Muncă salariată şi capital

IV

Dacă creşte capitalul, creşte şi masa muncii salariate, creşte şi numărul muncitorilor salariaţi, într-un cuvînt: dominaţia capitalului se extinde asupra unei mase mai mari de indivizi. Şi să presupunem cazul cel mai favorabil: o dată cu creşterea capitalului productiv creşte cererea de muncă. Se urcă deci preţul muncii, salariul.

O casă, fie mare sau mică, atîta timp cît casele din jur sînt şi ele mici satisface toate pretenţiile sociale legate de o locuinţă. Cînd însă alături de casa cea mică se ridică un palat, ea arată ca o cocioabă. Casa cea mică dovedeşte acum că proprietarul ei nu este de loc pretenţios sau că are pretenţii foarte modeste; şi oricît s-ar înălţa căsuţa în decursul civilizaţiei, dacă palatul vecin se va înălţa în aceeaşi măsură sau într-o măsură şi mai mare încă, locatarul casei relativ mici se va simţi tot mai prost, mai nemulţumit şi mai apăsat între cei patru pereţi ai ei.

O sporire simţitoare a salariului presupune o creştere rapidă a capitalului productiv. Creşterea rapidă a capitalului productiv aduce după sine o creştere la fel de rapidă a bogăţiei, a luxului, a necesităţilor şi a plăcerilor sociale. De aceea, cu toate că plăcerile accesibile muncitorului au devenit mai numeroase, satisfacţia socială pe care acestea i-o procură au scăzut în comparaţie cu plăcerile sporite ale capitalistului, care sînt inaccesibile muncitorului, cît şi în comparaţie cu gradul de dezvoltare a societăţii în general. Necesităţile şi plăcerile noastre sînt generate de societate; de aceea le măsurăm în raport cu societatea, şi nu după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Întrucît necesităţile şi plăcerile noastre au un caracter social, ele sînt relative.

În general, salariul nu este determinat numai de masa de mărfuri pe care o pot obţine în schimbul lui. El cuprinde diferite raporturi.

Ceea ce muncitorii primesc în schimbul forţei lor de muncă[1] este înainte de toate o sumă de bani determinată. Este oare salariul determinat numai de acest preţ în bani?

În secolul al XVI-lea cantitatea de aur şi de argint care circula în Europa a sporit în urma descoperirii unor mine mai bogate şi mai uşor de exploatat, în America. Valoarea aurului şi argintului a scăzut deci în raport cu celelalte mărfuri. Muncitorii primeau în schimbul forţei lor de muncă[1] aceeaşi cantitate de argint în monede ca şi mai înainte. Preţul în bani al muncii lor rămăsese acelaşi, şi totuşi salariul lor scăzuse, fiindcă în schimbul aceleiaşi cantităţi de argint ei primeau o cantitate mai mică de alte mărfuri. Aceasta a fost una dintre împrejurările care au favorizat creşterea capitalului, ridicarea burgheziei în secolul al XVI-lea[2].

Să luăm un alt caz. În iarna anului 1847, în urma unei recolte proaste, preţurile alimentelor strict necesare, ca cerealele, carnea, untul, brînza etc. au crescut considerabil. Să presupunem că muncitorii ar fi primit în schimbul forţei lor de muncă[1] aceeaşi sumă de bani ca şi înainte. Nu scăzuse, oare, salariul lor? Fireşte că scăzuse. În schimbul aceleiaşi sume de bani ei primeau mai puţină pîine, carne etc. Salariul lor scăzuse nu pentru că scăzuse valoarea argintului, ci pentru că crescuse valoarea mijloacelor de subzistenţă.

Să presupunem, în sfîrşit, că preţul în bani al muncii ar rămîne acelaşi, în timp ce preţul tuturor produselor agricole şi de manufactură ar fi scăzut datorită folosirii unor maşini noi, datorită unui anotimp favorabil etc. Cu aceeaşi sumă de bani muncitorii pot cumpăra acum mai multe mărfuri de toate felurile. Salariul lor a crescut, aşadar, tocmai pentru că valoarea lui bănească nu s-a schimbat.

Preţul în bani al muncii, salariul nominal, nu coincide, prin urmare, cu salariul real, adică cu cantitatea de mărfuri care se obţine realmente în schimbul salariului. Vorbind, deci, de creşterea sau de scăderea salariului, nu trebuie să avem în vedere numai preţul în bani al muncii, salariul nominal.

Dar nici salariul nominal, adică suma de bani pentru care muncitorul se vinde capitalistului, nici salariul real, adică cantitatea de mărfuri pe care poate s-o cumpere cu aceşti bani, nu epuizează raporturile cuprinse în salariu. În afară de aceasta salariul este determinat, în primul rînd, de raportul în care se găseşte faţă de cîştig, faţă de profitul capitalistului; acesta este salariul comparativ, salariul relativ.

Salariul[3] real exprimă preţul muncii în raport cu preţul celorlalte mărfuri; în schimb, salariul relativ exprimă partea care revine muncii nemijlocite din valoarea nou produsă de ea, în raport cu partea care revine muncii acumulate, capitalului[4].

