Se putea spera că extraordinara dezvoltare şi vulgarizare a cunoştinţelor ştiinţifice şi demonstraţia înlănţuirii necesare a fenomenelor naturale să fi stabilit ideea că universul, guvernat de legea necesităţii, era sustras de la capriciile unei voinţe umane sau supraumane şi, în consecinţă, Dumnezeu devenea inutil fiindcă era deposedat de multiplele funcţii pe care ignoranţa sălbaticilor l-au făcut să le îndeplinească; totuşi, sîntem obligaţi să recunoaştem că credinţa într-un Dumnezeu, care, după bunul său plac, tulbură ordinea necesară a lucrurilor, persistă încă la oamenii de ştiinţă şi că se întîlnesc burghezi instruiţi care, aidoma sălbaticilor, îi solicită ploi, victorii, însănătoşiri, etc.
Chiar dacă savanţii ar fi ajuns să creeze în mediile burgheze convingerea că fenomenele lumii naturale ascultă de legea necesităţii, în aşa fel încît sînt determinate de fenomenele care le preced şi le determină pe cele care urmează, ar mai rămîne să fie demonstrat că fenomenele lumii sociale sînt şi ele supuse legii necesităţii. Dar economiştii, filozofii, moraliştii, istoricii, sociologii şi politicienii, care studiază societăţile omeneşti şi au chiar pretenţia să le dirijeze, nu au ajuns şi nu pot ajunge la convingerea că fenomenele sociale pun în evidenţă legea necesităţii, la fel ca şi fenomenele naturale; dat fiind că nu au putut stabili această convingere, credinţa în Dumnezeu este o necesitate pentru creierele burgheze, chiar şi cele mai cultivate dintre ele.
Determinismul filozofic domină în ştiinţele naturii numai fiindcă burghezia a permis savanţilor săi să studieze în mod liber jocul forţelor naturale, pe care are tot interesul să le cunoască, dat fiind că le întrebuinţează pentru producţia bogăţiilor sale; dar, din cauza poziţiei pe care o ocupă în societate, ea nu poate acorda aceeaşi libertate economiştilor, filozofilor, moraliştilor, istoricilor, sociologilor şi politicienilor săi şi din această cauză aceştia nu au putut transporta determinismul filozofic în ştiinţele lumii sociale. Dintr-un motiv asemănător, în alte vremuri, biserica catolică a interzis liberul studiu al naturii şi a fost necesară inversarea destinaţiei sale sociale pentru a fi create ştiinţele naturale.
Problema credinţei în Dumnezeu a Burgheziei nu poate fi abordată decît dacă există o noţiune exactă a rolului său în societate.
Rolul social al Burgheziei moderne nu este de a produce bogăţii, ci de a le face să fie produse de către muncitorii salariaţi, de a le acapara şi de a le distribui printre membrii săi, după ce le-au aruncat producătorilor manuali şi intelectuali strictul necesar pentru a se hrăni şi a se reproduce.
Bogăţiile sustrase de la muncitori sînt prada clasei burgheze. După ce cucereau şi prădau un oraş, războinicii barbari puneau în comun bunurile jafului, le împărţeau în părţi egale pe cît posibil şi le distribuiau prin tragere la sorţi între cei care îşi riscaseră viaţa pentru a pune mîna pe ele.
Organizarea societăţii permite Burgheziei să acapareze bogăţii, fără ca vreunul din membrii săi să-şi rişte viaţa: luarea în posesie a acestei prăzi colosale, fără să se expună la pericole, este unul din cele mai mari progrese ale civilizaţiei. Bogăţiile acaparate de la producători nu sînt împărţite în părţi egale pentru a fi distribuite prin tragere la sorţi, ci sînt repartizate sub formă de chirii, rente, dividende, dobînzi şi profituri industriale şi comerciale în mod proporţional cu valoarea proprietăţii mobiliare sau imobiliare, adică avînd în vedere mărimea capitalului pe care îl posedă fiecare burghez.
Posesiunea unei proprietăţi, a unui capital şi nu posesiunea unor calităţi fizice, intelectuale sau morale este condiţia sine qua non pentru primirea unei părţi în cadrul distribuţiei bogăţiilor. Un copil în scutece, la fel ca un adult, poate avea dreptul la împărţirea bogăţiilor; un mort este posesorul unor bunuri atît timp cît o persoană în viaţă nu a devenit titularul bunului său. Distribuţia nu se face între oameni, ci între proprietari. Omul este un zero, numai proprietatea contează.
