cuprinsă în ele. Ea a dispărut în întregime. La sfîrșitul anului, el aruncă însă în circulație o valoare-marfă de 6 000 l.st. și o vinde. Implicit la el se reîntorc: 1) capitalul bănesc de 5 000 l.st. avansat de el; 2) plusvaloarea de 1 000 l.st. transformată în bani. El a avansat 5 000 l.st. în calitate de capital, i-a aruncat în circulație, iar acum retrage din circulație 6 000 l.st., adică 5 000 l.st. în schimbul capitalului și 1 000 l.st. pentru plusvaloare. Aceste din urmă 1 000 l.st. au fost transformate în bani cu ajutorul banilor pe care el însuși i-a aruncat în circulație nu în calitate de capitalist, ci în calitate de consumator, pe care el nu i-a avansat, ci i-a cheltuit. Acum ele se reîntorc la el ca formă bănească a plusvalorii produse de el. Și de acum încolo această operație se repetă anual. Dar, începînd din anul al doilea, cele 1 000 l.st. cheltuite de el personal reprezintă în permanență forma modificată, forma bănească a plusvalorii produse de el. El le cheltuiește anual și ele se reîntorc la el de asemenea anual.
Dacă în cursul anului capitalul său ar efectua mai multe rotații, acest fapt nu ar schimba cu nimic lucrurile, ar modifica însă lungimea timpului și deci mărimea sumei pe care capitalistul ar trebui s-o arunce în circulație în plus, peste capitalul său bănesc avansat, în vederea consumului său individual.
Acești bani capitalistul nu-i aruncă în circulație în calitate de capital. Dar tocmai faptul că este capitalist îi dă posibilitatea să trăiască pînă la reîntoarcerea plusvalorii din mijloacele de care dispune.
În cazul acesta am presupus că suma de bani pe care capitalistul o aruncă în circulație pînă la prima reîntoarcere a capitalului său pentru acoperirea consumului său individual este absolut egală cu plusvaloarea produsă de capitalist și care de aceea urmează să fie transformată în bani. În ceea ce-l privește pe capitalistul individual, această presupunere este, evident, arbitrară. Dar pentru clasa capitalistă în ansamblu ea trebuie să fie justă, în măsura în care presupunem reproducția simplă. Reproducția simplă nu face decît să exprime același lucru, care este deja inclus în această presupunere, și anume că întreaga plusvaloare, dar numai ea și nu vreo fracțiune din capitalul inițial, este consumată în mod neproductiv.
S-a presupus mai sus că producția totală de metale nobile (considerată = 500 l.st.) ajunge numai pentru a înlocui uzura banilor.
Capitaliștii producători de aur posedă tot produsul lor sub formă de aur, atît acele părți ale lui care înlocuiesc capitalul constant și capitalul variabil, cît și acea parte care constă din plusvaloare. Prin urmare, o parte a plusvalorii sociale constă din aur și nu dintr-un produs care se transformă în aur abia în procesul circulației. Această parte constă de la bun început din aur și e aruncată în circulație pentru a retrage din aceasta produse. Același lucru este valabil în cazul de față și pentru salariu, adică pentru capitalul variabil, și pentru înlocuirea capitalului constant avansat. Prin urmare, dacă o parte a clasei capitaliștilor aruncă în circulație o valoare-marfă mai mare (cu atît cît reprezintă plusvaloarea) decît capitalul bănesc avansat de ea, altă parte din capitaliști aruncă în circulație o valoare bănească mai mare (cu atît cît reprezintă plusvaloarea) decît valoarea-marfă pe care o retrage necontenit din circulație în vederea producției de aur. Dacă o parte din capitaliști scoate în permanență din circulație mai mulți bani decît aruncă în ea, o altă parte din capitaliști, cea care produce aur, pompează necontenit în circulație mai mulți bani decît retrage din ea sub formă de mijloace de producție.
Deși o parte din acest produs aur în valoare de 500 l.st. reprezintă plusvaloarea producătorilor de aur, totuși întreaga sumă este destinată numai înlocuirii banilor necesari pentru circulația mărfurilor; totodată este indiferent care parte din această sumă servește la transformarea în bani a plusvalorii incluse în mărfuri și care parte servește la transformarea în bani a celorlalte componente ale valorii.
