Toate împrejurările examinate pînă acum, care creează deosebiri între duratele perioadelor de rotaţie a diferitelor capitaluri investite în ramuri de producţie diferite şi deci deosebiri şi între durata perioadelor pentru care trebuie avansat capitalul îşi au originea în însuşi procesul de producţie, cum este, de pildă, deosebirea dintre capitalul fix şi capitalul circulant, deosebirea dintre perioadele de muncă etc. Dar timpul de rotaţie a capitalului este egal cu suma timpului lui de producţie şi a timpului lui de circulaţie. Prin urmare, se înţelege de la sine că durata diferită a timpului de circulaţie creează deosebiri în timpul de rotaţie şi deci în durata perioadei de rotaţie. Lucrul acesta devine cît se poate de evident atunci cînd se compară două investiţii de capital diferite la care numai timpurile de circulaţie diferă, iar toate celelalte împrejurări care modifică rotaţia sînt identice, sau atunci cînd se ia un anumit capital, cu un anumit raport între capitalul fix şi capitalul circulant, cu o perioadă de muncă dată etc., şi se schimbă în mod ipotetic numai timpurile de circulaţie.
Una dintre părţile timpului de circulaţie, şi anume aceea care e relativ cea mai importantă, constă din timpul de vînzare, adică din perioada în care capitalul se află în stare de capital-marfă. Corespunzător mărimii relative a acestei perioade se prelungeşte sau se reduce timpul de circulaţie şi deci perioada de rotaţie în general. Este posibil ca în urma cheltuielilor pentru păstrare etc. să devină necesară o cheltuire suplimentară de capital. Se înţelege de la sine că, pentru capitaliştii individuali din una şi aceeaşi ramură de producţie, timpul necesar pentru vînzarea mărfurilor lor finite poate fi foarte diferit; deci poate fi diferit nu numai pentru masele de capital investite în diferite ramuri de producţie, ci şi pentru diferitele capitaluri independente, care nu constituie de fapt decît părţi devenite autonome ale capitalului total investit în aceeaşi sferă de producţie. Celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, perioada de vînzare va varia, pentru acelaşi capital individual, corespunzător cu oscilaţiile generale care au loc în condiţiile pieţei sau cu oscilaţiile acestor condiţii într-o anumită ramură de producţie. Nu ne vom mai opri acum asupra acestei probleme. Constatăm numai un fapt simplu: toate împrejurările care în general provoacă o diversitate în perioadele de rotaţie ale capitalurilor investite în diferite ramuri de producţie au drept urmare, atunci cînd acţionează în mod individual (de pildă atunci cînd unul dintre capitalişti are posibilitatea de a vinde mai repede decît concurentul său sau cînd unul aplică în mai mare măsură decît altul metode care reduc perioadele de muncă etc.), o diversitate şi în rotaţia diferitelor capitaluri individuale care se află în aceeaşi ramură de producţie.
