Ideea despre Dumnezeu, pe care necunoscutele din mediul natural şi din mediul social au însămînţat-o şi au făcut-o să încolţească în mintea omenească, nu este invariabilă; din contra, această idee variază conform epocilor şi locurilor; ea evoluează pe măsură ce modul de producţie se dezvoltă şi transformă mediul social.
Pentru Greci, Romani şi popoarele din antichitate, Dumnezeu sălăşluia într-un loc dat şi exista pentru a fi util adoratorilor săi şi a face rău duşmanilor lor; fiecare familie avea Dumnezeii săi particulari, care erau spiritele divinizate ale ancestorilor, şi fiecare oraş avea divinitatea sa municipală sau poliadă, cum spuneau Grecii. Zeul sau Zeiţa municipală stăteau în templul care le era consacrat şi care era incorporat în efigia sa, care adeseori era un bloc de lemn sau o piatră; el sau ea nu se interesau decît de soarta locuitorilor oraşului. Zeii ancestrali nu se ocupau decît de treburi de familie. Iehova din Biblie era un Dumnezeu de acest gen: el sălăşluia într-o cutie de lemn, denumită Sfîntul Chivot, transportat cînd triburile se mutau din loc în loc; chivotul era pus în fruntea armatelor, pentru ca Iehova să lupte pentru poporul său: dacă îl pedepsea cu cruzime pentru neîmplinirile legii sale, îi aducea şi multe servicii, după cum arată Vechiul Testament. Cînd Zeul municipal nu era la înălţimea circumstanţelor, i se adăuga o altă divinitate; în timpul celui de al doilea război punic1), Romanii au făcut ca statuia Cybeleii) să vină de la Pessinontei), pentru ca zeiţa din Asia Micăi) să-i ajute să se apere împotriva lui Hannibali). Creştinii nu aveau altă idee despre divinitate, atunci cînd dărîmau templele şi sfărîmau statuile Zeilor pentru a-i izgoni şi pentru a-i împiedica să-i ajute pe păgîni. — Sălbaticii credeau că sufletul este duplicatul trupului, aidoma spiritelor lor divinizate şi cu toate că se incorporau în pietre, bucăţi de lemn şi animale, îşi păstrau forma umană. De asemenea, pentru sfîntul Pavel şi Apostoli, Dumnezeu era antropomorf; astfel ei au făcut un Om-Dumnezeu, care se asemănă cu ei la trup şi spirit; în timp ce capitalistul modern îl concepe fără cap şi braţe, prezent în toate colţurile lumii, în loc să fie cazat într-o localitate oarecare pe glob.
Grecii şi Romanii, la fel ca Evreii şi primii Creştini, nu credeau că Dumnezeul lor ar fi unicul Dumnezeu al creaţiei: evreii credeau în Moloh, Baal şi în alţi Dumnezei ai popoarelor împotriva cărora luptau, la fel de ferm ca Iehova, iar creştinii din primele secole şi din evul mediu îi considerau pe Jupiteri) sau pe Allah ca Dumnezei falşi, dar totuşi Dumnezei, care puteau să facă prodigioase minuni la fel de bine ca Isus şi tatăl său etern(1). Dată fiind credinţa în multitudinea Zeilor, era posibil ca fiecare oraş să aibă un Dumnezeu în serviciul său, ferecat într-un templu şi incorporat într-o statuie sau un oarecare obiect; Iehova era într-o piatră. Capitalistul modern, care crede că Dumnezeul său este prezent în toate locurile de pe pămînt, nu poate decît să ajungă la noţiunea de Dumnezeu unic; omniprezenţa pe care o atribuie Dumnezeului său nu-i permite să-l vadă în imaginaţia sa cu faţă şi fese, cu mîini şi picioare, ca Jupiter-ul lui Homeri) sau Isus-ul sfîntului Pavel.
