Karl Marx
Capitalul, vol. II: Procesul de circulaţie a capitalului
Capitolul treisprezece

Timpul de producţie

Timpul de muncă este întotdeauna timp de producţie, adică timp în cursul căruia capitalul este mobilizat în sfera producţiei. Dimpotrivă, nu orice timp în cursul căruia capitalul se află în procesul de producţie este, în virtutea acestui fapt, în mod necesar şi timp de muncă.

Nu este vorba aici de întreruperile procesului de muncă determinate de limitele naturale ale posibilităţilor forţei de muncă, deşi s-a văzut în ce măsură simplul fapt că capitalul fix — clădirile fabricii, maşinile etc. — rămîne fără întrebuinţare în pauzele procesului de muncă a devenit unul dintre principalele motive ale prelungirii nefireşti a procesului de muncă şi al muncii de zi şi de noapte duse fără întrerupere 64. Este vorba aici de o întrerupere independentă de durata procesului de muncă, determinată de însăşi natura produsului şi de modul în care acesta este confecţionat, de o întrerupere în cursul căreia obiectul muncii este supus unor procese naturale mai mult sau mai puţin îndelungate şi trebuie să suporte modificări fizice, chimice, fiziologice, în cursul cărora procesul de muncă este suspendat în întregime sau în parte.

Astfel, vinul nou trebuie mai întîi să fermenteze un timp oarecare şi apoi să stea din nou o anumită perioadă pentru a atinge un anumit grad de perfecţiune. În multe ramuri industriale, produsul trebuie supus unui proces de uscare, ca, de pildă, în olărit, sau unor anumite influenţe care îi modifică proprietăţile chimice, ca în albitorii. Grîul de toamnă are nevoie de aproape 9 luni pentru a se coace. În intervalul dintre semănat şi recoltare, procesul de muncă este întrerupt aproape în întregime. În silvicultură, după ce semănatul şi muncile pregătitoare necesare acestuia au fost terminate, sămînţa are nevoie, poate, de un secol pentru a fi transformată în produs finit; în tot acest timp nu este nevoie decît de o muncă relativ puţin însemnată.

În toate aceste cazuri, în cursul unei mari părţi a timpului de producţie, munca adiţională nu se adaugă decît sporadic. Situaţia descrisă în capitolul anterior, în care capitalului deja investit în procesul de producţie trebuie să i se adauge capital adiţional şi muncă adiţională, nu se creează aici decît cu întreruperi mai lungi sau mai scurte.

Prin urmare, în toate aceste cazuri, timpul de producţie al capitalului avansat constă din două perioade: prima perioadă, în care capitalul se află în procesul de muncă; a doua perioadă, în care forma de existenţă a capitalului — aceea de produs nefinit — este supusă acţiunii unor procese naturale fără să se afle în procesul de muncă. Lucrurile nu se schimbă cu nimic dacă uneori aceste două perioade de timp se încrucişează şi se interferează. Aici perioada de muncă şi perioada de producţie nu coincid. Perioada de producţie este mai mare decît perioada de muncă. Dar abia după încheierea perioadei de producţie produsul este gata, copt, şi, prin urmare, poate fi transformat din forma de capital productiv în aceea de capital-marfă. În funcţie de durata acelei părţi a timpului de producţie care nu constă din timp de muncă, se prelungeşte deci şi perioada de rotaţie a capitalului. În măsura în care timpul de producţie care depăşeşte timpul de muncă nu este determinat de legi naturale date o dată pentru totdeauna, cum este cazul cu coacerea grîului, cu creşterea unui stejar etc., perioada de rotaţie poate fi adeseori redusă într-o măsură mai mare sau mai mică prin reducerea artificială a timpului de producţie. La aceasta duce, de pildă, introducerea albitului chimic în locul albitului pe pajişte sau introducerea în procesele de uscare a unor aparate de uscat mai eficiente. În industria tăbăcăriei, pătrunderea tananţilor în piei necesită, după metoda veche, 6—18 luni, în timp ce după metoda nouă, în care se utilizează pompa de aer, acest timp s-a redus de la o lună şi jumătate pînă la două luni. (J. G. Courcelle-Seneuil. „Traité théorique et pratique des entreprises industrielles etc.“, Paris, 1857, 2 éd. [p. 491.) Exemplul cel mai extraordinar de reducere artificială a acelei părţi a timpului de producţie care cuprinde exclusiv procese naturale îl oferă istoria producţiei fierului, în special transformarea fierului brut în oţel în ultimii 100 de ani, începînd cu pudlajul, descoperit în jurul anului 1780, şi pînă la procedeul modern „Bessemer“ şi ultimele metode introduse de atunci încoace. Timpul de producţie s-a scurtat enorm, dar în aceeaşi măsură a crescut şi investiţia de capital fix.

