În nr. 86 al ziarului „Volksstaat“, A. Mülberger recunoaşte că el este autorul articolelor criticate de mine în nr. 51 şi urm. ale acestei publicaţii1). În răspunsul său, el îmi face atîtea reproşuri şi denaturează în aşa măsură toate punctele de vedere în problema de care este vorba, încît, vrînd-nevrînd, sînt silit să-i răspund. Voi încerca să dau un caracter de interes general ripostei mele, care, spre regretul meu, trebuie să se desfăşoare în mare măsură pe tărîmul polemicii personale impuse mie de Mülberger şi să dezvolt încă o dată, pe cît posibil mai limpede ca înainte, tezele esenţiale, cu riscul ca Mülberger să-mi reproşeze iarăşi că toate acestea „nu conţin în esenţă nimic nou, nici pentru el, nici pentru ceilalţi cititori ai ziarului «Volksstaat»“.
Mülberger se plînge de forma şi conţinutul criticii mele. Cît priveşte forma, este suficient să obiectez că pe atunci nici nu ştiam cine este autorul articolelor respective. Despre o „părere preconcepută“ în ceea ce priveşte persoana autorului nu putea fi, aşadar, vorba; nu neg însă că am avut o „părere preconcepută“ despre rezolvarea problemei locuinţelor aşa cum este expusă în acele articole, întrucît o cunoşteam de mult din lucrările lui Proudhon şi-mi formasem de mult o părere precisă în această privinţă.
Asupra „tonului“ criticii mele nu vreau să polemizez cu amicul Mülberger. Cînd faci de atîta timp parte din mişcare ca mine, ţi se cam îngroaşă pielea şi nu te mai rănesc atacurile, încît presupui că acelaşi lucru se întîmplă şi cu alţii. Pentru a-l satisface pe Mülberger, voi încerca de astă dată să adaptez „tonul“ meu sensibilităţii epidermei sale.
Mülberger se plînge mai ales de faptul că l-am făcut proudhonist, şi se jură că nu-i adevărat. Trebuie să-i dau, fireşte, crezare; voi dovedi însă că articolele cu pricina — şi numai de ele m-am ocupat — nu conţin altceva decît proudhonism pur.
Dar şi pe Proudhon îl critic, după părerea lui Mülberger, cu totul pe nedrept şi „în mod uşuratic“:
„Teoria despre mic-burghezul Proudhon a devenit la noi, în Germania, o dogmă curentă, pe care mulţi o propovăduiesc chiar fără a fi citit măcar un rînd scris de el“.
La regretul meu că muncitorii de limbă romanică nu au avut de 20 de ani altă hrană spirituală decît lucrările lui Proudhon, Mülberger răspunde că pentru muncitorii de limbă romanică „principiile formulate de Proudhon au constituit aproape pretutindeni sufletul mişcării“. Trebuie să contest acest lucru. În primul rînd, „sufletul“ mişcării muncitoreşti nu-l constituie; nicăieri „principiile“, ci pretutindeni dezvoltarea marii industrii şi efectele ei, acumularea şi concentrarea capitalului, pe de o parte, şi a proletariatului, pe de altă parte. În al doilea rînd, nu este adevărat că aşa-numitele „principii“ ale lui Proudhon au la muncitorii de limbă romanică rolul hotărîtor pe care li-l atribuie Mülberger, că „principiile anarhiei, de l'Organisation des forces économiques et de la Liquidation sociale2) etc. au devenit la ei... adevăraţii promotori ai mişcării revoluţionare“. Fără a mai vorbi de Spania şi de Italia, unde panaceele proudhoniste au dobîndit o oarecare influenţă numai în forma şi mai stîlcită pe care le-a dat-o Bakunin, pentru oricine cunoaşte mişcarea muncitorească internaţională este un fapt notoriu că în Franţa proudhoniştii formează o sectă puţin numeroasă, în timp ce masele muncitoreşti nu vor să ştie nimic de planul de reforme sociale elaborat de Proudhon sub titlul „Liquidation sociale şi Organisation des forces économiques“. Aceasta s-a vădit, între altele, în timpul Comunei. Deşi atunci numărul celor care reprezentau proudhonismul era mare, nu s-a făcut totuşi nici cea mai vagă încercare de a se lichida vechea societate sau de a se organiza forţele economice potrivit propunerilor lui Proudhon. Dimpotrivă. Spre marea cinste a Comunei „sufletul“ tuturor măsurilor ei economice nu l-au constituit principiile, ci simpla necesitate practică. Iată de ce aceste măsuri — desfiinţarea muncii de noapte în brutării, interzicerea amenzilor în fabrici, confiscarea fabricilor şi atelierelor închise şi trecerea lor în mîinile asociaţiilor de muncitori — nu au fost nicidecum măsuri în spiritul lui Proudhon, ci în cel al socialismului ştiinţific german. Singura măsură socială pe care au impus-o proudhoniştii a fost aceea de a nu se confisca Banca Franţei, ceea ce a dus în parte la căderea Comunei. Tot astfel, aşa-numiţii blanquişti, de îndată ce au încercat să se transforme din revoluţionari exclusiv politici într-o fracţiune muncitorească socialistă cu un program precis — ca în manifestul „Internaţionala şi revoluţia“, lansat de emigranţii blanquişti din Londra —, n-au proclamat „principiile“ planului lui Proudhon pentru salvarea societăţii, ci au proclamat, aproape textual, concepţiile socialismului ştiinţific german despre necesitatea activităţii politice a proletariatului şi a dictaturii lui ca formă de trecere la desfiinţarea claselor şi, o dată cu acestea, a statului, aşa cum au fost formulate încă în „Manifestul Comunist“3) şi repetate de atunci de nenumărate ori. Şi dacă Mülberger atribuie desconsiderarea lui Proudhon de către germani faptului că aceştia nu înţeleg în suficientă măsură mişcarea din ţările romanice „pînă la Comuna din Paris“, atunci să citeze ca dovadă a acestei înţelegeri insuficiente vreo lucrare a unui scriitor de limbă romanică care să fi interpretat şi prezentat Comuna măcar pe departe atît de just ca „Adresa Consiliului General al Internaţionalei cu privire la războiul civil din Franţa“4), scrisă de germanul Marx.
Singura ţară în care mişcarea muncitorească se află sub influenţa directă a „principiilor“ proudhoniste este Belgia, şi tocmai de aceea mişcarea muncitorească din Belgia ajunge, după cum spune Hegel, „de la nimic, prin nimic, la nimic“.
Dacă consider o nenorocire faptul că, direct sau indirect, de 20 de ani muncitorii de limbă romanică n-au avut altă hrană spirituală afară de Proudhon, eu nu văd această nenorocire în dominaţia absolut mitică a formulei proudhoniste de reformă, numită de Mülberger „principii“, ci în faptul că critica economică făcută de ei societăţii actuale a fost contaminată de formulările cu totul greşite ale lui Proudhon, iar activitatea lor politică — compromisă de influenţe proudhoniste. La întrebarea cine „stă mai mult în revoluţie“ — „muncitorii de limbă romanică proudhonizaţi“ sau cei germani, care, în orice caz, înţeleg infinit mai bine socialismul ştiinţific german decît îl înţeleg cei de limbă romanică pe Proudhon al lor — vom putea răspunde abia după ce vom şti ce înseamnă „a sta în revoluţie“. Am auzit expresii ca „a sta la dreapta domnului, a sta ca în sînul lui Avraam“ etc. Dar „a sta“ în revoluţie, cea mai violentă dintre mişcări? Este oare „revoluţia“ o religie dogmatică în care trebuie să crezi?
Apoi Mülberger îmi reproşează că, contrar celor exprimate textual în lucrarea sa, eu aş fi afirmat că el consideră problema locuinţelor ca fiind o problemă exclusiv muncitorească.
De astă dată Mülberger are într-adevăr dreptate. Am trecut cu vederea pasajul respectiv. L-am trecut cu vederea într-un mod de neiertat, căci acest pasaj este unul dintre cele mai semnificative pentru întreaga tendinţă a lucrării lui. Mülberger spune, într-adevăr, textual:
„Deoarece ni s-a adus atît de des reproşul ridicol că ducem o politică de clasă, că tindem spre o dominaţie de clasă etc., subliniem categoric din capul locului că problema locuinţelor nu priveşte nicidecum exclusiv proletariatul, ci, dimpotrivă, ea interesează în mod cu totul deosebit clasa de mijloc propriu-zisă, pe micii meşteşugari, mica burghezie, întreaga funcţionărime... Problema locuinţelor este tocmai acel punct al reformelor sociale care pare mai indicat decît oricare altul să dezvăluie absoluta identitate organică dintre interesele proletariatului, pe de o parte, şi cele ale claselor de mijloc propriu-zise ale societăţii, pe de altă parte. Clasele de mijloc suferă tot atît de mult, poate chiar mai mult decît proletariatul de pe urma poverii apăsătoare a locuinţelor cu chirie... Clasele de mijloc propriu-zise ale societăţii se află astăzi în faţa problemei dacă... vor avea forţa necesară... ca în alianţă cu partidul muncitoresc, plin de vigoare tinerească şi energie, să ia parte la procesul de transformare al societăţii, de ale cărui binefaceri ele vor profita în primul rînd“.