O cauză care acţionează în mod constant în sensul diferenţierii timpului de vînzare şi deci a timpului de rotaţie în general este distanţa la care se află piaţa pe care se vinde marfa de locul unde este produsă această marfă. În tot timpul călătoriei sale spre piaţă, capitalul se află mobilizat în starea de capital-marfă; dacă marfa se produce după comandă, capitalul rămîne mobilizat pînă în momentul livrării; dacă nu se produce după comandă, atunci la timpul călătoriei spre piaţă se adaugă şi timpul cît marfa se află pe această piaţă pentru a fi vîndută. Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie şi de transport scurtează în mod absolut perioada de peregrinare a mărfurilor, dar nu desfiinţează diferenţa relativă rezultată din această peregrinare, în ceea ce priveşte timpul de circulaţie a diferitelor capitaluri-marfă sau a diferitelor părţi ale aceluiaşi capital-marfă care se îndreaptă spre diferite pieţe. Astfel, corăbiile cu pînze şi vapoarele perfecţionate, care scurtează timpul cît se află mărfurile pe drum, îl scurtează atît în ceea ce priveşte porturile apropiate, cît şi cele depărtate. Deosebirea relativă rămîne, deşi este de multe ori redusă. Dar, în urma dezvoltării mijloacelor de transport şi de comunicaţie, deosebirile relative din timpul cît mărfurile se află pe drum pot fi modificate într-un mod care nu corespunde distanţelor naturale. De pildă, o cale ferată care duce de la locul de producţie spre un centru principal de concentrare a populaţiei din interiorul ţării face ca un punct geografic apropiat din interiorul ţării respective spre care nu duce nici o cale ferată să fie în mod absolut sau relativ mai îndepărtat decît punctul care, din punct de vedere geografic, este mai îndepărtat; tot astfel, din cauza aceleiaşi împrejurări, depărtarea relativă a locurilor de producţie chiar de pieţele de desfacere mai mari poate să sufere o modificare, ceea ce şi explică decăderea unor centre de producţie vechi şi apariţia altora noi ca urmare a schimbărilor suferite de mijloacele de transport şi de comunicaţie. (Aici se mai adaugă costul relativ mult mai mic al transportului pentru distanţele mai lungi în comparaţie cu cele scurte.) Concomitent cu dezvoltarea mijloacelor de transport creşte nu numai viteza deplasării în spaţiu, depărtarea în spaţiu reducîndu-se astfel în timp. Nu se dezvoltă numai masa mijloacelor de comunicaţie, astfel că, de pildă, un mare număr de vapoare pornesc concomitent spre acelaşi port, că mai multe trenuri circulă concomitent între aceleaşi două puncte pe trasee diferite, dar şi că, de pildă, în diferite zile ale săptămînii diverse cargoboturi pleacă succesiv de la Liverpool la New York sau la diferite ore ale zilei trenuri de marfă pleacă de la Manchester la Londra. Viteza absolută, deci şi partea respectivă a timpului de circulaţie, nu este, ce-i drept, modificată datorită acestei împrejurări din urmă atunci cînd randamentul mijloacelor de transport este dat. Dar cantităţi succesive de mărfuri pot fi transmise la intervale mai scurte care urmează unele după altele, ajungînd astfel în mod succesiv pe piaţă, fără să se îngrămădească sub formă de capital-marfă potenţial în mase mai mari pînă la expedierea lor efectivă. De aceea şi reîntoarcerea capitalului se face pe părţi, repartizîndu-se asupra unor perioade de timp succesive mai scurte, astfel că în permanenţă o parte este transformată în capital bănesc, în timp ce cealaltă parte mai circulă sub formă de capital-marfă. Prin această repartizare a reîntoarcerii asupra mai multor perioade succesive, timpul total de circulaţie este redus, prin urmare şi timpul de rotaţie. Mai întîi se dezvoltă frecvenţa mai mare sau mai mică cu care funcţionează mijloacele de transport; de pildă, numărul trenurilor de pe o cale ferată se măreşte, pe de o parte, pe măsură ce un loc de producţie produce mai mult, devenind un centru de producţie mai important, şi anume numărul trenurilor se măreşte în direcţia pieţei de desfacere deja existente, deci în direcţia marilor centre de producţie şi aglomerări de populaţie, spre porturile de export etc.; pe de altă parte însă, această uşurinţă deosebită a comunicaţiilor şi rotaţia capitalului accelerată datorită ei (în măsura în care această rotaţie este condiţionată de timpul de circulaţie) provoacă, invers, o dezvoltare accelerată a centrului de producţie şi o consolidare a acestuia pe pieţele de desfacere. O dată cu concentrarea accelerată a maselor de oameni şi a maselor de capital în anumite puncte, creşte şi concentrarea acestor mase de capital în cîteva mîini. În același timp au loc o nouă modificare şi o nouă deplasare a centrelor de producţie şi a piețelor ca urmare a schimbărilor survenite în situaţia lor relativă o dată cu schimbările mijloacelor de comunicaţie. Un loc de producţie care avea înainte o poziţie avantajoasă, fiind aşezat lîngă o şosea sau lîngă un canal, se află acum situat lîngă o linie de cale ferată secundară, care pe deasupra nu funcţionează decît cu întreruperi relativ mari, în timp ce alt punct care mai înainte era foarte departe de arterele principale de comunicaţie se află acum la încrucişarea mai multor căi ferate. Localitatea a doua se dezvoltă, prima decade. Schimbarea survenită în mijloacele de transport duce deci la deosebiri locale în timpul de circulaţie a mărfurilor, în condiţiile de cumpărare, de vînzare etc. sau are drept urmare o altfel de repartizare a deosebirilor locale deja existente. Importanţa acestei împrejurări pentru rotaţia capitalului reiese din certurile interminabile ale reprezentanţilor comerciali şi industriali ai diferitelor localităţi cu direcţiile căilor ferate. (Vezi, de pildă, cartea albastră a lui „Railway Committee“, citată mai sus *1.)
