Întregul Smolnîi este luminat ca ziua. Mulţimi agitate foiesc de-a lungul tuturor coridoarelor lui. Toate încăperile palatului freamătă de viaţă, dar cea mai mare afluenţă e sus: un adevărat torent tumultuos se revarsă pe coridorul de la etaj. Acolo, în camera cea mai din fund, s-a întrunit în şedinţă Comitetul militar-revoluţionar. Cîteva fete cu desăvîrşire sleite de oboseală ţin totuşi vitejeşte piept puhoiului uriaş de oameni veniţi să ceară lămuriri, indicaţii, să prezinte diferite cereri sau plîngeri.
Dacă nimereşti în această viitoare, vezi în jurul tău numai feţe înfierbîntate, numai mîini întinse după vreo directivă sau după vreun mandat.
Aici se fac numiri şi se trasează sarcini de cea mai mare importanţă şi tot aici se dictează la maşinile care ţăcăne fară întrerupere, se semnează cu creionul pe genunchi, şi cîte un tovarăş tînăr, mîndru de sarcina care i-a fost încredinţată, zboară deja cu automobilul prin noaptea întunecoasă într-o viteză nebună. Şi în camera cea mai din fund, cîţiva tovarăşi, fără să se ridice de la masă, trimit în toate direcţiile, ca nişte curenţi electrici, ordine adresate oraşelor răsculate ale Rusiei.
Nu-mi pot aminti fără uimire această muncă titanică şi socot că activitatea depusă de Comitetul militar-revoluţionar în zilele lui Octombrie a fost una din acele manifestări de energie umană care dovedesc ce rezerve inepuizabile se ascund într-o inimă revoluţionară şi de ce este capabilă ea atunci cînd o cheamă glasul de tunet al revoluţiei.
Şedinţa Congresului al II-lea al Sovietelor a început seara în sala albă a palatului Smolnîi. Cei întruniţi au un aer sărbătoresc, solemn. Domneşte o mare agitaţie, dar nici urmă de panică, deşi în jurul Palatului de Iarnă se mai duc lupte, şi ştiri, una mai alarmantă decît cealaltă, sosesc neîncetat.
Cînd spun că nu e nici urmă de panică, mă refer la bolşevici şi la uriaşa majoritate a congresului, care se situează pe poziţia acestora. Dimpotrivă, elementele duşmănoase «socialiste» de dreapta, înfuriate, tulburate, nervoase, se lăsaseră pradă panicii.
Cînd, în sfîrşit, se deschide şedinţa, starea de spirit a congresului devine cu desăvîrşire clară. Cuvintele bolşevicilor sînt întîmpinate cu un entuziasm de nedescris. Cu multă căldură şi admiraţie sînt ascultaţi bravii matrozi veniţi să povestească adevărul în legătură cu luptele care se duc în jurul Palatului de Iarnă.
Cu ce ropot de aplauze care nu mai contenesc este întîmpinată comunicarea mult aşteptată că Puterea sovietică a pătruns, în sfîrşit, în Palatul de Iarnă şi miniştrii capitalişti au fost arestaţi! Deodată se urcă la tribună locotenentul Kucin, menşevic, care juca pe vremea aceea un rol de seamă în organizaţia din armată, şi ne ameninţă că va trimite imediat soldaţii de pe frontul său împotriva Petrogradului. În numele armatei 1, a 2-a, a 3-a şi aşa mai departe, pînă la a 12-a, şi în numele corpului special de armată, el dă citire unei rezoluţii împotriva Puterii sovietice şi încheie cu ameninţări directe la adresa Petrogradului, care a avut îndrăzneala să pornească la o «asemenea aventură ».
Aceasta nu sperie pe nimeni. Nici afirmaţia că întreaga mare ţărănească se va revărsa peste noi şi ne va înghiţi nu sperie pe nimeni.
Vladimir Ilici se simţea la largul lui: vesel, lucrînd neobosit, a şi izbutit să scrie pe undeva, într-un colţ, decretele cu privire la noua putere, decrete care vor deveni cîndva — ştim asta de pe acum — cele mai măreţe pagini ale istoriei veacului nostru.
La aceste rînduri scrise în fugă adaug amintirile mele despre numirea primului Consiliu al Comisarilor Poporului. Lucrurile se petreceau într-o cămăruţă din Smolnîi, unde pe scaune erau îngrămădite paltoane şi şepci şi toată lumea se înghesuia în jurul unei mese prost luminate. Alegeam conducătorii Rusiei noi. Mie mi se părea că alegerea se făcea adesea prea la nimereală şi mă temeam că între sarcinile uriaşe care le stăteau în faţă şi oamenii aleşi este o prea mare neconcordanţă; cunoşteam bine pe aceşti oameni şi mi se părea că nu sînt încă pregătiţi pentru cutare sau cutare specialitate. Lenin mă opri cu un gest enervat şi spuse zîmbind:
— Asta deocamdată, apoi o să vedem; în toate posturile e nevoie de oameni de răspundere. Dacă nu se vor dovedi a fi capabili, o să-i putem înlocui.
Cîtă dreptate a avut! Unii, desigur, au fost înlocuiţi, alţii au rămas la posturile lor. Şi cîţi dintre cei care au pornit sfioşi la îndeplinirea misiunii ce le-a fost încredinţată nu s-au dovedit a fi, după aceea, într-adevăr la înălţimea ei. Au fost şi dintre aceia, desigur, şi nu numai printre spectatori, dar chiar printre participanţii la revoluţie, care şi-au pierdut capul în faţa perspectivelor grandioase şi în faţa greutăţilor ce păreau de neînfrînt. Lenin ducea sarcinile la îndeplinire cu un uimitor sînge rece şi a pus mîna pe frînele conducerii cu siguranţa cu care un pilot încercat apucă cîrma unui uriaş transatlantic.