Pregătirea pentru tipar a cărţii a doua a „Capitalului“, şi anume în aşa fel încît să apară, pe de o parte, ca o operă unitară şi cît mai închegată, iar pe de altă parte ca o operă aparţinînd exclusiv autorului, şi nu celui care a editat-o, nu a fost un lucru uşor. Numărul mare de variante, în majoritate fragmente, a făcut această sarcină şi mai dificilă. Un singur manuscris (manuscrisul IV), şi anume partea inclusă în volumul de faţă, era în general pregătit pentru tipar; dar şi acesta era în cea mai mare parte depăşit de redactări ulterioare. Dacă, în ceea ce priveşte fondul, cea mai mare parte a materialului era elaborată, stilistic lucrurile stăteau cu totul altfel; materialul era expus în limbajul în care Marx obişnuia să-şi facă extrasele: stil neglijent, expresii şi formulări familiare, adeseori de un umor gros, termeni tehnici englezi şi francezi, adesea fraze întregi şi chiar pagini în englezeşte; ideile erau aşternute pe hîrtie în forma în care se conturaseră în momentul respectiv în mintea autorului. Alături de unele părţi expuse pe larg, altele, la fel de importante, erau abia schiţate; materialul faptic destinat exemplificărilor era adunat, dar abia dacă fusese sistematizat şi cu atît mai puţin prelucrat; la sfîrşitul fiecărui capitol, nerăbdarea de a trece la cel următor îl făcea adesea pe Marx să indice doar prin cîteva fraze trunchiate dezvoltarea expunerii lăsate aici neterminată; în sfîrşit, faimosul lui scris, pe care uneori însuşi autorul nu-l mai putea descifra.
M-am mărginit să reproduc manuscrisele cît mai fidel, să nu modific stilul decît acolo unde l-ar fi modificat şi Marx, să nu introduc fraze explicative şi intercalări decît acolo unde acest lucru era neapărat necesar şi unde, în afară de aceasta, nu încăpea nici o îndoială asupra sensului. Propoziţiile a căror interpretare dădea loc la o cît de mică îndoială am preferat să le reproduc cuvînt cu cuvînt. Modificările şi introducerile făcute de mine nu însumează în total nici zece pagini de tipar şi privesc numai forma.
Simpla enumerare a manuscriselor lăsate de Marx pentru cartea a II-a dovedeşte conştiinciozitatea fără seamăn, autocritica severă cu care Marx s-a străduit să atingă cel mai înalt grad de perfecţiune în elaborarea marilor sale descoperiri economice înainte de a le publica; o autocritică care îi dădea numai rareori posibilitatea să-şi adapteze expunerea, atît ca fond cît şi ca formă, orizontului său, lărgit necontenit prin noi studii. Acest material se compune din următoarele:
În primul rînd, un manuscris intitulat „Contribuţii la critica economiei politice“, 1472 de pagini în quarto, legate în 23 de caiete şi scrise din august 1861 pînă în iunie 1863. El reprezintă continuarea primului caiet, apărut sub acelaşi titlu la Berlin, în 1859 1. În paginile 1-220 (caietele I-V) şi apoi din nou în paginile 1159-1472 (caietele XIX-XXIII) sînt tratate temele studiate în cartea I a „Capitalului“, de la transformarea banilor în capital şi pînă la sfîrşit; acest manuscris reprezintă prima redactare a respectivului material. Paginile 973-1158 (caietele XVI-XVIII) tratează despre capital şi profit, rata profitului, capitalul comercial şi capitalul bănesc, deci teme care au fost dezvoltate mai tîrziu în manuscrisul pentru cartea a III-a. Dimpotrivă, temele tratate în cartea a II-a, precum şi foarte multe dintre cele tratate mai tîrziu în cartea a III-a, nu au fost grupate separat. Ele sînt tratate în treacăt, mai ales în secţiunea care constituie principala parte a manuscrisului: paginile 220-972 (caietele VI-XV) — Teorii asupra plusvalorii. Această secţiune cuprinde un istoric critic amănunţit al punctului nodal al economiei politice, teoria plusvalorii, şi dezvoltă concomitent, sub forma unei polemici cu predecesorii, majoritatea punctelor examinate ulterior, în mod special şi în înlănţuirea lor logică, în manuscrisul pentru cărţile a II-a şi a III-a. Îmi rezerv dreptul să public partea critică a acestui manuscris drept cartea a IV-a a „Capitalului“ 2, după ce voi fi înlăturat numeroasele pasaje privind probleme deja epuizate în cartea a II-a şi a III-a. Pe cît de valoros este acest manuscris, pe atît de puţin a putut fi folosit pentru ediţia de faţă a cărţii a II-a.
Manuscrisul care urmează în ordine cronologică este cel al cărţii a III-a. A fost scris, cel puţin în cea mai mare parte, în 1864 şi 1865. Abia după ce acest manuscris a fost terminat în linii generale, a început Marx să redacteze cartea I, adică volumul I, publicat în 1867. Acest manuscris al cărţii a III-a îl pregătesc în prezent pentru tipar.
Din perioada care a urmat apariţiei cărţii I există pentru cartea a II-a patru manuscrise in folio, numerotate chiar de Marx cu I-IV. Dintre acestea, manuscrisul I (150 de pagini), datînd probabil din 1865 sau 1867, reprezintă prima redactare independentă, dar mai mult sau mai puţin fragmentară, a cărţii a II-a în actuala ei alcătuire. Nici din acest manuscris n-am putut utiliza nimic. Manuscrisul III constă, în parte, dintr-o culegere de citate şi trimiteri la caietele de extrase ale lui Marx — a căror majoritate se referă la secţiunea întîi a cărţii a II-a — , în parte, din prelucrarea anumitor puncte, în special a criticii tezelor lui A. Smith cu privire la capitalul fix şi cel circulant şi cu privire la sursa profitului; urmează apoi o expunere a raportului dintre rata plusvalorii şi rata profitului, care îşi are locul în cartea a III-a. Trimiterile nu au adus decît puţine lucruri noi, iar textele, atît pentru cartea a II-a cît şi pentru cartea a III-a, s-au dovedit depăşite de redactări ulterioare, aşa că cele mai multe dintre ele au trebuit de asemenea să fie lăsate la o parte. — Manuscrisul IV este o redactare în formă definitivă pentru tipar a secţiunii întîi şi a primelor capitole din secţiunea a doua a cărţii a II-a şi a fost utilizat la locul cuvenit. Deşi s-a constatat că a fost redactat înaintea manuscrisului II, forma în care se prezintă fiind mai finită, el a putut fi totuşi folosit cu succes pentru partea respectivă a cărţii; a fost suficient să adaug unele pasaje din manuscrisul II. — Acest din urmă manuscris este singura redactare oarecum terminată a cărţii a II-a şi datează din 1870. Notele privitoare la redactarea definitivă, despre care se va vorbi mai jos, spun în mod categoric: „Se va lua ca bază cea de-a doua redactare“.