Toate ramurile de producţie care după natura produsului lor depind în special de debuşeele locale, ca, de pildă, fabricile de bere, ating, aşadar, cea mai mare dezvoltare în principalele centre de concentrare a populaţiei. Rotaţia mai rapidă a capitalului compensează aici în parte scumpirea unora dintre condiţiile producţiei, a terenului de construcţie etc.
Dacă, pe de o parte, o dată cu progresul producţiei capitaliste, dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie reduce pentru o cantitate de mărfuri dată timpul de circulaţie, acelaşi progres, împreună cu condiţiile create o dată cu dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţie, provoacă, invers, necesitatea de a lucra pentru pieţe tot mai îndepărtate, într-un cuvînt pentru piaţa mondială. Masa mărfurilor aflate pe drum şi a acelora care sînt transportate spre puncte îndepărtate creşte enorm; creşte deci, în mod absolut şi relativ, şi acea parte a capitalului social care se află în permanenţă, pentru perioade mai lungi, în stadiul de capital-marfă, în limitele timpului de circulaţie. Concomitent creşte şi acea parte a avuţiei sociale care, în loc să servească drept mijloc de producţie direct, este investită în mijloace de transport şi de comunicaţie, precum şi în capitalul fix şi circulant necesar pentru exploatarea acestora.
Simpla durată relativă a călătoriei mărfii de la locul de producţie la locul de desfacere creează o diferenţă nu numai în prima parte a timpului de circulaţie, în timpul de vînzare, ci şi în a doua parte, în perioada de retransformare a banilor în elementele capitalului productiv, în timpul de cumpărare. De pildă, marfa este expediată în India. Drumul durează, să zicem, 4 luni. Să presupunem că timpul de vînzare = 0, adică marfa este trimisă după comandă şi este plătită agentului producătorului la livrare. Remiterea banilor (forma în care se face această remitere nu are aici nici o importanţă) durează alte 4 luni. Trec astfel în total 8 luni pînă cînd acelaşi capital poate funcţiona din nou în calitate de capital productiv, pînă cînd, prin urmare, cu el se poate relua aceeaşi operaţie. Deosebirile în durata rotaţiei care se produc astfel formează una dintre bazele materiale ale diferitelor termene de credit, după cum de altfel comerţul maritim formează, de pildă la Veneţia şi Genova, unul dintre izvoarele sistemului de credit propriu-zis.
„Criza din 1847 a permis băncilor şi firmelor comerciale din vremea aceea să reducă termenul scadenţei, statornicită în India și în China“ (privitor la cambiile aflate în drum între aceste ţări şi Europa) „de la 10 luni de la tragere la 6 luni de la vedere; acum, după 20 de ani, în care timp comunicaţiile au fost accelerate și s-a introdus telegraful, a devenit necesară o nouă reducere de la 6 luni de la vedere la 4 luni de la tragere, ca un prim pas spre o reducere la 4 luni de la vedere. Drumul unei corăbii cu pînze de la Calcutta la Londra pe la Capul Bunei Speranţe durează în medie mai puţin de 90 de zile. Un termen de 4 luni de la vedere ar echivala cu un drum de aproximativ 150 de zile. Termenul actual de 6 luni de la vedere echivalează cu un drum de aproximativ 210 zile“. („London Economist“, 16 iunie 1866.)