Lucrurile nu se schimbă cu nimic dacă transpunem producția de aur dintr-o țară dată în alte țări. O parte a forței sociale de muncă și a mijloacelor sociale de producție din țara A este transformată într-un produs, de pildă în pînză în valoare de 500 l.st., care este exportat în țara B pentru a se putea cumpăra de acolo aur. Capitalul productiv folosit astfel în țara A aruncă tot atît de puțin pe piața țării A mărfuri — aruncă în schimb bani —, ca și cum ar fi fost folosit în mod direct pentru producţia de aur. Acest produs al țării A se concretizează în 500 l.st. aur și nu intră în circulația acestei țări decît sub formă de bani. Partea de plusvaloare socială cuprinsă în acest produs există nemijlocit sub formă de bani, iar pentru țara A nu există niciodată altfel decît sub formă de bani. Cu toate că pentru capitaliștii producători de aur numai o parte a produsului reprezintă plusvaloarea, cealaltă parte servind la înlocuirea capitalului, problema ce cantitate din acest aur, abstracție făcînd de capitalul circulant constant, înlocuiește capital variabil și ce cantitate reprezintă plusvaloare depinde exclusiv de raportul în care se află salariul și, respectiv, plusvaloarea față de valoarea mărfurilor aflate în circulație. Partea care formează plusvaloarea se repartizează între diferiții membri ai clasei capitaliștilor. Cu toate că ei cheltuiesc în permanență această parte pentru consumul individual și intră din nou în posesiunea ei prin vînzarea de noi produse — tocmai această vînzare și cumpărare face în general ca banii necesari pentru transformarea plusvalorii în bani sâ circule între capitaliști —, totuși o parte din plusvaloarea socială se află, deși în proporții schimbătoare, sub formă de bani în buzunarul capitalistului, așa cum o parte a salariului se află, cel puțin cîteva zile din săptămînă, sub formă de bani în buzunarul muncitorului. Și această parte a plusvalorii sociale nu este limitată de partea produsului-aur *3 care forma inițial plusvaloarea capitaliștilor producători de aur, ci, după cum s-a mai spus, de proporția în care produsul de 500 l.st. menționat mai sus se repartizează, în general, între capitaliști și muncitori și în care valoarea-marfă *4 care urmează să fie pusă în circulație se împarte în plusvaloare și în alte componente ale valorii.
Totuși, partea de plusvaloare care nu există sub formă de alte mărfuri, ci, alături de aceste alte mărfuri, sub formă de bani constă dintr-o parte a aurului produs anual numai în măsura în care această parte a producției anuale de aur intră în circulație în scopul realizării plusvalorii. Cealaltă parte a banilor, care se găsește în permanență, în proporții schimbătoare, în mîinile clasei capitaliștilor ca formă bănească a plusvalorii lor, nu reprezintă un element al aurului produs anual, ci al maselor de bani acumulate mai înainte în țară.
Potrivit propunerii noastre, producția anuală de aur de 500 l.st. ajunge exclusiv la înlocuirea banilor uzați anual. Dacă avem deci în vedere numai aceste 500 l.st. și facem abstracție de acea parte a masei de mărfuri produse anual pentru a cărei circulație servesc banii acumulați mai înainte, plusvaloarea produsă sub forma-marfă găsește în circulație banii necesari pentru transformarea ei în bani, deoarece de partea cealaltă se produce în fiecare an plusvaloare sub formă de aur. Același lucru este valabil și pentru celelalte părți ale produsului-aur de 500 l.st. care înlocuiesc capitalul bănesc avansat.
Aici trebuie făcute două observații.
Din cele expuse mai sus rezultă, în primul rînd, că plusvaloarea cheltuită de capitaliști sub formă de bani, precum și capitalul variabil și restul de capital productiv avansat de ei sub formă de bani, este în realitate produsul muncitorilor, și anume al muncitorilor ocupați în producția aurului. Ei produc din nou atît acea parte a produsului-aur care le este „avansată“ ca salariu, cît și acea parte a produsului-aur în care se concretizează în mod nemijlocit plusvaloarea producătorilor de aur capitaliști. În ceea ce privește, în sfîrșit, acea parte a produsului-aur care nu face decît să înlocuiască valoarea-capital constantă avansată pentru extragerea acestui produs, ea nu reapare sub forma aur *5 (și, în general, într-un produs) decît prin munca anuală a muncitorilor. La începutul întreprinderii, ea a fost cheltuită de capitalist nu sub formă de bani obținuți din această întreprindere, ci de bani care formau o parte a masei de bani care circulă în cadrul societății. În măsura în care, dimpotrivă, această parte a banilor este înlocuită printr-un produs nou, prin aur adițional, ea reprezintă produsul anual al muncitorului. Avansarea din partea capitalistului apare și aici numai ca o avansare de formă, deoarece muncitorul nu este nici posesor de mijloace de producție proprii și nici nu dispune, în timpul producției, de mijloacele de subzistență produse de alți muncitori.
În al doilea rînd însă, în ceea ce privește masa de bani care există independent de această înlocuire anuală de 500 l.st. și care se află în parte sub formă de tezaur, în parte sub formă de bani care circulă, trebuie să se petreacă același lucru, sau, mai bine zis, să se fi petrecut inițial același lucru care se petrece în fiecare an cu aceste 500 l.st. Asupra acestui punct vom reveni la sfîrșitul capitolului *6. Pînă atunci, alte cîteva observații.
Atunci cînd am analizat rotația, am văzut că, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, o dată cu schimbarea duratei perioadelor de rotație se schimbă și masele de capital bănesc necesare pentru desfășurarea producției pe aceeași scară. Elasticitatea circulației banilor trebuie deci să fie destul de mare pentru a se putea adapta acestei alternări de prelungire și de reducere a perioadelor de rotație.