După 1870 a intervenit o nouă pauză, provocată mai ales de starea proastă a sănătăţii autorului. Ca de obicei, Marx a folosit acest timp pentru studiu: agronomia, relaţiile agrare din America şi în special din Rusia, piaţa financiară şi sistemul bancar, în sfîrşit ştiinţele naturii, geologia şi fiziologia, şi mai cu seamă lucrări independente în domeniul matematicilor, iată conţinutul numeroaselor caiete, cu extrase, din această perioadă. La începutul anului 1877, Marx s-a simţit destul de întremat pentru a-şi putea reîncepe munca propriu-zisă. Indicaţii şi note din cele patru manuscrise menţionate mai sus, datînd de la sfîrşitul lunii martie 1877, au servit drept bază pentru o nouă redactare a cărţii a II-a, al cărei început se află în manuscrisul V (56 de pagini in folio). Acesta cuprinde primele patru capitole şi nu e decît în mică măsură redactat; unele puncte esenţiale sînt tratate în note de subsol; materialul e mai mult adunat decît triat, dar acest manuscris reprezintă ultima expunere completă a acestei părţi extrem de importante din secţiunea întîi. — O primă încercare de a întocmi din acest material un manuscris bun pentru tipar este manuscrisul VI (scris în perioada de după octombrie 1877 şi înainte de iulie 1878): numai 17 pagini in quarto, cuprinzînd cea mai mare parte a capitolului întîi, o a doua şi ultima încercare a manuscrisului VII, de numai 7 pagini in folio, datat „2 iulie 1878“.
Se pare că în această perioadă Marx şi-a dat seama că, dacă în starea sănătăţii sale nu va interveni o schimbare radicală, nu va reuşi niciodată să termine redactarea cărţilor a II-a şi a III-a într-o formă care să-l satisfacă. Într-adevăr, manuscrisele V-VIII poartă de foarte multe ori urmele unei lupte înverşunate împotriva bolii care îl copleşea. Partea cea mai dificilă din secţiunea întîi fusese redactată din nou în manuscrisul V; restul secţiunii întîi şi întreaga secţiune a doua (cu excepţia capitolului al şaptesprezecelea) nu prezentau dificultăţi teoretice de prea mare importanţă; în schimb, secţiunea a treia, reproducţia şi circulaţia capitalului social, trebuia, după părerea lui Marx, neapărat să fie prelucrată. Într-adevăr, în manuscrisul II reproducţia era tratată mai întîi fără să se ţină seama de circulaţia banilor, prin mijlocirea căreia se efectuează, iar după aceea, încă o dată, ţinîndu-se seama de ea. Această neconcordanţă trebuia înlăturată şi în general întreaga secţiune trebuia în aşa fel prelucrată, încît să corespundă orizontului lărgit al autorului. Astfel a apărut manuscrisul VIII, un caiet numărînd numai 70 de pagini in quarto; dar cît material a ştiut să comprime Marx în aceste cîteva pagini ne-o dovedeşte compararea acestui manuscris cu secțiunea a treia în forma ei tipărită minus fragmentele intercalate din manuscrisul II.
Şi acest manuscris nu conţine altceva decît o prelucrare preliminară a subiectului, al cărei scop era, în primul rînd, stabilirea şi dezvoltarea unor puncte de vedere noi, dobîndite între timp, şi care nu existau în manuscrisul II, iar punctele asupra cărora autorul nu avea nimic nou de spus erau lăsate la o parte. O parte importantă din capitolul al XVII-lea al secţiunii a II-a, care de altfel se integra într-o oarecare măsură în secţiunea a treia, a fost de asemenea înglobată şi dezvoltată aici. Succesiunea logică este de multe ori întreruptă, pe alocuri expunerea prezintă lacune şi în special spre sfîrşit este cu totul fragmentară. Totuşi ceea ce a vrut să spună Marx este, într-un fel sau altul, exprimat aici.
Acesta e materialul pentru cartea a II-a, din care, după cum i-a spus Marx fiicei sale Eleanor scurt timp înainte de moartea sa, trebuie „să fac ceva“. Am îndeplinit această sarcină în sensul cel mai restrîns: pretutindeni unde a fost posibil, m-am limitat la o simplă alegere între diferitele redactări; şi anume, am luat întotdeauna ca bază ultima redactare existentă, pe care am comparat-o cu cele anterioare. Dificultăţi reale, adică altele în afară de cele pur tehnice, am întîmpinat numai la secţiunile întîi şi a treia, dar aceste dificultăţi nu au fost neînsemnate. Am căutat să le rezolv exclusiv în spiritul autorului.
Citatele din text le-am tradus, mai ales, în acele cazuri în care servesc la demonstrarea unor fapte sau acolo unde, cum era cazul cu pasajele din A. Smith, originalul este la îndemîna oricui vrea să cerceteze lucrurile temeinic. Numai în capitolul al X-lea lucrul acesta nu a fost posibil, pentru că aici este criticat chiar textul englez. — La citatele din cartea I trimiterile sînt făcute la paginile din ediţia a doua, ultima, care a mai apărut în timpul vieţii lui Marx.
Pentru cartea a III-a, în afară de prima variantă a manuscrisului „Contribuţii la critică“, de fragmentele menţionate din manuscrisul III şi de cîteva note scurte introduse ici-colo în caietele cu extrase, nu există decît: manuscrisul in folio din 1864-1865, pe care l-am menţionat şi care se prezintă într-o redactare aproape tot atît de definitivă ca şi manuscrisul II din cartea a II-a, şi, în sfîrşit, un caiet din 1875: raportul dintre rata plusvalorii şi rata profitului, într-o expunere matematică (în ecuaţii). Pregătirea acestei cărţi pentru tipar face progrese rapide. După cîte îmi pot da seama pînă acum, ea va prezenta mai ales dificultăţi de ordin pur tehnic, cu excepţia, bineînţeles, a cîtorva secţiuni foarte importante.
Aici este locul să resping o acuzaţie adusă lui Marx, care la început a fost răspîndită discret doar de unele persoane, iar acum, după moartea lui, a fost proclamată ca un fapt incontestabil de socialiştii de catedră şi socialiştii de stat germani şi de adepţii lor, şi anume acuzaţia că Marx l-ar fi plagiat pe Rodbertus. În altă parte am spus deja ceea ce trebuia spus în această privinţă 1), dar abia aici pot aduce dovezile hotărîtoare.
După cîte ştiu, această acuzaţie este întîlnită pentru prima dată în lucrarea lui R. Meyer „Emancipationskampf des vierten Standes“, p. 43:
„Din aceste lucrări publicate“ (ale lui Rodbertus, apărute cam prin a doua jumătate a deceniului al 4-lea), „a luat Marx, după cum poate fi dovedit, cea mai mare parte a criticii sale“.
Pînă la proba contrară pot, fireşte, presupune că „posibilitatea de a dovedi“ această afirmaţie se reduce la faptul că Rodbertus l-a încredinţat de aceasta pe d-l Meyer. — În 1879 Rodbertus 4 însuşi intră în arenă şi îi scrie lui J. Zeller (în „Zeitschrift für die gesammte Staatswissenschaft“ 5, 1879, S. 219, din Tübingen). referindu-se la lucrarea sa „Zur Erkenntniss unsrer staatswirthschaftlichen Zustände“ (1842), următoarele:
„Veţi constata că acesta“ (raţionamentul expus acolo) „a şi fost... utilizat destul de bine de Marx, bineînţeles fără ca eu să fiu citat“.
Iar Th. Kozak, editorul lui postum, îi ţine isonul („Das Kapital“ von Rodbertus. Berlin, 1884, Einleitung, S. XV). — În sfîrşit, în „Briefe und socialpolitische Aufsätze von Dr. Rodbertus-Jagetzow“, editate de R. Meyer în 1881, Rodbertus spune deschis:
„Astăzi mă văd jefuit de Schäffle şi Marx, fără ca numele meu să fie menţionat“. (Scrisoarea nr. 60, p. 134.)
Iar în alt loc pretenţia lui Rodbertus ia o formă mai precisă:
„În cea de-a treia scrisoare socială a mea am arătat în esenţă, deopotrivă cu Marx, dar mult mai concis şi mai clar, de unde provine plusvaloarea capitalistului“. (Scrisoarea nr. 48, p. 111.)
