Friedrich Engels

Despre autoritate[N394]

 


 

Scris: octombrie 1872 - martie 1873
Publicat: în Almanacco Repubblicano, decembrie 1873
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1967, Editura Politică, p. 579-582
Transcriere: Liviu Iacob, martie 2008

 


 

Unii socialişti au pornit în ultimul timp o adevărată cruciadă împotriva a ceea ce numesc ei principiul autorităţii. Este de ajuns ca ei să declare că un act este autoritar, pentru a-l condamna. Se abuzează atît de mult de acest procedeu sumar, încît este necesar să analizăm problema mai îndeaproape. Autoritatea în sensul în care este vorba aici înseamnă impunerea unei voinţe străine; autoritatea presupune, pe de altă parte, subordonare. Întrucît însă ambele expresii sună neplăcut, iar raportul pe care îl exprimă este supărător pentru partea subordonată, se naşte întrebarea dacă nu există vreun mijloc de a o scoate altfel la capăt, dacă în actualele condiţii sociale nu s-ar putea crea alte rînduieli sociale, în care această autoritate să nu mai aibă nici o raţiune şi, prin urmare, să dispară? Dacă examinăm relaţiile economice, industriale şi agrare care stau la baza actualei societăţi burgheze, constatăm că ele au tendinţa de a înlocui tot mai mult activităţile izolate prin activitatea combinată a oamenilor. În locul micilor ateliere ale unor producători izolaţi a apărut industria modernă, cu marile ei fabrici şi uzine, în care sute de muncitori supraveghează maşini complicate, acţionate de abur; diligentele şi căruţele de pe marile şosele sînt înlocuite de calea ferată, la fel cum micile bărci cu rame şi felucele cu pînze sînt înlocuite de vapoare. Maşinile şi aburul pun treptat stăpînire şi pe agricultură, înlocuindu-i încet, dar sigur pe micii proprietari cu marii capitalişti, care cultivă mari suprafeţe de pămînt cu ajutorul muncitorilor salariaţi. Astfel, pretutindeni activitatea combinată, complicarea proceselor, dependente unul de altul, iau locul activităţii independente a indivizilor izolaţi. Activitatea combinată presupune însă organizare, dar este oare posibilă organizarea fără autoritate?

Să presupunem că revoluţia socială i-a răsturnat pe capitalişti, a căror autoritate dirijează în prezent producţia şi circulaţia avuţiilor. Să mai presupunem, situîndu-ne cu totul pe poziţia antiautoritariştilor, că pămîntul şi uneltele de muncă au devenit proprietatea colectivă a muncitorilor care le folosesc. Dispare oare atunci autoritatea sau numai îşi schimbă forma? Să vedem.

Să luăm, de exemplu, o filatură de bumbac. Bumbacul trebuie să treacă prin cel puţin şase operaţii consecutive înainte de a se transforma în fire, iar aceste operaţii se efectuează de cele mai multe ori în săli diferite. Apoi, pentru buna funcţionare a maşinilor, este nevoie de un inginer care să supravegheze maşina cu abur, de mecanici pentru reparaţiile curente şi de mulţi muncitori necalificaţi pentru transportul produselor dintr-o sală într-alta etc. Toţi aceşti muncitori — bărbaţi, femei şi copii — sînt obligaţi să înceapă şi să termine lucrul la o oră stabilită de autoritatea aburului, care nu se sinchiseşte de loc de autonomia individuală. Înainte de toate, muncitorii trebuie deci să cadă de acord în ceea ce priveşte orele de muncă şi, de îndată ce aceste ore sînt stabilite, toţi, fără excepţie, trebuie să le respecte. Pe urmă, în fiecare sală se ivesc în fiecare minut probleme de amănunt legate de procesul de producţie, repartiţia materialelor etc., probleme care trebuie rezolvate imediat, pentru a evita întreruperea bruscă a întregii producţii. Şi, indiferent cum s-ar rezolva aceste probleme, fie prin hotărîrea delegatului pus în fruntea ramurii respective de muncă, fie, dacă este posibil, printr-o hotărîre a majorităţii, voinţa fiecărui individ în parte trebuie să se supună întotdeauna, iar aceasta înseamnă că problemele vor fi rezolvate în mod autoritar. Mecanismul automat al unei fabrici mari este cu mult mai despotic decît au fost vreodată micii capitalişti, pentru care munceau muncitorii. Cel puţin în ceea ce priveşte orele de muncă, deasupra porţii acestor fabrici se poate scrie: Lasciate ogni autonomia, voi che entrate![N394] Dacă cu ajutorul ştiinţei şi al geniului inventiv omul şi-a supus forţele naturii, acestea, independent de orice organizare socială, se răzbună pe el, supunîndu-l, în măsura în care le foloseşte, unui adevărat despotism. A voi să desfiinţezi autoritatea în marea industrie înseamnă a voi să desfiinţezi industria însăşi — să desfiinţezi maşina de filat acţionată de abur, pentru a te întoarce la roata de tors.