În schimb:
„În Brazilia, termenul mai este şi astăzi de 2 şi 3 luni de la vedere; de la Anvers cambiile se trag“ (asupra Londrei) „cu o scadenţă de 3 luni de la data tragerii; chiar şi Manchester şi Bradford trag asupra Londrei cu o scadenţă de 3 luni şi mai mult. Printr-o înţelegere tacită i se dă astfel comerciantului întreaga posibilitate de a-şi realiza marfa, dacă nu mai înainte, totuşi pînă la data cînd cambiile trase asupra acestei mării expiră. De aceea termenul stabilit pentru scontarea cambiilor indiene nu este exagerat. Produsele indiene, care se vînd la Londra de obicei cu un termen de plată de 3 luni, nu pot fi realizate, dacă se socoteşte un timp oarecare necesar pentru vînzare, mai scurt de 5 luni; în plus, între cumpărarea produselor in India şi livrarea lor în depozitele din Anglia trec, în medie, alte 5 luni. Avem aici o perioadă de 10 luni, în timp ce cambiile trase asupra acestor mărfuri nu au o scadenţă mai mare de 7 luni“ (ibid., 30 iunie 1866). „La 2 iulie 1866, 5 mari bănci londoneze care au relaţii în special cu India şi cu China, precum şi «Comptoir d'Escompte» din Paris, au făcut cunoscut că, începînd de la 1 ianuarie 1867, sucursalele şi agenţiile lor din Orient vor cumpăra şi vor vinde numai cambii care nu vor avea o scadenţă mai mare de 4 luni de la vedere“ (ibid., 7 iulie 1866).
Această reducere a termenelor de plată nu a reuşit însă şi a trebuit să se renunţe la ea. (Mai tîrziu Canalul de Suez a revoluţionat toate aceste termene.)
Se înţelege că o dată cu creşterea timpului de circulaţie a mărfurilor creşte şi riscul unei schimbări de preţuri pe piaţa de desfacere, întrucît perioada în care pot avea loc asemenea schimbări de preţuri se prelungeşte.
O deosebire în ceea ce priveşte timpul de circulaţie în parte individuală între diferitele capitaluri individuale din aceeaşi ramură de producţie, în parte între ramuri de producţie diferite în funcţie de termenele de plată diferite, în cazurile în care nu se plăteşte imediat în numerar, rezultă din diferitele termene de plată la cumpărare şi la vînzare. Nu ne vom opri aici mai amănunţit asupra acestui punct important pentru sistemul de credit.
Deosebirile în timpul de rotaţie a capitalului depind şi de volumul contractelor de livrare, care creşte o dată cu volumul şi cu proporţiile producţiei capitaliste. Contractul de livrare, ca o tranzacţie între cumpărător şi vînzător, reprezintă o operaţie care ţine de piaţă, de sfera circulaţiei. Deosebirile în ceea ce priveşte timpul de rotaţie rezultate din acest contract decurg deci din sfera circulaţiei, dar cu repercusiuni directe asupra sferei producţiei, şi anume independent de orice termene de plată şi de orice relaţii de credit, prin urmare şi în caz de plată în bani lichizi. De pildă, cărbunele, bumbacul, firele etc. sînt produse fungibile. Fiecare zi de proces de muncă livrează o anumită cantitate de produs finit. Dacă însă fabricantul de fire sau proprietarul de mine îşi asumă livrarea unei mase de produse care necesită o perioadă, să zicem, de 4 sau 6 săptămîni consecutive de muncă, în acest caz, în ceea ce priveşte durata perioadei pentru care trebuie avansat capitalul, situaţia este aceeaşi ca şi cînd în acest proces de muncă ar fi fost introdusă o perioadă de muncă neîntreruptă de 4 sau 6 săptămîni. Se presupune aici, bineînţeles, că întreaga masă comandată a produsului trebuie livrată dintr-o dată sau că este plătită abia după ce a fost livrată în întregime. Luată în sine, fiecare zi şi-a livrat astfel cantitatea ei anumită de produs finit. Dar întotdeauna această masă de produs finit nu este decît o parte din masa care trebuie livrată pe baza contractului. În acest caz, dacă partea gata confecţionată a mărfurilor comandate nu se mai află în procesul de producţie, ea se află totuşi în depozit, dar numai în calitate de capital potenţial.