Pe nedrept a fost comparată lupta darwiniană pe care o poartă animalele între ele pentru a-şi procura mijloace de existenţă şi reproducţie cu lupta dezlănţuită dintre burghezi pentru împărţirea bogăţiilor. Calităţile legate de forţă, curaj, agilitate, răbdare, ingeniozitate, etc., care asigură victoria animalului fac parte integrantă din organismul său, în timp ce proprietatea care dă burghezului o parte din bogăţiile pe care nu le-a produs nu sînt incorporate în el. Această proprietate poate să crească sau să sadă şi în consecinţă îi poate aduce o parte mai mare sau mai mică, fără ca aceste adausuri sau scăderi să fie prilejuite de exerciţiul calităţilor sale fizice sau intelectuale. Mai mult decît atît, am putea spune că înşelătoria, intriga, şarlatanismul, într-un cuvînt, cele mai inferioare calităţi mentale permit burghezilor să ia o parte mai mare decît îi permite valoarea capitalului său; în acest caz, el îşi jefuieşte confraţii burghezi. Deci, dacă lupta pentru viaţă, într-un număr de circumstanţe, poate fi o cauză de progres pentru animale, lupta pentru bogăţii este o cauză de degenerare pentru burghezi.
Misiunea socială de a pune mîna pe bogăţiile produse de către salariaţi face din burghezie o clasă parazitară: membrii săi nu contribuie la crearea bogăţiilor, cu excepţia unui mic număr în permanentă scădere, iar munca pe care o depun nu corespunde cu partea de bogăţie care le revine.
În cazul în care creştinismul, după ce în primele secole a fost religia mulţimilor cerşetoare, pe care Statul şi bogătaşii o întreţineau prin aprovizionarea zilnică cu hrană, a devenit religia Burgheziei, clasa parazitară prin excelenţă, atunci parazitismul este esenţa creştinismului. Isus, în Predica de pe Munte, i-a expus magistral caracterul; acolo a formulat «Tatăl Nostru», rugăciunea pe care fiecare credincios trebuie s-o adreseze către Dumnezeu pentru a-i cere «pîinea cea de toate zilele», în loc s-o ceară de la muncă şi pentru ca nici un creştin demn de acest nume să nu fie ispitit să recurgă la muncă pentru a obţine lucrurile necesare vieţii, Hristos mai spune: «Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte... Nu vă îngrijoraţi dar, zicînd „Ce vom mînca?“ sau „Ce vom bea?“ sau „Cu ce ne vom îmbrăca?“... Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.» [Matei, VI, 26, 31-32] Tatăl ceresc al Burgheziei este clasa salariaţilor manuali şi intelectuali; ea este Dumnezeul care se îngrijeşte de toate nevoile sale.
Dar Burghezia nu poate admite caracterul său parazitar fără ca în acelaşi timp să-şi semneze ordinul său de moarte: în timp ce dă frîu liber oamenilor săi de ştiinţă, pentru ca aceştia, fără să fie jenaţi de nici o dogmă şi nici opriţi de vreo consideraţie, să se dedice studiului cel mai liber şi cel mai aprofundat al forţelor naturii, pe care o aplică în cadrul producţiei de bogăţii, ea interzice economiştilor, filozofilor, moraliştilor, istoricilor, sociologilor şi politicienilor săi studiul imparţial al lumii sociale şi îi condamnă la cercetarea cauzelor care ar putea servi drept scuze pentru averea sa fenomenală(1). Preocupaţi numai de grija remuneraţiilor primite sau care urmează să fie primite, ei s-au apucat cu însufleţire să cerceteze dacă, printr-o împrejurare fericită, bogăţiile sociale nu ar avea alte surse în afara muncii salariate şi au descoperit munca, economia, ordinea, cinstea, cunoaşterea, inteligenţa şi încă multe alte virtuţi, burghezi industriali, comercianţi, proprietari funciari, financiari, acţionari şi rentieri concurînd la producţia lor într-un mod altfel decît munca salariaţilor manuali şi intelectuali şi că datorită acestui lucru, ei au dreptul să ia partea leului şi să nu lase decît partea animalului de povară.
Burghezul îi ascultă surîzînd fiindcă îi fac elogiul său, repetînd chiar aceste aserţiuni neruşinate şi declarîndu-le adevăruri eterne; dar, oricît de limitată ar fi inteligenţa sa, el nu le poate accepta în forul său interior, fiindcă el nu trebuie decît să privească în jurul său pentru a percepe că acei care muncesc în decursul vieţii lor, dacă nu posedă capital, sînt mai săraci decît Iov, iar cei care nu posedă decît ştiinţa, inteligenţa, economia, cinstea şi care aplică aceste calităţi, trebuie să-şi limiteze ambiţia la pîinea de toate zilele şi rareori la altceva. Atunci, el îşi spune: «Dacă economiştii, filozofii şi politicienii care au mult spirit şi literatură nu au putut, cu toate cercetările lor conştiincioase, să găsească motive mai rezonabile pentru a explica bogăţiile Burgheziei, acest lucru se datorează faptului că este o escrocherie în treaba aceasta, motive necunoscute ale căror mistere nu pot fi cercetate.» În faţa burghezului se ridică un Incognoscibil al ordinii sociale.
