A. M. Afanasiev

Primirea de la staţia Beloostrov

 

Încă din 1905, eu şi tovarăşii mei, muncitorii bolşevici din Petersburg, auzisem mult vorbindu-se despre Lenin. Deşi nu-l văzusem niciodată, ştiam că e conducătorul maselor proletare. Convingerea asta am păstrat-o în toţi anii reacţiunii şi ai războiului imperialist. Se înţelege de la sine cu cîtă nerăbdare aşteptam în 1917 întoarcerea lui în Rusia eliberată de sub jugul autocraţiei. Citind în «Pravda» «Scrisorile din depărtare» ale lui Lenin, am simţit în ele o înflăcărată încredere în revoluţie, în muncitori, şi tare am fi vrut ca Ilici să fie aici, cu noi ca să conducă revoluţia.

În sfîrşit, sosi ziua mult aşteptată.

Pe atunci lucram la uzina din Sestroreţk. Am hotărît să-l întîmpinăm pe Ilici la gara Beloostrov, prima staţie de pe teritoriul rusesc. Aici se adunară delegaţii — cam la vreo sută de muncitori de la Sestroreţk şi un grup de activişti de partid sosiţi de la Petrograd. Eram cu toţii într-o stare de spirit solemnă şi entuziastă. Pe la orele unsprezece seara, în depărtare se zăriră farurile locomotivei. N-am cuvinte pentru a reda emoţia care ne cuprinsese pe toţi. Marele conducător al revoluţiei se întorcea în ţară.

Trenul trase la peron şi se opri. Dar cum să afli în ce vagon călătoreşte Vladimir Ilici? Şeful de tren ne indică vagonul. Am încercat să mă uit pe fereastră, însă geamul era aburit.

La lumina palidă a felinarelor din gară nu l-am recunoscut îndată pe Vladimir Ilici cînd apăru pe platforma vagonului îmbrăcat cu un costum cenuşiu şi cu un pardesiu. De-abia după cîteva clipe mi-am dat seama că era el, scumpul nostru Ilici. Am uitat de tot ce era în jurul meu. Cuprins de însufleţire, cu glasul sugrumat de emoţie am strigat:

— Lenin! Lenin!

Ne-am năpustit spre platformă, l-am luat pe Ilici în braţe şi l-am ridicat deasupra capetelor noastre. Ilici nu se aşteptase la o primire atît de entuziastă şi ne spunea cu glas emoţionat:

— Lăsaţi, tovarăşi; ce faceţi?!

L-am adus pe sus în clădirea gării. Muncitorii făcură roată în jurul lui Ilici pentru ca nici una dintre persoanele străine care se aflau pe peron să nu poată răzbate pînă la conducătorul nostru iubit.

Vladimir Ilici a fost foarte mişcat de această primire. Un muncitor luă cuvîntul în numele delegaţiei pentru a-l saluta. Ilici ascultă cu luare-aminte fiecare cuvînt. Apoi răspunse şi el printr-o mică cuvîntare. Nu mai ţin minte conţinutul cuvîntării sale, atîta ştiu că a vorbit despre continuarea luptei noastre, despre necesitatea de a pune capăt măcelului imperialist. Stăteam cu toţii în jurul lui şi ne bucuram ca nişte copii. Fiecare din noi simţea că a căpătat forţe noi şi energie mai multă. Ilici era din nou între noi, Ilici al nostru, conducătorul neclintit şi încercat şi dascălul partidului bolşevic!

Vladimir Ilici trecu împreună cu alţi călători veniţi din străinătate în odaia în care se controlau paşapoartele. Noi nu am fost lăsaţi să intrăm acolo.

Apoi, însoţit de tovarăşii săi de drum, Vladimir Ilici se urcă în vagon. Noi ne-am strîns lîngă vagon, strigînd «Ura!» şi fluturînd căciulile în aer. Trenul porni. Cei din vagon începură să cînte «Internaţionala». Muncitorii de pe peron îşi alăturară şi ei glasurile şi cîntară pînă cînd trenul dispăru în depărtare. Ne întoarserăm plini de bucurie, fericiţi.

În gară un grup de filfizoni vorbeau cu o ură neîmpăcată despre sosirea lui Lenin. Am ascultat cu atenţie ceea ce spuneau. Fiecare din noi şi-a dat seama încă o dată cîtă dreptate avea Lenin avertizîndu-ne că ne aşteaptă o luptă grea. Şi ne simţeam gata de luptă, gata ca, sub steagul lui Lenin, sub conducerea lui, să risipim în cele patru vînturi pe toţi duşmanii revoluţiei.