I. Vahrameev

În primele zile ale lui octombrie

 

După terminarea Congresului al II-lea al Sovietelor din Rusia, la care eu am fost delegat al flotei din Marea Baltică, un grup de delegaţi marinari, printre care mă aflam şi eu, ne-am dus la Smolnîi să ne luăm documentele. În camera în care se eliberau documentele ni s-a spus că tovarăşul Lenin vrea să stea de vorbă cu marinarii. Vladimir Ilici ne-a întîmpinat spunîndu-ne:

— Tovarăşi marinari, ziarul menşevic «Naşa Jizn» a anunţat că «Comitetul central al flotei» s-a raliat la Comitetul de apărare pentru salvarea patriei şi a revoluţiei. Acesta din urmă este o organizaţie contrarevoluţionară şi voi, delegaţii la congres, nu trebuie să vă împrăştiaţi pînă nu veţi pune capăt acestei situaţii scandaloase.

Aceasta a fost prima mea întîlnire cu marele conducător.

Imediat, chiar la Smolnîi, a fost convocată o consfătuire a delegaţilor marinari. La această consfătuire a fost creat un Comitet revoluţionar maritim-militar compus din zece oameni. La prima şedinţă a comitetului eu am fost ales preşedinte. După şedinţă m-am dus la tovarăşul Lenin şi i-am raportat despre formarea noii organizaţii revoluţionare, care urma să dizolve «Comitetul central al flotei». Tovarăşul Lenin a aprobat în totul măsurile noastre.

În aceeaşi zi «Comitetul central al flotei» a fost dizolvat, iar Comitetul revoluţionar maritim-militar şi-a început activitatea.

Mă duceam aproape zilnic cu raportul la tovarăşul Lenin, primind de la el indicaţii şi sarcini foarte variate.

Într-o noapte, după ce i-am prezentat raportul obişnuit, Vladimir Ilici mi-a spus:

— Am oarecare îndoieli în privinţa pazei Institutului Smolnîi. Controlează imediat dacă e bine asigurată şi raportează-mi.

Am executat imediat ordinul tovarăşului Lenin. În urma raportului meu, comandantul clădirii a fost înlocuit.

Tovarăşul Lenin conducea personal apărarea Petrogradului, mobilizînd toate forţele pentru lupta împotriva bandelor lui Kerenski, care se aflau în preajma acestui oraş, leagăn al revoluţiei.

Îmi aduc aminte că la 12 sau 13 noiembrie 1917 am fost chemat la comandamentul districtului militar Petrograd. În biroul comandantului se ţinea o consfătuire prezidată de tovarăşul Lenin.

Pe o masă mare se afla harta Petrogradului şi a împrejurimilor lui. Se discuta planul de nimicire a bandelor lui Kerenski. Vladimir Ilici m-a întrebat ce ajutor ar putea da flota unităţilor de uscat în afară de detaşamente de matrozi.

După ce am văzut dispozitivul forţelor inamicului, am spus că flota ar putea să bombardeze bandele lui Kerenski care se aflau la Ţarskoie Selo. Focul se putea deschide din două părţi, cu tunuri maritime cu tragere lungă: în Canalul maritim trebuia adus crucişătorul «Oleg», care putea bombarda întreaga regiune Ţarskoie Selo cu tunuri de 130 mm dinspre nord-vest, iar două, trei torpiloare de tipul «Novik» ar putea fi trimise pe Neva, în regiunea satului Rîbaţkoie, pentru a bombarda Ţarskoie Selo dinspre răsărit, cu tunuri de 100 mm. Nici cele mai bune trupe n-ar rezista unui astfel de bombardament.

Tovarăşul Lenin a arătat foarte mult interes pentru planul meu. El mi-a pus o mulţime de întrebări, a cercetat în amănunţime posibilitatea executării operaţiei propuse şi, după ce s-a convins că planul e bine întocmit şi că trebuie să dea rezultate bune, mi-a dat dispoziţia să trec fără întîrziere la efectuarea lui şi să-i raportez regulat cum se desfăşoară operaţiile.