Aşadar, amicul Mülberger constată aici următoarele:
1. „Noi“ nu ducem o „politică de clasă“ şi nu tindem spre o „dominaţie de clasă“. Dar Partidul muncitoresc social-democrat german, tocmai pentru că este un partid muncitoresc, duce în mod necesar o „politică de clasă“, politica clasei muncitoare. Întrucît orice partid politic tinde să cucerească dominaţia în stat, Partidul muncitoresc social-democrat german tinde şi el în mod inevitabil la dominaţia sa, la dominaţia clasei muncitoare, deci la o „dominaţie de clasă“. De altfel, orice partid cu adevărat proletar, începînd cu cartiştii englezi[N388], a considerat întotdeauna politica de clasă, organizarea proletariatului ca partid politic independent, ca o primă condiţie, iar dictatura proletariatului ca ţintă imediată a luptei. Declarînd că acest lucru este „ridicol“, Mülberger se situează în afara mişcării proletare şi se dovedeşte a fi socialist mic-burghez.
2. Problema locuinţelor are avantajul de a nu fi o problemă exclusiv muncitorească, ci o problemă care „interesează în mod cu totul deosebit“ mica burghezie, deoarece „clasele de mijloc propriu-zise suferă din pricina lipsei de locuinţe tot atît de mult, sau poate chiar mai mult“ decît proletariatul. Cine declară că mica burghezie suferă, fie şi numai într-o singură privinţă, „poate chiar mai mult decît proletariatul“, n-are dreptul să se plîngă dacă este considerat socialist mic-burghez. Are deci Mülberger motive să fie nemulţumit atunci cînd spun:
„De aceste suferinţe ale clasei muncitoare, comune şi altor clase, mai ales micii burghezii, se ocupă cu predilecţie socialismul mic-burghez, al cărui exponent este şi Proudhon. Prin urmare, nu întîmplător proudhonistul nostru german se agaţă în primul rînd de problema locuinţelor, care, aşa cum am văzut, nu este nicidecum o problemă exclusiv muncitorească“5).
3. Între interesele „claselor de mijloc propriu-zise ale societăţii“ şi interesele proletariatului există o „absolută identitate organică“, şi nu proletariatul, ci aceste clase de mijloc propriu-zise „vor profita în primul rînd“ de „binefacerile“ iminentului proces de transformare a societăţii.
Aşadar, muncitorii vor înfăptui iminenta revoluţie socială „în primul rînd“ în interesul mic-burghezilor. Apoi mai există şi o absolută identitate organică între interesele mic-burghezilor şi ale proletariatului. Dacă interesele mic-burghezilor sînt organic identice cu acelea ale muncitorilor, atunci şi interesele muncitorilor sînt organic identice cu cele ale mic-burghezilor. Aşadar, în mişcare punctul de vedere mic-burghez este tot atît de îndreptăţit ca şi cel proletar. Iar susţinerea acestei îndreptăţiri identice este tocmai ceea ce numim socialism mic-burghez.
Mülberger este deci absolut consecvent cînd, la p. 25 a broşurii[N389], proslăveşte „mica producţie“ ca pe „adevăratul pilon al societăţii“, „pentru că prin însăşi natura ei reuneşte cei trei factori: munca — cîştigul — proprietatea, şi pentru că prin reunirea acestor trei factori ea nu îngrădeşte în nici un fel posibilitatea de dezvoltare a individului“; şi cînd reproşează industriei moderne mai ales faptul că distruge această pepinieră de oameni normali şi „transformă o clasă viguroasă, care se reproduce mereu, într-o ceată de oameni inconştienţi, care nu ştie încotro să-şi îndrepte privirea înspăimîntată“. Mic-burghezul este deci pentru Mülberger omul-model, iar mica producţie modul de producţie model. L-am defăimat, oare, cînd l-am categorisit printre socialiştii mic-burghezi?
Deoarece Mülberger nu vrea să răspundă pentru Proudhon, ar fi de prisos să ne mai oprim aici asupra faptului că planurile de reformă ale lui Proudhon au drept scop să transforme pe toţi membrii societăţii în mic-burghezi şi în ţărani cu gospodărie mică. Tot atît de inutil ar fi să ne ocupăm mai pe larg de pretinsa identitate dintre interesele mic-burghezilor şi cele ale muncitorilor. Ceea ce era necesar s-a spus încă în „Manifestul Comunist“.(ediţia din Leipzig din 1872, p. 12 şi 21)6).
Astfel, rezultatul analizei noastre este că alături de „mitul despre mic-burghezul Proudhon“ apare realitatea despre mic-burghezul Mülberger.
Ajungem acum la un punct principal. Am reproşat articolelor lui Mülberger că, după maniera lui Proudhon, ele denaturează relaţiile economice prin transpunerea lor într-un limbaj juridic.
Pentru exemplificare am luat următoarea frază a lui Mülberger:
„Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic asupra unei anumite fracţiuni a muncii sociale, deşi valoarea reală a casei a fost de mult plătită cu vîrf şi îndesat proprietarului sub formă de chirie. Aşa se face că o casă construită, bunăoară, acum 50 de ani a acoperit în acest răstimp, prin venitul realizat din chirie, de 2, 3, 5, 10 ori etc. preţul de cost iniţial“7).
Mülberger se plînge acum:
„Această constatate simplă şi lucidă a unui fapt îl determină pe Engels să mă dăscălească, susţinînd că ar fi trebuit să explic cum devine casa un „titlu“, ceea ce depăşeşte cu totul cadrul temei mele... Una este a descrie şi alta a explica. Dacă repet după Proudhon că viaţa economică a societăţii trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept, prin aceasta eu descriu societatea actuală ca pe o societate în care lipseşte, dacă nu orice idee de drept, în orice caz ideea de drept a revoluţiei, fapt pe care Engels însuşi îl va admite“.
Să ne oprim mai întîi la casa odată construită. Casa închiriată aduce, sub formă de chirie, celui care a construit-o, rentă funciară, cheltuieli de reparaţii şi dobîndă8) la capitalul investit în construcţie9), inclusiv profitul respectiv10), iar, după împrejurări, chiria plătită în decursul timpului se poate ridica la o sumă care depăşeşte de două, de trei, de cinci, de zece ori preţul de cost iniţial. Aceasta este, amice Mülberger, „constatarea simplă şi obiectivă“, a „faptului“, care are un caracter economic; şi dacă vrem să ştim cum „se face“ că el există, atunci trebuie să efectuăm cercetarea în domeniul economic. Să privim deci faptul ceva mai îndeaproape, astfel încît să fie limpede chiar şi pentru un copil. Vînzarea unei mărfi constă, după cum se ştie, în aceea că proprietarul cedează valoarea ei de întrebuinţare şi primeşte valoarea ei de schimb. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor se deosebesc, între altele, şi prin faptul că pentru consumarea lor este nevoie de intervale de timp diferite. O pîine se consumă într-o zi, o pereche de pantaloni se uzează într-un an, o casă, să zicem, într-o sută de ani. Cînd este vorba de mărfuri cu o durată de uzură îndelungată, intervine deci posibilitatea de a vinde valoarea de întrebuinţare în tranşe, de fiecare dată numai pentru un anumit timp, adică de a o închiria. Vînzarea în tranşe realizează, prin urmare, valoarea de schimb numai în mod treptat; pentru această renunţare la restituirea imediată a capitalului avansat şi a profitului cuvenit, vînzătorul este despăgubit printr-un adaos la preţ, printr-o dobîndă al cărei nivel este stabilit de legile economiei politice, şi nicidecum în mod arbitrar. La sfîrşitul celor o sută de ani casa este uzată, dărăpănată, de nelocuit. Dacă scădem atunci din suma totală a chiriei plătite: 1) renta funciară împreună cu eventualele majorări ale ei survenite între timp, şi 2) cheltuielile făcute pentru reparaţii curente, vom constata că restul se compune în medie din: 1) capitalul iniţial investit pentru construirea casei, 2) profitul respectiv şi 3) dobînzile la capitalul amortizat treptat11) şi la profit12). Astfel, după acest interval de timp, chiriaşul nu are casă, dar nici proprietarul n-o mai are. Acesta din urmă are numai terenul (în cazul cînd îi aparţine) şi materialele de construcţie aflate pe teren, care au încetat însă de a mai fi o casă. Iar dacă între timp casa „a acoperit de 5 sau 10 ori preţul de cost iniţial“, vom vedea că aceasta se datoreşte exclusiv creşterii rentei funciare, ceea ce nu este un secret pentru nimeni în oraşe ca Londra, unde proprietarul terenului şi proprietarul casei sînt de cele mai multe ori două persoane diferite. Asemenea creşteri colosale ale chiriilor au loc în oraşe care se dezvoltă rapid, dar nu într-un sat, unde renta funciară a terenurilor de construcţie rămîne aproape neschimbată. Este un fapt notoriu că, abstracţie făcînd de majorările rentei funciare, chiria nu-i aduce proprietarului, în medie, mai mult de 7% pe an la capitalul investit (inclusiv profitul), din care mai trebuie acoperite cheltuielile de reparaţii etc. Într-un cuvînt, contractul de închiriere este o simplă tranzacţie de mărfuri, care din punct de vedere teoretic nu reprezintă pentru muncitori nici mai mult, nici mai puţin interes decît oricare altă tranzacţie de mărfuri, cu excepţia aceleia în care este vorba de vînzarea şi cumpărarea forţei de muncă, iar din punct de vedere practic li se înfăţişează ca una din cele o mie de forme ale înşelătoriei burgheze despre care am vorbit la p. 413) a broşurii[N390], şi care sînt supuse şi ele unei reglări economice, după cum am demonstrat acolo.