Pentru liniştea ordinii sale sociale, burghezul are interesul ca salariaţii să creadă că bogăţiile sale sînt fructul nenumăratelor sale virtuţi dar, în realitate, el îşi bate joc atît de faptul de a şti că ele sînt recompensa virtuţilor sale, cît şi de a afla că trufele pe care mănîncă cu voracitatea porcului sînt ciuperci cultivabile; un singur lucru are importanţă pentru el, cel de a poseda, iar ceea ce îl îngrijorează este de a gîndi că le poate pierde fără ca acest lucru să fie din vina sa. El nu se poate opri să vadă această neplăcută perspectivă, fiindcă pînă şi în cercul cunoştinţelor sale cele mai apropiate, el a văzut indivizi care şi-au pierdut bunurile, în timp ce alţii deveneau bogaţi după ce fuseseră la strîmtoare. Cauzele acestor schimbări şi şanse îi scapă, la fel ca şi celor care le-au încercat. Într-un cuvînt, el constată o permanentă fluctuaţie a bogăţiilor, ale cărei cauze sînt pentru el în domeniul Incognoscibilului, iar el este limitat să atribuie hazardului aceste schimbări de soartă(2).
Nu este posibil să fie întreţinută speranţa ca burghezia să ajungă vreodată la o noţiune pozitivă despre fenomenele de distribuire a bogăţiilor, fiindcă pe măsură ce se dezvoltă producţia mecanică, proprietatea se depersonalizează şi îmbracă forma colectivă şi impersonală a Societăţilor de acţiuni şi de obligaţii, ale căror titluri ajung să fie implicate în vîrtejul Bursei. Acolo, ele trec dintr-o mînă într-alta, fără ca cumpărătorii şi vînzătorii să fi văzut proprietatea pe care o reprezintă şi fără să ştie cu exactitate locul geografic unde este situată. Sînt schimbate prin comerţ, pierdute de unii şi cîştigate de alţii, într-un mod care se apropie atît de mult de joc, încît operaţiunile Bursei poartă numele de joc. Întreaga dezvoltare economică modernă are din ce în ce mai mult tendinţa să transforme societatea capitalistă într-o vastă casă internaţională de joc unde burghezii pierd şi cîştigă capitaluri, datorită unor evenimente pe care nu le cunosc, care sînt cu totul imprevizibile oricărui calcul şi care par să ţină de şansă, de hazard. Incognoscibilul domneşte în societatea burgheză la fel ca în cazinou.
Jocul, care la Bursă se arată fără deghizări, a fost întotdeauna una din condiţiile comerţului şi ale industriei: improvizaţiile aleatoare sînt atît de numeroase şi neprevăzute încît adeseori eşuează operaţiile cele mai bine concepute, calculate şi administrate, în timp ce reuşesc altele, întreprinse în mod uşuratic. Aceste succese şi eşecuri, datorate unor cauze neaşteptate, în general necunoscute şi care, în aparenţă, nu ţin decît de hazard, îl predispun pe burghez la mentalitatea de jucător, iar jocul la Bursă întăreşte şi vitalizează această predispoziţii. Capitalistul, a cărui avere este plasată în valori de Bursă, care nu cunoaşte cauza variaţiilor de preţuri şi dividende, este un jucător profesionist. Jucătorul, care nu poate atribui cîştigurile sau pierderile decît norocului sau ghinionului, este un individ eminamente superstiţios: vizitatorii obişnuiţi ai caselor de joc au toţi farmece magice pentru a implora soarta; unul mormăie o rugăciune către sfîntul Anton de Padova sau către oricare alt spirit din cer, altul nu pontează decît atunci cînd o anumită culoare a cîştigat, un altul ţine în mîna stîngă o lăbuţă de iepure, etc.
Incognoscibilul ordinii sociale îl învăluie pe burghez aşa cum elementul care nu poate fi cunoscut al ordinii naturale îl înconjoară pe sălbatic; toate sau aproape toate actele vieţii civilizate au tendinţa de a dezvolta la el obiceiul superstiţios şi mistic de a pune totul pe seama hazardului, obicei care există la jucătorul profesionist. De exemplu, Creditul, fără de care nici un comerţ şi nici o industrie nu sînt posibile, este un act de credinţă în hazard, în necunoştiinţă, al celui care dă creditul, fiindcă el nu are nici o garanţie pozitivă că, la scadenţă, cel care l-a primit îşi va putea respecta angajamentul; solvabilitatea sa depinde de o mie şi unu de accidente pe cît de necunoscute, pe atît de neprevăzute.
