A. I. Ulianova - Elizarova

Amintiri despre Ilici

IV. Viaţa la Samara

Vladimir Ilici ar fi dorit să se reînscrie la universitate, dar de fiecare dată cererile lui erau respinse. În loc să i se permită înscrierea la universitate, i s-a admis, în cele din urmă, să se prezinte la examenul de absolvire. Atunci Ilici s-a apucat să studieze cu mult sîrg disciplinele juridice şi în 1891 a dat examenul de absolvire la Universitatea din Petersburg.

Pe mulţi i-a uimit atunci că Vladimir Ilici, deşi exmatriculat din universitate, s-a pregătit atît de bine — în răstimp de numai un an, fără sprijinul nimănui şi fără să fi dat vreun examen semestrial sau anual — şi a absolvit facultatea împreună cu colegii din promoţia lui. În afară de aptitudinile sale excepţionale, pe Vladimir Ilici l-a ajutat şi marea sa putere de muncă.

Îmi amintesc că în vara petrecută la ţară, în gubernia Samara, îşi instalase un fel de cabinet de lucru retras pe o alee umbrită de tei: acolo a cerut să i se pună o bancă şi o masă. După ceaiul de dimineaţă, se ducea acolo, încărcat cu cărţi, cu atîta punctualitate de parcă l-ar fi aşteptat un profesor sever. Acolo, netulburat de nimeni, îşi petrecea timpul pînă la ora trei, cînd luam masa.

Ca nu cumva să-l stingherim, nici unul dintre noi nu trecea pe această alee.

După ce termina studiul de dimineaţă, Vladimir Ilici mînca şi apoi se retrăgea în acelaşi colţişor, cu o carte de probleme sociale în mînă. Îmi amintesc, între altele, că a citit în limba germană «Situaţia clasei muncitoare din Anglia» de Engels. După ce isprăvea de citit, se plimba, se scălda şi, după ceaiul de seară, scotea lampa în cerdac ca să nu intre ţînţarii în casă şi se cufunda din nou în lectură. Vladimir Ilici studia fără încetare; niciodată însă — nici cînd a ajuns om matur şi cu atît mai puţin cînd era tînăr — el n-a devenit un om morocănos, un şoarece de bibliotecă. În timpul liber, la masă, la plimbare el vorbea ba de una, ba de alta, făcea mereu glume, înveselind pe toţi cei din jur cu rîsul său molipsitor.

Nimeni nu ştia să muncească atît de bine ca el, dar în acelaşi timp nimeni nu ştia să-şi folosească atît de bine clipele de răgaz.

La Samara se aflau de asemenea tineri cu o stare de spirit revoluţionară, deşi, fără îndoială, mai puţini decît la Kazan, care era centru universitar. În afară de tineri, se găseau aci şi revoluţionari vîrstnici, foşti deportaţi, înapoiaţi din Siberia sau condamnaţi cărora li se fixase domiciliu forţat la Samara. Aceştia din urmă erau, bineînţeles, adepţi ai diferitelor curente narodnice şi ai organizaţiei «Narodnaia volea». Ei socoteau social-democraţia drept un curent revoluţionar nou, pentru care nu exista în Rusia un teren suficient. În satele îndepărtate ale Siberiei, unde fuseseră deportaţi, ei nu putuseră să se ţină la curent cu schimbările survenite în viaţa socială, în dezvoltarea ţării noastre, deoarece aceste schimbări se iniţiaseră în marile centre, fără participarea lor. De altfel, chiar în oraşele mari, reprezentanţii mişcării social-democrate, ale cărei baze fuseseră puse încă din 1883 în străinătate de către grupul «Eliberarea muncii», erau puţin numeroşi, şi în cea mai mare parte tineri.