Mülberger, dimpotrivă, vede în contractul de închiriere numai ceva pur „arbitrar“ (p. 19 a broşurii lui), iar atunci cînd îi demonstrez contrarul se plînge că îi spun „numai lucruri pe care, din păcate, le ştie şi el“.
Dar nici un fel de analize economice cu privire la chirie nu ne vor pune în situaţia de a transforma desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie „într-una din cele mai rodnice şi mai înalte aspiraţii care s-a născut din ideea revoluţionară“. Pentru a realiza aceasta, trebuie să transpunem faptul ca atare din domeniul concret al economiei politice într-un domeniu ideologic, în cel al dreptului. „Casa serveşte ca titlu care conferă dreptul veşnic“ asupra chiriei; „aşa se face“ că chiria plătită pentru o casă poate să acopere de două, de trei, de cinci, de zece ori valoarea ei. Pentru a afla cum „se face“ că este „aşa“, „titlul“ nu ne ajută la nimic; de aceea am şi spus că numai cercetînd cum devine casa un titlu ar fi putut afla Mülberger cum „se face“ că este „aşa“. Acest lucru îl aflăm numai dacă analizăm, cum am făcut eu, natura economică a chiriei, în loc să protestăm împotriva expresiei juridice prin care clasa stăpînitoare o consfinţeşte. — Cine propune măsuri economice pentru desfiinţarea chiriei este, desigur, obligat să ştie ceva mai mult despre chirie decît că ea „reprezintă tributul pe care chiriaşul îl plăteşte dreptului veşnic al capitalului“. La aceasta Mülberger răspunde: „Una este a descrie şi alta a explica“.
Am transformat deci casa, deşi nu este de loc veşnică, într-un titlu veşnic asupra chiriei. Vedem că, indiferent de cum „se face“ că este „aşa“, în virtutea acestui titlu casa aduce, sub formă de chirie, multiplul valorii ei. Prin transpunerea problemei în limbaj juridic ne-am îndepărtat, din fericire, atît de mult de domeniul economic, încît nu mai vedem decît fenomenul că chiria brută acoperă treptat multiplul valorii casei. Deoarece gîndim şi ne exprimăm în limbaj juridic, aplicăm şi acestui fenomen criteriul juridic, al dreptăţii, şi constatăm că fenomenul este nedrept, că nu corespunde „ideii de drept a revoluţiei“, deşi nu ştiu ce vrea să însemne aceasta, şi că, prin urmare, titlul nu este bun la nimic. Vedem apoi că acelaşi lucru este valabil atît pentru capitalul purtător de dobîndă, cît şi pentru pămîntul arabil dat în arendă, ceea ce ne oferă pretextul de a separa aceste categorii de proprietate de celelalte şi de a le supune unei analize speciale. Aceasta constă în revendicarea: 1) a-l lipsi pe proprietar de dreptul de reziliere a contractului, de dreptul de a cere restituirea proprietăţii sale; 2) de a lăsa în mod gratuit chiriaşului, datornicului sau arendaşului uzufructul obiectului care i-a fost dat în folosinţă, dar care nu-i aparţine, şi 3) de a plăti proprietarului în rate mici, fără dobîndă. Cu aceasta am epuizat „principiile“ lui Proudhon în această direcţie. Este ceea ce înţelege Proudhon prin „lichidarea socială“.
În treacăt fie zis, nu încape îndoială că tot acest plan de reforme trebuie să avantajeze aproape exclusiv pe mic-burghezi şi pe ţăranii cu gospodărie mică prin faptul că consolidează poziţia lor de mic-burghezi şi ţărani cu gospodărie mică. Figura mitică, după cum afirmă Mülberger, a „mic-burghezului Proudhon“ capătă deci aici, deodată, o realitate istorică foarte palpabilă.
Mülberger continuă:
„Dacă repet după Proudhon că viaţa economică a societăţii trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept, prin aceasta eu descriu societatea actuală ca pe o societate în care lipseşte dacă nu orice idee de drept, în orice caz ideea de drept a revoluţiei, fapt pe care Engels însuşi îl va admite“.
Din păcate, mi-e imposibil să-i dau lui Mülberger această satisfacţie. Mülberger pretinde că societatea trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept şi numeşte aceasta o descriere. Cînd un tribunal îmi trimite prin portărel somaţia de a plăti o datorie, acesta, după părerea lui Mülberger, nu face altceva decît să mă descrie ca pe un om care nu-şi plăteşte datoriile! Una este o descriere, alta o pretenţie. Şi tocmai în aceasta constă deosebirea esenţială dintre socialismul ştiinţific german şi Proudhon. Noi descriem — şi orice adevărată descriere este, totodată, în pofida lui Mülberger, şi explicaţia obiectului — relaţiile economice aşa cum sînt şi cum se dezvoltă, şi demonstrăm din punct de vedere strict economic că această dezvoltare a lor înseamnă, totodată, dezvoltarea elementelor unei revoluţii sociale: dezvoltarea, pe de o parte, a proletariatului, clasă ale cărei condiţii de trai o împing în mod inevitabil spre revoluţia socială, iar pe de altă parte dezvoltarea forţelor de producţie, pentru care cadrul societăţii capitaliste devine prea strîmt, astfel încît trebuie să-l sfărîme în mod necesar, şi care creează în acelaşi timp posibilitatea de a se lichida o dată pentru totdeauna deosebirile de clasă în însuşi interesul progresului social. Proudhon însă pretinde actualei societăţi să se transforme nu potrivit legilor propriei ei dezvoltări economice, ci potrivit preceptelor dreptăţii („ideea de drept“ nu-i aparţine lui Proudhon, ci lui Mülberger). Acolo unde noi demonstrăm, Proudhon propovăduieşte şi se vaită, şi după el — Mülberger.
Ce vrea să însemne „ideea de drept a revoluţiei“, nu pot să ghicesc. E drept că Proudhon transformă „revoluţia“ într-un fel de divinitate, întruchiparea şi executoarea „dreptăţii“ sale, dar comite totodată greşeala stranie de a confunda revoluţia burgheză din 1789—1794 cu viitoarea revoluţie proletară. Acest lucru reiese din aproape toate lucrările sale, mai ales din cele scrise după 1848; dau ca exemplu doar „Idée générale de la révolution“, ed. 1868, p. 39—40. Cum însă Mülberger nu vrea de loc să răspundă pentru Proudhon, nu-mi este îngăduit să mă refer la Proudhon pentru a lămuri „ideea de drept a revoluţiei“ şi rămîn mai departe cuprins de întuneric precum ţara Egiptului. Mülberger mai spune apoi:
„Dar nici Proudhon, nici eu nu facem apel la o «dreptate veşnică» pentru a explica astfel nedreapta stare de lucruri existentă sau chiar, după cum îmi atribuie Engels, pentru a aştepta îmbunătăţirea acestei stări făcînd apel la această dreptate“.