Un exemplu caracteristic de neconcordanţă între timpul de producţie şi timpul de muncă îl oferă fabricaţia de calapoade de cizmărie în America. Aici o parte importantă a cheltuielilor neproductive provine din faptul că lemnul trebuie să stea la uscat o perioadă de timp care poate să dureze pînă la 18 luni, pentru ca astfel calapodul finit să nu se scorojească şi să nu se deformeze. În tot acest timp, lemnul nu este supus nici unui alt proces de muncă. Perioada de rotaţie a capitalului investit este deci determinată nu numai de timpul necesar pentru producerea calapoadelor, ci şi de timpul în cale acest capital stă inactiv în lemnul supus uscării. Lemnul se află timp de 18 luni în procesul de producţie înainte de a putea intra în procesul de muncă propriu-zis. Acest exemplu demonstrează în acelaşi timp cît de diferite pot fi perioadele de rotaţie ale diferitelor părţi ale capitalului circulant total în urma unor împrejurări care îşi au originea nu în sfera circulaţiei, ci în procesul de producţie.

Deosebit de evidentă este deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul de muncă în agricultură. În condiţiile noastre de climă temperată, pămîntul dă o recoltă de cereale pe an. Reducerea sau prelungirea perioadei de producţie (care pentru semănăturile de toamnă este, în medie, de 9 luni) depinde, la rîndul ei, de alternarea anilor buni şi proşti şi de aceea nu poate fi precis determinată şi controlată dinainte, ca în industria propriu-zisă. Numai produsele derivate, ca laptele, brînza etc., pot fi produse şi vîndute în mod curent în perioade relativ mai scurte. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte timpul de muncă, situația este următoarea:

„Numărul zilelor de muncă pentru cele trei perioade principale de muncă va trebui considerat în diferitele regiuni ale Germaniei, ţinîndu-se seama de condiţiile climatice şi de celelalte împrejurări care îşi exercită influenţa, precum urmează: pentru perioada de primăvară, de la sfîrşitul lui martie sau începutul lui aprilie pînă la mijlocul lui mai, 50—60 de zile de muncă; pentru perioada de vară, de la începutul lui iunie pînă la sfîrşitul lui august, 65—80; iar pentru perioada de toamnă, de la începutul lui septembrie pînă la sfîrşitul lui octombrie sau pînă la mijlocul sau sfîrşitul lui noiembrie, 55—75 de zile de muncă. În ceea ce priveşte iarna, trebuie menţionate numai muncile care pot fi executate în acest anotimp, cum e căratul gunoiului pentru îngrășămînt, al lemnelor, al materialelor de construcţie, transporturile la piaţă etc.“ (F. Kirchhof. „Handbuch der landwirthschaftlichen Betriebslehre“, Dessau, 1852, S. 160.)