Pe atunci curentul social-democrat de-abia îşi croia drum. Cele mai mari somităţi în problemele sociale erau încă narodnicii, ca Voronţov (V. V.), Iujakov şi Krivenko, iar peste mintea şi sufletul tineretului domnea criticul şi publicistul Mihailovski, care avusese mai înainte strînse legături cu narodovolţii. După cum se ştie, el a pornit în 1894 la luptă făţişă împotriva social-democraţilor, în coloanele celei mai progresiste reviste din acea vreme, «Russkoe Bogatstvo». Pentru a putea combate aceste concepţii narodnice, trebuia să te înarmezi, pe de o parte, cu cunoştinţe teoretice, prin studierea operelor lui Marx, pe de altă parte cu material necesar aplicării acestor cunoştinţe la realităţile din Rusia, cu alte cuvinte să studiezi date statistice privind dezvoltarea industriei, a proprietăţii funciare din ţara noastră etc. În acest domeniu nu existau aproape de loc lucrări de sinteză: trebuia să cercetezi primele izvoare şi, pe baza lor, să tragi concluzii. De această vastă şi importantă muncă s-a apucat Vladimir Ilici la Samara.

Continuînd să studieze temeinic toate operele lui Marx şi Engels (dintre care unele, ca, de pildă, «Mizeria filozofiei» nu erau pe atunci traduse în ruseşte), el citea concomitent toate lucrările narodnicilor, iar pentru a le verifica şi pentru a-şi lămuri posibilităţile de dezvoltare pe care le avea social-democraţia în Rusia, a început să se ocupe de studii statistice. Din datele recente obţinute de secţia din Samara a Institutului de istorie a partidului, se poate vedea cît de multe cărţi legate de aceste probleme împrumuta Vladimir Ilici de la biblioteca oraşului. Citind şi studiind, el făcea şi referate asupra lecturilor sale. Unul dintre aceste referate, care a căpătat proporţiile unui voluminos caiet, este lucrarea sa «Noi schimbări economice în viaţa ţărănească»[1], scrisă pe marginea cărţii lui Postnikov «Gospodăria ţărănească din sudul Rusiei».

După cum se ştie, în sudul Rusiei marea gospodărie agricolă capitalistă a început să se dezvolte mai devreme decît în centrul şi în nordul ţării. Acolo au luat fiinţă unităţi agricole pe suprafeţe întinse care foloseau un mare număr de muncitori agricoli lipsiţi de pămînt. Iată de ce situaţia în agricultura din sudul Rusiei prezenta un deosebit interes pentru clarificarea orientării pe care o lua dezvoltarea economiei noastre. Fireşte, Postnikov era departe de a se situa pe poziţii revoluţionare, dar Vladimir Ilici n-a ţinut seamă de diferitele reforme pe care le preconiza Postnikov şi, neluînd din cartea lui decît materialul faptic, a tras propriile sale concluzii.

Vladimir Ilici a prezentat acest referat, aşa cum făcuse mai înainte cu alte referate privind studiul marxismului (de exemplu, o scurtă expunere a «Mizeriei filozofiei», precum şi lucrări împotriva narodnicilor V. V. (Voronţov) şi Iujakov) în cercurile de tineret din localitate. Primul revoluţionar pe care Vladimir Ilici l-a cunoscut la Samara a fost Vadim Andreevici Ionov, un prieten al soţului meu, Mark Timofeevici Elizarov. Ceva mai în vîrstă decît Vladimir Ilici, Ionov împărtăşea concepţiile narodovolţilor. Pe atunci el era, cred, figura cea mai de seamă în rîndurile tineretului din Samara asupra căruia exercita o mare influenţă. Încetul cu încetul Vladimir Ilici l-a atras de partea sa. Vladimir Ilici l-a cucerit de la bun început pe Aleksei Pavlovici Sklearenko (Popov), un tînăr cam de aceeaşi vîrstă cu el, dat afară de la liceul din Samara şi care îşi ispăşise la «Krestî» pedeapsa primită în primul său proces. În jurul lui Sklearenko s-a format un grup de tineri seminarişti şi eleve de la şcoala de felcere. Vladimir Ilici lua cuvîntul în cadrul acestui cerc, precum şi în cadrul cercurilor narodnice; în aceste din urmă cercuri se încingeau discuţii aprinse. Multe controverse se iscau îndeosebi atunci cînd Vladimir Ilici se întîlnea şi stătea de vorbă cu narodovolţii mai vîrstnici. Dintre aceştia îl întîlnea mai des pe Aleksandr Ivanovici Livanov, pe care-l preţuia foarte mult pentru fermitatea sa revoluţionară.

