V. A. Kneazev

Nikolai Petrovici

 

Lucram în portul Noii Amiralităţi, într-un atelier de lăcătuşerie, unde în 1884 intrasem ca ucenic, iar în 1889 ieşisem lucrător. Munca în port era monotonă şi primitivă: nu foloseam nici măcar maşinile pe care le aveam în atelier. Îi cereai, să zicem, şefului (maistrului) hîrtie şmirghel ca să şlefuieşti o piesă de aramă, iar el îţi răspundea: «Halal de aşa meseriaş! Vrei neapărat hîrtie şmirghel? Ia şi tu acolo o aşchie, toarnă puţin praf de şmirghel şi freacă». Cam aşa mergea lucrul; mai mult ne pierdeam vremea decît lucram.

Dar iată că în atelierul nostru au sosit cîţiva meseriaşi tineri de la uzina Baltiski; ulterior am aflat că fuseseră concediaţi de acolo ca «elemente periculoase». Ei au adus în port un suflu viu. Au pus imediat în funcţiune maşinile părăsite şi au înlocuit munca cu ziua prin munca cu bucata, fapt de pe urma căruia cîştigurile s-au mărit.

Totodată, aceşti meseriaşi au început să desfăşoare propagandă socialistă printre muncitori, recrutînd în acest scop cele mai bune elemente din rîndurile tineretului din uzină. Au început să se organizeze cercuri, într-unul din aceste cercuri am intrat şi eu.

Îrnpărtăşindu-mă — în cadrul acestui cerc — din cunoaşterea a «ce-i bine şi ce-i rău», am început de îndată să răspîndesc printre prietenii mei ceea ce aflam acolo. În afară de propaganda prin viu grai, circulau din mînă în mînă cărticele în care erau expuse ideile socialismului. Arareori ajungea la noi şi literatură ilegală. Dar ea «prindea» anevoie, fiind periculoasă şi mărginindu-se la o serie de cunoştinţe superficiale despre lumea înconjurătoare.

În scopul unei dezvoltări politice sănătoase a muncitorilor, se organizau la noi, în port, «universităţi democratice», cum li se zicea pe vremea aceea, fiecare avînd nu mai mult de 5 cursanţi. În legătură cu aceasta se spunea: «Dacă muncitorul nu poate să vină el la universitate, o să vină universitatea la el». Şi, într-adevăr, munca depusă pentru educarea membrilor cercului se desfăşura în ritm rapid.

Conducătorii şi organizatorii cercurilor noastre erau studenţi.

Cînd am organizat şi eu cîteva cercuri muncitoreşti în cartierul Petersburg, pe Vasilievski Ostrov, în cartierul Vîborg şi în suburbia Kolpino, şi am declarat, la centrul nostru, că trebuie să se trimită în aceste cercuri intelectuali care să ţină lecţii, mi s-a răspuns: «Bine, o să vină la voi Nikolai Petrovici. Este unul dintre cei mai buni lectori; de aceea cursanţii acestor cercuri trebuie să fie oameni de încredere şi serioşi».

Potrivit acestei directive, am ales dintre muncitorii recrutaţi ca membri ai cercurilor pe aceia care-mi erau mai bine cunoscuţi. Prima adunare a acestui cerc al nostru a avut loc în cartierul Petersburg, într-o casă din strada Siezjinskaia, colţ cu Bolşaia Puşkarskaia, în camera în care locuiam eu. Camera avea o intrare separată care dădea pe o scară, aşa că proprietarii locuinţei nu vedeau cine vine la mine.

La ora fixată cineva a bătut în uşă. Deschizînd-o, am văzut un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o bărbuţă roşcată, cu faţa rotundă şi cu nişte ochi pătrunzători; avea şapca trasă pe ochi şi era îmbrăcat într-un pardesiu cu gulerul ridicat, deşi era vară. Judecînd după înfăţişarea lui, nu prea puteai să-ţi dai seama din ce mediu provine acesta. Întrînd în cameră, m-a întrebat: «Aici stă Kneazev?» La răspunsul meu afirmativ a spus: «Iar eu sînt Nikolai Petrovici». — «Vă aşteptam» — i-am spus.— «S-a întîmplat că n-am putut veni pe cale directă . . . Asta m-a şi făcut să întîrzii. Ei, au venit toţi?» — m-a întrebat el în timp ce-şi scotea pardesiul.

Figura lui părea atît de serioasă şi de impunătoare, încît fără să vrei te făcea să i te supui; m-am grăbit să-l liniştesc spunîndu-i că au venit toţi şi putem începe.