Alte fenomene economice cotidiene insinuează în spiritul burghez credinţa într-o forţă mistică fără bază materială, ruptă de orice substanţă. Biletul de bancă, pentru a menţiona numai un exemplu, incorporează o forţă socială atît de puţin legată de mica sa substanţă, încît pregăteşte inteligenţa burgheză la ideea că unei forţe care ar exista în mod independent faţă de materie. Acest mizerabil petic de hîrtie, care nu ar fi meritat nici să fie ridicat de pe jos dacă nu ar fi avut puterea sa magică, acordă celui care îl posedă tot ceea ce este mai material şi dezirabil în lumea civilizată: pîine, carne, vin, case, pămînturi, cai, femei, sănătate, consideraţie şi onoruri,etc., plăceri ale simţurilor şi bucurii ale spiritului; Dumnezeu nu ar şti să facă mai bine. Viaţa burgheză este ţesută de misticism(3).
Crizele din comerţ şi din industrie ridică în faţa burghezului îngrozit forţe necontrolate, de o putere atît de irezistibilă încît ele seamănă nenorociri înspăimîntătoare la fel ca furia Dumnezeului creştin. Atunci cînd ele se dezlănţuie în lumea civilizată, ruinează burghezi cu miile şi distrug produsele şi mijloacele de producţie cu sutele de milioane. Economiştii înregistrează de un secol revenirile lor periodice, fără să poată emite o ipoteză plauzibilă despre provenienţa lor. Imposibilitatea de a găsi cauzele acestor fenomene pe pămînt a sugerat unor economişti englezi ideea de a le căuta în soare: ei susţin că petele sale, distrugînd prin secetă recoltele din India, scad puterea ei de cumpărare a mărfurilor europene şi determină crizele. Aceşti savanţi gravi ne readuc în mod ştiinţific la astrologia judiciară din evul mediu, care subordona evenimentele din societatea umană la conjunctura aştrilor şi la credinţa sălbaticilor în acţiunea stelelor căzătoare, a cometelor şi a eclipselor de lună asupra soartei lor.
Pentru burghez, lumea economică este împînzită de mistere de necercetat, pe care economiştii se resemnează să nu se le aprofundeze. Capitalistul, care datorită savanţilor săi, a ajuns să domesticească forţele naturale, este într-atît de dezorientat de efectele de neînţeles ale forţelor economice, încît el le declară drept incontrolabile, după cum este Dumnezeu şi crede că cel mai înţelept lucru este să fie suportate cu resemnare nenorocirile pe care ele le provoacă şi să accepte cu recunoştinţă fericirile pe care ele le acordă. El spune ca Iov «Domnul a dat şi Domnul a luat, binecuvîntat fie Numele Domnului» [Iov, I, 21]. Forţele economice îi par în mod fantasmagoric drept fiinţe binefăcătoare sau răufăcătoare(4).
Teribilele necunoscute de ordin social care îl înconjoară pe burghez şi care, fără ca el să ştie de ce şi cum îl lovesc în industria sa, în comerţul său, în averea sa, în bunăstarea sa, în viaţa sa, sînt pentru el la fel de tracasante cum erau pentru sălbatic necunoscutele de ordin natural, care îi zdruncinau şi înfierbîntau imaginaţia sa exuberantă. Antropologii atribuie vrăjitoria, credinţa în suflet, în spirite şi în Dumnezeu a omului primitiv ignoranţei sale cu privire la lumea naturală: aceeaşi explicaţie este valabilă pentru omul civilizat, ideile sale despre spirite şi credinţa sa în Dumnezeu trebuie atribuite ignoranţei sale cu privire la lumea socială. Incerta continuitate a prosperităţii sale şi cauzele necunoscute ale noroacelor şi ghinioanelor sale predispun burghezii să admită, aidoma sălbaticului, existenţa unor fiinţe superioare, care conform fanteziilor lor, acţionează asupra fenomenelor sociale, pentru a le face favorabile sau defavorabile, cum spune Teognis şi cărţile din Vechiul Testament; pentru a îmbuna aceste forţe, el se dedă la practici de cea mai grosolană superstiţie, de comunicare cu spiritele din altă lume, de aprindere de lumînări în faţa sfintelor imagini şi de rugăciune în faţa Dumnezeului trinitar al creştinilor sau în faţa Dumnezeului unic al filozofilor.
Trăind în natură, sălbaticul este impresionat în special de enigmele de ordin natural, care, din contra, nu îl îngrijorează prea mult pe burghez: acesta nu cunoaşte decît o natură de agrement, decorativă, bine croită, presărată cu pietriş, greblată, domesticită. Numeroasele servicii pe care ştiinţa i le-a acordat pentru îmbogăţirea sa, precum şi cele la care se mai aşteaptă încă, au creat în spiritul său credinţa oarbă în forţa sa, el este sigur că într-o zi ştiinţa va rezolva enigmele naturii şi va reuşi chiar să-i prelungească viaţa la nesfîrşit, după cum promite d-l Mecinikovi), microbomaniacul: dar nu este valabil acelaşi lucru pentru enigmele vieţii sociale, singurele care îl deranjează; el nu admite că ar fi posibil să le înţeleagă. Elementele lumii sociale care nu pot fi cunoscute şi nu cele ale lumii naturale sînt acelea care îi insinuează în capul său, puţin imaginativ, ideea despre Dumnezeu, pe care nici măcar nu a inventat-o şi pe care a găsit-o gata să fie adoptată. Problemele sociale incomprehensibile şi insolubile îl fac pe Dumnezeu atît de necesar încît, dacă ar fi fost nevoie, l-ar fi inventat.