Mai departe, dacă presupunem că, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate — deci rămînînd neschimbate și mărimea, intensitatea și productivitatea zilei de muncă —, se schimbă numai împărțirea valorii nou create în salariu și plusvaloare, astfel că sau crește salariul și scade plusvaloarea, sau invers, acest fapt nu afectează cu nimic masa de bani aflată în circulație. Această schimbare în împărțirea valorii nou create poate avea loc fără să se producă vreo creștere sau reducere a masei de bani aflate în circulație. Să examinăm în special cazul cînd are loc o creștere generală a salariului și deci, în condițiile presupuse, se produce o scădere generală a ratei plusvalorii, cînd, în afară de acest lucru, tot potrivit celor presupuse de noi, nu se produce nici o schimbare în valoarea masei de mărfuri aflate în circulație. În acest caz, firește, crește capitalul bănesc care trebuie avansat în calitate de capital variabil, prin urmare și masa de bani care îndeplinește această funcție. Dar, exact cu cît crește masa de bani necesară pentru funcția de capital variabil, cu atît scade plusvaloarea, deci și masa de bani necesară pentru realizarea ei. Întreaga masă de bani necesară pentru realizarea valorii-marfă este tot atît de puțin afectată de acest fapt ca și această valoare-marfă însăși. Prețul de cost al mărfii crește pentru capitalistul individual, dar prețul ei social de producție rămîne neschimbat. Dacă facem abstracție de partea constantă a valorii, ceea ce se schimbă este proporția în care prețul de producție a mărfurilor se împarte în salariu și profit.
Se va spune însă că o cheltuire mai mare de capital bănesc variabil (presupunîndu-se, bineînțeles, că valoarea banilor rămîne neschimbată) nu înseamnă altceva decît o masă mai mana de mijloace bănești în mîinile muncitorilor. Rezultatul va fi o creștere a cererii de mărfuri din partea muncitorilor. Un alt rezultat va fi o creștere a prețului mărfurilor. — Sau se va spune: dacă salariul crește, capitaliștii vor urca prețurile la mărfurile lor. — În ambele cazuri, creșterea generală a salariului provoacă o creștere a prețurilor mărfurilor. De aceea pentru circulația mărfurilor este nevoie de o masă mai mare de bani indiferent dacă urcarea prețurilor este explicată într-un fel sau în celălalt.
Răspuns la prima observație: ca urmare a urcării salariului va crește în special cererea de mijloace de subzistență necesare din partea muncitorilor. Într-o măsură mai mică va crește și cererea lor de articole de lux sau va apărea o cerere de articole care mai înainte nu intrau în sfera consumului lor. Creșterea cererii de mijloace de subzistență necesare, intervenită subit și pe scară mult mai mare, va duce în mod inevitabil și la o creștere momentană a prețului acestora. Urmarea: o parte mai mare a capitalului social este folosită în producția de mijloace de subzistență necesare și o parte mai mică în producția de articole de lux, întrucît prețul acestora din urmă scade din pricina reducerii plusvalorii și deci a reducerii cererii capitaliștilor în ceea ce privește aceste articole de lux. Dimpotrivă, în măsura în care muncitorii cumpără ei înșiși articole de lux, creșterea salariului lor — este vorba de suma pe care muncitorii o cheltuiesc într-adevăr pe articole de lux — nu acționează în sensul unei urcări a prețului mijloacelor de subzistență necesare, ci doar modifică componența cumpărătorilor mărfurilor de lux. Mai multe mărfuri de lux decît pînă acum intră în consumul muncitorilor și relativ mai puține intră în consumul capitaliștilor. Voila tout *7. După cîteva oscilații, în circulație se află o masă de mărfuri de aceeași valoare ca mai înainte. — În ceea ce privește oscilațiile de scurtă durată, ele nu vor avea alt rezultat decît pe acela de a arunca în circulația internă capital bănesc neutilizat, care pînă atunci căuta plasament în speculații de bursă sau în străinătate.
Răspuns la a doua observație: dacă ar depinde de producătorii capitaliști să urce prețurile mărfurilor lor după bunul lor plac, ei ar putea-o face și ar face-o chiar fără o creștere a salariului. Salariul nu ar crește niciodată dacă prețurile mărfurilor ar scădea. Clasa capitaliștilor nu s-ar ridica niciodată împotriva trade-unionurilor dacă întotdeauna și în orice împrejurări ar putea face ceea ce în prezent face într-adevăr în mod excepțional în anumite condiții speciale, ca să zicem așa locale, și anume să profite de orice urcare a salariului pentru a urca într-o măsură mult mai mare prețurile mărfurilor, deci pentru a băga în buzunar un profit mai mare.