Despre toate aceste acuzaţii de plagiat Marx nu a aflat niciodată nimic. În exemplarul său din „Emancipationskampf“ nu era tăiată decît partea referitoare la Internaţională; restul foilor le-am tăiat eu însumi abia după moartea lui Marx. Revista din Tübingen nu a văzut-o niciodată la faţă. „Briefe etc.“ către R. Meyer i-au rămas de asemenea necunoscute, iar de pasajul privitor la „jefuire“ eu însumi am luat cunoştinţă abia în 1884, chiar prin bunăvoinţa d-lui dr. Meyer. În schimb, Marx cunoştea scrisoarea nr. 48; d-l Meyer avusese amabilitatea de a dărui originalul acestei scrisori fiicei mai mici a lui Marx. Marx, la urechile căruia ajunseseră, fără îndoială, unele zvonuri misterioase cu privire la izvoarele secrete ale criticii sale, care trebuiau căutate la Rodbertus, mi-a arătat această scrisoare, spunînd că, în sfîrşit, deţine o informaţie autentică cu privire la ceea ce pretinde Rodbertus însuşi; că dacă acesta nu susţine nimic altceva, el, Marx, se declară mulţumit; iar dacă Rodbertus socoteşte propria sa expunere mai concisă şi mai clară, Marx, din partea lui, îi lasă şi această plăcere. De fapt, el considera că prin această scrisoare a lui Rodbertus, întreaga problemă era lichidată.
Marx putea gîndi cu atît mai mult astfel, cu cît, lucru pe care-l ştiu precis, întreaga activitate publicistică a lui Rodbertus i-a rămas complet necunoscută pînă prin 1859, cînd propria lui critică a economiei politice era gata nu numai în linii generale, dar şi în amănuntele ei cele mai importante. Marx şi-a început studiile economice în 1843, la Paris, aprofundîndu-i pe marii economişti englezi şi francezi; dintre germani nu-i cunoştea decît pe Rau şi pe List, şi i-a fost deajuns. Nici Marx, nici eu nu am aflat despre existenţa lui Rodbertus decît în 1848, cînd a trebuit să-i criticăm, în „Neue Rheinische Zeitung“ 6, discursurile rostite ca deputat al Berlinului şi activitatea sa ca ministru. Eram atît de puţin iniţiaţi, încît i-am întrebat pe deputaţii din Renania cine este acest Rodbertus care a devenit peste noapte ministru. Dar nici ei nu ştiau să ne spună nimic despre lucrările economice ale lui Rodbertus. Că, dimpotrivă, Marx ştia foarte bine încă de pe atunci, fără ajutorul lui Rodbertus, nu numai de unde „provine plusvaloarea capitalistului“, dar şi cum se naşte ea, o dovedesc „Mizeria filozofiei“ 7, 1847, şi prelegerile despre muncă salariată şi capital 8, ţinute în 1847 la Bruxelles şi publicate în 1849 în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 264-269. Abia prin 1859 a aflat Marx, de la Lassalle, că există şi un economist cu numele de Rodbertus şi a găsit apoi la British Museum „a treia scrisoare socială“ a acestuia.
Acestea sînt faptele. Cum stau însă lucrurile cu conţinutul pe care Marx l-ar fi „jefuit“ de la Rodbertus?
„În cea de-a treia scrisoare socială a mea — spune Rodbertus — am arătat, deopotrivă cu Marx, dar mai concis şi mai clar, de unde provine plusvaloarea capitalistului“.
Prin urmare, aceasta este problema centrală: teoria plusvalorii; şi, într-adevăr, nu ştiu ce altceva anume din opera lui Marx ar putea revendica Rodbertus ca fiind proprietatea sa. Rodbertus se declară, aşadar, aici adevăntul autor al teoriei plusvalorii, de care Marx l-ar fi jefuit.
Şi ce ne spune a treia scrisoare socială despre originea plusvalorii? Pur şi simplu că „renta“, termen în care Rodbertus include atît renta funciară cît şi profitul, nu provine dintr-un „adaos de valoare“ la valoarea mărfii, ci
„dintr-o scădere de valoare pe care o suferă salariul, cu alte cuvinte din faptul că salariul nu formează decît o parte din valoarea produsului“,
şi că, atunci cînd productivitatea muncii este suficient de mare,
„salariul nici nu trebuie să fie egal cu valoarea de schimb naturală a produsului muncii, pentru ca din această valoare să mai rămînă pentru înlocuirea capitalului (I) şi pentru rentă“ 9.
Nu ni se spune însă ce fel de „valoare de schimb naturală“ a produsului este aceea din care nu rămîne nimic pentru „înlocuirea capitalului“, adică, probabil, pentru înlocuirea materiilor prime şi a uzurii uneltelor.
Din fericire, avem posibilitatea să constatăm ce impresie a făcut asupra lui Marx această descoperire epocală a lui Rodbertus. În manuscrisul „Contribuţii la critică etc.“ se găseşte, în caietul al X-lea, p. 445 şi urm., o „Digresiune. D-l Rodbertus. O nouă teorie a rentei funciare“. A treia scrisoare socială e privită aici numai sub acest aspect. Marx lichidează teoria lui Rodbertus asupra plusvalorii în general printr-o observaţie ironică: „D-l Rodbertus examinează în primul rînd cum stau lucrurile într-o ţară în care proprietatea asupra pămîntului şi proprietatea asupra capitalului nu sînt separate una de alta şi ajunge la concluzia importantă că renta (prin care el înţelege întreaga plusvaloare) reprezintă pur şi simplu munca neplătită sau cantitatea de produse în care este exprimată aceasta“ 10.
Omenirea capitalistă produce plusvaloare de cîteva secole, şi încetul cu încetul a ajuns chiar să se gîndească de unde provine aceasta. Prima părere a fost aceea care decurge din practica comercială directă: plusvaloarea ar rezulta dintr-un adaos la valoarea produsului. Această părere a domnit în rîndul mercantiliştilor, dar încă James Steuart şi-a dat seama că ceea ce cîştigă unul în cadrul acestui sistem trebuie în mod necesar să piardă un altul. Totuşi această părere a continuat să existe încă multă vreme, în special printre socialişti; din ştiinţa clasică ea a fost însă înlăturată de A. Smith.
În „Weath of Nations“ (book I, ch. VI), el spune:
„De îndată ce capitalul (stock) a fost acumulat în mîna particularilor, unii dintre ei îl vor utiliza, în mod firesc, punînd la muncă oameni harnici, pe care îl vor aproviziona cu materii prime şi cu mijloace de subzistenţă în scopul de a realiza un profit din vînzarea produselor lor sau din ceea ce munca acestora adaugă la valoarea materiilor prime... Valoarea pe care lucrătorii o adaugă materialelor se descompune în acest caz în două părţi, din care una plăteşte salariul muncitorilor, iar cealaltă profitul patronului asupra întregii sume avansate de el pentru materiale şi salarii“ 11.
Şi ceva mai departe:
„Îndată ce pămîntul dintr-o ţară oarecare a devenit proprietate privată, proprietarilor de pămînt, întocmai ca oricăror altor oameni, le place să culeagă de acolo de unde niciodată nu au semănat; şi cer rentă chiar pentru produsul natural al pămîntului... Muncitorul... trebuie să renunţe în favoarea proprietarului la o parte din ceea ce munca sa culege sau produce. Această parte sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, preţul acestei părți constituie renta pămîntului“ 12.
Cu privire la acest pasaj, în manuscrisul menţionat mai sus şi intitulat „Contribuții la critică etc.“, la p. 253, Marx spune: „A. Smith consideră deci plusvaloarea, adică supramunca, excedentul de muncă efectuată şi materializată în marfă peste munca plătită, deci peste munca ce şi-a primit echivalentul în salariu, drept categoria generală, iar profilul propriu-zis şi renta funciară ca simple ramificaţii ale acesteia“ 13.