Mülberger se bizuie, probabil, pe faptul că „Proudhon este în general aproape necunoscut în Germania“. În toate lucrările sale, Proudhon aplică tuturor14) tezelor sociale, juridice, politice şi religioase criteriul „dreptăţii“, le respinge sau le aprobă după cum se potrivesc sau nu cu ceea ce numeşte el „dreptate“. În „Contradicţii economice“, această dreptate se mai numeşte „dreptate veşnică“, justice eternelle. Ulterior, veşnicia este trecută sub tăcere, dar în fond ea este menţinută. Bunăoară, în lucrarea „Despre dreptate în revoluţie şi în biserică“, ed. 1858, pasajul de mai jos rezumă conţinutul întregii acestei predici în trei volume (vol. I, p. 42):
„Care este principiul de bază, principiul organic, conducător şi suveran al societăţilor, principiu care, subordonîndu-şi-le pe toate celelalte, conduce, apără, înlătură, pedepseşte şi la nevoie chiar reprimă toate elementele turbulente? Este el oare religia, idealul, interesul?... Acest principiu este, după părerea mea, dreptatea. — Ce este dreptatea? Esenţa însăşi a omenirii. Ce-a fost ea de la începutul lumii? Nimic. — Ce-ar trebui să fie? Totul“.
Ce altceva poate fi o dreptate, care este esenţa însăşi a omenirii, decît dreptatea veşnică? O dreptate care este principiul de bază organic, conducător şi suveran al societăţilor, care cu toate acestea pînă acum n-a fost nimic, dar care ar trebui să fie totul, ce altceva este o asemenea dreptate decît criteriul după care să se măsoare tot ceea ce priveşte omul şi la care să se facă apel în toate diferendele, ca la un judecător suprem? Şi am susţinut eu oare altceva decît că Proudhon îşi ascunde ignoranţa şi neputinţa sa în domeniul economiei politice prin aceea că judecă toate relaţiile economice nu potrivit legilor economice, ci după cum ele corespund sau nu concepţiei sale despre această dreptate veşnică? Prin ce se deosebeşte oare Mülberger de Proudhon atunci cînd cere ca „toate relaţiile de schimb din viaţa societăţii moderne... să fie pătrunse de o idee de drept, adică să fie înfăptuite pretutindeni potrivit cerinţelor stricte ale dreptăţii“? Nu ştiu eu să citesc, sau nu ştie Mülberger să scrie? Mai departe, Mülberger spune:
„Proudhon ştie tot atît de bine ca şi Marx şi Engels că adevărata forţă motrice a societăţii omeneşti sînt relaţiile economice, iar nu cele juridice; el ştie, de asemenea, că ideile juridice ale unui popor nu sînt de fiecare dată decît expresia, reflectarea, produsul relaţiilor economice, în special al celor de producţie... Într-un cuvînt, dreptul este pentru Proudhon un produs economic care s-a format în decursul istoriei“.
Dacă Proudhon ştie toate acestea (vreau să trec peste exprimarea neclară a lui Mülberger şi să iau buna intenţie drept fapt), dacă Proudhon le ştie „tot atît de bine ca şi Marx şi Engels“, cum se face că mai există divergenţe între noi? O fi ştiind Proudhon, dar lucrurile nu stau chiar aşa cum le prezintă el. Relaţiile economice ale unei societăţi date se prezintă în primul rînd ca interese. În pasajul din lucrarea sa de căpetenie pe care l-am citat mai sus, Proudhon spune însă fără înconjur că „principiul de bază, principiul conducător, organic şi suveran al societăţilor, care şi le subordonează pe toate celelalte“, nu este interesul, ci dreptatea. Şi repetă aceasta în lucrările sale, în toate pasajele esenţiale. Ceea ce nu-l împiedică pe Mülberger să spună în continuare:
„...că ideea dreptului economic dezvoltată în modul cel mai profund de Proudhon în «La Guerre et la Paix» coincide pe de-a-ntregul cu ideile fundamentale ale lui Lassalle, atît de frumos expuse în prefaţa sa la «System der erworbenen Rechte»“.
„La Guerre et la Paix“ este, poate, cea mai şcolărească dintre numeroasele lucrări şcolăreşti ale lui Proudhon, şi nu m-am aşteptat ca ea să fie citată drept dovadă a pretinsei lui înţelegeri a concepţiei materialiste germane a istoriei, care explică toate evenimentele şi concepţiile istorice, întreaga politică, filozofie şi religie prin condiţiile de viaţă economice materiale ale perioadei istorice respective. Cartea este atît de puţin materialistă, încît nici măcar mu este în stare să-şi ducă pînă la capăt teoria sa a războiului fără a apela la ajutorul creatorului:
„Totuşi creatorul, care a ales pentru noi aceste condiţii de viaţă, îşi avea scopurile sale“ (vol. II, p. 100, ed. 1869).
Pe ce fel de cunoştinţe istorice se bazează lucrarea, reiese din faptul că în ea se afirmă existenţa istorică a epocii de aur:
„La început, cînd globul pămîntesc era încă puţin populat, natura îndestula, fără greutate necesităţile omului. Aceasta era epoca de aur, epoca belşugului şi a păcii“ (op. cit., p. 102).
Punctul său de vedere economic este acela al malthusianismului celui mai cras:
„Dacă se dublează producţia, atunci populaţia de asemenea se va dubla, curînd“ (p. 106).
În ce constă, aşadar, materialismul cărţii? În afirmaţia că „pauperismul“ a fost dintotdeauna şi mai este şi acum cauza războiului (de pildă p. 143). Cumătrul Bräsig15) a fost un materialist tot atît de iscusit cînd, în discursul său din 1848, a rostit imperturbabil înţeleptele cuvinte: „Cauza marii mizerii este marea pauvreté16)“.
„System der erworbenen Rechte“ al lui Lassalle poartă pecetea nu numai a tuturor iluziilor juristului, ci şi pe acelea ale vechiului hegelian. Lassalle declară răspicat, la p. VII, că şi „în economie noţiunea dreptului dobîndit“ este „izvorul şi forţa motrice a oricărei dezvoltări“; el vrea să demonstreze (p. XI) că „dreptul este un organism raţional care se dezvoltă din sine însuşi“ (deci nu din premise economice); el vrea să deducă dreptul nu din relaţii economice, ci din „însăşi noţiunea de voinţă, filozofia dreptului fiind doar dezvoltarea şi reprezentarea acesteia“ (p. XII). Ce caută deci această carte aici? Deosebirea dintre Proudhon şi Lassalle constă doar în aceea că Lassalle a fost un adevărat jurist şi hegelian, pe cînd Proudhon în materie de drept şi de filozofie a fost, ca şi în toate celelalte domenii, un simplu diletant.
Nu neg că Proudhon, care, după cum se ştie, se contrazice mereu, face din cînd în cînd şi cîte o observaţie care îţi lasă impresia că deduce ideile din fapte. Asemenea observaţii sînt însă fără importanţă în comparaţie cu modul obişnuit de a gîndi al acestui om, observaţii care, în plus, acolo unde se întîlnesc, sînt cu totul confuze şi inconsecvente.
