Friedrich Engels

[Prefaţă la ediţia a doua germană (1892)

a lucrării „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“[1]]

 


 

Scris: 21 iulie 1892
Publicat: în F. Engels. Die Lage der arbeitenden Klasse in England, zweite durchgesehene Auflage, Stuttgart, 1892
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 376-390
Transcriere: Liviu Iacob, aprilie 2007

 


 

Cartea de faţă, pe care o punem din nou la îndemîna publicului german, a apărut pentru prima dată în vara anului 1845. Atît părţile ei bune, cît şi cele rele poartă pecetea tinereţii autorului. Pe atunci aveam 24 de ani; astăzi sînt de trei ori mai bătrîn şi, recitind această lucrare de tinereţe, găsesc că n-am nici un motiv să mă ruşinez de ea. De aceea n-am de gînd să răpesc în vreun fel lucrării această pecete a tinereţii. O prezint din nou cititorului fără nici o modificare. Am formulat doar mai precis unele pasaje nu prea clare şi ici-colo am adăugat scurte note de subsol cu specificaţia anului (1892).

În ceea ce priveşte soarta acestei cărţi, menţionez numai că ea a apărut în 1887, la New York, în traducerea engleză a d-nei Florence Kelley-Wischnewetzky şi că această traducere a fost reeditată în 1892, la Londra, la „Swan Sonnenschein & Co“. Prefaţa la ediţia americană[2] a stat la baza prefeţei la ediţia engleză[3], iar aceasta din urmă la baza prezentei prefeţe germane. În toate ţările în care pătrunde, marea industrie modernă egalizează într-atît relaţiile economice, încît altceva decît am spus cititorului american şi englez, nici cititorului german nu prea am de spus.

Starea de lucruri descrisă în această carte aparţine astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte Anglia, în mare măsură trecutului. Deşi nu e formulată clar în manualele noastre oficiale, există totuşi o lege a economiei politice moderne potrivit căreia, pe măsură ce producţia capitalistă se dezvoltă, ea nu poate stărui în practicarea metodelor mărunte de înşelăciune şi escrocherie care caracterizează stadiile ei anterioare. Tertipurile meschine ale evreului polonez, reprezentantul comerţului european în stadiul lui incipient, acele chichiţe care îi servesc atît de bine în patria sa, unde sînt folosite în mod curent, se dovedesc depăşite şi deplasate de îndată ce el soseşte la Hamburg sau la Berlin; la fel şi comisionarul, evreu sau creştin, care, venit pentru cîteva luni de la Berlin sau Hamburg la bursa din Manchester, constata cel puţin pînă nu de mult, că, dacă voia să cumpere la un preţ scăzut fire de bumbac sau ţesături, el trebuie să se dezbare în primul rînd de manevrele şi tertipurile, ceva mai rafinate, dar totuşi destul de jalnice, care în patria sa sînt considerate drept culme a isteţimii în afaceri. Ce-i drept, o dată cu dezvoltarea marii industrii, pare-se că şi în Germania s-au petrecut unele schimbări, în special după ce la Philadelphia[4] germanii suferiseră o Iena industrială: se discreditase chiar şi onestul principiu vechi-german potrivit căruia oamenii n-au pentru ce să se supere dacă li se trimit întîi mostre bune, iar apoi mărfuri proaste! Într-adevăr, aceste tertipuri şi chichiţe nu mai rentează pe o piaţă mare, unde timpul înseamnă bani şi unde se dezvoltă un anumit nivel de onestitate comercială, nu dintr-un sentiment moral, ci pur şi simplu pentru a face economie de timp şi de osteneală. Şi la fel stau lucrurile în Anglia în ceea ce priveşte relaţiile dintre fabricant şi muncitorii săi.

Înviorarea afacerilor care a urmat după criza din 1847 a marcat începutul unei noi epoci industriale. Abrogarea legilor cerealelor[5] şi celelalte reforme financiare, care au decurs inevitabil de aici, au oferit industriei şi comerţului Angliei cîmpul de acţiune necesar. Imediat după aceea a urmat descoperirea terenurilor aurifere din California şi din Australia. Pieţele coloniale şi-au dezvoltat într-o măsură din ce în ce mai mare capacitatea de absorbţie pentru produsele industriale engleze. Războiul mecanit de ţesut din Lancashire a înlăturat definitiv milioane de ţesători manuali indieni. China a devenit tot mai accesibilă. Dar în special America se dezvolta într-un ritm uimitor chiar şi pentru această ţară a progresului uriaş; şi să nu uităm că pe atunci America era doar o piaţă colonială, şi anume cea mai mare dintre toate, adică o ţară care furniza materii prime şi importa din Anglia produse industriale.

La toate acestea se adaugă faptul că noile mijloace de transport introduse la sfîrşitul perioadei precedente - căile ferate şi transatlanticele - erau acum realizate pe scară internaţională, creînd astfel în fapt ceea ce pînă atunci exista numai potenţial: piaţa mondială. Pe atunci, această piaţă mondială mai era formată dintr-un număr de ţări cu precădere sau eminamente agrare, grupate în jurul unui mare centru industrial, Anglia. Anglia consuma cea mai mare parte a surplusului lor de materii prime şi le furniza, în schimb, cea mai mare parte din produsele industriale de care aveau nevoie. Nu e deci de mirare că Anglia a înregistrat un uriaş şi nemaipomenit progres industrial, un asemenea progres încît situaţia din 1844 ni se pare, în comparaţie cu cea de astăzi, primitivă şi neînsemnată.

În aceeaşi măsură însă în care avea loc acest progres, în marea industrie se stabileau în aparenţă unele norme de morală. Concurenţa dintre fabricanţi, bazată pe unele mici furtişaguri pe spinarea muncitorilor, nu mai renta. Amploarea afacerilor depăşise aceste mijloace meschine de a cîştiga bani; milionarul fabricant avea ceva mai bun de făcut decît să-şi piardă timpul cu asemenea găinării. Aşa ceva se potrivea cel mult cu micii negustoraşi în mare pană de bani, care, pentru a nu fi zdrobiţi de concurenţă, trebuiau să alerge după fiecare gologan. Astfel a fost lichidat sistemul de plată a muncii în mărfuri (truck-system) din districtele industriale; au fost adoptate legea cu privire la ziua de muncă de zece ore[6] şi o serie întreagă de alte reforme secundare de loc în spiritul liberului-schimb şi al concurenţei nelimitate, totalmente în interesul marelui capitalist, care reuşea astfel să-i concureze pe confraţii săi aflaţi în condiţii mai puţin favorabile.