Divinităţile poliade, care conveneau cetăţilor beligerante ale antichităţii, în stare de luptă permanentă cu popoarele înconjurătoare, nu puteau răspunde nevoilor religioase create de producţia comercială în democraţiile burgheze din oraşele comerciale şi industriale, care, din contra, erau obligate să întreţină relaţii de pace cu naţiunile vecine. Nevoile comerţului şi ale industriei au forţat burghezia în curs de naştere să demunicipalizeze divinităţile poliade şi să creeze Zei cosmopoliţi. Cu şapte sau şase secole înainte de era creştină, pot fi văzute în oraşele maritime din Ioniai), din Grecia Mare şi din Grecia, tentative de a organiza religii ale căror Zei nu erau monopolizaţi în exclusivitate de un singur oraş, ci erau recunoscuţi şi adoraţi de diverse popoare, între care existau chiar şi relaţii de ostilitate. Aceste noi divinităţi, Isisi), Demetrai), Dionysosi), Mithrai), Isus, etc., dintre care mai multe aparţineau de epoca matriarhală, mai aveau încă forma omenească, cu toate că se făcea simţită nevoia unei Fiinţe supreme, care să nu fie antropomorfă; dar, ideea unui Dumnezeu amorf s-a impus numai în epoca capitalistă, ca o consecinţă a formei impersonale pe care a luat-o proprietatea societăţilor pe acţiuni.
Proprietatea impersonală a societăţilor pe acţiuni, care a introdus un mod de posesie absolut nou şi diametral opus faţă de cel existent pînă atunci, trebuia în mod necesar să modifice obiceiurile şi moravurile burghezului şi ca urmare să-i schimbe mentalitatea. Pînă la apariţia acestui fenomen, nu se putea fi decît stăpînul unei podgorii la Bordelais, unei ţesătorii la Rouen, unei fierării la Marseille sau unei băcănii la Paris. Fiecare din aceste proprietăţi, deosebite prin felul industriei şi amplasarea geografică, se afla în posesia unui singur individ sau cel mult a două sau trei persoane; se întîmpla rar ca o singură persoană să posede mai multe. Lucrurile merg altfel cu proprietatea impersonală; o cale ferată, o mină, o bancă, etc., sînt posedate de către sute şi mii de capitalişti, iar acelaşi capitalist poate avea alături, în portofoliul său, titluri de rentă ale datoriilor publice din Franţa, Prusia, Turcia, Japonia şi acţiuni ale minelor de aur din Transvaal, ale tramvaielor electrice din China, ale unei linii de pacheboturi transatlantice, ale unei plantaţii de cafea din Brazilia, ale unei mine de cărbuni din Franţa, etc. Capitalistul nu poate avea faţă de proprietatea impersonală pe care o posedă sentimentele de dragoste pe care le are burghezul faţă de proprietatea pe care o administrează sau pe care o dirijează sub controlul său: aceasta nu-i aduce dobîndă decît proporţional cu preţul plătit pentru acţiune şi procentul de dividend pe care îl produce. Îi este absolut indiferent dacă dividendul provine de la o întreprindere de deşertare, o rafinărie de zahăr sau o filatură de bumbac şi dacă este produs la Paris sau la Pekin. Din clipa în care dividendul este singurul lucru important, dispar caracteristicile de diferenţiere ale proprietăţilor care îl produc; aceste proprietăţi industriale şi amplasarea lor geografică separată se identifică pentru capitalist într-o proprietate unică, producătoare de dividende, ale cărei titluri negociabile la Bursă continuă să păstreze diverse nume de industrie şi de ţară.
Proprietatea impersonală, care include toate meseriile şi se întinde pe tot globul, îşi întinde tentaculele înarmate cu ventuze pentru dividende la fel într-o naţiune creştină precum într-o ţară mahomedană, budistă sau fetişistă. Dat fiind că acumularea de bogăţii este pasiunea care îl absoarbe şi îl stăpîneşte pe burghez, această identificare a proprietăţilor de natură şi naţionalităţi diferite într-o proprietate unică şi cosmopolită, trebuia să se reflecte în inteligenţa sa şi să-i influenţeze concepţia sa despre Dumnezeu(2). Proprietatea impersonală îl face să identifice fără a avea dubii Dumnezeii pămîntului cu un Dumnezeu unic şi cosmopolit, care, în funcţie de ţară, poartă numele de Isus, Allah sau Budha şi este adorat conform diferitelor rituri.