Pe o anumită treaptă foarte primitivă a dezvoltării societăţii apare necesitatea de a supune unei reguli generale actele zilnic repetate ale producţiei, repartiţiei şi schimbului de produse şi de a veghea ca individul să se conformeze condiţiilor generale ale producţiei şi schimbului. Această regulă, la început un simplu obicei, devine curînd lege. O dată cu legea apar în mod necesar organe însărcinate cu respectarea ei — autoritatea publică, statul. Pe măsură ce se dezvoltă societatea, legile se dezvoltă şi ele, ajungînd să fie o legislaţie mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Cu cît această legislaţie devine mai complicată, cu atît modul ei de exprimare se îndepărtează de acela în care se exprimă obişnuitele condiţii economice de viaţă ale societăţii. Ea apare ca un element de sine stătător, care îşi găseşte justificarea existenţei şi temeiul dezvoltării lui nu în relaţiile economice, ci în cauze proprii, lăuntrice, dacă vreţi, în „noţiunea de voinţă“. Oamenii uită că dreptul lor izvorăşte din condiţiile lor economice de viaţă, după cum au uitat că ei înşişi se trag din regnul animal. De îndată ce legislaţia devine un tot complicat şi cuprinzător apare necesitatea unei noi diviziuni sociale a muncii; se formează o castă de jurişti de profesie, şi, o dată cu ei, apare ştiinţa dreptului. În dezvoltarea ei, aceasta compară sistemele juridice ale diferitelor popoare şi ale diferitelor epoci nu ca reflectări ale relaţiilor economice respective, ci ca sisteme care îşi găsesc justificarea în ele însele. Comparaţia presupune puncte comune: juriştii conjugă sub denumirea de drept natural punctele mai mult sau mai puţin comune ale tuturor acestor sisteme de drept. Criteriul însă după care se apreciază ce ţine şi ce nu de dreptul natural este tocmai expresia cea mai abstractă a însuşi dreptului: dreptatea. De acum încolo, pentru jurişti şi pentru cei ce-i cred pe cuvînt, dezvoltarea dreptului constă numai în strădania de a apropia tot mai mult condiţiile de viaţă ale oamenilor, în măsura în care ele sînt exprimate în termeni juridici, de idealul dreptăţii, al dreptăţii eterne. Iar această dreptate este întotdeauna numai expresia ideologică, ridicată în slavă, a relaţiilor economice existente, cînd a laturii lor conservatoare, cînd a celei revoluţionare. Dreptatea grecilor şi romanilor considera că sclavagismul este drept; dreptatea burghezilor din 1789 cerea desfiinţarea feudalismului, considerîndu-l nedrept. Pentru iuncherii prusaci, pînă şi jalnicul regulament cu privire la administraţia districtuală[N391] este o încălcare a dreptăţii eterne. Noţiunea de dreptate eternă se schimbă, prin urmare, nu numai în funcţie de timp şi de loc, ci chiar şi în funcţie de persoane, fiind unul dintre acele lucruri prin care, aşa cum just observă Mülberger, „fiecare înţelege altceva“. Dacă în viaţa de toate zilele, dată fiind simplitatea relaţiilor de care ne ciocnim, expresii ca drept, nedrept, dreptate, simţul dreptăţii pot fi înţelese fără echivoc chiar atunci cînd se referă la fenomene sociale, cînd este vorba de cercetarea ştiinţifică a relaţiilor economice, ele provoacă, după cum am văzut, aceeaşi confuzie iremediabilă care s-ar naşte, de pildă, în chimia actuală dacă am voi să păstrăm terminologia teoriei flogisticului. Confuzia devine şi mai gravă dacă, asemenea lui Proudhon, se găsesc oameni care să creadă în acest flogistic social, „dreptatea“, sau, asemenea lui Mülberger, să asigure că teoria flogisticului nu este mai puţin justă decît aceea a oxigenului[1].
Mülberger se mai plînge că numesc o ieremiadă reacţionară peroraţia lui „emfatică“ că
„nu există pată mai ruşinoasă pentru întreaga cultură a gloriosului nostru secol decît faptul că peste 90% din populaţia marilor oraşe nu are o locuinţă proprie“.
Într-adevăr, dacă Mülberger s-ar fi mărginit, după cum pretinde, să zugrăvească „ororile prezentului“, fireşte că n-aş fi avut de spus nimic rău „despre el şi modestele sale cuvinte“. Dar el face cu totul altceva. El zugrăveşte aceste „orori“ ca efecte ale faptului că muncitorii „n-au un cămin propriu“. Dacă deplîngem „ororile prezentului“ considerîndu-le drept efecte ale desfiinţării proprietăţii muncitorilor asupra locuinţelor lor sau, aşa cum fac iuncherii, drept efecte ale desfiinţării feudalismului şi breslelor, în ambele cazuri nu pot rezulta decît ieremiade reacţionare, lamentări la apariţia a ceea ce este inevitabil şi istoriceşte necesar. Caracterul reacţionar constă tocmai în faptul că Mülberger vrea să restabilească proprietatea individuală a muncitorilor asupra casei lor — situaţie căreia istoria i-a pus de mult capăt —, în faptul că el nu-şi poate închipui eliberarea muncitorilor altfel decît dacă fiecare va redeveni proprietarul casei sale. Mai departe:
„Spun în modul cel mai răspicat: lupta propriu-zisă trebuie dusă împotriva modului de producţie capitalist, şi numai pe baza transformării acestuia se poate spera într-o îmbunătăţire a condiţiilor de locuit. Engels nu vede nimic din toate acestea... Eu văd în rezolvarea deplină a problemei sociale premisa desfiinţării sistemului locuinţelor cu chirie“.
Din păcate, nici azi nu văd încă nimic din toate acestea. Mi-era cu neputinţă să ştiu de la ce premisă porneşte în sinea lui cineva al cărui nume nici măcar nu-l cunoşteam. Eu pot să judec numai după articolele tipărite ale lui Mülberger. Acolo găsesc şi astăzi că Mülberger (la p. 15 şi 16 a broşurii sale) nu consideră drept premisă a desfiinţării sistemului locuinţelor cu chirie nimic altceva decît locuinţa cu chirie. Abia la p. 17 el apucă „de coarne productivitatea capitalului“, lucru asupra căruia vom mai reveni. Şi chiar şi în răspunsul său, el confirmă acest lucru atunci cînd spune:
„Trebuia mai curînd să demonstrez cum, pe baza condiţiilor existente, poate fi realizată o transformare completă în ceea ce priveşte problema locuinţelor“.
Pe baza condiţiilor existente şi pe baza transformării (vrea să spună: desfiinţării) modului de producţie capitalist sînt doar lucruri absolut opuse.
Nu-i de mirare că Mülberger se plînge atunci cînd eu văd în strădaniile filantropice ale d-lui Dollfuss şi ale altor fabricanţi de a înlesni muncitorilor să dobîndească case proprii singura realizare practică posibilă a proiectelor sale proudhoniste. Dacă şi-ar da seama că planul lui Proudhon de salvare a societăţii nu-i decît o fantezie care rămîne întru totul pe terenul societăţii burgheze, este de la sine înţeles că nu ar mai crede în el. Eu nu m-am îndoit niciodată şi nicăieri de bunele sale intenţii. Dar atunci de ce îl laudă pe dr. Reschauer pentru faptul că propune consiliului comunal al Vienei să copieze proiectele lui Dollfuss?
Mai departe, Mülberger declară:
„Cît priveşte în special opoziţia dintre oraş şi sat, este o utopie să vrei s-o desfiinţezi. Această opoziţie este firească, mai bine zis apărută istoriceşte... Nu este vorba de a desfiinţa această opoziţie, ci de a găsi formele politice şi sociale în care ea să fie inofensivă, ba chiar rodnică. În felul acesta se poate ajunge în mod paşnic la o nivelare, la o echilibrare treptată a intereselor“.
Prin urmare, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat este o utopie, pentru că această opoziţie este firească, mai bine zis apărută istoriceşte. Să aplicăm acest raţionament la alte antagonisme ale societăţii moderne şi vom vedea unde ajungem. Bunăoară:
„Cît priveşte în special antagonismul dintre“ capitalişti şi muncitorii salariaţi, „este o utopie să vrei să-l desfiinţezi. Acest antagonism este firesc, mai bine zis apărut istoriceşte. Nu este vorba de a desfiinţa acest antagonism, ci de a găsi formele politice şi sociale în care el să fie inofensiv, ba chiar rodnic. În felul acesta se poate ajunge în mod paşnic la o nivelare, la o echilibrare treptată a intereselor“.
Iată-ne ajunşi din nou la Schulze-Delitzsch.
Desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat nu este nici mai mult, nici mai puţin utopică decît desfiinţarea antagonismului dintre capitalişti şi muncitorii salariaţi. Ea devine pe zi ce trece tot mai mult o cerinţă practică a producţiei industriale, ca şi a celei agricole. Nimeni nu a cerut-o mai insistent decît Liebig în lucrările sale de agrochimie, în care prima cerinţă formulată mereu este ca omul să restituie ogorului ceea ce primeşte de la el şi în care demonstrează că numai existenţa oraşelor, mai ales a marilor oraşe, împiedică acest lucru. Cînd vezi cum numai aici, la Londra, este aruncată zi de zi, în mare, cu cheltuieli enorme, o cantitate de îngrăşăminte naturale mai mare decît produce întregul regat al Saxoniei, cînd vezi ce instalaţii uriaşe sînt necesare pentru ca aceste îngrăşăminte să nu infecteze întreaga Londră, atunci utopia cu privire la desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat capătă o fundamentare uimitor de practică. Pînă şi Berlinul, relativ neînsemnat, se sufocă de cel puţin treizeci de ani în propria sa murdărie. Pe de altă parte, este o curată utopie să vrei, asemenea lui Proudhon, să răstorni actuala societate burgheză menţinîndu-l pe ţăran ca atare. Numai repartizarea pe cît posibil mai uniformă a populaţiei pe tot cuprinsul ţării, numai legătura strînsă dintre producţia industrială şi cea agricolă şi, o dată cu aceasta, extinderea devenită necesară a reţelei de comunicaţii, fireşte, cu condiţia ca modul de producţie capitalist să fie desfiinţat, este în stare să smulgă populaţia rurală din izolarea şi îndobitocirea în care ea vegetează de milenii fără ca să intervină vreo schimbare. Nu este o utopie să susţii că eliberarea oamenilor de cătuşele în care i-a ferecat trecutul lor istoric va fi deplină abia atunci cînd va fi desfiinţată opoziţia dintre oraş şi sat; utopia începe abia atunci cînd încerci, „pe baza condiţiilor existente“, să preconizezi forma în care trebuie să fie soluţionată o opoziţie sau alta, un antagonism sau altul, proprii societăţii existente. Şi tocmai aceasta şi face Mülberger atunci cînd îşi însuşeşte formula lui Proudhon de rezolvare a problemei locuinţelor.