De aceea, cu cît clima este mai nefavorabilă, cu atît perioada de muncă în agricultură este mai scurtă şi, prin urmare, cu atît mai scurtă este perioada în decursul căreia se cheltuieşte capital şi muncă. Să luăm, de pildă, Rusia. În unele regiuni din nordul Rusiei, munca cîmpului nu este posibilă decît 130—150 de zile pe an. Este lesne de înţeles ce pierdere ar fi pentru Rusia dacă 50 000 000 din cele 65 000 000 ale populaţiei ei europene ar rămîne fără ocupaţie în timpul celor 6 sau 8 luni de iarnă, în care orice muncă a cîmpului trebuie să înceteze. În afară de cei 200 000 de ţărani care lucrează în cele 10 500 de fabrici ale Rusiei, pretutindeni la sate s-au dezvoltat industrii casnice proprii. Aşa există sate în care toţi ţăranii sînt din generaţie în generaţie ţesători, tăbăcari, cizmari, lăcătuşi, cuţitari etc.; aceasta se întîmplă în special în guberniile Moscova, Vladimir, Kaluga, Kostroma şi Petersburg. De altfel în prezent această industrie casnică este silită să se pună din ce în ce mai mult în slujba producţiei capitaliste; ţesătorilor, de pildă, urzeala şi bătătura li se livrează de către negustori direct sau prin intermediul unor agenţi comerciali. (Rezumat după „Reports by H. M. Secretaries of Embassy and Legation, on the Manufactures, Commerce etc.“, nr. 8, 1865, p. 86, 87.) Se vede aici cum faptul că perioada de producţie nu coincide cu perioada de muncă, ultima reprezentînd numai o parte din cea dintîi, constituie baza naturală a îmbinării agriculturii cu meşteşugurile rurale auxiliare şi cum, pe de altă parte, acestea din urmă, la rîndul lor, devin puncte de sprijin pentru capitalist, care la început pătrunde aici în calitate de negustor. Cînd producţia capitalistă desăvîrşeşte mai tîrziu separarea dintre manufactură şi agricultură, muncitorul agricol devine tot mai dependent de ocupaţii auxiliare pur întîmplătoare şi din această cauză situaţia lui se înrăutăţeşte. Se va vedea mai tîrziu că pentru capital toate deosebirile în ceea ce priveşte rotaţia dispar. Pentru muncitor însă nu.

În timp ce în majoritatea ramurilor industriei propriu-zise, în industria extractivă, transporturi etc. producţia se desfăşoară în mod uniform, timpul de muncă este acelaşi ani de-a rîndul şi, abstracţie făcînd de întreruperile anormale pe care le reprezintă oscilaţiile preţurilor, perturbările în mersul afacerilor etc., avansurile pentru capitalul care intră în procesul zilnic de circulaţie se repartizează în mod uniform; de asemenea, celelalte condiţii în ceea ce priveşte piaţa rămînînd neschimbate, reîntoarcerea capitalului circulant sau reînnoirea lui se face, în cursul anului, la intervale de timp regulate. Dimpotrivă, în ramurile în care timpul de muncă formează numai o parte din timpul de producţie, capitalul circulant este avansat în diferitele perioade ale anului cu cea mai mare neregularitate, în timp ce reîntoarcerea se face dintr-o dată, la momentul determinat de condiţiile naturale. Aici, în întreprinderi de aceleaşi proporţii, adică atunci cînd capitalul circulant avansat este de aceeaşi mărime, el trebuie avansat dintr-o dată în mase mai mari şi pentru un timp mai îndelungat decît în întreprinderile cu perioade de muncă neîntrerupte. De asemenea durata capitalului fix se deosebeşte aici cu mult mai mult de timpul cît el funcţionează realmente în mod productiv. Se înţelege de la sine că, dacă există o deosebire între timpul de muncă şi timpul de producţie, şi timpul de întrebuinţare a capitalului fix folosit este în permanenţă întrerupt pentru perioade mai lungi sau mai scurte, cum se întîmplă, de pildă, în agricultură cu vitele de muncă, cu uneltele şi cu maşinile. În măsura în care acest capital fix constă din vite de muncă, el necesită în permanenţă aceleaşi sau aproape aceleaşi cheltuieli pentru furaje etc. atît în timpul cît vitele lucrează, cît şi în timpul cît ele nu lucrează. La mijloacele de muncă neînsufleţite, neutilizarea lor provoacă şi ea o oarecare depreciere. În general are deci loc o scumpire a produsului, întrucît transmiterea de valoare asupra produsului nu se calculează după timpul cît funcţionează capitalul fix, ci după timpul în decursul căruia el pierde valoare. În aceste ramuri de producţie, inactivitatea capitalului fix, indiferent dacă este sau nu legată şi de cheltuieli curente, este de asemenea o condiţie a utilizării normale a acestuia, ca, de pildă, pierderea unei anumite cantităţi de bumbac în procesul filatului; tot astfel în orice proces de muncă, efectuat în condiţii tehnice normale, cheltuirea neproductivă, dar inevitabilă de forţă de muncă contează la fel ca şi cheltuirea productivă. Orice perfecţionare care reduce cheltuirea neproductivă de mijloace de muncă, materie primă şi forţă de muncă reduce şi valoarea produsului.