Apropiindu-se de cei prezenţi, a făcut cunoştinţă cu ei; apoi s-a aşezat la locul ce-i fusese rezervat şi a început să ne facă cunoscut planul de muncă al cercului nostru. Expunerea lui se distingea printr-o extremă seriozitate şi precizie, era foarte bine pregătită şi părea că nu i se poate aduce nici o obiecţie. Cei de faţă îl ascultau cu toată atenţia. Apoi fiecare a răspuns la întrebările puse de el: unde lucrează, la ce uzină, care este nivelul de dezvoltare al muncitorilor din uzină, cum văd ei lucrurile, dacă sînt capabili să priceapă ideile socialiste, ce-i preocupă în mai mare măsură, ce citesc etc.

Ideea principală a lui Nikolai Petrovici era, după cît am înţeles noi, că oamenii nu-şi reprezintă clar interesele lor şi — ceea ce-i principal — nu ştiu să se folosească de ceea ce s-ar putea folosi. Ei nu-şi dau seama că, daca ar şti să se unească, să-şi strîngă rîndurile, forţa lor ar fi atît de mare, încît ar nărui toate piedicile care stau în calea spre mai bine. Căpătînd cunoştinţe, ei ar putea să-şi îmbunătăţească singuri situaţia, s-ar putea smulge din starea de robie etc.

Expunerea lui Nikolai Petrovici a ţinut mai bine de două ore; ne-a fost uşor să-l ascultăm, pentru că ne explica tot ce nu înţelegeam. Comparînd expunerea lui cu acelea ale altor intelectuali, îţi devenea clar că ea era cu totul altfel, că se deosebea de ele. Cînd Nikolai Petrovici a plecat, după ce ne-a fixat data adunării următoare, oamenii au început să mă întrebe: «Dar cine e ăsta? Că bine mai vorbeşte!»

Cine este acest Nikolai Petrovici nici eu nu-i puteam lămuri, fiindcă pe atunci nu-l cunoşteam. Venea la noi destul de des, o dată pe săptămînă. Mai mergea şi la alte cercuri care-i fuseseră indicate.

Reuşisem să organizăm un cerc şi la muncitorul P. Dmitriev, în cartierul Cernaia Recika. Nikolai Petrovici se ducea şi la acest cerc, cu toate că era la mare depărtare. Frecventa şi cercul de pe linia a 7-a din Vasilievski Ostrov, care îşi ţinea şedinţele la Krocikin-Fedorov. De la acest cerc s-a tras nenorocirea lui Nikolai Petrovici, căci i-a dat de urmă poliţia. Cei cinci membri ai cercului au fost arestaţi în noiembrie 1894.

Întrucît eram membru al cercului central, în locuinţa mea se adunau şi reprezentanţi ai altor cercuri şi ai intelectualităţii. Aceste adunări erau şi mai conspirative. Conducătorul lor era acelaşi Nikolai Petrovici. Dar care era numele lui adevărat nu ştia nici aici nici unul dintre muncitori. La aceste adunări, Nikolai Petrovici repartiza la diferite cercuri pe intelectualii propagandişti şi le dădea indicaţii, le explica ce reprezintă aceste cercuri şi ce trebuie să se citească în cadrul lor.

În 1893 mi-a murit bunica şi urma să primesc o moştenire. Ştiind ca tovarăşii mă pot oricînd sfătui cum să procedez ca această moştenire sa ajungă în mîinile mele, m-am adresat lor. Ei m-au trimis la avocatul stagiar V. I. Ulianov, prevenindu-mă să nu-i scriu adresa, ci s-o memorez, iar dacă va trebui, să mi-o notez convenţional, adăugind la numărul casei şi al locuinţei cifra 9.

Ajungînd la casa cu nr. 7 din stradela Kazacii, am găsit după planul ce-mi fusese dat locuinţa nr. 13, şi am sunat. Mi-a deschis proprietăreasa, care mi-a spus că Ulianov nu este acasă, dar că va sosi curînd, şi mi-a permis să-l aştept în camera lui. Camera avea două ferestre şi era mobilată cît se poate de modest: un pat de fier, o masă de scris, trei-patru scaune, o comodă. După ce am examinat toate acestea, am căzut pe gînduri: «Ce fel de avocat o mai fi şi ăsta? O să vrea oare să se ocupe de cazul meu?. . .» S-a auzit soneria şi în cameră a intrat numaidecît un bărbat. «A, mă aşteptaţi?» — mi-a zis el, scoţîndu-şi în fugă paltonul şi îndreptîndu-şi fracul niţel şifonat. — «O clipă numai, mă schimb imediat şi ne vom ocupa de cazul dumitale».