Mülberger se mai plînge că îl fac oarecum răspunzător şi pe el pentru „monstruoasele concepţii ale lui Proudhon despre capital şi dobîndă“ şi spune:
„Eu presupun schimbarea relaţiilor de producţie ca fiind dată, iar legea de tranziţie care reglează nivelul dobînzii nu afectează relaţiile de producţie, ci schimbul social, relaţiile de circulaţie... Schimbarea relaţiilor de producţie, sau, cum formulează mai exact şcoala germană, desfiinţarea modului de producţie capitalist, desigur că nu rezultă, aşa cum îmi pune în seamă Engels, dintr-o lege de tranziţie care desfiinţează dobînda, ci din luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor. Dacă cu acest prilej poporul muncitor va înclina (!) spre răscumpărarea sau spre exproprierea imediată, nici Engels, nici eu nu sîntem chemaţi să hotărîm“.
Sînt de-a dreptul uluit. Recitesc lucrarea lui Mülberger de la un capăt la altul pentru a găsi pasajul unde acesta declară că răscumpărarea locuinţei cu chirie despre care vorbeşte presupune ca fiind dată „luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor“. Nu găsesc acest pasaj. El nu există. Despre o „luare efectivă în stăpînire“ etc. nu este vorba nicăieri. În schimb, la p. 17 se spune:
„Să presupunem acum că productivitatea capitalului este într-adevăr apucată de coarne, ceea ce trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu, de pildă cu ajutorul unei legi de tranziţie care să stabilească dobînda tuturor capitalurilor la 1%, bineînţeles cu tendinţa ca şi acest nivel să se apropie tot mai mult de zero... Ca şi toate celelalte produse, casa şi locuinţa intră, fireşte, şi ele în prevederile acestei legi... Vedem deci că sub acest aspect răscumpărarea locuinţei cu chirie este o consecinţă necesară a desfiinţării productivităţii capitalului în genere“.
În opoziţie totală cu ultima formulare a lui Mülberger, aici ni se spune, aşadar, fără ocol că productivitatea capitalului — expresie confuză prin care el înţelege, după cum singur recunoaşte, modul de producţie capitalist — este într-adevăr „apucată de coarne“ prin legea care desfiinţează dobînda şi că tocmai ca urmare a acestei legi „răscumpărarea locuinţei cu chirie este o consecinţă necesară a desfiinţării productivităţii capitalului în genere“. Nicidecum, spune acum Mülberger. Legea de tranziţie „nu are de obiect relaţiile de producţie, ci relaţiile de circulaţie“. Faţă de această totală contradicţie, care „rămîne o taină deopotrivă pentru scrîntiţi şi pentru înţelepţi“[N392], cum spune Goethe, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să presupun că am de-a face cu doi Mulbergeri cu totul diferiţi, dintre care unul se plînge, pe bună dreptate, că îi „pun în seamă“ ceea ce a publicat celălalt.
Că poporul muncitor nu mă va întreba nici pe mine, nici pe Mülberger dacă la luarea efectivă în stăpînire „va înclina spre răscumpărare sau spre expropriere imediată“, este, desigur, just. După toate probabilităţile, el va prefera să nu „se mai încline“ de loc. Dar despre luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nici n-a fost vorba, ci numai despre afirmaţia lui Mülberger (p. 17) că „întregul conţinut al rezolvării problemei locuinţelor ar fi cuprins în cuvîntul răscumpărare“. Dacă acum el declară că această răscumpărare este cît se poate de îndoielnică, la ce bun să ne mai batem degeaba capul atît noi doi cît şi cititorii?
De altfel, trebuie să constatăm că „luarea efectivă în stăpînire“ a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor este tocmai opusul „răscumpărării“ proudhoniste. În acest din urmă caz, fiecare muncitor în parte devine proprietarul locuinţei, al gospodăriei ţărăneşti, al uneltei de muncă; în primul caz, „poporul muncitor“ rămîne proprietar colectiv al caselor, fabricilor şi uneltelor de muncă, şi este greu de presupus că, cel puţin în perioada de trecere, uzufructul lor va fi lăsat unor persoane sau societăţi fără o rambursare a cheltuielilor. Întocmai cum desfiinţarea proprietăţii funciare, nu înseamnă desfiinţarea rentei funciare, ci trecerea ei, fie chiar şi într-o formă modificată, în mîinile societăţii. Aşadar, luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nu exclude nicidecum menţinerea sistemului de închiriere.
În genere, problema nu este dacă proletariatul, atunci cînd va lua puterea în mîinile sale, va pune pur şi simplu stăpînire cu forţa pe uneltele de producţie, pe materiile prime şi pe mijloacele de subzistenţă, dacă el va plăti imediat o despăgubire pentru acestea sau dacă va răscumpăra proprietatea prin plată în rate nu prea mari. A încerca să dai la această problemă un răspuns anticipat şi valabil în toate cazurile înseamnă să fabrici utopii, ceea ce las în seama altora.
Cîtă cerneală a trebuit să curgă pentru ca, croindu-ne drum printre multiplele subterfugii şi tertipuri ale lui Mülberger, să ajungem, în sfîrşit, la miezul problemei, pe care Mülberger evită cu grijă să-l atingă în răspunsul său!
Ce a spus de fapt Mülberger în lucrarea sa?
În primul rînd, „că diferenţa dintre preţul de cost iniţial al unei case, al unui teren etc. şi valoarea lor actuală“ aparţine de drept societăţii. În limbaj economic, această diferenţă se numeşte rentă funciară. Şi Proudhon voia s-o atribuie societăţii, după cum se poate citi în „Idée générale de la révolution“, ed. 1868, p. 219.
În al doilea rînd, că soluţionarea problemei locuinţelor constă în aceea că fiecare chiriaş devine proprietarul locuinţei sale.
În al treilea rînd, că această soluţionare se traduce în viaţă printr-o lege care transformă chiriile în rate plătite în contul preţului de cumpărare a locuinţei. — Punctele 2 şi 3 sînt luate, după cum poate constata oricine, din „Idée générale de la révolution“ a lui Proudhon, p. 199 şi urm., unde la p. 203 se găseşte chiar gata. redactat respectivul proiect de lege.
În al patrulea rînd, că productivitatea capitalului este apucată de coarne cu ajutorul unei legi de tranziţie potrivit căreia nivelul dobînzii este redus la început la 1%, sub rezerva unei scăderi ulterioare. Şi acest punct este luat tot de la Proudhon, după cum se poate citi amănunţit în „Idée générale“, p. 182—186.
La fiecare din aceste puncte am citat pasajul din Proudhon unde se găseşte originalul copiei lui Mülberger; şi acum întreb: eram sau nu îndreptăţit să numesc proudhonist pe autorul unui articol pe de-a-ntregul proudhonist şi care nu conţine altceva decît concepţii proudhoniste? Şi totuşi, mai mult decît de orice, Mülberger se plînge de faptul că-l numesc aşa, deoarece „am întîlnit unele formulări care îi sînt caracteristice lui Proudhon“! Dimpotrivă. „Formulările“ aparţin toate lui Mülberger, conţinutul însă aparţine lui Proudhon. Iar atunci cînd completez lucrarea proudhonistă cu citate din Proudhon, Mülberger se plînge că pun pe seama lui „monstruoasele concepţii“ ale lui Proudhon!
Care au fost obiecţiile mele împotriva acestui plan proudhonist? În primul rînd, că trecerea rentei funciare asupra statului este tot una cu desfiinţarea proprietăţii funciare individuale.