Să luăm alt exemplu — calea ferată. Şi aici cooperarea unui mare număr de persoane este absolut necesară; această cooperare trebuie să aibă loc la ore foarte precise, pentru a se evita accidentele. Şi aici prima condiţie este voinţa dominantă care rezolvă toate problemele subordonate ei, fie că această voinţă este reprezentată de un singur delegat, fie de un comitet însărcinat să aducă la îndeplinire hotărîrea majorităţii persoanelor interesate. Şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu o autoritate foarte categorică. Mai mult: ce s-ar întîmpla cu primul tren expediat dacă autoritatea funcţionarilor de la căile ferate asupra domnilor călători ar fi desfiinţată?

Necesitatea autorităţii — şi încă a unei autorităţi dintre cele mai categorice — este însă mai evidentă ca oriunde pe un vas aflat în largul mării. În clipe de pericol, factorul de care depinde aici viaţa tuturor este ca toţi să se supună imediat şi absolut voinţei unei singure persoane.

Ori de cîte ori expun asemenea argumente celor mai înverşunaţi antiautoritarişti, ei nu pot răspunde decît: „Da! Este adevărat, dar aici nu este vorba de autoritatea cu care învestim pe delegaţii noştri, ci de o însărcinare!“ Aceşti domni îşi închipuie că au schimbat obiectul schimbînd denumirea lui. Iată cum îşi bat joc de oameni aceşti profunzi cugetători.

Am văzut, aşadar, că, pe de o parte, o anumită autoritate, indiferent de felul în care a fost conferită, iar pe de altă parte o anumită subordonare sînt lucruri care — independent de organizarea socială — ni se impun o dată cu condiţiile materiale în care are loc producţia şi circulaţia produselor.

Pe de altă parte, am văzut că condiţiile materiale ale producţiei şi ale circulaţiei se complică în mod inevitabil o dată cu dezvoltarea marii industrii şi a marii agriculturi şi că au tendinţa de a extinde tot mai mult sfera acestei autorităţi. Este, prin urmare, absurd să considerăm că principiul autorităţii este absolut negativ, iar principiul autonomiei — absolut pozitiv. Autoritatea şi autonomia sînt relative, sferele lor de aplicare se schimbă o dată cu diferitele faze ale dezvoltării sociale. Dacă autonomiştii s-ar mulţumi să spună că organizarea socială a viitorului va restrînge autoritatea numai în cadrul acelor limite în care condiţiile producţiei ar face-o inevitabilă, s-ar mai putea ajunge la o înţelegere cu ei; ei sînt însă orbi în faţa tuturor realităţilor care fac necesară autoritatea şi obiectează numai împotriva cuvîntului ca atare.

De ce nu se mulţumesc antiautoritariştii să vocifereze împotriva autorităţii politice, împotriva statului? Toţi socialiştii sînt de acord că statul politic, şi o dată cu el autoritatea politică, vor dispărea ca urmare a viitoarei revoluţii sociale; aceasta înseamnă că funcţiile publice îşi vor pierde caracterul politic şi se vor transforma în simple funcţii administrative, care apără adevăratele interese sociale. Dar antiautoritariştii cer ca statul politic autoritar să fie desfiinţat dintr-o dată, încă înainte de a fi desfiinţate condiţiile sociale care l-au generat. Ei cer ca primul act al revoluţiei sociale să fie desfiinţarea autorităţii. Au văzut oare vreodată aceşti domni o revoluţie? O revoluţie este, fără îndoială, lucrul cel mai autoritar posibil. Revoluţia este actul prin care o parte din populaţie impune voinţa ei celeilalte părţi cu ajutorul puştilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-şi menţină dominaţia prin frica pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. S-ar fi menţinut Comuna din Paris măcar o singură zi dacă ea nu ar fi recurs împotriva burgheziei la această autoritate a poporului înarmat? N-ar trebui oare, dimpotrivă, să i se reproşeze Comunei că nu a recurs în suficientă măsură la această autoritate?

Aşadar, una din două: ori antiautoritariştii nu ştiu ce spun, şi în acest caz seamănă doar confuzie, ori ştiu ce spun, şi în acest caz trădează mişcarea proletariatului. Şi într-un caz şi în celălalt ei slujesc reacţiunea.

Federico Engels

 

 

 


 

Scris de F. Engels în octombrie 1872—martie 1873

Publicat pentru prima oară în decembrie 1873 în „Almanacco Repubblicano“ per l'anno 1874

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 309—312

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[N394]. Acest articol a fost scris de Engels la insistenţele repetate ale lui E. Bignami de a-i trimite un articol pentru culegerea „Almanacco Repubblicano“. Bignami i s-a adresat pentru prima oară lui Engels cu această rugăminte în iulie 1872. La 3 noiembrie 1872, Bignami a comunicat că a primit articolul lui Engels, dar, o dată cu arestarea lui, articolul s-a pierdut. În martie 1873, Engels a trimis lui Bignami articolul „Despre autoritate“, publicat în cele din urmă în decembrie 1873.  — Nota red. Editurii Politice (nota 394, vol. 1)

[N395]. Engels parafrazează inscripţia de pe poarta iadului în poemul lui Dante „Divina comedie“: „Infernul“, cîntul III, strofa 3.  — Nota red. Editurii Politice (nota 395, vol. 1)