Să trecem acum la a doua perioadă a timpului de circulaţie: timpul de cumpărare sau perioada în cursul căreia capitalul se retransformă din forma bani în elementele capitalului productiv. În cursul acestei perioade, el trebuie să rămînă un timp mai mult sau mai puţin îndelungat în starea sa de capital bănesc, deci o anumită parte din capitalul total avansat trebuie să se afle în permanenţă în stare de capital bănesc, cu toate că această parte constă din elemente care se schimbă mereu. De pildă, într-o anumită întreprindere trebuie ca din capitalul total avansat să existe n × 100 l.st. sub formă de capital bănesc, astfel ca, în timp ce toate componentele acestor n × 100 l.st. se transformă necontenit în capital productiv, această sumă să se completeze, de asemenea în permanenţă, din sumele care se reîntorc din circulaţie pe seama capitalului-marfă realizat. O anumită parte din valoarea capitalului avansat se află deci în permanenţă în stare de capital bănesc, prin urmare într-o formă care nu ţine de sfera producţiei, ci de sfera circulaţie; capitalului.
Am văzut că prelungirea timpului în care capitalul este fixat sub formă de capital-marfă, prelungire determinată de depărtarea pieţei de desfacere, provoacă în mod direct o întîrziere în reîntoarcerea banilor, deci și o întîrziere în transformarea capitalului din capital bănesc în capital productiv.
Mai departe am văzut (cap. VI) cum, în ceea ce priveşte cumpărarea mărfurilor, timpul de cumpărare, depărtarea mai mare sau mai mică de principalele surse de aprovizionare cu materii prime face necesară cumpărarea de materii prime pentru perioade mai lungi şi păstrarea lor, gata pentru întrebuinţare, sub formă de stoc productiv, de capital productiv latent sau potenţial; astfel, proporţiile producţiei rămînînd neschimbate, depărtarea mai mare a principalelor surse de materii prime sporeşte masa de capital care trebuie avansată dintr-o dată, precum şi timpul pentru care ea trebuie avansată.
O acţiune asemănătoare exercită în diferite ramuri de producţie perioadele — mai scurte sau mai lungi — în care mase relativ mai mari de materii prime sînt aruncate pe piaţă. Aşa, de pildă, la Londra la fiecare 3 luni au loc mari licitaţii de lînă care domină piaţa linii, în timp ce piaţa bumbacului este reînnoită de la o recoltă la alta, în general fără întrerupere, chiar dacă nu întotdeauna în mod uniform. Asemenea perioade determină principalele termene de cumpărare a acestor materii prime şi influenţează cumpărările în scop de speculă care reclamă avansuri pe timp mai mult sau mai puţin îndelungat pentru aceste elemente ale producţiei, tot aşa cum natura mărfurilor produse îşi exercită influenţa asupra reţinerii potenţiale, în scop de speculă, mai mult sau mai puţin îndelungate a produsului sub formă de capital-marfă potenţial.
„Agricultorul trebuie deci să fie şi el pînă la un anumit punct speculant şi să amîne vînzarea produsului după împrejurări...“
Urmează cîteva reguli generale.