În al doilea rînd, că răscumpărarea locuinţei cu chirie şi trecerea ei în proprietatea fostului chiriaş lasă neatins modul de producţie capitalist.
În al treilea rînd, că, avînd în vedere actuala dezvoltare a marii industrii şi a oraşelor, această propunere este pe cît de absurdă, pe atît de reacţionară, şi că reintroducerea proprietăţii individuale a fiecărei persoane în parte asupra locuinţei sale ar însemna un regres.
În al patrulea rînd, că reducerea forţată a dobînzii la capital nu afectează nicidecum modul de producţie17) capitalist; dimpotrivă, după cum dovedesc legile cu privire la camătă, ea este tot atît de străveche pe cît este de irealizabilă.
În al cincilea rînd, că prin desfiinţarea dobînzii la capital chiria plătită pentru case nu este nicidecum desfiinţată.
Mülberger a fost de acord cu punctele 2 şi 4. În ceea ce priveşte celelalte puncte, nu a răspuns nimic. Şi tocmai acestea sînt punctele în jurul cărora se duce discuţia. Răspunsul lui Mülberger nu constituie însă o infirmare; el ocoleşte cu grijă toate punctele economice, adică tocmai punctele hotărîtoare; răspunsul său reprezintă o plîngere cu caracter personal, şi nimic altceva. Astfel, Mülberger se plînge că anticipez soluţionarea făgăduită de el a altor probleme, ca, de pildă, datoriile publice, datoriile private, creditul, şi spun că toate vor fi la fel soluţionate ca şi problema locuinţelor, şi anume prin desfiinţarea dobînzii, prin transformarea plăţilor făcute pentru achitarea dobînzilor în rate pentru rambursarea capitalului şi prin gratuitatea creditului. Totuşi şi acum sînt gata să pariez că dacă aceste articole ale lui Mülberger vor vedea lumina tiparului, conţinutul lor va corespunde în esenţă cu „Idée générale“ a lui Proudhon (credit, p. 182, datorii publice, p. 186, datorii private, p. 196), tot aşa cum articolele cu privire la problema locuinţelor corespund cu pasajele citate din aceeaşi lucrare.
Cu acest prilej, Mülberger vrea să mă lămurească că probleme cum sînt impozitele, datoriile publice, datoriile private, creditul, la care se mai adaugă acum şi autonomia comunală, prezintă cea mai mare importanţă pentru ţăran şi pentru propaganda la ţară. În bună parte sînt de acord, dar 1) pînă în prezent nici n-a fost vorba despre ţărani şi 2) „soluţiile“ date de Proudhon în toate aceste probleme sînt din punct de vedere economic tot atît de absurde şi în esenţă tot atît de burgheze ca şi soluţia sa privind problema locuinţelor. Împotriva aluziei lui Mülberger că aş ignora necesitatea atragerii ţăranilor în mişcare, eu nu trebuie să mă apăr. Consider însă o nerozie să prescrii ţăranilor în acest scop hapurile miraculoase ale lui Proudhon. În Germania mai există încă foarte multe latifundii. După teoria lui Proudhon, toate acestea ar trebui parcelate în mici gospodării ţărăneşti, ceea ce, avînd în vedere actualul nivel al agronomiei şi experienţa Franţei şi a Germaniei de vest în ceea ce priveşte proprietatea funciară parcelară, ar fi o măsură de-a dreptul reacţionară. Dimpotrivă, latifundiile care mai există încă vor constitui o bază binevenită care să ofere muncitorilor asociaţi posibilitatea de a practica agricultura în stil mare, singura care poate aplica toate mijloacele moderne, maşini etc., şi astfel să demonstreze ţăranului cu gospodărie mică avantajele agriculturii în stil mare pe baza asocierii. Socialiştii danezi, care în această privinţă sînt mai înaintaţi decît toţi ceilalţi, au înţeles de mult acest lucru[N393].
Tot astfel nu e nevoie să mă apăr împotriva imputării că aş considera actualele condiţii îngrozitoare de locuit ale muncitorilor nişte „nimicuri lipsite de însemnătate“. După cîte ştiu, am fost primul în literatura germană care am descris aceste stări de lucruri în forma clasic dezvoltată, aşa cum există ea în Anglia; şi nu pentru ca ele „jignesc simţul meu de dreptate“, cum pretinde Mülberger — acela care ar voi să transforme în cărţi toate faptele care îi jignesc simţul de dreptate ar avea mult de lucru —, ci, după cum se poate citi în prefaţa cărţii mele18), pentru a da socialismului german, care tocmai lua naştere pe atunci şi se îmbăta cu vorbe goale, o temelie faptică prin descrierea condiţiilor sociale create de marea industrie modernă. Dar, fireşte, nici nu mă gîndesc să dau o rezolvare aşa-zisei probleme a locuinţelor, după cum nu mă preocupă nici amănuntele rezolvării problemei încă mai importante a alimentaţiei. Sînt mulţumit să pot dovedi că producţia societăţii noastre moderne este suficientă pentru a hrăni pe toţi membrii societăţii şi că există destule case pentru a putea oferi deocamdată maselor muncitoare un adăpost încăpător şi sănătos. A face supoziţii asupra felului în care o societate viitoare va reglementa repartiţia alimentelor şi a locuinţelor ar duce de-a dreptul la utopie. Putem cel mult constata, cunoscînd condiţiile de bază ale tuturor modurilor de producţie de pînă acum, că, o dată cu prăbuşirea producţiei capitaliste, anumite forme de însuşire ale vechii societăţi devin imposibile. Chiar şi măsurile de tranziţie vor trebui să fie pretutindeni în concordanţă cu condiţiile existente în acel moment; în ţările cu proprietate funciară mică, ele vor fi cu totul altele decît în ţările unde există latifundii etc. Unde se ajunge atunci cînd se caută soluţii izolate pentru aceste aşa-zise probleme practice, cum sînt problema locuinţelor etc., ne demonstrează cel mai bine însuşi Mülberger, care mai întîi explică amănunţit, pe 28 de pagini, că „întregul conţinut al soluţionării problemei locuinţelor este dat în cuvîntul răscumpărare“, pentru ca apoi, de îndată ce e strîns cu uşa, să bolborosească stingherit că este într-adevăr foarte îndoielnic dacă la luarea efectivă în stăpînire a caselor „poporul muncitor va înclina spre răscumpărare“ sau spre o altă formă de expropriere.
Mülberger ne cere să devenim practici, ne cere „să nu opunem relaţiilor practice reale“ „numai nişte formule moarte, abstracte“ şi, „părăsind socialismul abstract, să ne apropiem de relaţiile sociale concrete determinate“. Dacă Mülberger ar fi procedat aşa, poate că şi-ar fi cîştigat mari merite în faţa mişcării. Primul pas pentru a te apropia de relaţiile sociale concrete determinate constă tocmai în cunoaşterea lor, în analiza legăturii lor economice reale. Ce găsim însă în această privinţă la Mülberger? În total două teze, şi anume:
1. „Între muncitorul salariat şi capitalist există aceeaşi relaţie ca între chiriaş şi proprietar“.
Am demonstrat la p. 619) a broşurii că această teza este absolut falsă, la care Mülberger n-a avut ce să răspundă.
2. „Taurul care“ (cu prilejul reformei sociale) „trebuie apucat de coarne este productivitatea capitalului — cum o numeşte şcoala liberală a economiei politice —, care, în realitate, nici nu există, dar care prin existenţa ei aparentă serveşte drept paravan tuturor inegalităţilor proprii societăţii moderne“.
Prin urmare, taurul care trebuie apucat de coarne „nici nu există în realitate“, aşa că nu are nici „coarne“. Nu el însuşi, ci existenţa lui aparentă constituie răul. Cu toate acestea, „aşa-zisa productivitate“ (a capitalului) „este în stare să facă să răsară din pămînt, ca prin farmec, case şi oraşe“, a căror existenţă numai „aparentă“ nu este (p.12). Şi un om care se exprimă atît de confuz şi cu atîta stîngăcie cînd este vorba de relaţiile dintre capital şi muncă, deşi „Capitalul“ lui Marx „îi este şi lui binecunoscut“, se încumetă să arate muncitorilor germani o cale nouă şi mai bună, şi se dă drept „constructorul“, căruia structura arhitectonică a viitoarei societăţi îi este, cel puţin în linii generale, clară.