Pe lîngă aceasta, cu cît o întreprindere era mai mare, şi, respectiv, numărul de muncitori care lucrau în ea, cu atît mai multe pagube şi dificultăţi producea orice conflict cu muncitorii. În felul acesta, printre fabricanţi, mai ales printre cei mai mari, a început să domnească un spirit nou. Ei au învăţat să evite certurile inutile, să recunoască tacit existenţa şi puterea trade-unionurilor şi, în cele din urmă, chiar să vadă în greve, dacă aveau loc la momentul potrivit, un mijloc eficace pentru realizarea propriilor lor scopuri. Cei mai mari fabricanţi, care înainte dădeau tonul în lupta împotrivă clasei muncitoare, erau acum primii care preconizau pacea şi armonia. Şi aceasta din motive întemeiate.

Toate aceste concesii făcute dreptăţii şi umanitarismului nu erau, de fapt, decît mijloace pentru a grăbi concentrarea capitalului în mîinile cîtorva, mijlocul de a zdrobi pe concurenţii mai mărunţi care nu puteau s-o scoată la capăt fără asemenea venituri suplimentare. În mîinile acestor cîtorva, micile extorcări din trecut nu numai că-şi pierduseră orice importanţă, ci deveniseră o adevărată piedică în calea afacerilor de mare anvergură. Aşadar, însăşi dezvoltarea producţiei capitaliste, cel puţin în ceea ce priveşte principalele ramuri ale industriei - căci în cele mai puţin importante lucrurile nu s-au petrecut cîtuşi de puţin aşa - a fost suficientă pentru a înlătura toate dificultăţile mărunte care făceau atît de grea soarta muncitorilor în primele etape ale acestei dezvoltări. Astfel devine tot mai evident faptul de importanţă capitală că nu în aceste inconveniente mărunte trebuie căutată cauza mizeriei clasei muncitoare, ci în însuşi sistemul capitalist. Muncitorul vinde capitalistului forţa sa de muncă în schimbul unei anumite sume zilnice. În decurs de cîteva ore de muncă, el reproduce valoarea acestei sume. Însă, conform contractului său de muncă, el trebuie să muncească încă un şir de ore pentru a-şi termina ziua de muncă. Valoarea pe care o produce în aceste ore suplimentare de supramuncă este plusvaloarea, care nu-l costă nimic pe capitalist, dar care intră totuşi în buzunarul lui. Aceasta este baza sistemului care scindează din ce în ce mai mult societatea civilizată în două părţi: de o pante o mînă de Rotschilzi şi Vanderbilţi, proprietari ai tuturor mijloacelor de producţie şi de consum, iar de cealaltă parte o uriaşă masă de muncitori salariaţi, care nu posedă nimic altceva în afară de forţa lor de muncă. Şi faptul că acest rezultat nu se datorează cutărui sau cutărui neajuns de ordin secundar, ci sistemului însuşi, îl scoate astăzi la iveală în modul cel mai limpede dezvoltarea capitalismului în Anglia.

Mai departe. Repetatele epidemii de holeră, tifos, variolă şi alte boli epidemice i-au arătat burghezului britanic necesitatea imperioasă de a îmbunătăţi condiţia sanitară a oraşelor lui, dacă nu vrea să cadă şi el, împreună cu familia sa, victimă acestor molime. De aceea neajunsurile cele mai izbitoare, descrise în această carte, au fost astăzi înlăturate sau, cel puţin, atenuate. S-a introdus sau a fost îmbunătăţită canalizarea, s-au tăiat străzi largi de-a curmezişul multora dintre cele mai păcătoase „cartiere mizere“. „Mica Irlandă“ a dispărut şi acum vine rîndul cartierului „Seven Dials“[7]. Dar ce importanţă are acesta? Cartiere întregi pe care în 1844 le puteam descrie ca aproape idilice, au ajuns acum, o dată cu creşterea oraşelor, în aceeaşi stare de dărăpănare, de insalubritate şi de mizerie. E drept că nu mai sînt toleraţi porcii şi mormanele de gunoi. Burghezia a făcut noi progrese în arta de a ascunde mizeria clasei muncitoare. Dar faptul că în ceea ce priveşte locuinţele muncitorilor nu s-a făcut nici o îmbunătăţire substanţială este arătat pe larg în raportul comisiei regale pe 1885[8], „Cu privire la condiţiile de locuit ale săracilor“. Şi la fel în toate celelalte privinţe. Ordonanţele poliţiei sînt tot atît de numeroase ca şi ciupercile după ploaie, dar ele nu pot înlătura mizeria muncitorilor, o pot cel mult limita.

Dar în timp ce Anglia a depăşit acest stadiu de tinereţe al exploatării capitaliste descris de mine, alte ţări l-au atins abia acum. Franţa, Germania şi mai ales America sînt rivalii primejdioşi care, aşa cum am prevăzut în 1844, subminează din ce în ce mai mult monopolul industrial al Angliei. Industria lor este tînără în comparaţie cu cea engleză, dar ea creşte într-un ritm mult mai rapid decît aceasta şi aproape a atins în momentul de faţă treapta de dezvoltare pe care se afla industria engleză în 1844. În ceea ce priveşte America, comparaţia este şi mai grăitoare. E drept că condiţiile exterioare de viaţă ale clasei muncitoare din America sînt foarte diferite, dar şi aici şi acolo acţionează aceleaşi legi economice, iar rezultatele, chiar dacă nu sînt în toate privinţele identice, trebuie să fie totuşi de acelaşi ordin. Iată de ce găsim în America aceeaşi luptă pentru o zi de muncă mai scurtă, pentru limitarea prin lege a timpului de muncă în fabrici, mai ales pentru femei şi copii; găsim truck-systemul în plină floare şi sistemul cottage[9] în localităţile rurale folosite de „bonzi“, capitaliştii şi reprezentanţii lor, ca mijloc de dominare a muncitorilor. Cînd în 1886 am primit ziarele americane care relatau despre marea grevă a minerilor din districtul Connellsville (Pennsylvania), mi s-a părut că citesc propria mea descriere a răscoalei din 1844 a minerilor din nordul Angliei[10]. Aceeaşi înşelare a muncitorilor prin greutăţi şi măsuri false; acelaşi truck-system; aceeaşi încercare de a înfrînge împotrivirea minerilor prin ultimul mijloc, zdrobitor, al capitaliştilor: evacuarea muncitorilor din locuinţele care aparţin companiei miniere.