În agricultură le întîlnim pe amîndouă: şi perioada de muncă relativ mai lungă, şi deosebirea mare dintre timpul de muncă şi timpul de producţie. Hodgskin observă în mod just în această privinţă:

„Deosebirea dintre timpul“ {deşi el nu face nici o distincţie între timpul de muncă şi timpul de producţie} „necesar pentru producerea produselor în agricultură şi timpul necesar în alte ramuri de activitate este cauza principală a marii dependenţe a agricultorilor. Ei nu-şi pot aduce mărfurile pe piaţă într-un timp mai scurt de un an. În tot acest interval de timp, ei trebuie să ia pe datorie de la cizmar, de la croitor, de la fierar, de la rotar şi de la diferiţi alţi producători de ale căror produse au nevoie, produse care sînt confecţionate în cîteva zile sau săptămîni. Din cauza acestei condiţii naturale, precum şi din cauza sporirii mai rapide a avuţiei în celelalte ramuri de activitate, proprietarii funciari care au monopolizat pămîntul întregului stat, deşi şi-au mai însuşit şi monopolul legislaţiei, sînt totuşi incapabili să se elibereze pe ei şi pe slugile lor, pe arendaşi, de soarta de a fi oamenii cei mai dependenţi din ţară“. (Thomas Hodgskin. „Popular Political Economy“, London, 1827, p. 147, notă.)

Toate metodele cu ajutorul cărora, pe de o parte, cheltuielile pentru salarii şi mijloace de muncă în agricultură sînt repartizate în decursul anului în mod mai uniform, iar pe de altă parte timpul de rotaţie este redus, ca, de pildă, prin cultivarea de produse mai variate, în urma cărui fapt devin posibile mai multe recolte în decursul aceluiaşi an, necesită o sporire a capitalului circulant avansat în producţie, cheltuit pentru salarii, îngrăşăminte, sămînţă etc. Aşa stau lucrurile la trecerea de la asolamentul trienal cu pîrloagă la asolamentul alternativ fără pîrloagă. Tot aşa stau lucrurile cu sistemul de „cultures dérobées“ *1 în Flandra.

„Rădăcinoasele se cultivă în «cultures dérobées»; pe acelaşi ogor cresc mai întîi cereale, în, rapiţă pentru satisfacerea nevoilor oamenilor, iar după recoltarea acestora se seamănă rădăcinoase ca furaj pentru vite. Sistemul acesta, în care vitele cornute mari pot rămîne tot timpul în grajd, produce o îngrămădire considerabilă de bălegar şi devine astfel pivotul culturii alternative. În regiunile nisipoase, mai mult de o treime din suprafaţa cultivată este folosită pentru «cultures dérobées»; rezultatul este același ca şi cum suprafaţa cultivată ar fi mărită cu o treime“.

Pe lîngă rădăcinoase se mai întrebuinţează în acest scop trifoiul şi alte plante furajere.

„Agricultura, dusă pînă la un grad de intensitate unde se confundă cu grădinăritul, necesită, bineînţeles, investiţii relativ importante de capital. În Anglia, investiţiile de capital sînt de 250 de franci la hectar. În Flandra, ţăranii noştri ar considera, probabil, că o investiţie de capital de 500 de franci la hectar ar fi prea mică“. („Essais sur l'Économie Rurale de la Belgique“, par Émile de Laveleye, Bruxelles, 1863, p. 59, 60, 63.)

Să luăm, în sfîrşit, silvicultura.

„Producţia lemnului se deosebeşte esenţial de majoritatea celorlalte producţii, prin faptul că aici forţa naturii acţionează în mod independent şi, întrucît se reînnoieşte în mod natural, nu are nevoie de forţa omului şi a capitalului. De altfel, chiar şi acolo unde pădurile sînt reînnoite în mod artificial, cheltuirea de forţa umană şi de capital în comparaţie cu acţiunea forţelor naturale este neînsemnată. În plus, pădurea mai poate creşte pe terenuri şi locuri unde cerealele nu mai cresc sau unde cultivarea lor nu mai este rentabilă. Dar pentru o exploatare regulată silvicultura mai are nevoie și de o suprafaţă mai întinsă decît cultura de cereale, întrucît pe parcelele mai mici nu se pot efectua tăieri raţionale, este aproape imposibil să se obţină venituri suplimentare, protecţia pădurilor este mai anevoioasă etc. Procesul de producţie este însă legat şi de intervale de timp atît de lungi, încît depăşeşte planurile unei gospodării private şi uneori chiar şi durata vieţii unei generaţii. Capitalul cheltuit pentru achiziţionarea de terenuri forestiere“