Afirmația că capitaliștii pot urca prețurile articolelor de lux pentru că cererea de aceste articole scade (în urma scăderii cererii din partea acelor capitaliști care dispun de mai puține mijloace de a le cumpăra) ar fi o aplicare cu totul originală a legii cererii și a ofertei. În măsura în care nu are loc o simplă modificare a componenței cumpărătorilor, o simplă înlocuire a capitaliștilor de către muncitori — și, în măsura în care o asemenea modificare are loc, cererea de articole de lux a muncitorilor nu provoacă o urcare a prețurilor mijloacelor de subzistență necesare, deoarece muncitorii nu pot cheltui pe mijloace de subzistență necesare acea parte din sporul de salariu pe care o cheltuiesc pe articole de lux —, în aceeași măsură prețurile articolelor de lux scad în urma scăderii cererii. De aceea din producția articolelor de lux este retrasă o parte de capital pînă cînd oferta de asemenea articole este redusă la nivelul corespunzător rolului lor schimbat în procesul social de producție. În urma acestei reduceri a producției, prețurile articolelor de lux — valoarea acestora rămînînd, de altfel, neschimbată — se urcă din nou la nivelul lor normal. Atîta timp cît are loc această reducere, adică acest proces de compensare, producția mijloacelor de subzistență necesare, dată fiind creșterea prețurilor acestora, va atrage în permanență tot atîta capital cît se retrage din cealaltă ramură de producție, și anume pînă cînd va fi acoperită. Atunci echilibrul este restabilit și, la sfîrșitul întregului proces, capitalul social, deci și capitalul bănesc, este repartizat într-o proporție schimbată între producția de mijloace de subzistență necesare și producția de articole de lux.
Ambele aceste obiecții nu sînt decît o manevră de intimidare a capitaliștilor și a sicofanților lor economici.
Faptele care formează pretextul unei asemenea manevre de intimidare sînt de trei feluri:
1. Este o lege generală a circulației banilor că, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, masa banilor aflați în circulație crește atunci cînd crește suma prețurilor mărfurilor aflate în circulație, indiferent dacă această creștere a sumei prețurilor privește aceeași masă de mărfuri sau una sporită. Iată că efectul este confundat cu cauza. Salariul crește o dată cu creșterea prețului mijloacelor de subzistență necesare (deși crește rar, iar proporțional cu creșterea prețurilor — numai în mod excepțional). Creșterea salariului este urmarea, nu cauza creșterii prețurilor mărfurilor.
2. O creștere parțială sau locală a salariului, adică o creștere care are loc numai în unele ramuri de producție, poate duce la o creștere locală a prețurilor la produsele din aceste ramuri. Dar și acest lucru depinde de multe împrejurări. De pildă, creșterea prețurilor este posibilă numai în ramurile în care salariul să nu fi fost înainte din cale-afară de scăzut și deci rata profitului din cale-afară de ridicată; ea este posibilă dacă piața de desfacere a acestor mărfuri nu se restrînge în urma creșterii prețurilor lor (deci dacă această creștere a prețurilor lor nu cere o reducere prealabilă a ofertei) etc.
3. La o creștere generală a salariului, prețul mărfurilor produse crește în ramurile industriale în care predomină capitalul variabil; în schimb, scade în ramurile în care predomină capitalul constant, respectiv fix.
În circulația de mărfuri simplă („Capitalul“, cartea I, cap. III, 2) s-a văzut că, deși în procesul circulației fiecărei cantități de marfă determinate forma ei bănească este numai trecătoare, totuşi banii care la metamorfoza unei mărfi dispar din mîna unei persoane trebuie să treacă în mod necesar în mîna altei persoane, astfel că, în primul rînd, are loc nu numai un schimb sau o înlocuire generală de mărfuri, dar această înlocuire este mijlocită și însoțită de o precipitare generală de bani. „Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în același timp ca marfa-bani să ajungă în mîinile unei terțe persoane. Circulația elimină banii prin toți porii“ (cartea I, p. 92 67). În cadrul producției de mărfuri capitaliste, același fapt se exprimă prin aceea că o parte din capital există în permanență sub forma de capital bănesc, iar o parte din plusvaloare se află de asemenea în permanență sub formă de bani în mîna posesoriilor ei.
Abstracție făcînd de acest fapt, circuitul banilor — adică întoarcerea banilor la punctul lor de plecare —, în măsura în care formează un moment în rotația capitalului, este un fenomen cu totul deosebit, ba chiar opus circulaţiei banilor 33), care exprimă îndepărtarea lor continuă de punctul de plecare printr-o serie întreagă de deplasări dintr-o mînă într-alta (cartea I, p. 94 68). Cu toate acestea, o rotație accelerată presupune eo ipso *8 o circulație accelerată.
Mai întîi în ceea ce privește capitalul variabil: dacă, de pildă, un capital bănesc de 500 l.st. se rotește sub formă de capital variabil de 10 ori pe an, este clar că această parte alicotă a masei de bani aflate în circulație pune în circulație o sumă de valoare de 10 ori mai mare = 5 000 l.st. Ea circulă de 10 ori pe an între capitalist și muncitor. Muncitorul e plătit și plătește de 10 ori pe an cu aceeași parte alicotă a masei de bani aflate în circulație. Dacă, scara producției rămînînd aceeași, acest capital variabil ar efectua o singură rotație pe an, ar avea loc o singură circulație de 5 000 l.st.