Mai departe, în cartea I, cap. VIII, A. Smith spune:
„De îndată ce pămîntul devine proprietate privată, proprietarul funciar cere o parte din aproape toate produsele pe care muncitorul le poate produce sau culege le pe acest pămînt. Renta proprietarului constituie primul scăzămînt din produsul muncii cheltuite pentru cultivarea pămîntului. Rareori se întîmplă ca omul care ară ogorul să aibă cu ce să se întreţină pînă la culesul recoltei. Întreţinerea îi este de obicei avansată din capitalul (stock) patronului său, fermierul, care îl utilizează şi care n-ar avea interes să-l utilizeze dacă acela n-ar împărţi cu el produsul muncii sau dacă nu i s-ar fi reconstituit capitalul său cu un profit. Acest profit constituie al doilea scăzămînt din produsul muncii cheltuite pentru lucrarea pămîntului. Un scăzămînt similar în vederea profitului se face din produsul aproape al tuturor celorlalte feluri de muncă. În toate meseriile şi manufacturile, majoritatea muncitorilor are nevoie de un patron, care să avanseze materiile prime necesare muncitorilor, salariile şi întreţinerea lor pînă la terminarea lucrului. Patronul ia o parte din produsul muncii sau din valoarea pe care munca lor o adaugă materiilor prime şi această parte constituie profitul său“ 14.
Cu privire la aceasta, Marx scrie următoarele (manuscris, p. 256): „Aici A. Smith defineşte, aşadar, în cuvinte seci, renta funciară şi profitul la capital ca simple scăzăminte din produsul muncitorului sau din valoarea produsului său, egale cu cantitatea de muncă adăugată de el materiilor prime. Dar, după cum a arătat însuşi Smith mai înainte, acest scăzămînt nu poate consta decît din acea parte de muncă pe care muncitorul o adaugă materiilor prime peste cantitatea de muncă care corespunde numai salariului ce i se plăteşte sau care reprezintă numai un echivalent al salariului său, deci din supramuncă, din partea neplătită a muncii sale“ 15.
Prin urmare, încă A. Smith ştia „de unde provine plusvaloarea capitalistului“ şi, pe deasupra, şi aceea a proprietarului funciar, lucru pe care Marx l-a recunoscut cu toată sinceritatea încă din 1861, în timp ce Rodbertus şi ceata lui de admiratori, răsăriţi ca ciupercile după ploaia călduţă de vară a socialismului de stat, par să-l fi uitat cu totul.
„Totuşi — continuă Marx — plusvaloarea ca atare Smith nu a separat-o, ca o categorie aparte, de formele deosebite — profit şi rentă funciară — pe care le îmbracă ea. De aceea găsim în analiza lui, şi într-o măsură şi mai mare în cea a lui Ricardo, multe erori şi lipsuri“ 16. — Această frază este valabilă textual şi pentru Rodbertus. „Renta“ lui este pur şi simplu suma dintre renta funciară şi profit; despre renta funciară el formulează o teorie cu totul falsă, iar profitul îl preia fără nici un discernămînt, aşa cum îl găseşte la predecesorii săi. — La Marx, dimpotrivă, plusvaloarea este forma generală a sumei valorii pe care proprietarii mijloacelor de producţie şi-o însuşesc fără nici un echivalent, formă care se scindează, după anumite legi, cu totul speciale, descoperite pentru prima oară de Marx, în două forme distincte, transformate: profitul şi renta funciară. Aceste legi sînt dezvoltate în cartea a III-a; abia aici se va vedea de cîte verigi intermediare e nevoie pentru a ajunge de la înţelegerea plusvalorii în general la înţelegerea transformării ei în profit şi rentă funciară, deci la înţelegerea legilor repartizării plusvalorii în cadrul clasei capitaliştilor.
Ricardo face un însemnat pas înainte faţă de A. Smith. El îşi întemeiază concepţia despre plusvaloare pe o nouă teorie a valorii, care, ce-i drept, exista în germene şi la A. Smith, dar pe care acesta a uitat aproape întotdeauna s-o aplice; această teorie a devenit punctul de plecare al întregii ştiinţe economice de mai tîrziu. Din determinarea valorii mărfurilor prin cantitatea de muncă realizată în mărfuri, el deduce repartizarea între muncitori şi capitalişti a cantităţii de valoare, adăugată materiilor prime prin muncă, scindarea ei în salariu şi profit (adică, în cazul de faţă, plusvaloare). El demonstrează că valoarea mărfurilor rămîne aceeaşi, oricum s-ar schimba raportul dintre aceste două părţi — o lege de la care nu admite decît rare excepţii. Ricardo stabileşte chiar unele legi fundamentale, e drept că într-o formulare prea generală (Marx, „Capitalul“, I, cap. XV, A 17), în ceea ce priveşte raportul reciproc dintre salariu şi plusvaloare (în forma ei de profit) şi demonstrează că renta funciară este un excedent peste profit, care apare în anumite împrejurări. — În nici unul din aceste puncte Rodbertus nu a mers mai departe decit Ricardo. Contradicţiile interne ale teoriei lui Ricardo, care au provocat dispariţia şcolii acestuia, sau i-au rămas cu totul necunoscute lui Rodbertus, sau l-au dus („Zur Erkenntniss etc.“ , S. 130) doar la deziderate utopice în loc de soluţii economice.
Dar teoria lui Ricardo despre valoare şi plusvaloare nu a avut nevoie să aştepte lucrarea „Zur Erkenntniss etc.“ a lui Rodbertus pentru a fi valorificată din punct de vedere socialist. La pagina 609 a volumului întîi din „Capitalul“ (ediţia a 2-a) 18 este citată expresia: „The possessors of surplus produce or capital“ *1, luată din lucrarea „The Source and Remedy of the National Difficulties. A Letter to Lord John Russell“, London, 1821. În această lucrare, a cărei importanţă ar fi trebuit să fie remarcată de la simpla citire a expresiei „surplus produce or capital“ şi care este un pamflet de 40 de pagini, scos la lumina zilei, din uitarea în care fusese lăsat, de Marx, se spune:
„Oricît i-ar reveni capitalistului“ {din punctul de vedere al capitalistului} „el nu-şi poate însuşi decît supramunca (surplus labour) muncitorului, căci muncitorul trebuie să trăiască“ (p. 23).
Însă cum trăieşte muncitorul şi cît de mare poate fi deci supramunca însuşită de capitalist este o problemă foarte relativă.
„Dacă valoarea capitalului nu scade în aceeaşi proporţie în care creşte masa sa, capitalistul îi va stoarce muncitorului produsul fiecărei ore de muncă peste minimul care îi e necesar muncitorului pentru ca să poată trăi... Capitalistul poate să-i spună în cele din urmă muncitorului: nu mai mînca pîine, căci se poate trăi şi cu sfeclă şi cartofi; atît de departe am ajuns“ (p. 23, 24). „Dacă muncitorul poate fi adus în situaţia de a se hrăni cu cartofi în loc de pîine, este incontestabil adevărat că se poate scoate mai mult din munca lui; cu alte cuvinte, dacă, pentru a se hrăni cu pîine, el era nevoit să cheltuiască, pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, munca zilelor de luni şi de marţi, în cazul cînd se hrăneşte cu cartofi nu va primi pentru el decît jumătatea zilei de luni, iar cealaltă jumătate a zilei de luni şi întreaga zi de marţi vor rămîne disponibile fie în folosul statului, fie în folosul capitalistului“ (p. 26). „Este incontestabil (it is admitted) că dobînzile plătite capitaliştilor, fie sub formă de rentă, de dobîndă la capitalul împrumutat, fie sub formă de profit al întreprinzătorului, sînt plătite din munca altora“ (p. 23).