{ în condiţiile producţiei în comun, acest capital nu este necesar şi problema care se pune este numai cîtă suprafaţă din arătură şi din păşuni poate destina obştea producţiei forestiere }

„aduce roade bogate numai după un timp îndelungat şi nu se roteşte decît în mod parţial, rotaţia totală făcîndu-se, la unele specii de lemn, la intervale de 150 de ani, în afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de lemn viu care să întreacă de 10 pînă la 40 de ori exploatarea anuală. Prin urmare, cine nu are şi alte surse de venituri şi nu posedă întinderi mari de pădure nu poate practica o silvicultură regulată“. (Kirchhof, p. 58.)

Timpul de producţie îndelungat (care nu cuprinde decît un timp de muncă relativ redus), de aceea şi durata perioadelor sale de rotaţie, face ca producţia silvică să fie o ramură de activitate neavantajoasă pentru exploatarea privată şi deci pentru exploatarea capitalistă, care este prin esenţa ei exploatare privată, chiar în cazul cînd în locul capitalistului individual apare capitalistul asociat. Dezvoltarea culturii şi a industriei în general a fost însoţită întotdeauna de o distrugere atît de energică a pădurilor, încît tot ce a făcut, pe de altă parte, pentru întreţinerea şi plantarea de noi păduri reprezintă o cantitate cu totul neglijabilă.

Deosebit de remarcabil în citatul lui Kirchhof este următorul pasaj:

„în afară de aceasta, producţia neîntreruptă a lemnului cere o rezervă de lemn viu care să întreacă de 10 pînă la 40 de ori exploatarea anuală“.

Prin urmare, o singură rotaţie a capitalului se efectuează în 10 pînă la 40 de ani şi chiar mai mulţi.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte creşterea vitelor. O parte a cirezii (rezerva de vite) rămîne în procesul de producţie, în timp ce altă parte a ei e vîndută ca produs anual. Numai o parte a capitalului se roteşte aici anual, exact ca în cazul capitalului fix format din maşini, vite de muncă etc. Cu toate că acest capital este un capital fixat în procesul de producție pentru un timp relativ mai îndelungat, prelungind astfel rotaţia capitalului total, el nu constituie capital fix în sensul strict al acestui cuvînt.

Ceea ce se numeşte aici rezervă — o anumită cantitate de lemn viu sau de vite — se află într-un sens relativ în procesul de producţie (concomitent ca mijloc de muncă şi material de muncă); corespunzător condiţiilor naturale ale reproducţiei lemnului sau vitelor, este nevoie, în cazul unei exploatări regulate, ca întotdeauna o parte importantă să se afle în această formă, în forma de rezervă.

O acţiune asemănătoare exercită asupra rotaţiei capitalului o altă categorie de rezerve, care nu constituie decît capital productiv potenţial, dar care, din cauza naturii exploatării, trebuie să fie îngrămădită în mase mai mari sau mai mici, deci trebuie să fie avansată pentru producţie pe un timp mai îndelungat, cu toate că nu intră decît treptat în procesul de producţie activ. Din această categorie face parte, de pildă, bălegarul înainte de a fi dus pe cîmp, de asemenea cerealele, fînul etc. şi rezervele de nutreţ care intră în producţia vitelor.