Apoi: să presupunem că partea constantă a capitalului circulant este = 1 000 l.st. Dacă capitalul se rotește de 10 ori, capitalistul își vinde de 10 ori pe an marfa, deci și partea circulantă constantă a valorii ei. Aceeași parte alicotă a masei de bani aflate în circulație (= 1 000 l.st.) trece de 10 ori pe an din mîinile posesorilor ei în mîinile capitalistului, ceea ce înseamnă 10 deplasări ale acestor bani dintr-o mînă într-alta. În al doilea rînd, capitalistul cumpără de 10 ori pe an mijloace de producție, ceea ce înseamnă alte 10 acte de circulație a banilor dintr-o mînă într-alta. Cu o sumă de bani de 1 000 l.st. capitalistul industrial a vîndut marfă de 10 000 l.st. și apoi a cumpărat altă marfă de 10 000 l.st. Prin 20 de acte de circulație ale sumei de 1 000 l.st. a fost pus în circulație un stoc de mărfuri în valoare de 20 000 l.st.
În sfîrșit, dacă rotația este accelerată, partea de bani care realizează plusvaloarea circulă și ea mai repede.
Dimpotrivă, o circulație mai rapidă a banilor nu presupune în mod necesar o rotație mai rapidă a capitalului, deci și a banilor, adică nu presupune în mod necesar o reducere și o reînnoire mai rapidă a procesului de reproducție.
O circulație a banilor mai rapidă are loc ori de cîte ori un număr mai mare de tranzacții este efectuat cu aceeași masă de bani. Aceasta se poate întîmpla și fără să se schimbe perioadele de reproducție a capitalului, și anume în urma unor modificări în organizarea tehnică a circulației banilor. Apoi poate spori numărul tranzacțiilor în care circulația banilor nu exprimă un schimb real de mărfuri (operații speculative asupra scăderii sau urcării prețurilor titlurilor etc.). Pe de altă parte, se poate să nu fie de loc nevoie de circulația bănească. De pildă, atunci cînd agricultorul este el însuși proprietar funciar, nu are loc o circulație bănească între fermier și proprietarul funciar; atunci cînd capitalistul industrial este el însuși proprietarul capitalului, nu are loc o circulație a banilor între el și creditor.
În ceea ce privește formarea inițială a unui tezaur de bani într-o ţară, precum și procesul de însușire a acestuia de către un număr mic de oameni, este inutil să ne oprim aici mai amănunțit asupra acestei probleme.
Modul de producție capitalist — care are la bază munca salariată și de aceea plătirea în bani a muncitorului și în general transformarea plăților în natură în plăți în bani —, nu se poate dezvolta pe scară mai largă ș1 în mod mai temeinic decît într-o țară unde există o masă de bani suficientă pentru circulație și pentru tezaurizarea (fond de rezervă etc.) determinată de circulație. Aceasta este o premisă istorică, deși lucrurile nu trebuie înțelese astfel ca și cum mai întîi s-ar forma o masă suficientă de bani tezaurizați și apoi ar începe producția capitalistă. Producția capitalistă se dezvoltă concomitent cu condițiile ei, și una dintre aceste condiții este o ofertă suficientă de metale nobile. Din această cauză, importul sporit de metale nobile începînd din secolul al XVI-lea reprezintă un moment esențial în istoria dezvoltării producției capitaliste. În ceea ce privește însă necesitatea ofertei continue de material bănesc pe baza modului de producție capitalist, pe de o parte se aruncă în circulație plusvaloare sub formă de produs, fără banii necesari pentru transformarea ei în bani, și, pe de altă parte, plusvaloare sub formă de aur, fără transformarea prealabilă a produsului în bani.
Mărfurile adiționale care trebuie să se transforme în bani găsesc gata adunată suma de bani necesară pentru această transformare, întrucît de cealaltă parte se aruncă în circulație — nu prin schimb, ci chiar prin producție — aur (și argint) adițional, care trebuie să se transforme în mărfuri.
În măsura în care acumularea are loc sub formă de reproducție pe scară lărgită, este dar că, în ceea ce privește circulația banilor, ea nu prezintă nici o problemă nouă.
În primul rînd, în ceea ce privește capitalul bănesc adițional necesar pentru funcționarea capitalului productiv în creștere, el e furnizat de acea parte a plusvalorii deja realizate pe care capitaliștii o aruncă în circulație în calitate de capital bănesc, și nu ca formă bănească a venitului lor. Banii se află deja în mîinile capitaliștilor. Numai utilizarea lor diferă.
Dar de pe urma funcționării capitalului productiv adițional este aruncată în circulație, ca produs al acestui capital, o masă adițională de mărfuri. Concomitent cu această masă adițională de mărfuri a fost aruncată în circulație o parte din banii adiționali necesari pentru realizarea ei, și anume în măsura în care valoarea acestei mase de mărfuri este egală cu valoarea capitalului productiv consumat la producerea ei. Această masă adițională de bani tocmai a fost avansată sub formă de capital bănesc adițional și se reîntoarce deci la capitalist în urma rotației capitalului acestuia. Aici se pune aceeași problemă ca mai sus. De unde provin banii adiționali necesari pentru realizarea plusvalorii adiționale, existente în prezent sub formă de marfă?