Vladimir Ilici ştia să culeagă de pretutindeni tot ce era mai de preţ şi de aceea el nu se mărginea să combată concepţiile lui Livanov şi ale altor narodovolţi, ci căuta să-şi însuşească de la ei deprinderile revoluţionare. El asculta cu interes şi reţinea cele povestite de ei despre tactica metodele conspirative, despre condiţiile vieţii în închisori şî despre relaţiile ce se creau acolo, precum şi despre procesele narodnicilor şi ale narodovolţilor. Aleksandr Ivanovici Livanov cîştiga pe cei din jur prin sensibilitatea şi delicateţea lui, prin faptul că nu făcea niciodată caz, ca alţi bătrîni, de tinereţea celui cu care stătea de vorbă, de lipsa de experienţă a acestuia. Mulţi dintre cei cu care Vladimir Ilici discuta în contradictoriu socoteau curajul şi intransigenţa fratelui meu doar ca o dovadă de înflăcărare tinerească şi de încredere excesivă în propriile sale forţe. Cît a stat la Samara, ca şi mai tîrziu, oamenii nu au putut să-i ierte atacurile necruţătoare pe care le-a deslănţuit împotriva unor stîlpi notorii ai opiniei publice, cum erau Mihailovski, V. V., Kareev etc. În cursul celor patru ierni pe care Vladimir Ilici le-a petrecut la Samara, membri mai de vază ai cercurilor progresiste măsură îl considerau drept un tînăr foarte capabil, dar peste măsură de încrezut şi violent. Numai în cercurile de tineret, adică în rîndurile celor care aveau să devină social-democraţi, el se bucura de un respect nelimitat. Referatele făcute de Vladimir Ilici pe marginea lucrărilor lui V. V., Iujakov şi Mihailovski şi prezentate în cercurile din Samara au fost apoi întrucîtva refăcute, alcătuind trei caiete intitulate: «Ce sînt „prietenii poporului“ şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor?». Unul din aceste caiete n-a mai putut fi găsit nici pînă astăzi, iar celelalte două au intrat în operele lui complete şi, aşa cum s-a arătat pe drept cuvînt, conţin toate principiile fundamentale ale concepţiilor dezvoltate de el mai tîrziu, toate principiile de bază ale leninismului.

Dar timpul petrecut la Samara n-a însemnat pentru Vladimir Ilici numai o şcoală teoretică. În această gubernie, atît de tipică pentru ţărănimea rusă, el a avut posibilitatea să cunoască şi să înţeleagă în mare măsură această pătură socială, ceea ce mai tîrziu ne-a uimit foarte mult pe toţi. Aceste cunoştinţe — pe care Vladimir Ilici ştia să le îmbogăţească cu orice prilej — au avut un rol uriaş atît în formularea părţii agrare a programului partidului nostru şi în toată lupta dusă în anii de dinaintea revoluţiei, cît şi în construcţia de partid de după victorie.

Sklearenko era secretar al judecătorului de pace Samoilov, om cu convingeri progresiste. Împreună cu şeful său, Sklearenko pleca la ţară să judece procese sau primea pe ţăranii care veneau la oraş cu jalbe; toate acestea îi dădeau posibilitatea să afle date preţioase în legătură cu situaţia ţărănimii din judeţ. Observaţiile culese le împărtăşea şi lui Vladimir Ilici. În afară de Sklearenko, Vladimir Ilici ducea discuţii în jurul acestei probleme atît cu Samoilov cît şi cu alţi cunoscuţi care aveau de-a face cu ţăranii. Materialul cel mai bogat îl căpăta din cele relatate de Mark Timofeevici Elizarov, care se trăgea dintr-o familie de ţărani din gubernia Samara şi păstrase strînse legături cu consătenii săi. Vladimir Ilici stătea adesea de vorbă şi cu Pavel Timofeevici, fratele mai mare al lui Mark Timofeevici. Acesta era ceea ce se numeşte un ţăran «înstărit»: se îmbogăţise luînd în arendă pămînturile domeniale (ale familiei ţarului) din apropierea satului său şi arendîndu-le, la rîndul său, altor ţărani. Fiind cea mai populară figură din sat, era ales mereu consilier în zemstvă. Ca toţi oamenii din această categorie, el urmărea să-şi rotunjească capitalul şi să ajungă negustor, ceea ce mai tîrziu a şi izbutit. Îmi amintesc că mă surprindea interesul cu care Volodea stătea de vorbă ceasuri întregi cu acest chiabur pe jumătate analfabet şi lipsit de orice idealuri. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că de la el Vladimir Ilici afla date privitoare la situaţia ţăranilor, la diferenţierea care avea loc la sate, la mentalitatea şi năzuinţele acestor vîrfuri economice ale satului. Fratele meu rîdea cu obişnuitul lui rîs molipsitor de unele povestiri ale negustorului, iar acesta, nespus de măgulit de atenţia ce i se acorda, era plin de respect faţă de inteligenţa lui Vladimir Ilici. El nu putea să înţeleagă însă că, de cele mai multe ori, Volodea rîdea nu de iscusinţa în afaceri a negustorilor de la sate, ci de narodnici, de încrederea lor naivă în tăria orînduirii ţărăneşti, în tăria obştei.