Burghezul, tracasat de evoluţia haotică a şanselor şi a neşanselor, precum şi de jocul neinteligibil al forţelor economice, este pe deasupra dezorientat de contradicţia brutală datorată comportării sale şi a confraţilor săi în legătură cu noţiunile de justiţie, morală şi probitate care sînt frecvente pe străzi; el le repetă în mod sentenţios, dar se fereşte să-şi reglementeze prin ele acţiunile, cu toate că cere persoanelor care vin în contact cu el să le respecte în mod strict. De exemplu, dacă negustorul furnizează clientului o marfă avariată sau falsificată, el vrea să fie plătit în monedă bună şi valabilă; dacă industriaşul îl înşeală pe muncitor în legătură cu metrajul lucrului său, el îi cere să nu piardă nici un minut al zilei pentru care îl plăteşte; dacă burghezul patriot, toţi burghezii sînt patrioţi, acaparează patria unui popor mai slab, el are ca dogmă comercială integritatea patriei sale, care după afirmaţia lui Cecil Rhodesi), este o raţiune socială. Justiţia, morala şi celelalte principii, mai mult sau mai puţin eterne, nu sînt valabile pentru burghez decît dacă îi servesc intereselor sale; acestea au o faţă dublă, una indulgentă şi surîzătoare care se uită la el şi una posomorîtă şi imperativă, care este întoarsă spre altul.
Contradicţia perpetuă şi generală dintre acţiunile şi noţiunile de justiţie şi morală, despre care se credea că ar fi fost capabile să zguduie la burghezi ideea unui Dumnezeu judecător a fost, din contra, consolidată şi a pregătit terenul pentru ideea despre nemurirea sufletului, care dispăruse la popoarele ajunse în perioada patriarhală; această idee este întreţinută, întărită şi permanent reînvigorată la burghez prin obiceiul său de a se aştepta la o remuneraţie pentru tot ceea ce face şi nu face(5). El nu angajează muncitori, nu produce mărfuri, nu vinde, cumpără, împrumută bani, aduce un oarecare serviciu doar cu speranţa de a fi retribuit, de a profita. Aşteptarea permanentă la profit duce la faptul că el nu face nimic de dragul plăcerii de face acel lucru, ci pentru a încasa o recompensă: dacă este generos, milos, cinstit sau dacă măcar se străduieşte să nu fie necinstit, satisfacerea conştiinţei sale nu este suficientă; el are nevoie de o retribuţie pentru a fi satisfăcut şi pentru a nu se considera victima sentimentelor sale bune şi naive; dacă nu obţine recompensa faptelor sale pe pămînt, după cum se întîmplă de obicei, el socoteşte că o va primi în cer. El se aşteaptă nu numai la răsplata pentru faptele sale bune şi pentru abţinerea sa de la cele rele, dar speră să primească o compensaţie pentru ghinioanele sale, nereuşitele sale, decepţiile sale şi chiar necazurile sale. Eul său este atît de cotropitor, încît pentru a-l satisface, el anexează cerul la pămînt. Nedreptăţile civilizaţiei sînt atît de numeroase şi strigătoare, iar cele al căror victimă el este iau în ochii săi proporţii atît de nemăsurate, încît judecata sa nu poate accepta că într-o zi ele nu vor fi reparate şi această zi nu poate licări decît pe lumea cealaltă: el are siguranţa că numai în cer va primi răsplata pentru necazurile sale. Viaţa după moarte devine pentru el o certitudine, fiindcă bunul său Dumnezeu, drept şi înzestrat cu toate virtuţile burgheze, nu poate proceda altfel decît să-i acorde recompense pentru ceea ce a făcut şi nu a făcut precum şi reparaţii pentru ceea ce a suferit: la tribunalul de comerţ din cer, conturile care nu au putut fi reglementate pe pămînt vor fi revizuite.