Și aici răspunsul este, în linii generale, același. Suma prețurilor masei de mărfuri aflate în circulație este sporită nu pentru că prețurile unei mase de mărfuri date au crescut, ci pentru că masa de mărfuri aflată acum în circulație este mai mare decît masa de mărfuri care circula mai înainte fără ca această creștere să fie compensată printr-o scădere a prețurilor. Banii adiționali necesari pentru punerea în circulație a acestei mase mai mari de mărfuri, care are valoare mai mare, trebuie obținuți fie printr-o economisire sporită a masei de bani aflate în circulație — prin compensare de plăți etc. sau prin mijloace care accelerează circulația acelorași piese bănești —, fie prin transformarea banilor din forma de tezaur în forma de bani care circulă. Această din urmă ipoteză nu presupune numai că un capital bănesc inactiv începe să funcționeze ca mijloc de cumpărare sau ca mijloc de plată; sau numai ca un capital bănesc care funcționează deja ca fond de rezervă, îndeplinind pentru proprietarul său această funcție, circulă în mod activ pentru societate (cum este cazul cu depunerile din bănci, care sînt în permanență date ca împrumut), că îndeplinește deci o funcție dublă; ea presupune și o economisire a fondurilor de rezervă care stagnează sub formă de monedă.
„Pentru ca banii să curgă permanent ca monedă, moneda trebuie să se sedimenteze permanent sub formă de bani. Circulația permanentă a monedei este condiționată de reținerea ei permanentă, în cantități mai mari sau mai mici, în cadrul unor fonduri monetare de rezervă, care se nasc pretutindeni în sfera circulației și în același timp o condiționează; formarea, repartizarea, dispariția și reconstituirea acestor fonduri de rezervă se schimbă mereu, existența lor dispare mereu, dispariția lor are loc în permanență. Adam Smith a exprimat această transformare neîncetată a monedei în bani și a banilor în monedă, spunînd că fiecare posesor de mărfuri, pe lîngă marfa deosebită pe care o vinde, trebuie să aibă întotdeauna în rezervă o anumită sumă din marfa generală, sumă cu care el cumpără. Am văzut că, în circulația M—B—M, veriga a doua, B—M, se fărîmițează într-o serie de cumpărări care nu se efectuează dintr-o dată, ci succesiv, astfel încît o parte din B circulă ca monedă, pe cînd cealaltă parte rămîne în repaus ca bani. Banii sînt aici de fapt numai monedă suspendată, și diferitele părți componente ale masei monetare aflate în circulație apar întotdeauna alternativ cînd într-o formă, cînd în alta. Prin urmare, această primă transformare a mijlocului de circulație în bani nu reprezintă decît un moment tehnic al circulației banilor însăși“. (Karl Marx. „Contribuții la critica economiei politice“, Berlin, 1859, p. 105, 106 69. — Termenul „monedă“, spre deosebire de bani, este folosit aici pentru a desemna banii care funcționează ca simplu mijloc de circulație, în opoziție cu celelalte funcții ale lor.)
În măsura în care toate aceste mijloace se dovedesc insuficiente, este nevoie de o producție de aur suplimentară sau, ceea ce înseamnă același lucru, o parte din produsul suplimentar este schimbată, direct sau indirect, pe aur, produs al țărilor producătoare de metale nobile.
Întreaga masă de forță de muncă și de mijloace sociale de producție cheltuită în producţia anuală de aur și de argint ca instrumente ale circulației formează un capital însemnat de așa-numitele faux frais ale modului de producție capitalist și, în general, ale oricărui mod de producție bazat pe producția de mărfuri. Această producție de aur și de argint ca instrumente ale circulației face ca societatea să nu poată folosi o sumă corespunzătoare de mijloace de producție și de consum posibile, adiționale, adică de avuție reală. În măsura în care, scara producției rămînînd aceeași sau gradul extinderii ei fiind dat, cheltuielile acestui costisitor mecanism de circulație se reduc, în aceeași măsură, în urma acestui fapt, crește forța productivă a muncii sociale. Deci, în măsura în care mijloacele auxiliare care se dezvoltă o dată cu sistemul de credit au acest efect, ele sporesc în mod direct avuția capitalistă, fie prin faptul că o parte importantă din procesul social de producție și de muncă este efectuală cu ajutorul lor fără nici o participare a banilor efectivi, fie prin faptul că crește capacitatea de funcționare a masei de bani care se află efectiv în circulație.
Astfel își găsește răspuns și întrebarea absurdă dacă producția capitalistă, în actualele ei proporții, ar fi posibilă (privită chiar numai din acest punct de vedere) fără sistemul de credit, adică numai în condițiile circulației metalice. Evident că nu. Dimpotrivă, ea ar fi limitată de proporțiile producției de metale nobile. Pe de altă parte, nu trebuie să ne facem nici un fel de idei mistice despre forța productivă a creditului, în măsura în care acesta pune la dispoziție sau pune în mișcare capital bănesc. O dezvoltare mai amplă a acestui aspect nu-și are locul aici.
Acum trebuie să examinăm cazul cînd nu are loc o acumulare efectivă, adică o lărgire directă a scării producției, însă cînd o parte din plusvaloarea realizată este acumulată pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat sub forma unui fond de rezervă bănesc pentru a fi transformată mai tîrziu în capital productiv.
În măsura în care banii astfel acumulați sînt bani adiționali, lucrurile se înțeleg de la sine. Banii aceștia nu pot fi decît o parte a aurului suplimentar importat din țările producătoare de aur. Totodată trebuie să menționăm faptul că produsul național în schimbul căruia a fost importat acest aur nu mai există în țara respectivă. El a fost exportat în străinătate în schimbul aurului.