Avem aici exact „renta“ lui Rodbertus, numai că în loc de „rentă“ i se spune: dobînzi.
În legătură cu aceasta, Marx remarcă următoarele (manuscrisul „Zur Kritik etc.“, p. 852): „Acest pamflet aproape necunoscut, apărut în perioada în care «formidabilul cîrpaci» MacCulloch 19 începuse să stîrnească vîlvă, reprezintă un considerabil pas înainte faţă de Ricardo. El defineşte plusvaloarea sau «profitul», cum îi spune Ricardo (de multe ori şi plusprodus, surplus produce), sau interest *2, cum îi spune autorul pamfletului, de-a dreptul ca surplus labour, supramuncă, adică munca pe care muncitorul o prestează gratuit, o prestează peste cantitatea de muncă prin intermediul căreia este înlocuită valoarea forţei sale de muncă, adică prin intermediul căreia se produce un echivalent pentru salariul său. Pe cît de important era ca valoarea să fie redusă la muncă, pe atît de important era şi ca plusvaloarea (surplus value), reprezentată într-un plusprodus (surplus produce), să fie redusă la supramuncă (surplus labour). De fapt, acest lucru a fost formulat deja de A. Smith şi constituie unul dintre principalele momente ale expunerii lui Ricardo. Dar aceştia nu-l formulează şi nu-l fixează nicăieri în această formă absolută“ 20. Şi mai departe, la pagina 859 a manuscrisului, se spune : „De altfel, autorul rămîne prizonierul categoriilor economice aşa cum le-a găsit la predecesorii săi. După cum la Ricardo confuzia dintre plusvaloare şi profit duce la contradicţii neplăcute, tot aşa şi la el faptul că dă plusvalorii numele de dobîndă la capital dă naştere la asemenea contradicţii. E drept că în această privinţă el e superior lui Ricardo, în primul rînd pentru că reduce orice plusvaloare la supramuncă, şi, în al doilea rînd, chiar dacă dă plusvalorii numele de dobîndă la capital, el subliniază în acelaşi timp că prin interest of capital *3 înţelege forma generală a supramuncii, spre deosebire de formele ei speciale: rentă, dobîndă şi profitul întreprinzătorului. Dar el ia denumirea uneia din aceste forme speciale, dobîndă, drept denumire generală. Şi acest simplu fapt e suficient pentru a cădea din nou în jargonul economic“ (în manuscris e folosit cuvîntul „slang“) 21.
Acest din urmă pasaj i se potriveşte ca o mănuşă lui Rodbertus al nostru. Şi Rodbertus este prizonierul categoriilor economice aşa cum le-a găsit la predecesorii săi. Şi el dă plusvalorii numele uneia dintre formele ei derivate transformate, nume pe care îl mai întrebuinţează pe deasupra şi în mod cu totul imprecis: rentă. Rezultatul acestor două greşeli este că autorul lor se întoarce la jargonul economic, că, realizînd un progres faţă de Ricardo, el nu merge cu critica lui mai departe, ci se lasă ademenit să facă din teoria lui, abia embrionară, baza unei utopii, cu care, ca întotdeauna, vine prea tîrziu. Pamfletul, apărut în 1821, anticipează complet „renta“ lui Rodbertus din 1842.
Pamfletul nostru nu este decît avanpostul cel mai înaintat al unei vaste literaturi, care, în deceniul al 3-lea, foloseşte teoria lui Ricardo a valorii şi plusvalorii în interesul proletariatului şi împotriva producţiei capitaliste şi combate burghezia cu propriile ei arme. Întregul comunism al lui Owen se întemeiază, în ceea ce priveşte latura sa economică polemică, pe Ricardo. Tot pe Ricardo se întemeiază şi o serie întreagă de alţi autori, dintre care Marx citează, încă în 1847, numai pe cîţiva în polemica lui împotriva lui Proudhon („Misère de la Philosophie“, p. 49 22): Edmonds, Thompson, Hodgskin etc. etc., „şi încă patru pagini de etcaetera“. Din acest noian de lucrări iau la întîmplare una: „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth, most conducive to Human Happiness“, by William Thompson; a new edition, London 1850. Această lucrare, scrisă în 1822, a apărut pentru prima oară în 1824. Şi aici avuţia pe care şi-o însuşesc clasele neproductive este definită pretutindeni drept un scăzămînt din produsul muncitorului, şi încă în termeni destul de vehemenţi.
„Tendinţa continuă a ceea ce noi numim societate a fost ca, prin înşelăciune sau persuasiune, prin intimidare sau constrîngere să-l facă pe muncitorul productiv să muncească în schimbul unei părţi cît mai mici posibile din produsul propriei sale munci“ (p. 28). „De ce să nu primească muncitorul absolut întregul produs al muncii sale?“ (p. 32). „Această compensaţie pe care capitaliştii i-o smulg muncitorului productiv sub numele de rentă funciară sau de profit, ei o cer în schimbul folosirii pămîntului sau a altor obiecte... Din moment ce toate materialele fizice asupra cărora sau cu ajutorul cărora muncitorul productiv, care nu posedă nimic altceva decît capacitatea sa de a produce, îşi poate valorifica această capacitate a sa se află în posesia altor persoane ale căror interese sînt opuse intereselor muncitorului şi al căror consimţămînt constituie premisa activităţii acestuia, nu depinde oare şi nu trebuie să depindă de bunăvoinţa acestor capitalişti ce parte anume din roadele propriei sale munci îi vor atribui ei muncitorului ca o compensaţie pentru această muncă?“ (p. 125) „ ...în raport cu mărimea produsului reţinut, indiferent dacă numim impozit, profit sau furt.., aceste părţi reţinute din produs“ (p. 126) etc.
Mărturisesc că scriu aceste rînduri nu fără un oarecare sentiment de ruşine. Că literatura anticapitalistă engleză din deceniile al 3-lea şi al 4-lea e complet necunoscută în Germania, cu toate că încă în „Misère de la Philosophie“ Marx a atras direct atenţia asupra ei, iar în volumul întîi al „Capitalului“ a citat în repetate rînduri unele lucrări — ca, de pildă, pamfletul din 1821, sau pe Ravenstone, Hodgskin etc. — , mai treacă-meargă. Dar faptul că nu numai literatus vulgaris *4, „care într-adevăr n-a învăţat nimic“ şi care se agaţă cu deznădejde de poalele surtucului lui Rodbertus, dar şi onoratul domn profesor *5, „care se umflă în pene cu erudiţia lui“, a uitat în aşa măsură economia politică clasică pe care a învăţat-o, încît vine să-i reproşeze lui Marx cu toată seriozitatea că l-a plagiat pe Rodbertus în probleme care pot fi citite încă la A. Smith şi la Ricardo, faptul acesta dovedeşte ce grad de decădere a atins astăzi economia politică oficială.
Dar atunci ce lucruri noi a spus Marx în legătură cu plusvaloarea? Cum se face că teoria plusvalorii a lui Marx a avut, în toate ţările civilizate, efectul unui trăsnet căzut din senin, în timp ce teoriile tuturor predecesorilor săi socialişti, inclusiv Rodbertus, s-au spulberat fără să lase vreo urmă?
Istoria chimiei ne poate lămuri acest lucru printr-un exemplu.