N-am încercat nici aici, nici în ediţiile engleze să adaptez cartea la situaţia de astăzi, adică să enumăr toate schimbările survenite după 1844. Şi aceasta din două motive: în primul rînd, ar fi însemnat să dublez aproape dimensiunile cărţii; în al doilea rînd, în primul volum al „Capitalului“ lui Marx se face o expunere amănunţită a situaţiei clasei muncitoare britanice în jurul anului 1865, adică în perioada în care prosperitatea industrială a Angliei atinsese punctul culminant. Ar fi însemnat deci să repet cele spuse de Marx.

Aproape că nici nu e necesar să mai menţionez că punctul de vedere teoretic general al acestei cărţi - cel filozofic, economic şi politic - nu corespunde întru totul actualului meu punct de vedere. În 1844 nu exista încă socialismul internaţional modern, care de atunci a fost dezvoltat ca ştiinţă, mai ales şi aproape exclusiv datorită eforturilor lui Marx. Cartea mea reprezintă numai o fază a dezvoltării lui embrionare. Şi, aşa cum embrionul omenesc reproduce în primele faze ale dezvoltării sale branhiile strămoşului nostru, peştele, la fel şi această carte trădează la tot pasul urmele unuia din predecesorii socialismului modern: filozofia clasică germană. Astfel, în carte se acordă o mare importanţă - în special la sfîrşitul cărţii - tezei potrivit căreia comunismul nu este o simplă doctrină de partid a clasei muncitoare, ci o teorie al cărei scop final este eliberarea întregii societăţi, inclusiv a capitaliştilor, din limitele sufocante ale relaţiilor actuale. Această afirmaţie este justă din punct de vedere abstract, în practică însă este absolut inutilă şi, de cele mai multe ori, chiar mai mult decît atît. Atîta timp cît clasele avute nu numai că nu simt nici o nevoie să se elibereze, ci chiar se opun din toate puterile încercărilor clasei muncitoare de a se elibera pe sine, atîta timp clasa muncitoare va fi nevoită să pregătească şi să înfăptuiască singură revoluţia socială. Şi burghezii francezi din 1789 au proclamat eliberarea burgheziei drept eliberare a întregii omeniri; nobilimea şi clerul nu voiau însă să admită acest lucru; această afirmaţie - deşi la data aceea, în măsura în care privea feudalismul, era un adevar istoric abstract de necontestat - a degenerat foarte curînd într-o frazeologie pur sentimentală, care a dispărut complet în focul luptei revoluţionare. Şi astăzi există destui oameni care predică muncitorilor, de la înălţimea punctului lor de vedere nepărtinitor, un socialism situat deasupra tuturor contradicţiilor şi luptelor de clasă. Dar aceştia sînt fie novici care mai au foarte multe de învăţat, fie cei mai înrăiţ duşmani ai muncitorilor, lupi în piele de oaie.

Ciclul marilor crize industriale este calculat în lucrarea mea la cinci ani. Această concluzie în ceea ce priveşte durata ciclului rezulta, după cum se părea, din mersul evenimentelor dintre 1825 şi 1842. Dar istoria industriei dintre anii 1842 şi 1868 a dovedit că în realitate această perioadă este de zece ani, că zguduirile intermediare aveau un caracter secundar şi că din 1842 ele au început să dispară din ce în ce. Din 1868 situaţia s-a schimbat din nou, dar despre aceasta vom vorbi mai tîrziu.

În mod deliberat nu am scos din textul lucrării numeroasele profeţii, printre care cele referitoare la izbucnirea revoluţiei sociale în Anglia într-un viitor foarte apropiat şi care se datorau înflăcărării mele tinereşti din vremea aceea. N-am nici un motiv să mă prezint pe mine şi lucrarea mea într-o lumină mai favorabilă decît era cazul pe atunci. Uimitor nu e faptul că multe din aceste profeţii au dat greş, ci că atît de multe dintre ele s-au împlinit şi că situaţia critică a industriei engleze ca urmare a concurenţei continentale, dar mai ales a celei americane, pe care am prevăzut-o, ce-i drept, într-un viitor mult prea apropiat, a devenit acum o realitate. În această privinţă mă simt obligat să pun lucrarea de acord cu actuala stare de fapt. Fac acest lucru, reproducînd aici un articol de-al meu apărut în limba engleză în revista londoneză „Commonweal“[11] din 1 martie 1885 şi în limba germană în „Neue Zeit“ din iunie acelaşi an (nr. 6).

 „Acum 40 de ani, Anglia se afla în pragul unei crize care, după toate aparenţele, putea fi soluţionată numai prin violenţă. Dezvoltarea uriaşă şi rapidă a industriei depăşea cu mult extinderea pieţelor străine şi creşterea cererii. La fiecare zece ani, mersul producţiei era întrerupt în mod violent de o criză comercială generală, care era urmată, după o lungă perioadă de stagnare cronică, de cîţiva ani de prosperitate, pentru a sfîrşi de fiecare dată printr-o supraproducţie febrilă şi, în cele din urmă, printr-un nou crah. Clasa capitaliştilor revendica cu vehemenţă libertatea comerţului cu cereale şi ameninţa că o va obţine, trimiţînd populaţia înfometată de la oraşe înapoi în districtele rurale de unde venise, însă, după cum spunea John Bright, «nu ca pe nişte oameni nevoiaşi care cerşesc pîine, ci ca pe o armată care se instalează pe teritoriul inamicului»[12]. Masele muncitoare de la oraşe revendicau dreptul de a participa la puterea politică: Carta poporului; ele erau sprijinite de majoritatea micii burghezii, şi singura divergenţă dintre ele şi mica burghezie era felul în care Carta trebuia aplicată: prin mijloace violente sau pe cale legală. Între timp au survenit criza comercială din 1847 şi foametea din Irlanda, iar o dată cu ele şi perspectiva unei revoluţii.