Burghezul nu denumeşte nedreptate acapararea bogăţiilor create de salariaţi; acest furt este pentru el dreptatea întruchipată; el nu îşi poate imagina că Dumnezeu sau oricare altcineva poate avea o altă părere despre acest subiect. Totuşi, el nu crede că justiţia eternă este încălcată atunci cînd este permis muncitorilor de a avea dorinţa să-şi îmbunătăţească condiţiile lor de viaţă şi de muncă; dar, dat fiind că ştie prea bine că aceste ameliorări ar trebui să fie realizate pe socoteala sa, el crede că este o politică înţeleaptă să le promită o viaţă viitoare, unde vor trăi în depravare, aidoma burghezilor. Promisiunea fericirii postume este pentru el modul cel mai economic de a da satisfacţie revendicărilor muncitoreşti. Viaţa de după moarte, la care îi place să spere pentru a-şi satisface Eul său, se transformă într-un instrument de exploatare.
Din momentul în care conturile de pe pămînt urmează să fi reglementate definitiv în cer, Dumnezeu devine în mod necesar un judecător, avînd la dispoziţia sa un Eldorado pentru unii şi o ocnă pentru alţii, după cum asigură Creştinismul după Platoni) (6). Judecătorul din ceruri dă verdictele sale conform Codului judiciar al civilizaţiei, la care se adăugă cîteva legi morale care nu au fost formulate datorită imposibilităţii ca infracţiunea să fie stabilită şi dovedită.
Burghezul modern este preocupat în special numai de remuneraţiile şi compensaţiile de dincolo de mormînt; el nu are decît un interes mediocru cu privire la pedeapsa celor răi, adică a persoanelor care i-au făcut pagube personale. Infernul creştin puţin îl interesează, mai întîi fiindcă este convins că nu a făcut nimic şi nici nu face nimic pentru a-l merita, iar apoi fiindcă are un resentiment de nerăbdare faţă de confraţii care au păcătuit împotriva lui. El este întotdeauna dispus să reînnoiască cu ei relaţii de afaceri sau de plăceri, dacă întrevede vreun profit; el are chiar un fel de respect faţă de cei care l-au dus de nas fiindcă, la urma urmelor, ei i-au făcut ceea ce el le-ar fi făcut sau ar fi vrut să le facă. În societatea burgheză, sînt văzuţi în fiecare zi indivizi care revin la suprafaţă şi dobîndesc o poziţie onorabilă, după ce escrocheriile lor au provocat scandaluri şi care puteau fi consideraţi pierduţi pentru totdeauna; nu li se cere decît să aibă bani pentru a reîncepe afacerile şi cinstitele profituri(7).
Infernul nu a putut fi inventat decît de oameni şi pentru oamenii torturaţi de ură şi de pasiunea răzbunării. Dumnezeul primilor creştini este un călău nemilos, care savurează cu plăcere să vadă supliciile care sînt aplicate pentru eternitate celor necredincioşi, duşmanii săi. Sfîntul Pavel spune: «la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii sale, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o perzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii sale.» (II. Tes. [Tesalonicieni], I, 6-9). Creştinul de atunci spera cu o credinţă la fel de ferventă la răsplata miloşeniei sale, precum şi la pedeapsa duşmanilor săi, care deveneau duşmanii lui Dumnezeu. Burghezul care nu mai alimentează aceste resentimente feroce, fiindcă ura nu aduce profituri, nu mai are nevoie de infern pentru ca să-şi potoloească răzbunarea şi nici de un Dumnezeu călău care să-i osîndească pe cei care l-au înşelat.
Credinţa Burgheziei în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului este unul din fenomenele ideologice ale mediului său social; ea nu se va debarasa de aceste idei decît după ce va fi deposedată de bogăţiile sale furate de la salariaţi şi după ce va fi transformată din clasă parazitară în clasă productivă.
Burghezia din secolul al XVIII-lea, care lupta în Franţa pentru a pune mîna pe dictatura socială, a atacat cu furie clerul catolic şi creştinismul, fiindcă aceştia erau susţinătorii aristocraţiei; dacă, în ardoarea luptei, unii dintre şefi: Dideroti), La Mettriei), Helvétiusi), d'Holbachi), au împins lipsa de religie pînă la ateism, alţii, la fel de reprezentativi ai spiritului burghez, dacă nu chiar mai mult, Voltairei), Rousseaui), Turgoti), nu au ajuns niciodată la negarea lui Dumnezeu. Filozofii materialişti şi senzualişti, Cabanisi), Maine de Birani), de Gérandoi), care au supravieţuit după Revoluţie, au retractat în mod public doctrinele lor necredincioase. Nu trebuie să ne pierdem timpul pentru a-i acuza pe aceşti oameni remarcabili că ar fi trădat opiniile filozofice care, la începutul carierei lor, le-a asigurat notorietatea şi mijloace de trai; singurul vinovat este Burghezia; fiind victorioasă, şi-a pierdut combativitatea nereligioasă şi aidoma cîinilor din Biblie, s-a reîntors la propria sa vărsătură, creştinismul, care aidoma sifilisului, este o boală constituţională pe care o are în sînge. Aceşti filozofi au cedat în faţa influenţei exercitată de ambianţa socială: ei erau burghezi, ei au evoluat cu clasa lor.