Nimeni nu s-a apropiat mai mult „de relaţiile sociale concrete determinate“ decît Marx în „Capitalul“. Timp de 25 de ani el le-a studiat sub toate aspectele, iar rezultatele criticii sale conţin totodată pretutindeni şi embrionul aşa-ziselor soluţii, în măsura în care ele sînt, în genere, posibile în ziua de azi. Dar amicul Mülberger nu se mulţumeşte cu atît. Pentru el toate acestea nu sînt decît socialism abstract, formule moarte, abstracte. În loc să studieze „relaţiile sociale concrete determinate“, amicul Mülberger se mulţumeşte cu lectura cîtorva volume ale lui Proudhon, care, chiar dacă nu-i spun mai nimic despre relaţiile sociale concrete determinate, îi oferă în schimb leacuri miraculoase foarte determinate şi concrete pentru toate relele sociale; acest plan de salvare a societăţii, gata întocmit; acest sistem proudhonist, Mülberger îl prezintă muncitorilor germani sub pretextul că el vrea „să pună capăt sistemelor“, în timp ce eu, chipurile, „aleg calea opusă“! Pentru a înţelege acest lucru ar trebui să presupun că eu sînt orb, iar Mülberger surd, astfel că orice înţelegere între noi este absolut imposibilă.
Destul. Dacă nu pentru altceva, această polemică va folosi pentru a dovedi cum stau lucrurile cu practica acestor socialişti care-şi spun „practici“. Aceste propuneri practice pentru înlăturarea tuturor relelor sociale, aceste panacee sociale au fost întotdeauna şi pretutindeni produsul fondatorilor de secte care au apărut atunci cînd mişcarea proletară mai era încă în faşă. Şi Proudhon se numără printre ei. Dezvoltarea proletariatului aruncă curînd la o parte aceste scutece şi însăşi clasa muncitoare trage concluzia că nimic nu-i mai puţin practic decît aceste „soluţii practice“, dinainte ticluite, aplicabile în toate cazurile, şi că socialismul practic constă, dimpotrivă, în înţelegerea justă a diferitelor laturi ale modului de producţie capitalist. Dacă clasa muncitoare trage o asemenea concluzie, la momentul oportun nu se va găsi nicicînd în încurcătură şi va şti împotriva căror instituţii sociale şi în ce fel să-şi îndrepte atacul principal.
Scris în iunie 1872 - februarie 1873
Publicat pentru prima oară în „Der Volksstaat“, Leipzig 1872, nr. 51—53, 103 şi 104, precum şi în 1873, nr. 2, 3, 12, 13, 15, 16.
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 215-291
Nota red. Editurii Politice
[1] Înainte de a se descoperi oxigenul, chimiştii îşi explicau arderea corpurilor în aerul din atmosferă prin existenţa unei materii combustibile speciale, flogisticul, care dispare prin ardere. Constatînd că după ardere corpurile simple, calcinate, cîntăresc mai mult decît înainte, ei au declarat că flogisticul ar avea o greutate negativă, astfel că un corp cu flogistic cîntăreşte mai puţin decît unul care l-a eliminat. În felul acesta, treptat, flogisticului i-au fost atribuite, dar în mod inversat, principalele proprietăţi ale oxigenului. Cînd s-a descoperit că arderea constă în combinarea corpului care arde cu altul, cu oxigenul, cînd a fost preparat oxigenul, s-a renunţat la această supoziţie, dar abia după o îndelungată împotrivire din partea chimiştilor mai bătrîni. [Nota lui Engels.]
1). Vezi volumul de faţă, p. 506—525. - Nota red. Editurii Politice
2). - ale organizării forţelor economice şi ale lichidării sociale. - Nota trad. Editurii Politice
3). Vezi volumul de faţă, p. 5—42. - Nota red. Editurii Politice
4). Vezi volumul de faţă, p. 448—494. - Nota red. Editurii politice
5). Vezi volumul de faţă, p. 508. - Nota red. Editurii politice
6). Vezi volumul de faţă, p. 22—24. - Nota red. Editurii politice
7). Vezi volumul de faţă, p. 33—34. - Nota red. Editurii politice
8). În „Volksstaat“: „profit“. - Nota red. Editurii politice
9).-10). În „Volksstaat“ lipseşte. - Nota red. Editurii politice
11).-12). În „Volksstaat“ lipseşte. - Nota red. Editurii politice
13). Vezi volumul de faţă, p. 509. - Nota red. Editurii politice
14). În „Volksstaat“ fraza urmează astfel: stărilor de lucruri din domeniul social, juridic şi politic, tuturor tezelor teoretice, filozofice şi religioase criteriul „dreptăţii“, le respinge sau le aprobă după cum se potrivesc sau nu cu ceea ce numeşte el „dreptate“. - Nota red. Editurii politice
15). Cumătrul Bräsig[i] — personaj comic dintr-o lucrare a lui Fritz Reuter. - Nota trad. Editurii politice
16). - sărăcie. - Nota trad. Editurii politice
17). În „Volksstaat“: „producţia“. - Nota red. Editurii politice
18). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 246—251. - Nota trad. Editurii politice
19). Vezi volumul de faţă, p. 509—510. - Nota red. Editurii politice
[N388]. Cartişti — adepţi ai cartismului, mişcare politică a muncitorilor englezi din deceniul al 4-lea şi pînă în deceniul al 6-lea al secolului al XIX-lea; cartismul milita pentru traducerea în viaţă a Cartei poporului, care revendica democratizarea orînduirii de stat a Angliei. Deviza muncitorilor era: „Puterea politică — mijlocul nostru, fericirea socială — scopul nostru“ (Engels). Despre însemnătatea mişcării cartiste Lenin a spus că este „cea dintîi mişcare revoluţionară proletară, mişcare largă, cu adevărat de masă, închegată politiceşte“ (Lenin. Opere complete, vol. 38, Bucureşti, Editura politică, 1966, ed. a doua, p. 304). - Nota red. Editurii Politice (nota 388, vol. 1)
[N389]. Articolele lui Mülberger apărute la începutul anului 1872 în „Volksstaat“ sub titlul „Die Wohnungsfrage“ au fost publicate mai tîrziu ca broşură: A. Mülberger. „Die Wohnungsfrage. Eine sociale Skizze“, Leipzig, 1872. - Nota red. Editurii Politice (nota 389, vol. 1)
[N390]. Friedrich Engels. „Zur Wohnungsfrage“, Separatabdruck aus dem „Volksstaat“, Leipzig, 1872. - Nota red. Editurii Politice (nota 390, vol. 1)
[N391]. Legea cu privire la administraţia districtuală (Kreisordnung) — este vorba de reforma administrativă introdusă în Prusia în conformitate cu „Regulamentul cu privire la administraţia din Prusia, Brandenburg, Pomerania, Poznan, Silezia şi Saxonia adoptat de guvernul prusian la 13 decembrie 1872. Prin această reformă se desfiinţa puterea feudală ereditară a moşierilor la sate şi se introduceau unele elemente de autoadministrare locală: primari eligibili în comune, consilii districtuale (Bezirksregierungen) pe lîngă consilii comunale (Landräte), alese după sistemul stărilor sociale etc. Reforma avea drept scop întărirea aparatului de stat şi intensificarea centralizării în interesul întregii clase a iuncherilor. Totodată, iuncherii moşieri îşi menţineau practic puterea locală, ocupînd, fie personal, fie prin oamenii lor, cele mai multe dintre funcţiile ai căror titulari trebuiau să fie aleşi sau numiţi. - Nota red. Editurii Politice (nota 391, vol. 1)
[N392]. Engels parafrazează aici cuvintele lui Mefistofel din tragedia lui Goethe „Faust“, partea I, scena a 6-a („Bucătărie vrăjitorească“). - Nota red. Editurii Politice (nota 392, vol. 1)
[N393]. Din corespondenţa dintre Engels şi socialistul danez Louis Pio, secretar-corespondent pentru Danemarca, au reieşit marile succese obţinute de socialiştii danezi în popularizarea hotărîrilor Internaţionalei cu privire la problema agrară. în scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Louis Pio la sfîrşitul lunii aprilie 1872, Engels dă o înaltă apreciere articolului despre transformarea socialistă a agriculturii pe calea cooperaţiei, publicat de ziarul „Socialisten“ din Copenhaga şi de aproape întreaga presă a Internaţionalei. Engels subliniază că, „în problema extrem de importantă a atragerii ţăranilor cu gospodărie mică şi a ţăranilor fără pămînt la mişcarea proletariatului, datorită condiţiilor lor locale specifice şi simţului lor politic deosebit, danezii au luat-o cu mult înainte tuturor naţiunilor“. - Nota red. Editurii Politice (nota 393, vol. 1)