Este un fapt istoric că ideea despre un Dumnezeu unic şi universal, Anaxagorai) fiind unul dintre primii care a conceput-o, idee care timp de secole nu a existat decît în mintea cîtorva gînditori, nu a devenit o idee curentă decît în civilizaţia capitalistă. Dar, aşa cum alături de această proprietate impersonală, unică şi cosmopolită, mai există încă nenumărate proprietăţi personale şi locale, Dumnezei locali şi antropomorfi îl însoţesc în mintea capitalistului pe Dumnezeul unic şi cosmopolit. — Diviziunea popoarelor în naţiuni rivale din punct de vedere comercial şi industrial, obligă Burghezia să împartă Dumnezeul său unic în atîţia Dumnezei cîte naţiuni: astfel fiecare popor al creştinătăţii crede că Dumnezeul creştin, care este în acelaşi timp Dumnezeul tuturor creştinilor, este Dumnezeul său naţional, cum era Iehova al Evreilor şi Pallas-Atenai) a Atenienilor. Atunci cînd două naţiuni creştine îşi declară război, fiecare dintre ele se roagă la Dumnezeul său naţional şi creştin ca să lupte pentru ea, iar dacă obţine victoria, ea cîntă Te Deum pentru a-i mulţumi că a înfrînt naţiunea rivală a Dumnezeului său naţional şi creştin. Păgînii făceau ca diferiţii Zei să se lupte între ei, iar creştinii îl fac pe Dumnezeul lor unic să se lupte cu sine însuşi. Dumnezeul unic şi cosmopolit nu i-ar putea detrona complet din mintea burgheză pe Dumnezeii naţionali decît dacă toate naţiunile burgheze ar fi centralizate într-o singură naţiune.
Proprietatea impersonală mai posedă şi alte calităţi, pe care le-a transmis Dumnezeului unic şi cosmopolit.
Proprietarul unui cîmp de grîu, al unui atelier de tîmplărie sau a unei prăvălii de mercerie poate vedea, atinge, măsura, evalua proprietatea sa, a cărei formă clară şi precisă îşi pune amprenta pe simţurile sale. În schimb, proprietarul de titluri de rentă a unei datorii publice şi de acţiuni ale unei căi ferate, mine de cărbuni, societăţi de asigurări sau ale unei bănci nu poate vedea, atinge, măsura, evalua parcela de proprietate pe care o reprezintă titlurile şi acţiunile sale de hîrtie: în care pădure sau edificiu al Statului, în care vagon, tonă de huilă, poliţă de asigurare sau seif de bancă ar putea el să creadă că aceasta se găseşte. Fragmentul său de proprietate este pierdut, topit într-un tot vast pe care nici măcar nu şi-l poate imagina, fiindcă în cazul în care a văzut locomotive şi gări sau galerii subterane, niciodată el nu a putut vedea în întregime o cale ferată sau o mină; datoria publică a unui Stat, o bancă sau o societate de asigurări nu pot fi reprezentate printr-o imagine oarecare. În imaginaţia sa, proprietatea impersonală nu poate avea decît o formă vagă, imprecisă, nedeterminată; mai curînd, aceasta este pentru el o fiinţă a ratiunii, care îşi dezvăluie existenţa prin dividende, decît printr-o realitate palpabilă. Această proprietate impersonală, nedefinită aidoma unui concept metafizic, se îngrijeşte de toate nevoile lui, precum Părintele celest al creştinilor, fără să-i ceară altă muncă şi altă bătaie de cap în afara încasării dividendelor: el le primeşte cu o fericită lene a corpului şi a spiritului, ca o Graţie a Capitalului, pentru care Graţia Domnului, «cea mai adevărată dintre dogmele creştine» după cum spune Renani), este reflecţia religioasă. El nu-şi bate capul mai mult pentru a cunoaşte natura proprietăţii impersonale care îi dă rente şi dividende decît pentru a şti dacă Dumnezeul său unic şi cosmopolit este bărbat, femeie sau animal, inteligent sau idiot, dacă are calităţi de forţă, ferocitate, justiţie, bunătate etc., cu care au fost înzestrate Zeii antropomorfici; el nu-şi pierde timpul adresîndu-i rugăciuni, fiindcă este sigur că nici o rugăminte nu va modifica procentul rentei şi a dividendului proprietăţii impersonale a cărei reflecţie intelectuală este Dumnezeul său unic şi cosmopolit.