Revoluţia franceză din 1848 a salvat burghezia engleză. Lozincile socialiste ale victorioşilor muncitori francezi au speriat mica burghezie engleză şi au dezorganizat mişcarea clasei muncitoare engleze, care se desfăşura într-un cadru mai îngust, dar avea într-o măsură mult mai mare un caracter practic nemijlocit. Tocmai în momentul cînd mişcarea cartistă urma să se desfăşoare cu toată forţa, ea s-a pomenit subminată din interior încă înainte de a fi survenit înfrîngerea din exterior de la 10 aprilie 1848[13]. Activitatea politică a clasei muncitoare a fost împinsă pe planul al doilea. Clasa capitaliştilor a repurtat o victorie pe toată linia.

Reforma parlamentară din 1831 a reprezentat victoria întregii clase capitaliste asupra aristocraţiei funciare. Desfiinţarea taxelor vamale pe cereale a însemnat victoria capitaliştilor industriali, nu numai asupra marii proprietăţi funciare, ci şi asupra acelor grupuri de capitalişti ale căror interese erau identice sau strîns legate de interesele proprietăţii funciare, adică bancherii, jucătorii de bursă, rentierii etc. Liberul-schimb însemna transformarea întregii politici financiare şi comerciale - externe şi interne - a Angliei în conformitate cu interesele capitaliştilor industriali, clasa care reprezenta acum naţiunea. Şi această clasă s-a pus serios pe lucru. Orice piedică în calea producţiei industriale a fost înlăturată fără cruţare. Tariful vamal şi întregul sistem fiscal au fost radical schimbate. Totul a fost subordonat unui singur scop, însă unui scop de o importanţă primordială pentru capitaliştii industriali, ieftinirea tuturor materiilor prime, şi în special a tuturor mijloacelor de subzistenţă necesare clasei muncitoare; reducerea cheltuielilor pentru materii prune şi, chiar dacă nu era încă vorba de reducerea salariilor, menţinerea lor la vechiul nivel. Anglia trebuia «să devină atelierul lumii»; toate celelalte ţări trebuiau să devină pentru Anglia ceea ce era deja Irlanda: pieţe de desfacere pentru produsele ei industriale şi surse de materii prime şi de produse alimentare. Anglia - marele centru industrial al unei lumi agrare, soarele industrial în jurul căruia se învîrteşte un număr mereu crescînd de sateliţi producători de cereale şi bumbac. Ce perspectivă minunată!

Capitaliştii industriali au pornit la realizarea acestui ţel măreţ al lor înarmaţi cu spiritul practic sănătos şi energic şi cu dispreţul pentru principiile tradiţionale care i-au deosebit întotdeauna de concurenţii lor mai filistini de pe continent. Cartismul era pe cale de dispariţie. Noua perioadă de prosperitate a industriei, care a urmat în mod firesc şi aproape de la sine înţeles după ce crahul din 1847 fusese complet lichidat a fost atribuită exclusiv influenţei liberului-schimb. În urma acestor două împrejurări, clasa muncitoare engleză s-a trezit din punct de vedere politic la remorca «marelui partid liberal», partid condus de fabricanţi. Această situaţie avantajoasă, odată cîştigată, trebuia permanentizată. Iar opoziţia dîrză a cartiştilor nu împotriva liberului-schimb ca atare, ci împotriva transformării acestuia în unica problemă vitală a naţiunii, le-a arătat fabricanţilor - şi pe zi ce trece le arată tot mai mult - că fără ajutorul clasei muncitoare burghezia nu va dobîndi niciodată dominaţia socială şi politică deplină asupra naţiunii. În felul acesta s-au schimbat treptat relaţiile dintre cele două clase. Legile pentru reglementarea muncii în fabrici, altădată o sperietoare pentru toţi fabricanţii, erau acum nu numai acceptate de bunăvoie de aceştia, ci chiar extinse într-o măsură mai mare sau mai mică asupra întregii industrii. Trade-unionurile, care pînă nu de mult erau considerate opera diavolului, au început să se bucure de atenţia şi de protecţia fabricanţilor ca nişte instituţii absolut legitime şi ca un mijloc util de răspîndire în rîndurile muncitorilor a unor concepţii economice sănătoase. Chiar şi grevele, care pînă în 1848 fuseseră interzise, erau considerate acum, în anumite împrejurări, foarte utile, mai ales cînd domnii fabricanţi le provocau ei înşişi la momentul oportun. Dintre legile care îi privau pe muncitori de egalitatea în drepturi cu patronii lor au fost abrogate cel puţin cele mai revoltătoare, iar Carta poporului, cîndva mult temută, a devenit, în fond, programul politic al aceloraşi fabricanţi care pînă nu demult o combătuseră. Desfiinţarea censului de avere şi votul secret au fost adoptate prin lege. Reformele parlamentare din 1867 şi 1884 se apropie foarte mult de votul universal, cel puţin în forma în care este el acum în vigoare în Germania; noul proiect de lege cu privire la reîmpărţirea circumscripţiilor electorale, în prezent în dezbaterea parlamentului, creează circumscripţii electorale egale, în orice caz nu mai puţin egale în general decît cele din Franţa sau din Germania. Remunerarea deputaţilor şi mandate pe termen mai scurt, chiar dacă nu un parlament ales anual, încep să se întrevadă ca realizări incontestabile într-un viitor apropiat; şi, totuşi, există oameni care spun că mişcarea cartistă ar fi moartă.

Revoluţia din 1848, ca şi multe din revoluţiile care au precedat-o, a avut o soartă ciudată. Aceiaşi oameni care au înăbuşit-o au devenit, după cum obişnuia să spună Karl Marx, executorii ei testamentari[14]. Ludovic Napoleon a fost nevoit să creeze o Italie unită şi independentă, Bismarck a fost nevoit să revoluţioneze în felul său Germania şi să redea Ungariei o oarecare independenţă, iar fabricanţii englezi nu au avut altceva mai bun de făcut decît să dea Cartei poporului putere de lege.