Această ambianţă socială, de a cărui influenţă nu s-au putut sustrage nici măcar burghezii cei mai instruiţi şi cei emancipaţi din punct de vedere intelectual, este responsabilă de deismul unor oameni de geniu cum ar fi Cuvieri), Geoffroy Saint-Hilairei), Faradayi), Darwini), precum şi de agnosticismul şi pozitivismul savanţilor contemporani, care nu îndrăznesc să-l nege pe Dumnezeu, dar se abţin să se preocupe de acest subiect. Dar această abţinere este o recunoaştere implicită a existenţei lui Dumnezeu, de care au nevoie pentru a înţelege lumea socială care li se pare a fi jucăria hazardului în loc să fie guvernată de legea necesităţii, după cum este lumea naturală.
D-l Brunetièrei), crezînd că lansează o epigramă împotriva gîndirii libere din clasa sa, repetă expresia iezuitului german Gruber, că «Incognoscibilul este o idee despre Dumnezeu, însuşită de la Francmasonerie». Incognoscibilul nu poate fi pentru nimeni ideea despre Dumnezeu; dar este cauza sa generatoare atît la sălbatici şi barbari, cît şi la burghezii creştini şi francmasoni. Dacă elementele necunoscute din mediul natural au făcut necesară pentru sălbatic şi barbar ideea despre un Dumnezeu, creatorul şi regulatorul lumii, elementele din mediul social fac necesară pentru burghez ideea despre un Dumnezeu, care distribuie bogăţiile furate de la salariaţii manuali şi intelectuali, împarte lucrurile bune şi rele, răsplăteşte faptele, redresează nedreptăţile şi repară pagubele. Sălbaticul şi burghezul sînt antrenaţi în credinţa divină fără să se îndoiască, aşa cum sînt purtaţi de rotaţiile pămîntului.
(1). Istoria Economiei politice este instructivă. Atunci cînd producţia capitalistă, la începutul evoluţiei sale, nu transformase încă masa burgheză în paraziţi, Fiziocraţii, Adam Smithi), Ricardoi), etc., puteau studia fără părtinire fenomenele economice şi puteau căuta legile generale ale producţiei; dar, de cînd maşina-instrument şi aburul au creat situaţia în care numai salariaţii contribuie la crearea bogăţiilor, economiştii se limitează să colecţioneze fapte şi cifre statistice, folositoare pentru speculaţiile comerciale şi ale Bursei, fără să încerce să le grupeze şi să le claseze, cu scopul de trage concluzii teoretice, care nu ar putea fi decît periculoase pentru dominaţia clasei posedante: în loc să facă ştiinţă, ei strîng pumnul împotriva socialismului; ei au încercat chiar respingerea teoriei ricardiene a valorii, deoarece critica socialistă ar fi acaparat-o. [Nota lui Lafargue]
(2). Din totdeauna, spiritul burghez a fost chinuit de permanenta incertitudine a soartei, pe care mitologia greacă o reprezenta printr-o femeie care stă în picioare pe o roată înaripată şi este legată la ochi. Teognisi), poetul megarian din secolul V înaintea erei creştine, ale cărui poezii erau, conform celor spuse de Isocratei), o carte a şcolilor greci, spunea: «Nimeni nu este cauza cîştigurilor şi a pierderilor sale, zeii sînt cei care distribuie bogăţiile... Noi, oamenii, ne hrănim cu gînduri zadarnice, dar nu ştim nimic. Zeii fac lucrurile să se întîmple conform propriei lor voinţe... Jupiteri) înclină balanţa cînd într-o parte, cînd în alta, după voinţa sa, astfel ca cineva să fie bogat, iar după o clipă să nu mai aibă nimic... Nici un om nu este bogat sau sărac, nobil sau plebeu fără intervenţia Zeilor.» Autorii Eclesiatului, cărţilor Psalmi, Proverbe şi Iov îl fac pe Iehova să joace acelaşi rol. Poetul grec şi scriitori evrei formulează gîndirea burgheză.