În acelaşi timp în care proprietatea impersonală îl metamorfoza pe Dumnezeul antropomorf al creştinilor într-un Dumnezeu amorf şi într-o fiinţă a raţiunii, într-un concept metafizic, ea despuia sentimentul religios al Burgheziei de virulenţa care a creat fervoarea fanatică a martirilor, a cruciaţilor şi a inchizitorilor; ea a transformat religia într-o afacere de gust personal, precum bucătăria, pe care fiecare o potriveşte după cum îi convine, cu unt sau cu ulei, cu sau fără usturoi. Dar, în cazul în care Burghezia capitalistă are nevoie de o religie şi dacă ea crede că creştinismul liberal îi convine, ea nu poate accepta fără importante schimbări Biserica catolica, al cărui despotism inchizitorial coboară pînă la amănuntele vieţii private şi a cărei organizaţie de episcopi, preoţi, călugări şi iezuiţi, disciplinaţi şi ascultători degetului şi ochiului, ameninţă ordinea sa publică. Biserica catolică a putut fi suportată de societatea feudală, al cărei membri, de la iobag pînă la rege, erau ierarhizaţi şi legaţi unii de alţii prin drepturi şi îndatoriri reciproce; dar nu putea fi tolerată de către democraţia burgheză în care membrii egali în faţa soartei şi a legii, dar divizaţi de interese, sînt aflaţi într-un război industrial şi comercial permanent şi vor întotdeauna să aibă dreptul de a critica autorităţile constituite şi de a le face responsabile pentru ghinioanele lor economice.
Burghezul care, pentru a putea să se îmbogăţească, nu vrea să fie deranjat de nici un obstacol, nu putea de asemenea tolera organizaţia corporativă a meseriaşilor, care supraveghea maniera de producţie şi calitatea produselor. A sfărîmat-o. Eliberat de orice control, nu a mai avut decît să se consulte cu interesul său pentru a face avere, fiecare după mijloacele care îi stau la dispoziţie; el este limitat numai de elastica sa conştiinţă în legătură cu calitatea mărfurilor pe care le produce şi le vinde; clientul este cel care trebuie să să nu se lase înşelat în legătură cu calitatea, greutatea şi preţul lucrurilor pe care le achiziţionează. Fiecare pentru sine şi Dumnezeu, adică banii, pentru toată lumea. Libertatea industriei şi a comerţului trebuiau neapărat să se reflecte în modul de percepere a religiei, pe care fiecare o înţelege în felul lui. Fiecare se descurcă cu Dumnezeu după cum se descurcă şi cu conştiinţa sa în domeniul comercial; fiecare după interesele sale şi capacităţile sale intelectuale interpretează învăţăturile Bisericii şi cuvintele Bibliei, dată pe mîinile protestanţilor, după cum Codul [Civil] este în mîinile tuturor burgezilor.
Burghezul capitalist care nu poate fi nici martir, nici inchizitor, fiindcă a pierdut furia prozelitismului care îi înflăcăra pe primii creştini — în lupta lor cu societatea păgînă, ei aveau un interes vital de a face să crească numărul credincioşilor, cu scopul de mări numărul celor nemulţumiţi — are totuşi un fel de prozelitism religios, fără suflu şi fără convingere, care este condiţionat de exploatarea sa a femeii şi a salariatului.
Femeia trebuie să fie flexibilă faţă de voinţele lui. O vrea fidelă şi infidelă conform dorinţelor sale: dacă ea este soţia unui confrate şi dacă îi face curte, el îi pretinde infidelitatea faţă de Eul său şi îşi înşiră retorica pentru ca s-o debaraseze de scrupulele ei religioase; dacă ea este soţia sa legitimă, ea devine proprietatea sa şi trebuie să fie intangibilă; el îi cere fidelitatea absolută şi se serveşte de religie pentru a-i introduce în cap datoria conjugală.