În aceeaşi zi, Comitetul revoluţionar maritim-militar a cerut de la Kronstadt să fie trimise la Petrograd trei torpiloare. Seara, pe unul din ele au fost convocaţi reprezentanţii comitetelor de vas, au fost discutate toate detaliile operaţiei proiectate şi s-a adoptat hotărîrea: la orele zece dimineaţa să fie ridicate podurile Nikolaevski, Dvorţovîi, Troiţki, Liteinîi şi podul pe care trecea linia de cale ferată spre Finlanda, torpiloarele să treacă pe lumină pe sub poduri şi să ocupe poziţie în dreptul satului Ribaţkoie, iar în zorii zilei următoare să bombardeze Ţarskoie Selo. Pentru reglarea tirului au fost elaborate condiţii de semnalizare cu rachete de pe înălţimile de la Pulkovo, unde a fost trimis în acest scop un grup de semnalizatori tot din rîndurile marinarilor de pe torpiloare. De îndată ce vasele au ajuns la Petrograd, ofiţerii de pe torpiloare au coborît pe mal şi nu s-au mai întors.

Pe crucişătorul «Oleg» s-a ţinut o consfătuire cu reprezentanţii comitetului de vas. După ce am prelucrat în amănunţime ordinul tovarăşului Lenin, noi am stabilit poziţia pe care crucişătorul urma s-o ocupe în zori, pentru ca la un semnal dat cu racheta de pe înălţimile de la Pulkovo să deschidem focul asupra obiectivelor din Ţarskoie Selo.

După elaborarea tuturor detaliilor legate de executarea operaţiei, în cursul nopţii am raportat tovarăşului Lenin cum stau lucrurile. Tovarăşul Lenin m-a ascultat cu multă atenţie şi a cerut ca după terminarea tuturor pregătirilor, adică după ce vasele îşi vor fi ocupat definitiv poziţiile, să-i raportez lui personal încă o dată.

Pe vase s-a muncit toată noaptea. Au fost completate stocurile de muniţii şi de alimente. A fost verificată tehnica de luptă. A doua zi dimineaţă torpiloarele au plecat. Toată munca era condusă de matrozi de rînd.

La orele 11 seara am văzut ultimul vas trecînd sub podul Finlandei. În aceeaşi zi crucişătorul «Oleg» şi-a ocupat poziţia pe Canalul maritim. Totul era gata.

Aproape de ora unu noaptea m-am dus la Smolnîi şi i-am raportat tovarăşului Lenin că ordinul lui a fost executat: vasele au ocupat poziţii de luptă, observatorul a fost organizat, în zorii zilei urma să începem nimicirea bandelor albe ale lui Kerenski. Tovarăşul Lenin m-a ascultat şi mi-a spus că a văzut vasele trecînd pe Neva şi că încă în cursul zilei i se raportase că noi am oprit aproape toată circulaţia în oraş, ridicînd podurile.

I-am arătat că este foarte riscant să treci cu vasele noaptea pe sub poduri: locul e îngust şi vasele s-ar putea avaria. Tovarăşul Lenin mi-a spus:

— Just, astăzi principala noastră sarcină este să nimicim bandele înarmate ale lui Kerenski.

El a ordonat însă să nu mai începem bombardamentul în zorii zilei, pentru că avea informaţii că duşmanul fuge din Ţarskoie Selo.

Primind această nouă indicaţie a tovarăşului Lenin, m-am urcat în automobil şi, noaptea, pe un drum extrem de noroios, desfundat, cu totul necunoscut, am plecat spre Rîbaţkoie. Am ajuns cu o şalupă la torpilorul din capul coloanei. Nimeni nu dormea pe vas, toţi erau gata, în aşteptarea rachetei convenţionale de pe înălţimile de la Pulkovo. Am transmis ordinul tovarăşului Lenin şi vestea că Kerenski fuge împreună cu bandele sale.

Ordinul tovarăşului Lenin era lege. El a fost executat întocmai. Dar întregului efectiv i-a părut tare rău că de data aceasta n-a avut ocazia «să facă să-l treacă năduşelile» pe Kerenski.

A doua zi dimineaţă am aflat că Kerenski a fugit din Ţarskoie Selo într-o «direcţie necunoscută». Probabil că «domnii ofiţeri» care o luaseră din loc de pe vase mirosiseră operaţia proiectată şi apucaseră să-l înştiinţeze pe «flecarul suprem».

Peste două, trei zile torpiloarele au plecat la Kronstadt. În locul lor, la Rîbaţkoie, a acostat canoniera «Hivineţ», care, de pe Neva, a apărat pînă la începutul iernii Petrogradul revoluţionar.

În zilele acelea Vladimir Ilici ne considera pe noi, marinarii, drept cea mai de nădejde organizaţie militară şi spunea în repetate rînduri:

— Revoluţia are nevoie de voi, marinarii, în locuriîe cele mai primejdioase.

Marinarii s-au arătat demni de încrederea pe care le-a acordat-o marele Lenin.