„Dar la desfacerea produsului principalul depinde totuşi de persoana care vinde, de produsul însuşi şi de localitate. Celui care, pe lîngă îndemînare şi noroc (!), are suficient capital de rulment, nu i se va putea reproşa faptul că păstrează în depozit timp de un an recolta sa dacă preţurile sînt neobişnuit de scăzute; cine nu are însă capital de rulment sau in genere (!) inclinaţie pentru speculă va căuta să obţină preţurile medii curente şi, prin urmare, va trebui să vîndă de îndată ce i se va ivi prilejul s-o facă. Păstrarea linii în depozit mai mult de un an va aduce aproape întotdeauna numai pagubă, în timp ce cerealele şi seminţele de oleaginoase pot fi păstrate timp de cîţiva ani fără vreo primejdie pentru proprietăţile şi calitatea lor. Produsele care de obicei sînt supuse unor urcări şi scăderi mari de preţuri în intervale de timp scurte, ca, de pildă, seminţele de oleaginoase, hameiul, scaieţii etc., sînt pe drept cuvînt stocate în anii în care preţul e mult mai mic decît preţul de producţie. Întîrzierea vînzării nu e de loc recomandabilă la produsele care reclamă cheltuieli de întreţinere zilnice, cum sînt vitele de carne, sau produsele care se pot altera, ca fructele, cartofii etc. În unele regiuni, un produs atinge în anumite anotimpuri, în medie, preţul său cel mai scăzut, iar în alte perioade, dimpotrivă, preţul său cel mai ridicat; aşa, de pildă, toamna cerealele sînt în unele locuri mai ieftine decît între crăciun şi paşti. Apoi, în unele regiuni unele produse pot fi vîndute avantajos numai în anumite perioade, cum se întîmplă, de pildă, cu lîna pe pieţele lînii în acele regiuni în care comerţul cu lină stagnează de obicei etc.“ (Kirchhof, p. 302.)
La analizarea celei de-a doua jumătăţi a timpului de circulaţie, în care banii sînt transformaţi din nou în elementele capitalului productiv, nu trebuie să se ia în considerare numai această transformare luată în sine, nu numai timpul în care banii se reîntorc, în funcţie de faptul dacă piaţa pe care se vinde produsul este mai îndepărtată sau nu; în primul rînd trebuie să se ia în considerare mărimea acelei părţi a capitalului avansat care trebuie să se afle în permanenţă în formă de bani, de capital bănesc.
Abstracţie făcînd de orice speculă, volumul cumpărărilor mărfurilor care trebuie să existe în permanenţă ca stoc productiv depinde de perioadele de înnoire a acestui stoc, adică de împrejurări care depind, la rîndul lor, de condiţiile pieţei, care sînt deci diferite pentru materii prime diferite etc.; prin urmare, aici este nevoie să se avanseze din timp în timp sume mai mari de bani dintr-o dată. Aceşti bani se întorc mai repede sau mai încet, în funcţie de rotaţia capitalului, însă întotdeauna pe părţi. O parte din aceşti bani este cheltuită în mod tot atît de permanent la intervale scurte, şi anume partea transformată din nou în salariu. Altă parte însă, şi anume aceea care urmează să fie retransformată în materii prime etc., trebuie să fie acumulată pentru perioade mai lungi, ca fond de rezervă, fie pentru cumpărare, fie pentru plată. Prin urmare, această parte există sub formă de capital bănesc, deşi volumul în care ea există ca atare variază.
Vom vedea în capitolul următor cum alte împrejurări, indiferent dacă rezultă din procesul de producţie sau din procesul de circulaţie, necesită această existenţă sub formă bănească a unei părţi anumite din capitalul avansat. În general trebuie însă să menţionăm că economiştii sînt foarte înclinaţi să uite că o parte din capitalul necesar într-o întreprindere trece în permanenţă în mod alternativ nu numai prin cele trei forme — de capital bănesc, capital productiv şi capital-marfă —, ci şi că diferite părţi ale acestui capital există în permanenţă în mod concomitent în aceste trei forme, chiar dacă mărimea relativă a acestor părţi se schimbă întruna. În special partea care există în permanenţă sub formă de capital bănesc este aceea pe care o uită economiştii, cu toate că tocmai acest fapt este foarte necesar pentru înţelegerea economiei burgheze şi de aceea se face simţit şi în practică.
*1. Vezi volumul de faţă, p. 159—160. — Nota red.