Megara, ca şi rivalul său Corint, a fost unul din primele oraşe maritime unde s-au dezvoltat comerţul şi industria. O clasă numeroasă de artizani şi burghezi s-a format şi a instigat războaie civile pentru a pune mîna pe putere. Cu aproximativ şaizeci de ani înaintea de naşterea lui Teognis, democraţii, după o revoltă victorioasă, au abolit datoriile faţă de aristocraţi şi au cerut restituirea dobînzilor încasate. Teognis, cu toate că era membru al clasei aristocratice şi cu toate că avea o ură feroce contra democraţilor, dorind să le bea «sîngele negru» fiindcă l-au despuiat şi exilat, nu a putut scăpa de influenţa mediului social burghez. El este impregnat de ideile, sentimentele şi chiar de limbajul acestui mediu; de mai multe ori, el face comparaţii cu încercarea aurului, la care negustorii erau obligaţi să recurgă în permanenţă pentru a cunoaşte valoarea monedelor şi a lingourilor date în schimb. Poemul gnomic al lui Teognis, ca şi cărţile Vechiului Testament, menţiona maximele înţelepciunii burgheze şi tocmai din această cauză a devenit o carte de şcoală în Atena democratică. Xenofoni) spune că «era un tratat despre om, aşa va scrie un cavaler abil despre arta de a urca pe cal». [Nota lui Lafargue]
(3). Renani), al cărui spirit sceptic şi cultivat era înceţoşat de misticism, avea o clară simpatie pentru forma impersonală a proprietăţii. În Souvenirs d'enfance [Amintiri din copilărie] (VI), el povesteşte că în loc să consacre cîştigurile sale achiziţionării unei proprietăţi imobiliare, pămînt sau casă, el a preferat să cumpere «valori de Bursă, care sînt lucruri mai uşoare, mai fragile, mai eterate». Biletul de bancă este o valoare la fel de eterată cum sînt acţiunile Companiilor şi titlurile de rentă. [Nota lui Lafargue]
(4). Crizele îi impresionează atît de puternic pe burghezi, încît ei se referă la ele ca şi cum ar fi fiinţe corporale. Celebrul umorist american Artemus Wardi) povesteşte că auzind financiarii şi industriaşii din New York care afirmau atît de hotărît că «a venit criza, că este aici», el a crezut că aceasta se afla în salon, iar ca să-i vadă faţa, s-a apucat s-o caute sub mese şi fotolii. [Nota lui Lafargue]
(5). Teognis, la fel ca Iov şi autorii cărţilor din Vechiul Testament, sînt incomodaţi de dificultatea de a concilia nedreptăţile soartei cu dreptatea lui Dumnezeu. «O fiu al lui Saturn», spune poetul grec, «cum poţi da aceeaşi soartă celui drept şi celui nedrept... O rege al nemuritorilor, este drept să sufere cel care nu a fost necinstit, care nu a încălcat legea, care nu făcut jurăminte false şi a rămas întotdeauna cinstit?... Omul păcătos, plin de el însuşi, care nu se teme nici de furia oamenilor, nici de cea a Zeilor, care face nedreptăţi, este îndopat cu bogăţii, în timp ce omul corect va fi despuiat şi topit de sărăcia cea grea... Cine este muritorul care, văzînd aceste lucruri, va avea teamă de Zei?» Autorul Psalmilor spune: «Aşa sînt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi măresc bogăţiile... M-am gîndit la aceste lucruri ca să le pricep dar zadarnică mi-a fost truda... Mă uitam cu jind la cei nesocotiţi (cei care nu se tem de Dumezeu), cînd vedeam fericirea celor răi». (Psalmi, LXXIII, 3-10 [12, 16, 3]).
Teognis şi evreii din Vechiul Testament, necrezînd în existenţa sufletului după moarte, gîndeau că păcătosul este pedepsit pe pămînt, «fiindcă înţelepciunea Zeilor este superioară», spune moralistul grec. «Dar acest lucru deranjează spiritul oamenilor, fiindcă nemuritorii nu se răzbună pentru păcat în momentul în care acesta este comis. Unul îşi plăteşte personal datoria, iar altul îşi condamnă copii la nenorociri.» Conform creştinismului, oamenii sînt osîndiţi pentru păcatul lui Adam. [Nota lui Lafargue]
(6). În cartea a zecea şi ultima a Republicii, Socratei) relatează, demn de crezare, istoria unui Armean care, părăsit ca mort timp de zece zile pe cîmpul de luptă, reînvie, la fel ca Isus, şi povesteşte că pe lumea cealaltă a văzut «suflete pedepsite de zece ori pentru fiecare din păcatele comise în decursul vieţii.» Ele erau chinuite «de oameni hidoşi, care păreau a fi în flăcări... Ei jupuiau criminalii, îi tîrau pe spini în afara drumurilor, etc.». Creştinii, care au luat o parte din ideile lor morale din sofistica platoniciană, nu au avut decît să completeze şi să perfecţioneze povestea lui Socrate pentru a înfiinţa infernul lor, înfrumeseţat de orori atît de macabre. [Nota lui Lafargue]
(7). A doua zi după scandalosul crah de la Crédit Mobilier, al cărui fondator şi director era, Emile Pereirei) a întîlnit pe bulevard un amic care se prefăcea că nu-l recunoaşte, s-a dus direct la el şi l-a apostrofat cu voce tare: «Mă puteţi saluta, mi-au mai rămas milioane.» Această interpelare, care exprimă atît de bine sentimentul burghez, a fost comentată şi apreciată. Pereire a murit de o sută de ori milionar, onorat şi regretat. [Nota lui Lafargue]