Se ştie că încă pe la sfîrşitul secolului trecut mai domina teoria flogistică, potrivit căreia esenţa oricărei arderi constă în faptul că din corpul care arde se separă un alt corp, ipotetic, un combustibil absolut, care a fost denumit flogistic. Această teorie era suficientă pentru a explica majoritatea fenomenelor chimice cunoscute pe atunci, deşi în unele cazuri o făcea nu fără a forţa lucrurile. Iată însă că în 1774 Priestley a obţinut o varietate de aer
„pe care l-a găsit atît de curat sau atît de liber de flogistic, încît, în comparaţie cu el, aerul obişnuit părea viciat“.
El l-a denumit aer deflogisticat. Scurt timp după aceea, în Suedia, Scheele obţine aceeaşi varietate de aer şi dovedeşte existenţa lui în atmosferă. El mai constată că acest aer dispare atunci cînd un corp e ars în el sau în aer obişnuit, aşa că-l denumeşte aer de foc [Feuerluft].
„Din aceste date el a tras concluzia că ceea ce rezultă din combinarea flogisticului cu unul din elementele aerului“ {deci la ardere} „nu este altceva decît focul sau căldura, care se degajă prin sticlă“ 2).
Priestley şi Scheele obţinuseră oxigenul, dar nu ştiau peste ce anume au dat. Ei „rămăseseră prizonieri ai categoriilor“ flogistice „aşa cum le-au găsit la predecesorii lor“. În mîinile lor, elementul care avea să răstoarne întreaga concepţie flogistică şi să revoluţioneze chimia nu folosea la nimic. Dar scurt timp după aceea, Priestley a comunicat descoperirea lui, la Paris, lui Lavoisier, care a început să cerceteze atunci, în lumina acestui fapt nou, întreaga chimie flogistică. El a stabilit mai întîi că noua varietate de aer este un element chimic nou, că la ardere nu misteriosul flogistic părăseşte corpul care arde, ci că acest element nou se combină cu corpul, punînd astfel pentru prima oară pe picioare întreaga chimie, care în forma ei flogistică stătuse cu capul în jos. Şi chiar dacă Lavoisier nu ar fi obţinut oxigenul concomitent cu ceilalţi şi independent de ei, cum a susţinut mai tîrziu, totuşi el rămîne descoperitorul propriu-zis al oxigenului, spre deosebire de ceilalţi doi, care nu au făcut decît să-l obţină, fără să bănuiască măcar ce anume au obţinut.
În ceea ce priveşte teoria plusvalorii, între Marx şi predecesorii săi raportul este acelaşi ca între Lavoisier şi Priestley şi Scheele. Existenţa acelei părţi din valoarea produsului, pe care o numim acum plusvaloare, a fost stabilită mult timp înaintea lui Marx; ba s-a şi arătat, în mod mai mult sau mai puţin clar, din ce constă ea, şi anume din produsul acelei munci pentru care cel ce şi-o însuşeşte nu a plătit nici un echivalent. Mai departe nu a ajuns însă nimeni. Unii — economiştii clasici burghezi — au cercetat cel mult proporţia în care produsul muncii este împărţit între muncitor şi posesorul mijloacelor de producţie. Ceilalţi — socialiştii — au considerat această împărţire inechitabilă şi au căutat mijloace utopice cu ajutorul cărora să înlăture această inechitate. Atît unii cît şi ceilalţi au rămas însă prizonieri ai categoriilor economice, aşa cum le-au găsit la predecesorii lor.
Atunci a intervenit Marx. Şi anume în opoziţie directă cu toţi predecesorii săi. Acolo unde aceştia văzuseră o soluţie, el nu a văzut decît o problemă. El a văzut că aici nu era vorba nici de aer deflogisticat, nici de aer de foc, ci de oxigen, că nu era vorba de o simplă constatare a unui fapt economic sau de un conflict între acest fapt şi justiţia eternă şi morala adevărată, ci de un fapt care era destinat să revoluţioneze întreaga economie politică şi care oferea aceluia care ştia s-o mînuiască cheia pentru înţelegerea întregii producţii capitaliste. Pornind de la acest fapt, el a cercetat toate categoriile existente înainte, aşa cum Lavoisier, pornind de la descoperirea oxigenului, a cercetat categoriile existente ale chimiei flogistice. Pentru a afla ce este plusvaloarea, el trebuia să ştie ce este valoarea. În primul rînd trebuia supusă criticii însăşi teoria valorii a lui Ricardo. Marx a cercetat, aşadar, munca în calitatea ei de creatoare de valoare şi a stabilit pentru prima dată care muncă anume creează valoare, cum şi de ce, a stabilit că, în general, valoarea nu este altceva decît munca de acest fel cristalizată — un punct pe care Rodbertus nu l-a înţeles pînă la sfîrşitul zilelor sale. Marx a analizat apoi raportul dintre marfă şi bani şi a arătat cum şi de ce marfa, datorită însuşirii ei inerente de a fi valoare, şi schimbul de mărfuri trebuie să genereze contradicţia dintre marfă şi bani; teoria lui a banilor, pe care el o întemeiază pe această contradicţie, constituie prima teorie completă a banilor şi este acceptată în prezent în mod tacit de toată lumea. El a cercetat transformarea banilor în capital şi a dovedit că ea se bazează pe cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă. Punînd în locul muncii forţa de muncă, însuşirea ei de a crea valoare, el a rezolvat dintr-o dată una din dificultăţile care duseseră la prăbuşirea şcolii lui Ricardo: imposibilitatea de a pune de acord schimbul reciproc dintre capital şi muncă cu legea lui Ricardo despre determinarea valorii prin muncă. Numai după ce a stabilit împărţirea capitalului în capital constant şi capital variabil, Marx a putut să înfăţişeze şi deci să explice pînă în cele mai mici amănunte adevărata desfăşurare a procesului de formare a plusvalorii, ceea ce nici unul dintre predecesorii săi nu reuşise să facă. El a stabilit astfel o diferenţiere înăuntrul capitalului însuşi, diferenţiere cu care nici Rodbertus, nici economiştii burghezi nu au fost în stare să o scoată la capăt, dar care oferea cheia pentru rezolvarea celor mai complicate probleme economice, lucru pe care îl dovedeşte din plin această carte a II-a şi, într-un mod şi mai strălucit, după cum vom vedea, cartea a III-a. Apoi, cercetînd însăşi plusvaloarea, el a descoperit cele două forme ale ei — plusvaloarea absolută şi plusvaloarea relativă — şi a arătat rolurile diferite, dar hotărîtoare în ambele cazuri, pe care ele l-au jucat în dezvoltarea istorică a producţiei capitaliste. Întemeindu-se pe teoria plusvalorii, el a dezvoltat prima teorie raţională a salariului, existentă acum, şi a formulat pentru prima oară trăsăturile fundamentale ale istoriei acumulării capitaliste, expunînd şi tendinţele istorice ale acestei acumulări.
Dar Rodbertus? După ce a citit toate acestea, el le consideră — ca orice economist tendenţios! — drept un „atentat împotriva societăţii“ 23; găseşte că el însuşi a expus mult mai concis şi mai clar de unde provine plusvaloarea şi că, în sfîrşit, deşi toate acestea sînt valabile pentru „forma actuală a capitalului“, cu alte cuvinte a capitalului aşa cum există istoriceşte, nu se aplică însă „noţiunii de capital“, adică ideii utopice pe care şi-a făurit-o d-l Rodbertus despre capital. Exact ca bătrînul Priestley, care a crezut orbeşte pînă la sfîrşitul zilelor sale în existenţa flogisticului şi n-a vrut să ştie nimic despre oxigen. Numai că Priestley a fost într-adevăr primul care a obţinut oxigenul, în timp ce Rodbertus, cu plusvaloarea sau mai exact cu „renta“ sa, n-a făcut decît să descopere din nou un loc comun, iar Marx, spre deosebire de Lavoisier, nu a susţinut că ar fi fost primul care a descoperit faptul existenţei plusvalorii.