Pentru Anglia, urmările acestei dominaţii a capitaliştilor industriali au fost la început uimitoare. Industria a înflorit din nou şi a început să se dezvolte cu o rapiditate fără precedent chiar şi pentru acest leagăn al industriei moderne. Toate succesele uimitoare din trecut, obţinute datorită folosirii aburului şi maşinilor, au pălit complet în comparaţie cu puternicul avînt al producţiei în cei 20 de ani dintre 1850 şi 1870, cu cifrele uriaşe ale exportului şi importului, cu averile imense care s-au acumulat în mîna capitaliştilor şi cu forţa de muncă umană care s-a concentrat în giganticele oraşe. Acest avînt a fost, ce-i drept, întrerupt, ca şi mai înainte, de crize care se repetau la fiecare 10 ani, în 1857, ca şi în 1866. Aceste recidive însă erau socotite acum fenomene naturale inevitabile, prin care trebuie să se treacă şi după care, în cele din urmă, totul reintră în normal.

Care era însă situaţia clasei muncitoare în această perioadă? Din cînd în cînd intervenea o îmbunătăţire, chiar şi pentru masele largi. Dar de fiecare dată această îmbunătăţire era anulată din pricina afluxului unui număr mare de oameni din armata de rezervă a şomerilor, din pricina înlăturării necontenite a muncitorilor de către noile maşini şi din pricina afluenţei de muncitori agricoli, care acum erau şi ei din ce în ce mai mult înlăturaţi de maşini.

O îmbunătăţire de durată constatăm numai în situaţia a două categorii privilegiate ale clasei muncitoare. Din prima categorie fac parte muncitorii industriali. Stabilirea prin lege a unor limite relativ raţionale ale zilei de muncă normale le-a refăcut, într-o anumită măsură, condiţia fizică şi le-a dat o superioritate morală, întărită şi mai mult prin concentrarea lor în locuri anumite. Situaţia lor este fără doar şi poate mai bună decît înainte de 1848. Cea mai bună dovadă este faptul că, din zece greve pe care le fac, nouă sînt provocate chiar de fabricanţi şi în propriul interes al acestora, ca unic mijloc de restrîngere a producţiei. Nu veţi ajunge niciodată să-i convingeţi pe fabricanţi să accepte reducerea timpului de muncă, chiar cu riscul ca mărfurile lor să nu fie desfăcute. Puneţi-i însă pe muncitori să declare grevă şi capitaliştii îşi vor închide fabricile toţi pînă la unul.

Cea de-a doua categorie o formează marile trade-unionuri. Ele sînt organizaţii existente în acele ramuri de producţie în care se foloseşte exclusiv sau, cel puţin, predomină munca bărbaţilor. Nici concurenţa muncii femeilor şi a copiilor, nici concurenţa maşinilor n-a fost în stare să frîngă forţa lor organizată. Organizaţia mecanicilor, a dulgherilor şi tîmplarilor, a muncitorilor din construcţii reprezintă, fiecare în parte, o forţă în stare să reziste cu succes introducerii maşinilor, aşa cum e cazul muncitorilor din construcţii. Fără îndoială că din 1848 situaţia lor s-a îmbunătăţit simţitor; cea mai bună dovadă este că de mai bine de 15 ani nu numai patronii lor au fost foarte mulţumiţi de ei, ci şi ei înşişi s-au arătat mulţumiţi de patronii lor. În cadrul clasei muncitoare ei constituie o aristocraţie; ei au reuşit să obţină o situaţie relativ bună şi o consideră definitivă. Aceştia sînt muncitorii model ai domnilor Leone Levi şi Giffen (şi ai onorabilului Lujo Brentano) şi sînt într-adevăr oameni foarte simpatici, cu care orice capitalist cu judecată în parte şi clasa capitalistă în ansamblu pot cădea la învoială.

În ceea ce priveşte însă marea masă a muncitorilor, gradul de mizerie şi de nesiguranţă a zilei de mîine este astăzi la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decît oricînd. East-Endul londonez[15] este o mocirlă, care se extinde din ce în ce, de mizerie fără scăpare şi de desperare, de foamete în perioadele de şomaj, de degradare fizică şi morală atunci cînd oamenii au de lucru. Situaţia este aceeaşi în toate celelalte oraşe mari, cu excepţia minorităţii privilegiate a muncitorilor; la fel stau lucrurile în oraşele mai mici şi în districtele rurale. Legea care reduce valoarea forţei de muncă la valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare şi cealaltă lege care reduce, de regulă, preţul ei mediu la minimul acestor mijloace de subzistenţă, aceste două legi acţionează asupra muncitorilor cu forţa implacabilă a unei maşini automate care îi striveşte între roţile ei.

Aceasta era, prin urmare, situaţia creată de politica liberului-schimb, introdusă în 1847, şi de dominaţia de 20 de ani a capitaliştilor industriali. Apoi a intervenit însă o cotitură. După criza din 1866 a urmat într-adevăr, cam în jurul anului 1873, o scurtă şi slabă înviorare, care însă nu a durat mult timp. Ce-i drept, criza propriu-zisă nu a survenit atunci cînd era de aşteptat, în 1877 sau 1878; dar din 1876 încoace toate ramurile principale ale industriei se află în stare de stagnare cronică. Nu survine nici crahul total, nici mult aşteptata perioadă de prosperitate, pe care putem conta atît înainte de crah, cît şi după el.

O stagnare paralizantă, o suprasaturaţie cronică a tuturor pieţelor, în toate ramurile, aceasta este situaţia în care ne zbatem de aproape zece ani. Care este cauza?

Teoria liberului-schimb avea la bază o singură ipoteză: că Anglia trebuie să devină unicul mare centru industrial al unei lumi agrare. Faptele au dovedit că această ipoteză era complet greşită. Condiţiile de existentă ale industriei moderne - forţa aburului şi maşinile - pot fi create pretutindeni unde există combustibil, în special cărbune; or, în afară de Anglia există şi alte ţări care au cărbuni: Franţa, Belgia, Germania, America, ba chiar şi Rusia. Iar locuitorii acestor ţări nu au considerat că este în interesul lor să se transforme în arendaşi muritori de foame, ca irlandezii, numai şi numai pentru gloria şi îmbogăţirea capitaliştilor englezi. Ei au început să producă, şi nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru restul lumii; iar rezultatul este că monopolul industrial de care Anglia s-a bucurat aproape un secol este acum iremediabil pierdut.