„O parte considerabilă a capitalului de rulment este cuprinsă în rezervele gospodăriei. Acestea pot pierde însă o parte mai mare sau mai mică din valoarea lor dacă măsurile de prevedere necesare pentru buna lor conservare nu sînt aplicate aşa cum se cuvine; prin lipsa de supraveghere, o parte din rezervele de produse pot chiar să fie cu totul pierdute pentru gospodărie. De aceea aici este necesară în special o supraveghere atentă a hambarelor, a podurilor în care se află cereale şi furaje şi a pivniţelor; de asemenea e nevoie ca magaziile să fie totdeauna bine încuiate, curăţate, aerisite etc.; cerealele şi fructele destinate păstrării trebuie să fie din timp în timp întoarse, cartofii şi sfecla trebuie apărate de ger, de apă, de putrezire etc.“. (Kirchhof, p. 292.) „Atunci cînd se calculează cele necesare pentru nevoile gospodăriei, în special pentru întreţinerea vitelor — şi în această privinţă repartizarea trebuie să se facă ţinîndu-se seama de cantitatea produsului şi de scopul urmărit —, trebuie să se aibă în vedere nu numai satisfacerea nevoilor respective, dar şi faptul că trebuie să rămînă şi o rezervă necesară pentru anumite cazuri neprevăzute. De îndată ce se constată că nevoile nu pot fi satisfăcute în întregime din produsul gospodăriei proprii, trebuie să se încerce în primul rînd completarea acestor lipsuri cu alte produse (înlocuitoare) sau procurarea acestora la un preţ mai mic decît ar costa cele care lipsesc. Dacă s-ar constata, de pildă, o lipsă de fîn, acesta poate fi înlocuit cu rădăcini cărora li se adaugă paie. În general trebuie ca în această privinţă să se ţină întotdeauna seama de valoarea utilă şi de preţul de piaţă al diferitelor produse, iar problema consumului să fie rezolvată în conformitate cu ele; dacă, de pildă, ovăzul este mai scump în timp ce mazărea şi secara sînt relativ mai ieftine, o parte din ovăzul întrebuinţat pentru hrana cailor va fi înlocuită cu folos prin mazăre sau secară, vînzîndu-se ovăzul rămas astfel disponibil etc.“ (ibid., p. 300).

Mai înainte, cînd ne-am ocupat de formarea de stocuri *2, s-a făcut remarca că este nevoie de o anumită cantitate, mai mare sau mai mică, de capital productiv potenţial, adică de o anumită cantitate de mijloace de producţie destinate producţiei, care trebuie să fie stocate în mase mai mari sau mai mici pentru a intra în mod treptat în procesul de producţie. De asemenea s-a menţionat că, într-o întreprindere dată sau într-o exploatare capitalistă de anumite proporţii, mărimea stocului productiv depinde de dificultatea mai mare sau mai mică a reînnoirii lui, de apropierea relativă a pieţelor de aprovizionare, de dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie etc. Toate aceste împrejurări determină minimul de capital care trebuie să existe sub formă de stoc productiv, prin urmare determină durata perioadei pentru care trebuie făcute avansările de capital, precum şi volumul masei de capital care trebuie avansată dintr-o dată. Acest volum al masei de capital, care influenţează deci şi rotația, este determinat de timpul mai lung sau mai scurt în decursul căruia capitalul circulant se află imobilizat sub formă de stoc productiv, deci numai sub formă de capital productiv potenţial. Pe de altă parte, în măsura în care această oprire depinde de posibilitatea mai mare sau mai mică de înlocuire rapidă, de situaţia pieţei etc., ea însăşi este determinată, la rîndul ei, de timpul de circulaţie, de împrejurări care ţin de sfera circulaţiei.

„Apoi tot inventarul şi toate accesoriile, ca unelte de mină, site, coşuri, frînghii, unsoare pentru roţi, cuie etc.. trebuie să existe în stocuri pentru a putea fi imediat înlocuite, şi stocul trebuie să fie cu atît mai mare, cu cît posibilitatea de a le procura repede din apropiere este mai mică. În sfîrşit, întregul inventar de unelte trebuie verificat cu grijă în fiecare iarnă, făcîndu-se imediat completările şi reparaţiile necesare. În primul rînd condiţiile locale vor decide dacă în general stocurile pentru inventar care se vor face vor fi mai mari sau mai mici. Unde nu există în apropiere meseriaşi sau prăvălii, trebuie să se creeze stocuri mai mari decît acolo unde asemenea meseriași sau prăvălii există chiar în localitate sau în imediată apropiere. Cînd însă stocurile necesare, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, sînt procurate dintr-o dată în cantităţi mai mari, există de obicei avantajul aprovizionării la un preț mai ieftin, în special dacă în acest scop s-a ales şi momentul potrivit; este drept că în felul acesta se retrage dintr-o dată din capitalul circulant de exploatare o sumă considerabilă, de care întreprinderea nu se poate dispensa întotdeauna fără inconvenienţe“. (Kirchhof, p. 301.)