Am spus mai sus, la p. 14[5]: „Salariul nu este deci o parte care revine muncitorului din marfa produsă de el. Salariul este acea parte din mărfurile deja existente cu care capitalistul îşi cumpără o cantitate determinată de forţă de muncă productivă“. Dar capitalistul trebuie să înlocuiască din nou acest salariu din preţul cu care vinde produsul creat de muncitor; el trebuie să-l înlocuiască în aşa fel, încît, de regulă, să-i mai rămînă un excedent peste cheltuielile de producţie făcute, un profit. Preţul de vînzare al mărfii produse de muncitor se împarte pentru capitalist în trei părţi: în primul rînd, partea care înlocuieşte preţul materiilor prime avansate de el cît şi uzura uneltelor, a maşinilor şi a altor mijloace de muncă, de asemenea avansate de el; în al doilea rînd, partea care înlocuieşte salariul avansat de el, şi, în al treilea rînd, excedentul care rămîne, adică profitul capitalistului. În timp ce prima parte înlocuieşte numai valori care au existat mai înainte, este limpede că atît partea care înlocuieşte salariul cît şi excedentul, care reprezintă profitul capitalistului, sînt luate pe de-a-ntregul din valoarea nouă creată prin munca muncitorului şi adăugată materiilor prime. Şi în acest sens putem considera atît salariul cît şi profitul, spre a le compara între ele, ca părţi din produsul muncitorului[6].

Salariul real poate rămîne acelaşi, ba chiar să crească, şi salariul relativ poate totuşi să scadă. Să presupunem, de pildă, că preţurile tuturor mijloacelor de subzistenţă ar fi scăzut cu 2/3, în timp ce salariul cu ziua ar fi scăzut numai cu 1/3, adică, de pildă, de la 3 mărci[7] la 2 mărci. Deşi, avînd aceste două mărci, muncitorul dispune de o sumă mai mare de mărfuri decît dispunea înainte cînd avea 3 mărci, salariul său a scăzut, totuşi, în raport cu cîştigul capitalistului. Profitul capitalistului (de pildă, al fabricantului) s-a mărit cu o marcă; aceasta înseamnă că, pentru o sumă mai mică de valori de schimb pe care capitalistul o plăteşte muncitorului, muncitorul trebuie să producă o sumă de valori de schimb mai mare ca înainte. Partea[8] capitalului a crescut în raport cu partea[8] muncii. Repartiţia avuţiei sociale între capital şi muncă a devenit şi mai inegală. Capitalistul comandă cu acelaşi capital unei cantităţi mai mari de muncă. Puterea clasei capitaliştilor asupra clasei muncitoare a crescut, poziţia socială a muncitorului s-a înrăutăţit; ea a căzut cu încă o treaptă mai jos faţă de[9] aceea a capitalistului.

Care este deci legea generală care determină scăderea şi creşterea salariului şi a profitului în corelaţia lor?

Salariul şi profitul se află într-un raport invers[10]. Partea capitalului, profitul, creşte în aceeaşi proporţie în care scade partea muncii, salariul, şi invers. Profitul creşte în măsura în care salariul scade, şi scade în măsura în care salariul creşte.

Se va obiecta, poate, că capitalistul poate cîştiga prin schimbul avantajos al produselor sale cu alţi capitalişti, prin creşterea cererii pentru marfa sa, fie în urma deschiderii de pieţe noi, fie în urma creşterii momentane a necesităţilor pe pieţele vechi etc.; că profitul unui capitalist se poate, aşadar, mări prin înşelarea altor capitalişti, independent de creşterea şi de scăderea salariului, adică a valorii de schimb a forţei de muncă[11]; sau că profitul capitalistului ar putea de asemenea creşte prin perfecţionarea uneltelor de muncă, printr-o nouă metodă de folosire a forţelor naturii etc.

În primul rînd va trebui să se admită că rezultatul rămîne acelaşi, deşi se obţine pe o cale inversă. E drept că profitul s-a mărit nu pentru că a scăzut salariul, ci salariul a scăzut pentru că s-a mărit profitul. Cu aceeaşi cantitate de muncă străină[12] capitalistul a cumpărat o cantitate mai mare de valori de schimb, fără să fi plătit din această cauză munca mai scump; adică, în raport cu venitul net pe care munca îl aduce capitalistului, ea este plătită mai ieftin.

Pe lîngă aceasta amintim că, în ciuda oscilaţiilor preţurilor mărfurilor, preţul mediu al fiecărei mărfi, proporţia în care este schimbată pe alte mărfuri, este determinat de cheltuielile ei de producţie. De aceea înşelăciunile reciproce dinăuntrul clasei capitaliştilor se compensează în mod necesar. Perfecţionarea maşinilor, noile metode de folosire a forţelor naturii în slujba producţiei dau posibilitatea să se creeze într-un timp de muncă dat, cu aceeaşi cantitate de muncă şi de capital, o masă mai mare de produse, dar în nici un caz o masă mai mare de valori de schimb. Dacă prin folosirea maşinii de filat, pot să produc într-o oră de două ori mai multe fire ca înainte de a fi fost ea inventată, de pildă 100 de pfunzi în loc de 50, eu nu capăt[13] pînă la urmă[14]în schimbul acestor 100 de pfunzi mai multe mărfuri decît primeam înainte pentru 50, pentru că cheltuielile de producţie au scăzut la jumătate sau pentru că pot să furnizez cu aceleaşi cheltuieli o cantitate dublă de produse.