Salariatul trebuie să fie resemnat cu soarta sa. Funcţia socială de exploatator al muncii cere ca burghezul să răspîndească religia creştină, provăduind umilinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu care alege stăpînii şi desemnează servitorii, şi să completeze învăţăturile creştinismului cu eternele principii ale democraţiei. El are tot interesul ca salariaţii să-şi epuizeze energia cerebrală în controverse despre adevărurile religiei şi în discuţii despre Justiţie, Libertate, Morală, Patrie şi alte asemănătoare capcane pentru neghiobi, pentru a ajunge la situaţia în care să nu aibă nici un moment pentru a reflecta asupra condiţiei lor mizerabile şi asupra mijloacelor de a ameliora această situaţie. Jacob Bright, celebrul radical şi adept al teoriei liberului schimb, aprecia atît de mult această metodă sanctificatoare, încît îşi consacra duminicile pentru citi şi a comenta Biblia în faţa muncitorilor săi. Dar, meseria de îndobitocitor biblic, pe care burghezii englezi de ambele sexe o pot exercita din lipsă de ocupaţie şi din capriciu, este în mod necesar neregulată, ca orice muncă de amator. Burghezia industrială are nevoie să aibă la dispoziţia sa profesionişti ai imbecilizării pentru a îndeplini acest scop. Clerul din toate cultele îi furnizează. Dar orice medalie îşi are reversul său: pentru salariaţi, lectura Bibliei prezintă pericolele pe care Rockefelleri) a ştiut să le aprecieze. Avînd scopul să remedieze aceste probleme, marele creator de trusturi a organizat un trust pentru publicarea unor biblii populare expurgate de plîngerile împotriva nedreptăţilor comise de cei bogaţi precum şi de ţipetele de furie invidioasă împotriva bogăţiilor lor scandaloase. Biserica catolică, care a prevăzut aceste pericole, le-a îndepărtat prin faptul că a interzis fidelilor săi lectura Bibliei şi prin arderea lui Wycliffei), primul său traducător în limbă vulgară. Dintre toate clerurile, cel catolic, cu rugăciunile sale de nouă zile, pelerinajele sale şi alte caraghioslîcuri, este clerul care practică în modul cel mai savant arta de a îndobitoci; de asemenea, este cel mai bine pregătit pentru a furniza fraţi şi surori ignorantini2) care să fie folosiţi în şcolile primare şi femei religioase care să supravegheze atelierele de femei. Datorită multiplelor servicii pe care Biserica catolică i le aduce, înalta burghezie industrială o susţine din punct de vedere politic şi pecuniar, în ciuda antipatiei pe care o resimte pentru ierarhia, rapacitatea şi ingerinţa sa în treburile familiale.
(1). 1. Tertuliani) în Apologeticul său şi sfîntul Augustini) în Cetatea lui Dumnezeu menţionează drept certitudini faptul că Esculapi) ar fi reînviat cîţiva morţi, pe care îi pomenesc pe nume, că o Vestalăi) ar fi purtat apă din Tibrui) într-o sită, că o altă Vestală ar fi tras o navă cu centura ei, etc... [Nota lui Lafargue]
(2). Teognisi) afirmă că «bogăţia nu generează saturaţia, omul care are cel mai mult se străduieşte să aibă dublu.» [Nota lui Lafargue]
1). Al doilea război punic - conflict militar între Cartagina şi Roma, desfăşurat în 218-202 î.e.n.
2). Termenul „ignorantin“ care apare în original are un dublu sens: în contextul religios, adjectivul „ignorantin“ era folosit în semn de umilitate de fraţii ordinului Sfîntul Ion al Domnului. În acelaşi sens, termenul era folosit pentru cei care predau doctrina creştină. La modul depreciativ, termenul a fost folosit pentru a-i descrie pe ignoranţi şi îngîmfaţi. [Alexander Tendler]