Dimpotrivă, dacă se presupune că masa de bani aflată în țară rămîne aceeași, banii acumulați și care urmează să fie acumulați provin din circulație; s-a schimbat numai funcția lor. Din banii care circulă, ei s-au transformat în capital bănesc latent, care se formează treptat.
Banii acumulați aici sînt forma-bani a mărfii vîndute, și anume a acelei părți a valorii ei care reprezintă pentru posesorul respectiv plusvaloare (aici se presupune că sistemul de credit nu există încă). Capitalistul care a acumulat acești bani a vîndut pro tanto fără a cumpăra.
Dacă ne imaginăm acest proces doar parțial, nu rămîne nimic de explicat. O parte din capitaliști păstrează o parte din banii încasați din vînzarea produsului lor fără a retrage în schimbul lor mărfuri de pe piață. O altă parte, dimpotrivă, își transformă în produs toți banii, cu excepția capitalului bănesc care se reîntoarce continuu, necesar pentru mersul normal al producției. O parte din produsul aruncat pe piață sub formă de purtător de plusvaloare constă din mijloace de producție sau din elementele reale ale capitalului variabil, adică din mijloacele de subzistență necesare. Această parte din produs poate deci să servească imediat la extinderea producției. Căci nu am presupus nicidecum că o parte din capitaliști acumulează capital bănesc în timp ce cealaltă își consumă plusvaloarea în întregime, ci doar că o parte își efectuează acumularea sub forma-bani, formînd capital bănesc latent. În timp ce cealaltă parte acumulează în mod efectiv, adică extinde scara producției, își extinde în mod efectiv capitalul productiv. Masa de bani existentă se dovedește suficientă pentru nevoile circulației chiar dacă în mod alternativ o parte din capitaliști acumulează bani, în timp ce cealaltă extinde scara producției, și invers. Acumularea de bani la una dintre părți mai poate avea loc și fără numerar, prin simpla acumulare de creanțe.
Dificultatea apare însă nu atunci cînd presupunem o acumulare parțială, ci o acumulare generală de capital bănesc în cadrul clasei capitaliștilor. În ipoteza noastră — dominația generală și exclusivă a producției capitaliste —, în afară de clasa capitaliștilor nu mai există nici o altă clasă decît clasa muncitoare. Tot ceea ce cumpără clasa muncitoare este egal cu suma salariului ei, deci cu suma capitalului variabil avansat de întreaga clasă a capitaliștilor. Banii aceștia se reîntorc da aceasta din urmă prin vînzarea produsului ei către clasa muncitoare. Capitalul ei variabil își recapătă în felul acesta forma-bani. Să presupunem că suma capitalului variabil, adică nu a capitalului variabil avansat, ci a celui folosit în cursul anului, este = X × 100 l.st.; pentru problema analizată aici nu are nici o importanță cît de mare sau cît de mică este în raport cu viteza de rotație suma de bani necesară pentru a avansa în cursul anului această valoare-capital variabil. Cu acest capital de X × 100 l.st., clasa capitaliștilor cumpără o anumită cantitate de forță de muncă, adică plătește salariul unui anumit număr de muncitori, deci are loc prima tranzacție. Cu aceeași sumă muncitorii cumpără de la capitaliști o anumită cantitate de mărfuri; în felul acesta suma de X × 100 l.st. se reîntoarce în mîinile capitaliștilor: a doua tranzacție. Și lucrul acesta se repetă mereu. Prin urmare, suma de X × 100 l.st. nu permite niciodată clasei muncitoare să cumpere partea produsului care reprezintă capital constant și, cu atît mai puțin, partea care reprezintă plusvaloarea clasei capitaliștilor. Cu cele X × 100 l.st. muncitorii nu pot cumpăra decît acea parte din valoarea produsului social care este egală cu partea din valoare care reprezintă valoarea capitalului variabil avansat.
Abstracție făcînd de cazul cînd această acumulare generală de bani nu exprimă altceva decît repartizarea între diferiți capitaliști individuali a metalului nobil adițional importat, indiferent de proporția în care se face această repartizare, cum ar fi posibil ca întreaga clasă a capitaliștilor să acumuleze bani?
Ei ar trebui să vîndă toți o parte din produsul lor fără să cumpere nimic în schimb. Faptul că ei dispun toți de un anumit fond bănesc pe care îl aruncă în circulație ca mijloc de circulație pentru consumul lor și din care o anumită parte se reîntoarce din circulație la fiecare dintre ei nu are nimic misterios în el. În acest caz însă, acest fond bănesc există ca fond de circulație formal tocmai prin transformarea în bani a plusvalorii, nicidecum însă ca un capital bănesc latent.
Dacă analizăm lucrurile așa cum se petrec ele în realitate, capitalul bănesc latent care este acumulat pentru a fi folosit ulterior constă din:
1. Depuneri la bănci; suma de bani de care dispune banca în mod efectiv este relativ redusă. Aici acumularea de capital bănesc este numai nominală. Ceea ce se acumulează în mod efectiv sînt creanțele, care pot fi transformate în bani (dacă în general sînt transformate în bani) numai pentru că între banii retrași și banii depuși există un echilibru. Ceea ce se află sub formă de bani în bancă este o sumă relativ mică.