Tot ceea ce a mai realizat Rodbertus în materie de economie este cam de acelaşi nivel. Marx a criticat, între altele, neintenţionat, în „Misère de la Philosophie“, felul în care Rodbertus a transformat plusvaloarea într-o utopie; ceea ce ar mai fi fost de adăugat în această privinţă am spus eu însumi în prefaţa 24 la traducerea germană a acestei lucrări. Explicaţia pe care Rodbertus o dă crizelor comerciale, pe care le consideră un rezultat al subconsumului clasei muncitoare, există deja în lucrarea lui Sismondi „Nouveaux Principes de l'Économie Politique“, liv. IV, ch. IV 3). Cu singura deosebire că Sismondi avea în vedere întotdeauna piaţa mondială, în timp ce orizontul lui Rodbertus nu depăşeşte graniţele Prusiei. Speculaţiile lui în problema dacă salariul provine din capital sau din venit ţin de domeniul scolasticii şi au fost definitiv rezolvate în secţiunea a treia din această carte, a doua, a „Capitalului“. Teoria rentei a lui Rodbertus a rămas proprietatea lui exclusivă şi poate dormi în linişte pînă la apariţia manuscrisului 25 în care Marx o critică. În sfîrşit, proiectele lui de emancipare a proprietăţii funciare vechi prusiene de sub jugul capitalului sînt şi ele total utopice; ele evită singura problemă practică ce se impune aici, şi anume: cum poate iuncherul prusian să încaseze 20000 de mărci an de an şi să cheltuiască 30000 fără ca totuşi să facă datorii?
Şcoala lui Ricardo a eşuat în jurul anului 1830 din cauza plusvalorii. Ceea ce ea n-a putut să rezolve a rămas cu atît mai mult de nerezolvat pentru succesoarea ei, economia politică vulgară. Cele două puncte care au făcut-o să eşueze sînt următoarele:
Primul. Munca este măsura valorii. Dar, în schimbul dintre capital şi muncă, munca vie are o valoare mai mică decît munca materializată contra căreia e schimbată. Salariul, valoarea unei anumite cantităţi de muncă vie, este întotdeauna mai mic decît valoarea produsului creat de însăşi această cantitate de muncă vie sau în care această muncă se exprimă. Formulată astfel, problema este într-adevăr de nerezolvat. Marx a pus cum trebuie această problemă şi, astfel, a găsit şi răspunsul. Nu munca este aceea care are valoare. Nici ca activitate care creează valoare ea nu poate avea o valoare specială, aşa cum greutatea nu poate avea o greutate specială, cum căldura nu poate avea o temperatură specială şi cum electricitatea nu poate avea o intensitate a curentului specială. Nu munca este cumpărată şi vîndută ca o marfă, ci forţa de muncă. De îndată ce forţa de muncă devine marfă, valoarea ei este măsurată cu munca încorporată în ea ca produs social şi această valoare este egală cu munca socialmente necesară pentru producerea şi reproducerea ei. Aşadar, cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă pe baza acestei valori a ei nu contrazice nicidecum legea economică a valorii.
Al doilea. Potrivit legii valorii a lui Ricardo, două capitaluri care folosesc aceeaşi cantitate de muncă vie şi plătesc pentru ea acelaşi preţ produc în perioade de timp egale — presupunînd că toate celelalte condiţii sînt egale — produse de aceeaşi valoare şi, de asemenea, o plusvaloare sau un profit de aceeaşi mărime. Dacă aceste capitaluri folosesc însă cantităţi inegale de muncă vie, ele nu pot produce plusvaloare sau, cum spun ricardienii, profit de aceeaşi mărime. În realitate însă se întîmplă exact contrariul. Două capitaluri efectiv egale, indiferent cît de multă sau cît de puţină muncă vie folosesc, produc în perioade de timp egale profituri în medie egale. Prin urmare, aici este o contrazicere evidentă a legii valorii, pe care a observat-o chiar Ricardo, dar care nu a putut fi rezolvată nici de şcoala lui. Nici Rodbertus nu a putut trece cu vederea această contradicţie; dar, în loc s-o rezolve, el a transformat-o într-unul dintre punctele de plecare ale utopiei sale. („Zur Erkenntniss“, p. 131.) Această contradicţie a fost rezolvată de Marx încă în manuscrisul „Zur Kritik“ 26; în conformitate cu planul „Capitalului“, rezolvarea va fi inclusă în cartea a III-a 27, pînă la a cărei apariţie vor mai trece luni de zile. Economiştilor care vor să descopere în Rodbertus izvorul secret al teoriilor lui Marx şi un precursor superior li se oferă, aşadar, aici prilejul să arate ce este în stare să ofere economia politică a lui Rodbertus. Dacă ei vor demonstra cum poate şi trebuie să se formeze o rată medie egală a profitului nu numai fără violarea legii valorii, ci, dimpotrivă, pe baza ei, vom sta de vorbă mai departe. Dar pînă atunci ar face bine să se grăbească. Strălucitele analize din această carte a II-a şi rezultatele lor cu totul noi, obţinute în domenii aproape necunoscute pînă în prezent, nu constituie decît o introducere la cartea a III-a, care cuprinde concluziile finale ale analizei procesului social de reproducţie pe baze capitaliste, făcută de Marx. După apariţia cărţii a III-a se va vorbi mult mai puţin despre un economist pe nume Rodbertus.
După cum mi-a spus Marx în mai multe rînduri, cartea a doua şi a treia ale „Capitalului“ urmau să fie dedicate soţiei sale.
Londra, în ziua aniversării naşterii lui Marx, 5 mai 1885.
Friedrich Engels
Această a doua ediţie este, în general, o retipărire fidelă a primei ediţii. Greşelile de tipar au fost corectate, unele neglijenţe de ordin stilistic au fost înlăturate, unele pasaje scurte, care nu conţineau decît repetări, au fost scoase.
Cartea a treia, care a prezentat dificultăţi cu totul neaşteptate, este şi ea aproape gata în manuscris. Dacă sănătatea îmi va permite, tipărirea va putea începe chiar în toamna aceasta.
Londra, 15 iulie 1893.
F. Engels
Pentru a avea mai lesne o privire de ansamblu, dăm mai jos o scurtă clasificare a pasajelor luate din manuscrisele II—VIII.
Secţiunea întîi
P. 31—32 din manuscrisul II. — P. 32—42 din manuscrisul VII. — P. 42—46 din manuscrisul VI. — P. 46— 124 din manuscrisul V. — P. 124—128, o notă găsită printre extrasele făcute din cărţi. — De la p. 129 pînă la sfîrşitul secţiunii textul este luat din manuscrisul IV ; totuşi între p. 137—139 s-a introdus un pasaj din manuscrisul VIII ; p. 142 şi 149, note din manuscrisul II.
Secţiunea a doua
Începutul, p. 161—171, reprezintă sfîrşitul manuscrisului IV. — De aici pînă la sfîrşitul secţiunii, p. 171—365, tot textul este luat din manuscrisul II.
Secţiunea a treia
Cap. 18 : (p. 366—374) din manuscrisul II.
Cap. 19 : I şi II (p. 375—406) din manuscrisul VIII. — III (p. 406—408) din manuscrisul II.
Cap. 20 : I (p. 409—412) din manuscrisul II, numai ultimul paragraf
este luat din manuscrisul VIII.
II (p. 412—415) în principal din manuscrisul II.
III, IV, V (p. 415—441) din manuscrisul VIII.
VI, VII, VIII, IX (p. 441—457) din manuscrisul II.