Însă monopolul industrial al Angliei este piatra unghiulară a sistemului social existent astăzi în Anglia. Chiar şi în timpul dominaţiei acestui monopol, pieţele nu puteau ţine pasul cu productivitatea crescîndă a industriei engleze; rezultatul au fost crizele care surveneau la fiecare zece ani. Acum însă, pe zi ce trece, pieţele noi devin tot mai mult o raritate, astfel încît pînă şi negrii din Congo sînt siliţi să accepte civilizaţia sub forma unor stămburi din Manchester, a unor vase de argilă din Staffordshire şi a unor articole de metal din Birmingham. Ce se va întîmpla însă atunci cînd mărfuri de pe continent şi în special mărfurile americane vor inunda pieţele în cantitate tot mai mare, cînd partea leului în aprovizionarea lumii întregi, care continuă să revină fabricilor engleze, se va micşora an de an? Răspunsul la această întrebare să-l dea liberul-schimb, panaceul universal!

Nu sînt eu primul care subliniez acest lucru. Încă în 1883, la adunarea ţinută de Asociaţia britanică la Southport, d-l Inglis Palgrave, preşedintele secţiei economice, a declarat deschis că,

«pentru Anglia, zilele marilor profituri au trecut şi în dezvoltarea unei serii de ramuri industriale importante a intervenit o pauză. Aproape că se poate afirma că ţara intră într-o perioadă de stagnare[16]».

Dar care va fi urmarea? Producţia capitalistă nu poate sta pe loc; ea trebuie să crească şi să se extindă sau să moară. Încă de pe acum simpla reducere a părţii leului care revine Angliei în aprovizionarea pieţei mondiale înseamnă stagnare. Mizerie şi surplus de capital, pe de o parte, şi surplus de braţe de muncă, pe de altă parte. Ce se va întîmpla însă atunci cînd creşterea anuală a producţiei nu va mai avea loc? Iată punctul vulnerabil, călcîiul lui Ahile al producţiei capitaliste. Lărgirea continuă este condiţia necesară a existenţei ei, iar această lărgire continuă nu mai este în prezent posibilă. Producţia capitalistă a intrat într-un impas. Pe an ce trece, în faţa Angliei se pune tot mai insistent problema: se duce de rîpă ori ţara, ori producţia capitalistă. Care din ele va fi condamnată la pieire?

Dar clasa muncitoare? Dacă pînă şi în perioada de avînt fără precedent a comerţului şi industriei, din 1848 pînă în 1868, ea a avut de îndurat atîta mizerie, dacă pînă şi atunci marea masă a muncitorilor a cunoscut în cel mai bun caz doar o îmbunătăţire temporară a situaţiei ei şi numai o minoritate neînsemnată, o minoritate privilegiată şi protejată, s-a bucurat de un avantaj de durată, ce se va întîmpla atunci cînd această perioadă înfloritoare va lua sfîrşit în mod definitiv, cînd apăsătoarea stagnare de astăzi nu numai că se va accentua, ci această stare accentuată de depresiune paralizantă va deveni cronică, normală pentru industria engleză?

Adevărul este că atîta timp cît a existat monopolul industrial al Angliei, clasa muncitoare engleză a beneficiat într-o oarecare măsură de avantajele acestui monopol. Aceste avantaje se împărţeau cît se poate de inegal între muncitori; partea cea mai mare o lua minoritatea privilegiată, dar şi maselor largi le pica din cînd în cînd cîte ceva. Iată de ce, după dispariţia owenismului, în Anglia n-a mai existat socialism. O dată cu prăbuşirea monopolului industrial al Angliei, clasa muncitoare engleză va pierde această situaţie privilegiată; ea se va pomeni în totalitatea ei, inclusiv minoritatea privilegiată şi conducătoare, la acelaşi nivel la care se află muncitorii din celelalte ţări. Iată de ce socialismul va apărea din nou în Anglia“.

Acesta este articolul din 1885. În prefaţa engleză din 11 ianuarie 1892 continuam:

 „La această descriere a stării de lucruri, aşa cum o vedeam eu în 1885, aş mai avea puţine de adăugat. Este inutil să spun că astăzi, într-adevăr, «în Anglia există din nou socialism», si încă în proporţie de masă: socialism de toate nuanţele, socialism conştient şi inconştient, socialism în proză şi în versuri, socialism al clasei muncitoare şi al clasei de mijloc. Şi, într-adevăr, această oroare a ororilor, socialismul, nu numai că a devenit respectabil, dar chiar şi-a pus haine de gală şi se lăfăieşte nepăsător pe fotoliile din saloane. Aceasta dovedeşte iremediabila nestatornicie a teribilului despot al «lumii bune» - opinia publică a clasei de mijloc - şi justifică încă o dată dispreţul pe care noi, socialiştii din generaţia trecută, l-am avut întotdeauna pentru această opinie publică. De altfel, nu avem nici un motiv să ne plîngem de acest simptom ca atare.

Dar ceea ce mi se pare mult mai important decît această modă de moment a cercurilor burgheze de a afişa un socialism diluat şi chiar mai important decît progresul real pe care socialismul l-a făcut în genere în Anglia este reînvierea East-Endului londonez. Acest imens sălaş al mizeriei nu mai e cloaca stătută de acum 6 ani. East-Endul s-a trezit din desperarea sa apatică; el a revenit la viaţă şi a devenit leagănul aşa-numitului «nou unionism», adică al organizaţiei marii mase a muncitorilor «necalificaţi». În unele privinţe, această organizaţie a preluat, poate, forma vechilor uniuni ale muncitorilor «calificaţi»; prin caracterul ei, ea este totuşi cu totul diferită. Vechile trade-unionuri păstrează tradiţiile epocii în care au fost înfiinţate; ele consideră sistemul muncii salariate ca un fapt definitiv, dat o dată pentru totdeauna, şi care, în cel mai bun caz, poate fi puţin îmbunătăţit în favoarea membrilor lor. Noile trade-unionuri, în schimb, au fost înfiinţate într-un timp cînd credinţa în veşnicia sistemului muncii salariate era deja în bună parte zdruncinată. Întemeietorii şi promotorii lor erau sau socialişti conştienţi, sau socialişti prin sentiment; masele care aderau la ele şi care constituie forţa lor erau inculte, neglijate şi privite eu dispreţ de aristocraţia muncitorească. Ele au însă un imens avantaj: spiritele lor sînt încă un teren virgin, sînt complet libere de prejudecăţile burgheze «respectabile» moştenite, care creează confuzii în caipetele «vechilor» unionişti cu situaţie mai bună. Şi acum vedem cum aceste trade-unionuri noi îşi asumă conducerea întregii mişcări muncitoreşti şi iau tot mai mult la remorca lor «vechile» trade-unionuri bogate şi înfumurate.