Cu prilejul acestor discuţii ieşea la iveală cît de bine se pricepea Ilici să stea de vorbă cu tot felul de oameni, să afle de la fiecare cele ce-i trebuiau şi fără a se lăsa strivit de teorie, analizînd lucid viaţa din jurul său şi plecîndu-şi atent urechea la freamătul ei să rămînă cu picioarele pe pămînt.

Aşa cum s-a arătat în repetate rînduri, capacitatea de a apăra cu dîrzenie o teză teoretică şi, în acelaşi timp, de a ţine seama de toate particularităţile şi transformările intervenite în viaţa ce pulsa necontenit în jurul lui, capacitatea de a nu pierde nici o clipă din vedere linia generală, dar, în acelaşi timp, de a nu se rupe cîtuşi de puţin de realităţile patriei dragi, de care era profund legat, iată îmbinarea de calităţi care alcătuia principalul izvor al forţei lui Ilici. Nu cred însă ca în anii aceia de tinereţe ai lui Ilici să fi bănuit cineva această forţă în spusele şi glumele lui pline de vioiciune, în rîsul lui fără griji. Nu vorbea niciodată ca «din carte», nu căuta să impună nimănui punctul său de vedere. În clipele de răgaz ştia să fie un tovarăş vesel şi simplu, dar se pricepea să folosească pînă şi aceste clipe pentru a studia cu atenţie viaţa din jur şi a lua din ea tot ce era preţios, tot ce era necesar în calea pe care şi-o alesese şi pentru a duce la bun sfîrşit misiunea vieţii sale.

Vladimir Ilici a învăţat multe şi din legăturile nemijlocite pe care le avea cu ţăranii din Alakaevka, unde şi-a petrecut cîte 3-4 luni de vară cinci ani de-a rîndul, precum şi de la ţăranii din satul Bestujevka, unde se ducea uneori cu Mark Timofeevici, la rudele acestuia. Dar, ca să afle discuţii care care era situaţia generală a ţăranilor, Ilici mai mult asculta: el însuşi nu vorbea decît puţin şi în nici un caz nu-şi dădea pe faţă convingerile. Şi aceasta nu numai pentru că se ştia supravegheat, ci şi pentru că îşi dădea seama că ţăranii nu pot fi convinşi de-a dreptul de necesitatea revoluţiei şi a socialismului, că nu lor trebuie să te adresezi, ci altei categorii sociale — muncitorilor din industrie. Pentru muncitori se păstra el. Nu-i plăcea să palavragească fără rost şi ştia că, pe vremea aceea, discuţiile cu ţăranii nu puteau da rezultate.

Astfel s-a dezvoltat şi a crescut pe nesimţite într-un oraş de provincie şi într-o căsuţă retrasă de la ţară acel Lenin care a pus bazele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi l-a dus la victorie, iar după victorie — la construirea unei vieţi noi pe aceste baze.

Anii petrecuţi la Samara ca şi anul petrecut înainte la Kazan n-au reprezentat decît o perioadă de pregătire pentru activitatea sa, care mai tîrziu s-a desfăşurat cu atîta amploare. Dar, în acelaşi timp, anii aceştia au fost poate cei mai importanţi din viaţa lui Vladimir Ilici: în acea perioadă s-a format şi a căpătat contururi definitive fizionomia sa de revoluţionar.

 

 

V. Începutul activităţii revoluţionare a lui Vladimir Ilici Ulianov (N. Lenin)

 


 

[1]. Publicată în vol. I al Operelor lui Lenin. - A. E.