X, XI, XII (p. 457—503) din manuscrisul VIII.
XIII (p. 503—511) din manuscrisul II.
Cap. 21 (p. 5 12—547) este luat integral din manuscrisul VIII.
1). În prefaţa 3 la lucrarea lui Karl Marx „Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» a d-lui Proudhon“. Traducere în limba germană de E. Bernstein şi K. Kautsky, Stuttgart, 1885.
2). Roscoe-Schorlemmer. „Ausführliches Lehrbuch der Chemie“. Braunschweig, 1877, I, p. 13, 18.
3). „Astfel, în urma concentrării avuţiilor în mîna unui mic număr de proprietari, piaţa internă se restrînge din ce în ce mai mult, iar industria este tot mai mult silită să caute desfacere pe pieţele externe, unde o aşteaptă zguduiri şi mai mari“ (şi anume criza din 1817, care este descrisă imediat după această frază). „Nouv. Princ.“ ed. 1819, I, p. 336.
*1. „Posesorii de plusprodus sau capital“ — Nota trad.
*2. — dobîndă. — Nota trad.
*3. — dobînda la capital. — Nota trad.
*4. — scriitor vulgar (este vorba de R. Meyer). — Nota trad.
*5. Engels se referă la A. Wagner. — Nota trad.
1. Este vorba de lucrarea lui K. Marx „Contribuţii la critica economiei politice“, apărută în iunie 1859 la Berlin (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, p. 3-175). [Nota red.]
2. Engels nu şi-a putut realiza intenţia de a edita lucrarea lui K. Marx „Teorii asupra plusvalorii“ ca volumul al IV-lea al „Capitalului“. În 1905-1910 lucrarea „Teorii asupra plusvalorii“ a fost editată de K. Kautsky, dar cu o serie întreagă de abateri arbitrare de la manuscrisul autorului, inversiuni şi omisiuni. Noua ediţie a „Teoriilor asupra plusvalorii“ în limba germană a apărut sub îngrijirea Institutului de marxism-leninism de pe lingă C.C. al P.S.U.G. în perioada 1956-1962. [Nota red.]
3. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21 , Bucureşti, Editura politică, p. 175-188. [Nota red.]
4. Engels se referă la scrisoarea adresată de Rodbertus lui J. Zeller la 14 martie 1875 şi publicată pentru prima oară în 1879 în „Zeitschrift für die gesammte Staatswissenschaft“ din Tibingen. [Nota red.]
5. „Zeitschrift für die gesammte StaatswissenschaJt“ revistă politică-economică de orientare liberală, editată cu întreruperi din 1844 pînă în 1943 la Tübingen. [Nota red.]
6. „Neue Rheinische Zeitung. Organ der Democratie“ — a apărut zilnic la Köln, sub redacţia lui Marx, de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Din redacţie făceau parte: F. Engels, W. Wolff, G. Weerth, T. Wolff, E. Dronke, F. Freiligrath şi H. Bürgers.
Organ de presă combativ al aripii proletare a democraţiei, „Neue Rheinische Zeitung“ a avut rolul de educator al maselor populare, ridicîndu-le la luptă împotriva contrarevoluţiei. Articolele de fond, care defineau poziţia ziarului în cele mai importante probleme ale revoluţiei din Germania şi din alte ţări europene din 1848-1849, erau scrise, de regulă, de Marx şi Engels.
Poziţia fermă şi intransigentă a ziarului, internaţionalismul lui combativ, demascările politice apărute în paginile lui şi îndreptate împotriva guvernului prusian şi a autorităţilor locale din Köln — toate acestea au atras după sine încă din primele luni de existenţă ale lui „Neue Rheinische Zeitung“ persecutarea ziarului de către presa feudal-monarhistă şi liberal-burgheză, precum şi de către guvern. Aceste persecuţii s-au intensificat îndeosebi după lovitura de stat contrarevoluţionară din noiembrie-decembrie 1848 din Prusia.
În pofida tuturor persecuţiilor şi a piedicilor puse de poliţie, „Neue Rheinische Zeitung“ a apărat cu curaj interesele democraţiei revoluţionare, interesele proletariatului. În mai 1849, în condiţiile ofensivei generale a contrarevoluţiei, guvernul prusian a emis un ordin de expulzare a lui Marx din Prusia. În urma expulzării lui Marx şi a persecuţiilor împotriva celorlalţi redactori ai lui „Neue Rheinische Zeitung“, ziarul şi-a încetat apariţia. Ultimul număr, nr. 301, al lui „Neue Rheinische Zeitung“, tipărit în culoare roşie, a apărut la 19 mai 1849. În cuvîntul de rămas bun adresat muncitorilor, redactorii ziarului declarau că „ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna şi pretutindeni: eliberarea clasei muncitoare!“.
Vezi criticile aduse în „Neue Rheinische Zeitung“ discursurilor şi acţiunilor lui Rodbertus în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 112-113, 180, 305, 439, 445, 446, şi vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 6. [Nota red.]
7. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65-179. [Nota red.]
8. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 441-472. [Nota red.]
9. I. K. Rodbertus. „Sociale Briefe an von Kirchmann. Dritter Brief: Widerlegung der Ricardoschen Lehre von der Grundrente und Begründung einer neuen Rententheorie“. Berlin, 1851, S. 87 („Scrisori sociale către von Kirchmann. Scrisoarea a treia“). [Nota red.]
10. Vezi K. Marx, „Teorii asupra plusvalorii“, partea a doua. Bucureşti, Editura Politică, 1960, p. 5. [Nota red.]
11. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“. A new edition in four volumes. London, 1843, vol. I, p. 131, 132. (Vezi şi Adam Smith. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 36). [Nota red.]
12. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“. A new edition in four volumes. London, 1843, vol. I, p. 134. (Vezi şi Adam Smith. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 37, 38). [Nota red.]
13. Vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea întîi. Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 40. [Nota red.]
14. A. Smith. „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“. A new edition in four volumes. London, 1843, vol. I, 172-173. (Vezi şi Adam Smith. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei“, vol. I. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 47-48). [Nota red.]
15. Vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea întîi, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 42. [Nota red.]
16. Vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea întîi, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 40. [Nota red.]
17. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 525-529. [Nota red.]
18. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 598. [Nota red.]
19. „Formidabilul cîrpaci“ — aşa îi numeşte pe MacCulloch autorul broşurii „Some Illustrations of Mr. M'Culloch's Principles of Political Economy“, Edinburgh, 1826. Această broşură a apărut sub pseudonimul M. Mullion; autorul ei era J. Wilson. [Nota red.]
20. Vezi K. Marx. „Theorien über den Mehrwert“, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1962, S. 236-237. [Nota red.]
21. Vezi K. Marx. „Theorien über den Mehrwert“, 3. Teil, Dietz Verlag, Berlin, 1962, S. 252-253. [Nota red.]
22. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 100. [Nota red.]
23. I. K. Rodbertus-Jagetzow. „Briefe und socialpolitische Aufsätze“. Herausgegeben von Dr. R. Meyer, Berlin, [1881], Bd. I, S. 111 („Scrisori şi articole social-politice“). [Nota red.]
24. Vezi adnotarea 4. [Nota red.]
25. Vezi lucrarea lui Marx „Teorii asupra plusvalorii“, partea a doua, Bucureşti, Editura politică, 1960, capitolul al optulea. [Nota red.]
26. Vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea a doua, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 13-17, 47-52, 141-182, 362-401. [Nota red.]
27. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea I, Bucureşti, E.P.L.P. 1953, şi vol. III, partea a II-a, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1955. [Nota red.]
28. Titlul este dat de Institutul de marxism-leninism de pe lîngă C.C. al P.C.U.S. [Nota red.]