Fără îndoială că cei din East-Endul londonez au făcut gafe enorme; dar acelaşi lucru l-au făcut şi predecesorii lor şi-l mai fac şi astăzi lîncă socialiştii doctrinari care strîmbă din nas cînd este vorba de cei din East-End. O clasă mare, ca şi o naţiune mare, trage cele mai bune învăţăminte de pe urma propriilor ei greşeli. Şi, în pofida tuturor greşelilor posibile din trecut, prezent şi viitor, trezirea East-Endului londonez rămîne unul dintre evenimentele cele mai mari şi mai bogate în consecinţe ale acestui fin de siècle, şi sînt fericit şi mîndru că l-am apucat şi eu“.

În cele şase luni care au trecut de cînd am scris rîndurile de mai sus, mişcarea muncitorească engleză a mai făcut un mare pas înainte. Alegerile parlamentare care s-au încheiat acum cîteva zile au făcut cunoscut în mod formal celor două partide oficiale, atît conservatorilor, cît şi liberalilor, că de aici înainte vor trebui să ţină seama de un al treilea partid: partidul muncitoresc. Acest partid muncitoresc este abia în curs de formare; elementele lui încă n-au reuşit să se descotorosească complet de tot felul de prejudecăţi moştenite - burgheze, vechi unioniste, ba chiar şi doctrine socialiste - pentru ca, în sfîrşit, să se unească pe un teren comun. Şi, totuşi, instinctul care i-a făcut să se alăture unii altora este de pe acum atît de puternic, încît a dus la asemenea rezultate în alegeri cum nu s-au mai pomenit încă în Anglia. La Londra au candidat în alegeri, şi anume ca socialişti, doi muncitori[17]; liberalii n-au îndrăznit să le opună un contracandidat şi cei doi socialişti au fost aleşi cu o majoritate zdrobitoare şi neaşteptată. La Middlesborough s-a prezentat în alegeri un candidat al muncitorilor[18] împotriva unui candidat liberal şi a unuia conservator şi i-a învins pe amîndoi; în schimb, noii candidaţi ai muncitorilor care au încheiat un cartel cu liberalii au fost, cu o singură excepţie, definitiv înfrînţi. Dintre aşa-zişii reprezentanţi de pînă acum ai muncitorilor, adică aceia cărora li se iartă calitatea de muncitori pentru că ei înşişi ar dori s-o înece în oceanul liberalismului lor, cel mai marcant reprezentant al vechiului unionism, Henry Broadhurst, a căzut cu brio, întrucît s-a declarat împotriva zilei de muncă de 8 ore. În două circumscripţii electorale din Glasgow, într-una din Salford şi în multe altele s-au prezentat în alegeri candidaţi independenţi ai muncitorilor împotriva candidaţiilor celor două partide vechi; ei au fost înfrînţi, dar şi candidaţii liberali au avut aceeaşi soartă. Pe scurt, într-o serie de circumscripţii electorale din oraşele mari şi din regiunile industriale, muncitorii au refuzat categoric să încheie un cartel cu cele două partide vechi, obţinîmd astfel succese directe şi indirecte, cum n-au mai înregistrat în alegerile precedente. Aceasta a produs muncitorilor o bucurie nespusă. Ei au văzut şi au înţeles pentru prima oară ce pot obţine atunci cînd folosesc dreptul de vot în interesul clasei lor. Credinţa oarbă in „marele partid liberal“, credinţă care i-a stăpînit aproape 40 de ani pe muncitorii englezi, s-a spulberat. Exemple grăitoare au arătat muncitorilor că, atunci cînd vor şi ştiu ce vor, ei reprezintă în Anglia forţa hotărîtoare; primii paşi pe acest drum l-au constituit alegerile din 1892. Ca ei să meargă mai departe pe acest drum va avea grijă mişcarea muncitorească de pe continent: germanii şi francezii, care de pe acum au atîţia reprezentanţi în parlamente şi în consilii municipale, vor întreţine prin noi succese elanul englezilor. Şi peste nu prea mult timp, cînd se va constata că acest nou parlament nu are ce face cu d-l Gladstone şi nici d-l Gladstone cu acest parlament, atunci partidul muncitoresc englez va fi suficient de organizat pentru a pune curînd capăt alternanţei dintre cele două partide vechi de guvernămînt care se succed la cîrma ţării, perpetuînd tocmai prin aceasta dominaţia burgheziei.

 

Londra, 21 iulie 1892                                                                  F. Engels

 

 

 


 

Publicat în: F. Engels. „Die Lage der arbeitenden Klasse in England“, zweite durchgesehene Auflage, Stuttgart, 1892

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 309-323

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[1]. Această prefaţă a fost scrisă de Engels pentru cea de-a doua ediţie germană a lucrării sale „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“ (vezi K, Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 239- 532), care a apărut în 1892 la Stuttgart. Partea principală a prefeţei o constituie traducerea prefeţei la ediţia engleză din 1892 a aceleiaşi lucrări făcută de autor - cu cîteva modificări redacţionale (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 259-271). Articolul „Anglia în anii 1845 şi 1885“, cuprins în prefaţa la ediţia engleză, a fost inclus de Engels şi la ediţia respectivă în varianta germană, publicată în 1885 în revista „Neue Zeit“ nr. 6. Partea finală a prefeţei a fost scrisă de Engels special pentru ediţia germană.  - Nota red. Editurii Politice (nota 305, vol. 2)