Privindu-l în faţă pe avocat, am rămas înmărmurit: dar ăsta-i Nikolai Petrovici! Pînă să-mi vin eu în fire, Nikolai Petrovici a apărut din nou, îmbrăcat în alt costum şi, arătîndu-mi un scaun, mi-a spus: «Povesteşte-mi totul pe-ndelete». M-am aşezat şi am început să povestesc cum mă pricepeam, dar el, întrerupîndu-mă, îmi cerea explicaţii, făcîndu-mă să-i expun pricina din fir în păr. Aflînd că bunică-mea a murit fiind slujnică la un general şi că acesta îşi poate însuşi moştenirea, deşi era proprietarul unei case cu trei etaje, Nikolai Petrovici şi-a frecat mîinile şi mi-a spus apăsînd pe aceste cuvinte: «Ei şi, dacă vom cîştiga, îi vom lua casa. Singura dificultate e că-i foarte greu să găseşti lista membrilor familiei, căci răposata se trăgea dintr-o familie de iobagi».

Spunînd aceasta, el a luat o coală de hîrtie şi a început să scrie o cerere pentru obţinerea unui extras din registrele de iobagi. După ce a terminat de scris cererea, mi-a explicat unde trebuie să mă duc s-o depun şi mi-a cerut ca, imediat ce primesc vreo ştire în legătură cu această chestiune, să vin la el.

— Ei, şi acum să trecem la altă problemă. Cum merge treaba în cercuri? Ce mai e prin uzine? — a început să mă descoase Nikolai Petrovici. De abia pridideam să-i răspund. «Dumneata — mi-a spus el —, care eşti în directă legătură cu cercurile, trebuie să ştii ce se petrece în uzine, care sînt nemulţumirile muncitorilor şi cine poartă vina acestor nemulţumiri. Trebuie să cunoşti interesele muncitorilor, să ştii ce-i preocupă mai mult şi cum să te apropii de ei».

Ascultam şi simţeam că toate aceste cerinţe sînt destul de greu de împlinit, dar Nikolai Petrovici vorbea cu atîta convingere, încît n-am avut curajul să dau înapoi.

— Iată — continuă el — dumneata ai organizat un cerc. Pentru a-l putea conduce, trebuie să ai un nivel de cunoştinţe mai ridicat decît al lor. Trebuie să citeşti mai mult, să te dezvolţi şi să-i ajuţi şi pe alţii să se dezvolte. Am auzit că-ţi place să dansezi; lasă-te de asta, trebuie să munceşti din răsputeri. Trebuie să te dezvolţi politiceşte, şi atunci întreaga noastră muncă în cadrul cercului va fi o desfătare pentru dumneata.

Ne-am despărţit. Mă simţeam copleşit de obligaţiile cu care fusesem impovărat. Ieşind în stradă, am început să mă gîndesc cum să le îndeplinesc pe toate.

De atunci am început să merg regulat la V. I. Ulianov şi să-i comunic ştirile pe care le aflam din uzină. De fiecare dată primeam de la el noi instrucţiuni.

— Aşteaptă, aşteaptă — îmi spunea el, — va veni o dată vremea cînd vom face să fim ascultaţi şi vom dobîndi dreptul de a ne organiza. Atunci ne va fi mai uşor. Important e ca muncitorii să ne înţeleagă, şi atunci vom prinde puteri şi ne vom orîndui viaţa după voinţa noastră.

V. I. Ulianov spunea toate acestea cu multă însufleţire. Ieşeam de la el cu moralul ridicat şi cu o dorinţă aprigă de muncă.

La rîndul meu, mă străduiam să împărtăşesc celor din uzină tot ce auzeam de la Vladimir Ilici. Muncitorii mă ascultau cu atenţie; atitudinea lor faţă de mine era acum alta şi începuseră să mă respecte. Dar asta n-a ţinut multă vreme. Zvonurile despre propaganda pe care o făceam eu au ajuns pînă la urechile autorităţilor şi a trebuit să plec din uzină.

Într-o zi, venind pe la dînsul, V. I. Ulianov mi-a pus următoarea întrebare: «Ei, ce zici?! Dacă te-ar aresta, ai şti cum să te comporţi la interogatoriu şi la proces?» — «Da» — i-am răspuns eu. Reţeta în legătură cu comportarea la interogatoriu consta în a nu da nici un fel de lămuriri. «Ei bine — a continuat el —, dacă ştii, atunci explică-le tuturor tovarăşilor. Aveţi o casă de ajutor reciproc? Dar o bibliotecă? Din ce fel de cărţi e compusă? Trebuie să organizăm o bibliotecă bună şi să întocmim un program de lectură corespunzător. Trebuie să ştim cum putem ajuta pe cei arestaţi şi deportaţi. Pentru asta e nevoie de mijloace. Trebuie să-i obligăm pe membrii de partid să-şi plătească cotizaţiile, să organizăm loterii şi să folosim toate sursele posibile în vederea obţinerii de mijloace băneşti».

Vladimir Ilici se străduia să mă înveţe tot ce trebuie făcut în vederea organizării noastre. După ce am stat la el aproape o oră, am plecat promiţîndu-i că voi face tot ce-mi va sta în putinţă.

Curînd după aceea am aflat că a fost arestat. Nu mult după arestarea lui am fost arestat şi eu, fiind apoi deportat în gubernia Veatka.