Deosebirea dintre timpul de producţie şi timpul de muncă poate apărea, după cum am văzut, în cazuri foarte diferite. Capitalul circulant se poate afla în timpul de producţie înainte de a intra în procesul de muncă propriu-zis (fabricaţia de calapoade); sau se află în timpul de producţie după ce a trecut prin procesul de muncă propriu-zis (vin, cereale pentru sămînţă); sau timpul de producţie este întrerupt pe alocuri de timpul de muncă (agricultură, silvicultură); o mare parte din produsul apt să circule rămîne încorporată în procesul de producţie activ, în timp ce o parte incomparabil mai mică intră în circulaţia anuală (silvicultură şi creşterea vitelor); perioada mai îndelungată sau mai scurtă pentru care trebuie avansat capitalul circulant sub formă de capital productiv potenţial şi deci pentru care cantitatea mai mare sau mai mică de capital trebuie avansată dintr-o dată este determinată, în parte, de însuşi caracterul procesului de producţie (agricultură), iar în parte depinde de apropierea pieţelor etc., într-un cuvînt de împrejurări care ţin de sfera circulaţiei.

Se va vedea mai tîrziu („Capitalul“, cartea a III-a) la ce teorii absurde au ajuns MacCulloch, James Mill şi alţii încercînd să identifice timpul de producţie, care se abate de la timpul de muncă, cu acesta din urmă, încercare care, la rîndul ei, rezultă din aplicarea greşită a teoriei valorii.

___

Ciclul de rotaţie pe care l-am analizat mai înainte este dat de durata capitalului fix avansat pentru procesul de producţie. Întrucît acest ciclu cuprinde un şir de ani mai mare sau mai mic, el cuprinde şi o serie de rotaţii anuale, respectiv o serie de rotaţii care se repetă în cursul unui an, ale capitalului fix.

În agricultură, un asemenea ciclu de rotaţie este determinat de sistemul de asolament.

„Durata termenului de arendare nu poate fi, în orice caz, mai scurtă decît timpul de rotaţie pe care îl necesită asolamentul introdus; de aceea, la sistemul de asolament trienal avem întotdeauna de-a face cu 3, 6, 9 etc. ani. Dar, în ipoteza asolamentului trienal cu pîrloagă totală, ogorul e cultivat în 6 ani doar de 4 ori, iar în anii de cultivare se alternează culturile de toamnă cu cele de primăvară şi, atunci cînd structura solului o reclamă sau o permite, se cultivă alternativ grîu, secară, orz şi ovăz. Fiecare specie de cereale dă pe același sol o recoltă mai mare sau mai mică decît cealaltă; fiecare are altă valoare şi se şi vinde cu alt preţ. De aceea venitul realizat de pe ogor este în fiecare an agricol altul; de asemenea el este altul în prima jumătate a rotaţiei“ (în primii trei ani) „şi altul în cea de-a doua. Chiar şi venitul mediu nu este la fel de mare în ambele perioade ale rotaţiei, întrucît recolta nu depinde numai de calitatea solului, ci şi de starea timpului, iar preţurile depind de o serie întreagă de împrejurări care variază. Dacă se calculează venitul realizat de pe ogor după recolta medie şi după preţurile medii din întregul timp de rotaţie de 6 ani, obţinem venitul total anual atît pentru prima jumătate a timpului de rotaţie, cît şi pentru cealaltă. Acesta nu este însă cazul atunci cînd venitul este calculat numai pentru jumătatea timpului de rotaţie, adică numai pentru 3 ani; în acest caz, venitul total nu ar fi egal. De aici rezultă că, în cazul asolamentului trienal, durata timpului de arendare trebuie fixată la cel puţin 6 ani. Mult mai de dorit şi mai avantajos este întotdeauna, atît pentru fermier, cît şi pentru proprietarul terenului, ca termenul de arendare să fie un multiplu al termenului de arendare“ { sic }, „deci dacă la asolamentul trienal el nu e de 6, ci de 12, 18 sau mai mulţi ani, iar la asolamentul septenal el nu e de 7, ci de 14, 28 ani“. (Kirchhof, p. 117, 118.)

{În acest loc găsim în manuscrisul lui Marx: „Sistemul de asolament englez. Aici să se facă o notă“.}

 

 


 

*1. — culturi intercalate. — Nota trad.

*2. Vezi volumul de faţă, p. 145—152. — Nota red.

 


 

64. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 267—274. [Nota red.]