[2]. Engels se referă la anexa la ediţia americană a lucrării „Situaţia clasei muncitoare“, anexă concepută iniţial ca prefaţă la ediţia americană (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 252-258), înlocuită însă ulterior cu o prefaţă în care Engels se ocupă de situaţia clasei muncitoare din America (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, voi. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 332-340).  - Nota red. Editurii Politice (nota 306, vol. 2)

[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 259-271.  - Nota trad. Editurii Politice

[4]. La 10 mai 1876, cu prilejul centenarului Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii, la Philadelphia s-a deschis cea de-a şasea expoziţie industrială universală. Printre cele patruzeci de ţări participante se numără şi Germania. Profesorul F. Reuleaux, directorul Academiei industriale din Berlin, numit de guvernul german preşedinte al juriului german, a fost nevoit să recunoască faptul că industria germană a rămas cu mult în urma industriei din alte ţări şi că ea se ghidează după principiul „ieftin şi prost“. Această declaraţie a provocat numeroase comentarii în presă. Îndeosebi ziarul „Volksstaat“ a publicat în iulie-septembrie o serie de articole referitoare la acest fapt scandalos. Denumind acest incident „Jena industrială“, Engels face aluzie la înfrîngerea armatei prusiene în octombrie 1306 la Jena, în timpul războiului cu Franţa napoleoneană.  - Nota red. Editurii Politice (nota 307, vol. 2)

[5]Legile cerealelor, prin care au fost instituite mari taxe de import la cereale şi care urmăreau să limiteze sau să interzică importul de cereale, au fost introduse în Anglia în interesul marilor proprietari funciari. Lupta desfăşurată în jurul acestor legi între burghezia industrială şi aristocraţia funciară s-a încheiat în 1846 prin abrogarea lor. Această măsură şi, legată de ea, scăderea preţurilor la cereale, atrăgînd după sine o oarecare ieftinire a traiului, au dus în ultimă analiză la o scădere a salariilor muncitorilor şi la o creştere a profiturilor burgheziei. Abrogarea legilor cerealelor a dat o lovitură puternică aristocraţiei funciare şi a grăbit dezvoltarea capitalismului în Anglia.  - Nota red. Editurii Politice (nota 308, vol. 2)

[6]Truck-system - sistem de retribuire a muncitorilor în mărfuri. Engels face o apreciere asupra acestui sistem în lucrarea sa ,.Situaţia clasei muncitoare din Anglia“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 239-533). În 1831 a fost emisă o lege care interzicea aplicarea acestui sistem; mulţi fabricanţi însă încălcau această lege.

Legea cu privire la ziua de muncă de zece ore, care se extindea numai asupra muncii adolescenţilor şi femeilor, a fost adoptată de parlamentul englez la 8 iunie 1847.  - Nota red. Editurii Politice (nota 309, vol. 2)

[7]. „Mica Irlandă“ („Little Ireland“) - cartier muncitoresc în partea de sud a Manchesterului, locuit în special de irlandezi; descrierea amănunţită a acestui cartier a fost făcută de Engels în lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 308-309).

Seven Dials“ - cartier muncitoresc din centrul Londrei.  - Nota red. Editurii Politice (nota 310, vol. 2)

[8]. Este vorba de „Report of the Royal Commission on the housing of ths working classes. England and Wales“, 1885.  - Nota red. Editurii Politice (nota 311, vol. 2)

[9]Sistemul cottage - sistem în cadrul căruia fabricantul acordă muncitorului, în condiţii oneroase, spaţiu de locuit, chiria respectivă urmînd a fi reţinută din salariu (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 424-425).  - Nota red. Editurii Politice (nota 312, vol. 2)

[10]. Este vorba de greva celor peste 10.000 de mineri din statul Pennsylvania (S.U.A.), care a durat de la 22 ianuarie pînă la 26 februarie 1886. În urma acestei greve, revendicările muncitorilor de la furnale şi cocserii, care ceruseră majorarea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, au fost în parte satisfăcute.

În ceea ce priveşte greva din 1844 a minerilor din nordul Angliei, vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 489-496.  - Nota red. Editurii Politice (nota 313, vol. 2)

[11]. „The Commonweal“ - săptămînal englez, care a apărut la Londra în 1885-1891 şi 1893-1894; organ al Ligii socialiste; în 1885-1886 Engels a publicat în coloanele lui cîteva articole.  - Nota red. Editurii Politice (nota 314, vol. 2)

[12]. Vezi „The Quarterly Review“, vol. 71, London 1843, p. 273.  - Nota red. Editurii Politice (nota 315, vol. 2)

[13]. Pentru ziua de 10 aprilie 1848 cartiştii au fixat la Londra o demonstraţie de masă care urma să se îndrepte spre clădirea parlamentului pentru a prezenta cea de-a treia petiţie cu privire la adoptarea Cartei poporului. Demonstraţia a fost interzisă de guvern, care, pentru a o împiedica, concentrase la Londra numeroase trupe şi forţe poliţieneşti. Conducătorii cartiştilor, dintre care mulţi dădeau dovadă de ezitări, au hotărît să renunţe la demonstraţie şi au îndemnat masele de demonstranţi să se împrăştie. Eşecul demonstraţiei a fost folosit de forţele reacţiunii pentru a porni la ofensivă împotriva muncitorilor şi a dezlănţui represiuni împotriva cartiştilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 316, vol. 2)

[14]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 451-453.  - Nota trad. Editurii Politice

[15]. 317 East-End - partea de răsărit a Londrei, cuprinzînd cartierele locuite de proletariat şi de sărăcime.  - Nota red. Editurii Politice

[16]. Vezi „Report of the fifty-third meeting of the British Association for the Advancement of Science; held at Southport in September 1883“ („Dare de seamă asupra celei de-a cincizeci şi treia adunări a Asociaţiei britanice pentru sprijinirea dezvoltării ştiinţei care a avut loc la Southport în septembrie 1883“), London 1834, p. 608-609.

The British Association for the Advancement of Science (Asociaţia britanică pentru sprijinirea dezvoltării ştiinţei) a fost întemeiată în 1831 şi există şi astăzi în Anglia; materialele adunărilor anuale ale Asociaţiei se publică sub formă de dări de seamă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 318, vol. 2)

[17]. James Kair Hardie şi John Burns.  - Nota trad. Editurii Politice

[18]. John Havelock Wilsom.  - Nota trad. Editurii Politice