2. Titluri de stat. Acestea în general nu sînt capital, ci simple creanțe asupra produsului anual al națiunii.
3. Acțiuni. În măsura în care nu sînt o înșelătorie, acestea reprezintă titluri de proprietate asupra unui capital efectiv, aparținînd unei societăți, și un mandat de încasare a plusvalorii produse în fiecare an de acest capital.
În toate aceste cazuri nu are loc o acumulare de bani; ceea ce apare de o parte ca acumulare de capital bănesc apare de cealaltă parte ca cheltuire efectivă continuă de bani. Este indiferent dacă banii sînt cheltuiți de cel căruia îi aparțin sau de alții, de debitorii acestuia.
În cadrul producției capitaliste, tezaurizarea ca atare nu constituie niciodată un scop; ea este sau rezultatul unei stagnări a circulației — prin aceea că mase de bani mai mari decît de obicei iau forma de tezaur —, sau rezultatul acumulărilor condiționate de rotația capitalului, sau, în sfîrșit, tezaurul nu este decît formarea, deocamdată sub formă latentă, a unui capital bănesc destinat să funcționeze în calitate de capital productiv.
De aceea, dacă o parte a plusvalorii, realizată sub formă de bani, este retrasă din circulație și acumulată sub formă de tezaur, în mod concomitent o altă parte a plusvalorii este transformată în mod continuu în capital productiv. Cu excepția repartizării între membrii clasei capitaliste a metalului nobil adițional, acumularea sub forma-bani nu se face niciodată în mod simultan în toate punctele.
Tot ceea ce s-a spus despre partea produsului anual care reprezintă plusvaloarea sub formă de marfă este valabil și pentru cealaltă parte a produsului anual. Pentru circulația acesteia din urmă este nevoie de o anumită sumă de bani. Această sumă de bani aparține clasei capitaliștilor, ca și masa de mărfuri produsă anual care reprezintă plusvaloarea, și este aruncată în circulație la început de însăși clasa capitaliștilor. Această sumă se împarte în permanență din nou intre capitaliști prin însuși procesul circulației. Ca și în general la circulația monedei, o parte din această sumă stagnează în puncte care se schimbă mereu, în timp ce altă parte circulă fără întrerupere. Lucrurile nu se schimbă cu nimic dacă o parte din această acumulare este făcută în mod intenționat, cu scopul de a forma capital bănesc.
Aici s-a făcut abstracție de cazurile excepționale din cadrul circulației cînd un capitalist acaparează o parte din plusvaloarea și chiar din capitalul altui capitalist și de aceea are loc o acumulare și centralizare unilaterală atît de capital bănesc, cît și de capital productiv. Așa, de pildă, o parte din plusvaloarea însușită și acumulată de capitalistul A sub formă de capital bănesc poate reprezenta o pare din plusvaloarea capitalistului B care nu se mai reîntoarce la el.
33). Deși fiziocrații mai confundă încă aceste două fenomene, ei sînt totuși primii care s-au oprit asupra reîntoarcerii banilor la punctul lor de plecare ca o formă esențială a circulației capitalului, ca o formă a circulației care mijlocește reproducția. „Priviți «Tabloul economic» și veți vedea că clasa productivă dă banii cu ajutorul cărora celelalte clase cumpără produsele ei și pe care îi restituie, făcînd în anul următor aceleași cumpărături de la ea... Prin urmare, nu veți vedea aici alt circuit decît pe acela al cheltuielilor urmate de reproducție și a reproducției urmate de cheltuieli, circuit descris de circulația banilor, care măsoară cheltuielile și reproducția“. (Quesnay. „Dialogues sur le Commerce et sur les Travaux des Artisans“, ed. Daire, „Physiocrates“, I, p. 203, 209.) „Această avansare și reîntoarcere permanentă a capitalurilor formează ceea ce trebuie să numim circulația banilor, acea circulație utilă și fecundă care animă toate felurile de muncă în societate, întreține mișcarea și viața în organismul politic și e comparată, pe bună dreptate, cu circulația sîngelui în corpul animalului“. (Turgot. „Réflexions etc.“, „Oeuvres“, éd. Daire, I, p. 45.)
*1. — este un fapt. — Nota trad.
*2. — pregătită. — Nota trad.
*3. În ediţia 1 și a 2-a: produs-bani; s-a schimbat după corectura făcută în șpalt de Engels. — Nota red.
*4. În ediţia 1 și a 2-a: stoc de mărfuri; s-a schimbat după corectura făcută în șpalt de Engels. — Nota red.
*5. În ediția 1 și a 2-a: formă-bani; s-a schimbat după corectura făcută în șpalt de Engels. — Nota red.
*6. Vezi volumul de față, p. 358—359. — Nota red.
*7. — Asta e tot. — Nota trad.
*8. — implicit. — Nota trad.
67. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 126—127. [Nota red.]
68. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 128—129. [Nota red.]
69. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 115. [Nota red.]