În sfîrşit, oricare ar fi proporţia în care clasa capitalistă, burghezia, fie dintr-o singură ţară, fie de pe întreaga piaţă mondială, ar repartiza în sînul ei venitul net de pe urma producţiei, suma totală a acestui venit net nu este, de fiecare dată, altceva decît suma cu care munca acumulată a crescut în total datorită muncii nemijlocite[15]. Această sumă totală creşte deci în proporţia în care munca măreşte capitalul, adică în proporţia în care profitul creşte faţă de salariu.

Vedem aşadar, că, chiar dacă rămînem în limitele relaţiei dintre capital şi munca salariată, interesele capitalului şi interesele muncii salariate sînt diametral opuse.

O creştere rapidă a capitalului este egală cu o creştere rapidă a profitului. Profitul poate să crească repede numai atunci cînd preţul[16] muncii, cînd salariul relativ scade tot aşa de repede. Salariul relativ poate să scadă, deşi salariul real creşte o dată cu salariul nominal, cu valoarea bănească a muncii, însă nu în aceeaşi proporţie ca profitul. Dacă, de pildă, în perioadele cînd afacerile merg bine salariul creşte cu 5%, în timp ce profitul creşte cu 30%, atunci salariul comparativ, salariul relativ nu a crescut, ci a scăzut.

Aşadar, chiar dacă venitul muncitorului se măreşte o dată cu creşterea rapidă a capitalului, se măreşte în acelaşi timp şi prăpastia socială care desparte pe muncitor de capitalist, se măreşte în acelaşi timp şi puterea capitalului asupra muncii, dependenţa muncii faţă de capital.

Afirmaţia că muncitorul este interesat în creşterea rapidă a capitalului înseamnă doar atît: cu cît muncitorul măreşte mai repede avuţia străină, cu atît mai grasă va fi bucăţica care îi va pica lui, cu atît mai mulţi muncitori pot avea de lucru şi pot fi chemaţi la viaţă, cu atît mai mult poate spori munca sclavilor care depind de capital.

Am văzut aşadar:

Chiar situaţia cea mai favorabilă pentru clasa muncitoare, creşterea cît se poate de rapidă a capitalului, oricît ar îmbunătăţi viaţa materială a muncitorului, nu desfiinţează antagonismul dintre interesele sale şi interesele burghezului, interesele capitalistului. Profitul şi salariul se află în permanenţă într-un raport invers.

Dacă capitalul creşte repede, salariul poate să crească şi el, dar profitul capitalistului creşte incomparabil mai repede. Starea materială a muncitorului s-a îmbunătăţit, dar s-a îmbunătăţit în dauna situaţiei sale sociale. Prăpastia socială care-l desparte de capitalist s-a lărgit.

În sfîrşit:

Afirmaţia că pentru munca salariată condiţia cea mai favorabilă este creşterea cît mai rapidă a capitalului productiv înseamnă de fapt doar atît: cu cît clasa muncitoare măreşte şi sporeşte mai repede puterea vrăjmaşă ei, avuţia străină care o domină, cu atît mai favorabile sînt condiţiile în care i se permite să muncească mai departe pentru a spori avuţia burgheză, pentru a mări puterea capitalului, mulţumită că-şi făureşte singură lanţurile de aur cu care burghezia o tîrăşte după sine.

 

 


 

[1]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice

[2]. (1891) Greşeală de tipar: XVIII-lea. - Nota red. Editurii Politice

[3].-[4]. În „N Rh. Z.“: Salariul real exprimă preţul muncii în raport cu preţul celorlalte mărfuri; în schimb, salariul relativ exprimă preţul muncii nemijlocite în raport cu preţul muncii acumulate, valoarea relativă a muncii salariate şi a capitalului, valoarea reciprocă a capitalistului şi a muncitorului. - Nota red. Editurii Politice

[5]. Vezi volumul de faţă, p. 58. - Nota red. Editurii Politice

[6]. De la: „Am spus mai sus“ adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice

[7]. În „N. Rh. Z.“ - aici şi mai departe: franci. - Nota red. Editurii Politice

[8]. În „N. Rh. Z.“: valoarea. - Nota red. Editurii Politice

[9]. În „N. Rh. Z.“: capitalişti. - Nota red. Editurii Politice

[10]. În „N. Rh. Z.“: valoarea de schimb. - Nota red. Editurii Politice

[11]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice

[12]. În „N. Rh. Z.“ lipseşte: străină. - Nota red. Editurii Politice

[13].-[14]. Adaos din (1891). - Nota red. Editurii Politice

[15]. În „N. Rh. Z.“: vii. - Nota red. Editurii Politice

[16]. În „N. Rh. Z.“: valoarea de schimb. - Nota red. Editurii Politice